Florin Filipoiu: “Dacă l-aş fi cunoscut pe Ion Iliescu, cred că îl omoram. N-am spus niciodată, dar aveam un cuţit pe mâneca gecii, să dau în primul comunist care vine „la ciolan”.

Nu rata citeste: Mihai Bujor Sion este omul care “l-a adus pe Iliescu la Televiziune” in 1989.
Cristian Delcea Marţi 30 2010

Pentru revoluţionarii de la Baricadă, printre care doctorul Florin Filipoiu, democraţia a ţinut câteva ore. La 23 decembrie 1989, libertatea de exprimare era deja suprimată. Florin Filipoiu este cel care în după-amiaza de 22 decembrie 1989 a citit la TVR cerinţele tinerilor care cu o zi înainte formaseră Baricada de la „Inter“.

La 23 decembrie, Frontul Salvării Naţionale acapara total Televiziunea Română. Florin Filipoiu şi alţi „nebuni” de la Baricadă aveau să fie opriţi la intrarea în studiourile TVR. Mai mult, după Revoluţie, „clanul Iliescu” s-a asigurat că nicio persoană cu priză la public nu va mai apărea o vreme la Televiziunea Română.

Florin Filipoiu (52 de ani) nu are certificat de revoluţionar. Are în schimb câteva diplome universitare şi tăria sufletească a oamenilor care disecă oameni. Căci Florin Filipoiu este conferenţiar universitar la Catedra de Anatomie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. A acceptat să vorbească despre contribuţia lui la Revoluţia din 1989 dintr-un motiv care poate părea anecdotic. „La Baricadă, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, am fost sigur că trăiesc momente importante. Mă credeţi sau nu, în acele momente m-am gândit că trebuie să fiu atent la tot ce e în jurul meu, fiind convins că peste 20 de ani voi sta într-un fotoliu şi voi povesti într-un interviu ce s-a întâmplat. Aşa că iată-ne”.

15 studenţi şi un muncitor

În dimineaţa de 21 decembrie 1989, doctorul Florin Filipoiu îşi conducea maşina Lada pe şoseaua dinspre Târgovişte, unde profesa la Spitalul Municipal, spre Bucureşti, unde era preparator la Catedra de Anatomie a Facultăţii de Medicină. Şi asculta la radio discursul lui Nicolae Ceauşescu. A auzit atunci exploziile din piaţă şi teama din glasul tiranului. A schimbat în viteza a patra, simţind că la Bucureşti începea o zi lungă. În Capitală a ajuns în jurul prânzului. S-a oprit în Piaţa Romană, unde s-a format primul grup de manifestanţi anti-Ceauşescu. Erau cam 15 studenţi şi un singur muncitor de la Uzina „23 August”.

O mână de oameni la care Florin Filipoiu s-a alăturat firesc, după ce în ultimul an scrisese scrisori la „Europa Liberă” şi „Jos Ceauşescu” pe ziduri. A urmat confruntarea cu miliţienii şi cu militarii. „Mi-a rămas în minte stresul de pe chipurile soldaţilor. Atunci m-am gândit că acei soldaţi ar trebui să aibă dreptul să se opună ordinelor venite de la superiorii lor, din motive de conştiinţă. Când m-am dus la Televiziune, în 22, pentru asta m-am dus”, spune Florin Filipoiu.

La Piaţa Romană, acolo unde astăzi se află un „McDonald’s“, era pe vremuri restaurantul „Grădiniţa“. Din faţa acestui restaurant, zeci de oameni priveau spre „nebunii” din stradă care inventau lozinci şi încercau să înfigă flori în mitralierele soldaţilor.

Printre forţele de ordine erau infiltraţi doi bărbaţi, un cameraman şi un fotograf, care luau probe pentru o viitoare judecată. De la Romană, Filipoiu a fugit spre Universitate.

„Armata e cu noi”, o iluzie

În faţa Sălii Dalles, tânărul doctor a găsit două tabere: unii care strigau „fără violenţă”, alţii care voiau violenţă. Nu se putea fără violenţă.

Revoluţia s-a făcut cu ură: „Venirea maşinilor de pompieri a avut o încărcătură extraordinară. Au fost oameni care s-au agăţat de o astfel de maşină şi au rupt furtunul în bucăţele în câteva secunde. Vă daţi seama câtă ură era în mulţimea aia. Practic, ne-au stimulat să facem o baricadă”. La început, baricada a fost doar un cuvânt strigat de nişte tineri exaltaţi. Apoi, oamenii au început să adune tot felul de obiecte pentru a bloca şoseaua dintre Romană şi Universitate. Baricada s-a format în jurul unui gard alb, de fier, smuls din faţa restaurantului „Dunărea”.

Au apărut apoi mese din restaurant, ghivece, cutii de toate felurile, pietre, pomişori, scânduri, paturi metalice de spital, o salvare, un camion furat. „Mai târziu au apărut nişte containere metalice pentru alimente, cu roţi mici, de fier. Împinse pe asfalt făceau zgomot puternic. Nişte oameni s-au urcat pe ele, iar cei de pe margine au crezut că sunt maşini militare care au coalizat cu poporul. Atunci s-a strigat «Armata e cu noi!». Asta a coagulat mulţimea”.

Vestea revoluţiei, judeţ cu judeţ

Odată cu lăsarea întunericului a început să se tragă cu armele. Primele gloanţe au lovit oamenii care se aflau în rondul de la Universitate. Apoi au fost gloanţe de descurajare, trase în sus sau în ziduri: „Am realizat că trebuie să punem pe hârtie ceva. N-aveam hârtie. Am găsit un sac de ciment, am luat hârtia şi pe hârtia asta de sac am scris o parte dintre revendicările pe care le-am spus la televizor. Un prieten de-al meu, Alin, mergea cu hârtia la oameni, oamenii puneau hârtia pe spinarea lui şi scriau”.

Cu cât răpăitul de gloanţe era mai susţinut, cu atât grupul de la Inter se mărea. Căci Armata a acţionat mai mult decât bizar în acea seară: „Căile de acces dinspre Drumul Taberei, Piaţa Unirii şi Piaţa Rosetti nu erau blocate. Asta m-a surprins foarte tare. Către miezul nopţii, însă, mi-am dat seama că se termină totul. Am văzut că se apropie oameni fără epoleţi, cu costume de gărzi patriotice, fără arme, doar cu cozi de lopată. Aceşti oameni cu bâtele au făcut un măcel impresionant”. Florin Filipoiu a reuşit să fugă din centrul oraşului înainte de miezul nopţii. La ultima privire pe care a aruncat-o în Piaţă a văzut 15 oameni culcaţi la pământ. Păreau împuşcaţi.

„În drum spre casă am strigat cât mă ţineau rărunchii către blocuri: «Laşilor, staţi în case şi pe noi ne-au măcelărit!»”. Apoi, din balconul apartamentului în care locuia – aceleaşi strigăte. Şi înainte să adoarmă, în toiul nopţii, a vrut să trezească şi ţara din somn: „Am luat telefonul şi cartea de telefoane, m-am uitat la prefixele judeţelor şi am început să formez la întâmplare şi să spun ce s-a întâmplat la Bucureşti. Unii închideau, alţii spuneau «am înţeles»”. Era noaptea de joi spre vineri. Mulţi şi-o
amintesc bine.

Ce a cerut Filipoiu la TVR

- Abolirea pe viitor a oricărei forme de cult a personalităţii.
- Eliberarea deţinuţilor politici.
- Încetarea spionării populaţiei de către Securitate.
- Deplasarea liberă în interiorul şi în exteriorul ţării.
- Independenţa Televiziunii, libertatea presei, a cuvântului, desfiinţarea cenzurii, libertatea artelor.
- Acordarea de libertăţi economice micilor proprietari şi ţăranilor.
- Excluderea învăţământului politico-ideologic în şcoli şi facultăţi.
- Renunţarea la criminala politică demografică şi liberalizarea avorturilor.
- Denumirea ţării de Republica România.
- Alegeri libere.

Vector de imagine interzis la Televiziunea Română

„Adevărul”: Cum a început ziua de 22 decembrie 1989?

Florin Filipoiu: Am văzut când au intrat revoluţionarii în TVR. Se vorbea de Revoluţie. Mă întrebam, „ce Revoluţie, ce spun oamenii ăştia aici?”. Am plecat spre TVR cu prietenul meu, acelaşi Alin. La TVR se intra foarte greu. Mulţimea era foarte filtrată. La poartă cineva m-a recunoscut: „Ăsta a fost ieri la Piaţa Romană”. Aşa am pătruns în clădirea studiourilor. Acolo exista un birou la care trebuia să raportezi ce vrei să spui. Omul care m-a adus a vorbit în locul meu: „A fost în Piaţa Romană”. Mi-au dat drumul să merg pe culoar, spre studiouri. Să fie clar, nu intra cine voia acolo. La TVR uşile erau metalice, se blocau cu drugi pe dinăuntru şi aveau interfon. Persoanele considerate indezirabile nu puteau intra.

Şi cum aţi pătruns în studioul 4?

Pe holul dintre sudiouri l-am văzut pe Sergiu Nicolaescu alături de un cascador de-al lui. Nicolaescu spunea: „E prea mare aglomeraţie aici. Trebuie să mai dăm afară”. Atunci am strigat: „Eu de aici nu plec, am fost în stradă!”. Şi mi-a spus: „Bine, eşti de-al nostru”. Apoi m-am strecurat în studioul 4 când intra o persoană adusă de jos, de la filtru. În studio era un spectacol care, dacă ar fi fost filmat, ar fi fost de-a dreptul dezastruos: o mână de oameni care se înjurau şi se împingeau cu umărul, care să fie în cadru. Emitea studioul 5. Mă gândeam: «Cum pot eu să citesc cererile oamenilor de la Baricadă în zarva asta?».

M-am dus lângă o cameră de luat vederi şi am spus: „În momentul ăsta trântesc tot dacă nu vorbesc!”. Am citit acele cerinţe ale oamenilor de la Baricadă, apoi lumea a izbucnit în urale. Am ieşit din studio pentru că mă gândeam că nu mai am ce să fac acolo ştiind ce e în stradă. Ieşind pe hol, m-am reîntâlnit cu Sergiu Nicolaescu. Mi-a spus: „Rămâi să facem ordine”. Şi am rămas. Atunci a apărut Iliescu. Iliescu era adus pe braţe de doi băieţi „cu ochi albaştri”, cu dunga de la şapcă ghicindu-li-se pe frunte şi cu mersul ăla specific, ca de instrucţie. Foarte interesant, purtat de aceşti doi indivizi „de subţiori”, Iliescu nici nu atingea pământul.

„Dragă, tu eşti tânăr, nu cunoşti, dar aşa trebuie”

Filipoiu s-a adresat naţiunii, în urmă cu 20 de ani, din postura de luptător la Baricada de la „Inter“

Iliescu ce reacţie avea, purtat aşa, pe braţe?

Era parcă într-o stare de transă. Atunci, Sergiu Nicolaescu a izbucnit spre Iliescu: „În sfârşit, aţi venit!”.

Îl cunoşteaţi pe Ion Iliescu?

Dacă l-aş fi cunoscut, cred că îl omoram. N-am spus niciodată, dar aveam un cuţit pe mâneca gecii, să dau în primul comunist care vine „la ciolan”. După câteva minute Iliescu a ieşit şi a zis: „Aoleu, am greşit studioul, nu aici, dincolo”. Şi s-a dus în studioul 5. Imediat ce a intrat Iliescu în studioul 5, a venit un bătrânel cu o geacă de fâş, albastră, şi cu o sacoşă de un leu în mână. A intrat la WC şi s-a schimbat în general…

Nicolae Militaru…

Da, Militaru, care a ieşit din WC când a ieşit şi Iliescu din studioul 5. Au vorbit amândoi cu Nicolaescu şi l-am auzit pe Iliescu spunând: „Trebuie să mergem şi la Ambasada Sovietică”. Am văzut roşu în faţa ochilor şi m-am repezit spre Iliescu: „Ce să căutaţi acolo? Nu v-aţi săturat de ei?”. Cascadorul lui Nicolaescu m-a ţinut, iar Iliescu a întrebat: „Cine-i tânărul?”. Nicolaescu a răspuns: „E băiatul nostru, de la Revoluţie”. Iliescu mi s-a adresat: „Dragă, tu eşti tânăr, nu cunoşti, dar aşa trebuie”.

Cum aţi reacţionat la asta?

Atunci, trebuie să recunosc, am intrat în dubiu. M-am gândit la Praga ‘68 şi am zis: „Dacă are dreptate?”. Am plecat gândind că, dacă are dreptate, eu nu am ce căuta acolo. Am ieşit din TVR cu un gust amar şi am plecat direct spre casă. Micul schimb de replici m-a făcut să gândesc dubitativ despre ce am făcut eu, despre contribuţia mea.

Ce a urmat?

Ziua următoare, deci în 23 decembrie, am venit din nou la TVR. Din nou am fost întrebat ce vreau să spun. Şi am răspuns că vreau să spun să se dea o lege ca soldaţii să aibă dreptul să se opună ordinelor de a trage în popor. Mi s-a răspuns că nu se poate, pentru că discursul meu avea caracter constituţional, iar chestiunile constituţionale puteau fi spuse doar în prezenţa reprezentanţilor Frontului. Am zis că aştept să vină Frontul. Numai că în minutele în care aşteptam, a început să se tragă pe acel hol.

Am fugit din Televiziune şi am luat-o la stânga, pe Pangratti. Mergând pe stradă şi fiind neras şi tras la faţă am fost arestat de un grup de la gărzile patriotice. Am fost însă repede recunoscut de un om care mă văzuse în 22 la televizor. În timp ce vorbeam cu ei, au început să răpăie nişte mitraliere în apropiere. Am mers după sunet spre casa de unde păcănea. Sunetul venea clar de sub acoperiş, dar nu se vedea nimic. Era evident că erau simulatoare.

Vi s-a părut că oamenii doreau să apară la televizor pentru a fi în preajma puterii şi pentru a ajunge mai târziu într-o funcţie de conducere?

Nu. Să vă spun cum au stat lucrurile. În comunism, oamenii erau obişnuiţi să ceară şi să li se dea. Oamenii de la Televiziune aşteptau să li se dea. Eu însumi m-am dus la Televiziune să cer să mi se dea, când eu eram de fapt cu cuţitul în mână. Spre deosebire de noi, Iliescu s-a dus şi şi-a luat. Aşa a fost.

Discursul din studioul TVR a fost foarte apreciat. Oamenii v-au felicitat. Nu v-a căutat nimeni după Revoluţie?

După Revoluţie, Răzvan Theodorescu, directorul de atunci al Televiziunii, a dat o circulară în TVR, spunând şefilor de redacţii că am priză la public şi că nu trebuie să vorbesc. Am văzut circulara, mi-a arătat-o Mihai Tatulici. Am aflat mai târziu că există nişte servicii specializate care se ocupă cu studierea vectorilor de imagine. Şi pe o listă am figurat ca posibil vector de imagine.

Teodor Mărieş a ieşit din grevă

După 78 de zile în care nu a mâncat nimic, Teodor Mărieş, preşedintele „Asociaţiei 21 Decembrie”, a ieşit ieri din greva foamei.Protestul său a avut ca scop desecretizarea ultimelor file din Dosarul Revoluţiei şi al Mineriadei. Mărieş a anunţat că renunţă la grevă după întâlnirea cu Roberta Anăstase, preşedintele Camerei Deputaţilor. Aceasta a promis că Legea Lustraţiei ar putea ajunge în Parlament în mai puţin de două luni.

În cele două luni şi jumătate în care Teodor Mărieş s-a aflat în greva foamei, au fost desecretizare dosarele de la Ministerul Apărării Naţionale, de la Ministerul de Interne şi de la Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, toate acestea completând Dosarul Revoluţiei. De asemenea, Curtea Constituţională a pus la dispoziţia „Asociaţiei 21 Decembrie”, Dosarul Mineriadei din iunie 1990.

“Mascarada a încetat”

Florin Filipoiu nu este doar un specialist în anatomia corpului uman. Este şi poet. În ianuarie 1990, după multe nopţi de nesomn a pus pe hârtie poezia “Recurs la metoda” care poartă încărcătura emoţională a unei Revoluţii personale.

Recurs la metoda

Există numai un semn în care toate se regasesc.
Aceleaşi întâmplări răspândite ciudat în mersul lumii
duc la acelaşi rezultat. Istoria este de fapt un tablou
într-un muzeu planetar, la care oamenii privesc iar şi iar.

Există un şablon ce cuprinde tot. O ştampilă.
Care vine cumplit, regulat, fără milă,
peste agitaţia de zi cu zi, de veac şi veac,
într-o nebunie unică, monotonă şi fără leac.

Există o linişte mare, o cuminţenie a gândului.
Este ştiinţa de a fi egal cu tine insuţi în trecerea aceasta.
Dacă poţi, deschide fereastra,
Şi peste pervaz aplecat, spune-le şi lor :

“Împăratul nu a existat. Palatul e gol…Mascarada a încetat. La altar
toata lumea să se ridice în picioare.
Orice întrebare e în zadar”.

Mihai Bujor Sion este omul care “l-a adus pe Iliescu la Televiziune” in 1989.

Casa Scînteii

Potrivit propriei declaraţii, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, Ion Iliescu se afla în biroul său de la etajul 7 al Casei Scînteii. Venise la serviciu ca într-o zi obişnuită, cu tot cu coloana de securişti care îl supraveghea.

„Eu eram urmărit de un filaj la lumina zilei. Nici măcar nu se mai jenau de vreo cinci ani. Erau trei maşini care se ocupau numai de mine. Două mă urmăreau permanent, a treia rămânea în faţa casei. O urmăreau pe soţie şi pe cine vine, intră şi iese de la mine.

Inclusiv în 21-22 decembrie, cele două maşini m-au escortat până la Casa Scînteii, unde aveam sediul Editurii Tehnice. Pe la ora 11.00, că erau, de acuma, şi cei din editură edificaţi şi urmăreau cele două maşini care veneau după mine şi plecau cu mine. Unul zice: «Domnule, au dispărut cele două maşini care au venit cu tine dimineaţă!». Şi pe urmă a apărut scena asta cu elicopterul.

Mi-am luat rămas bun de la băieţii de la editură, zic: «Fraţilor, s-a terminat!». Am coborât, am dat un telefon la Televiziune şi unul la Armată, cred, unde am dat de Stănculescu. Prima chestiune, m-am dus la Televiziune, am văzut adunarea aceea a oamenilor”, declara Ion Iliescu, în 1994, Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentele din Decembrie 1989.

Cele cinci telefoane date de Iliescu

Iliescu a plecat de la Editura Tehnică în jurul orei 13.20, după ce vorbise la telefon cu şefa lui directă, Suzana Gâdea (ministrul Culturii), dar şi cu generalul Victor Atanasie Stănculescu (care se afla la Ministerul Apărării Naţionale. Aşa reise din declaraţia lui Ion Iliescu.

Un martor al traseului parcurs de Ion Iliescu la 22 decembrie 1989 este Florin Velicu, instructor la Consiliul Culturii în 1989. Potrivit acestuia, Iliescu a intrat în priză după ora 13.00, când s-a deschis Televiziunea.

„La un moment dat a sunat la Suzana Gâdea. Eu nu am înţeles de ce a sunat, dar a întrebat-o dacă e adevărat că Ceauşescu a căzut. Nu ştiu ce i-a răspuns Suzana. Cert e că, după ce a închis, Ion Iliescu a spus: «A dracului şmecheră!»”, a consemnat istoricul Alex Mihai Stoenescu în convorbirea cu Velicu.

Velicu a fost martor şi la convorbirea lui Iliescu cu generalul Stănculescu, la Ministerul Apărării. După telefonul dat Suzanei Gâdea, Iliescu şi Velicu coboară de la etajul 7 al Casei Scînteii (unde funcţiona Editura Tehnică) la etajul 1 al aceleiaşi clădiri (unde era Consiliul Culturii). Acolo ajung în biroul unui fost secretar de stat, Ladislau Hegheduş. De aici, Iliescu cere legătura la MApN, pe firul scurt. „A sunat la minister şi a dat peste Stănculescu. Stănculescu i-a spus, n-am auzit, dar am înţeles chestia asta de la Ion Iliescu: «Mă cheamă acolo!». Stănculescu i-a spus să vină acolo”.
Era lume multa – toti salariatii de la Hegedus, 10-15 persoane

Iliescu a dat cinci telefoane de la Casa Scînteii. Primul a fost la Suzana Gâdea, în jur de ora 13.00. Apoi a sunat la Televiziune, unde a vorbit cu directorul Stanciu, apoi a telefonat la CC, unde a vorbit, la Cabinetul 1, cu un revoluţionar, pe nume Luca. A sunat şi acasă, iar în jur de 13.10 a telefonat la Ministerul Apărării şi a vorbit cu Stănculescu, pe firul scurt 262.

Florin Velicu a confirmat trecerea lui Iliescu pe acasă, prin Primăverii. „Ion Iliescu a plecat cu maşina lui, eu cu maşina mea, împreună cu o colegă de la Hegheduş, Marcela Iacob este numele ei, şi am plecat la el acasă. A stat in casa cam o jumatate de ora!
(De la ora 13.20 pina la 13.50)
Era lume multă acolo. El a intrat, spunând că vrea să vadă dacă merge cu el şi soţia, Nina. Lumea aştepta, iar eu, la un moment dat, m-am întrebat ce se întâmplă, de ce întârzie atâta, merge sau nu merge doamna Nina? El era foarte preocupat de Televiziune. El voia să ajungă acolo, nu la Armată, unde se putea întâmpla altceva. De acolo am plecat, el cu maşina, spre Televiziune, eu din nou cu maşina mea şi cu Marcela Iacob înăuntru”.

Chemat de Militaru

GeneralulNicolae Militaru a dorit ca Ion Iliescu să fie chemat: «Înainte de a intra în studio, am rugat pe cineva din personalul Televiziunii să-l sune pe domnul Iliescu la telefonul 18.06.30 şi să-l cheme pentru a se putea adresa poporului român»”.

Nicolae Militaru: “Când eu am ajuns acolo, Iliescu nu sosise. Am rugat pe cineva din Televiziune să-l sune şi i-am dat numărul de telefon: 180630. Nu ştiu dacă i s-a telefonat, însă, la scurt timp după aceea, l-am văzut în emisiune. Ne-am întâlnit, ne-am îmbrăţişat… De acolo am plecat la MApN şi apoi la sediul CC unde am rămas toată noaptea.”
————–
Sergiu Nicolaescu: Când am intrat la Televiziune, eu am fost şeful. “Când am ieşit afară, m-am certat cu Caramitru. Caramitru a spus: «De ce te-ai adresat Securităţii şi Armatei?». Că eu mă adresasem Securităţii şi Armatei, să treacă de partea noastră. La Televiziune au intrat Mihai Bujor Sion şi Ioana Pavelescu, care era soţia lui, şi cu soţia mea, Gabriela Nicolaescu. În noaptea de 21 spre 22, ei dormiseră la mine acasă, eu nefiind acasă. După ce m-am certat cu Caramitru, Bujor vine la mine. Zice: «Vrei să-l chem pe Iliescu? şi mi-am adus aminte că Titus Popovici îmi tot zicea de Ion Iliescu ăsta» . Şi a plecat acasă la Iliescu.

Venise cu un adjunct al lui de la Casa Scînteii şi coborâseră din maşini. Şi Mihai Bujor îi spune: «Domnule Iliescu, Sergiu Nicolaescu vă invită la Televiziune». Şi Iliescu s-a urcat în maşina lui Mihai Bujor. Aşa a ajuns Iliescu la Televiziune”
————–
Puţin după ora 14.00, la Televiziune a apărut şi Ion Iliescu. Momentul a fost surprins pe holul studiourilor de Mihai Montanu, unul dintre revoluţionarii care au ajuns la Televiziune alături de Petre Roman. Montanu declara Comisiei „Decembrie 1989″: „Ies din Studioul 4 şi aud voci pe hol: «A venit Iliescu, a venit Iliescu!». Apare un tip, aşa, cu unul mare (Mihai Ispas) lângă el, pupături, chestii. Toată lumea se înghesuie în lift. Urcăm la etajul 11. În biroul lui Petre Constantin era lume multă, generali“.
Mihai Montanu: Petre Roman, care era înaintea mea, zice: „Trebuie să-l chemăm pe Ion Iliescu!”. (in televiziune)
Am făcut, deci, prima declaraţie de politică externă. Şi pe urmă se bagă Caramitru: „Dictatorul a fost prins la Târgovişte”. Asta mult înainte de a vorbi Iliescu.

Şi eu ies după Petre Roman, pe acolo, pe culoar, şi aud nişte cucoane: „A venit tovarăşul Ion Iliescu!”. E la director, la etajul 11.

Ţeavă s-a dus! Glonţ! Şi ajung la etajul 11, unde erau. Lume multă. Zic: „Unde e tovarăşul Petre Constantin preşedintele Radioteleviziuni?”. Şi îmi spune o cucoană de acolo că e în sala de şedinţe cu tovarăşul Ion Iliescu. Ies din cabinetul ăla şi era un culoar acolo, şi o uşă, şi în faţa uşii – „un dulap” cu părul creţ. Am vrut să intru. „N-ai voie!”, „Ce faci tu aici?” „Păzesc”, „Pe cine păzeşti, mă?”, Pe conducerea statului”. Era Mihai Ispas, şofer de taxi. Am parlamentat cu el o perioadă şi se deschide uşa. Iese Iliescu şi-l aud: „Trebuie să ajungem la Ministerul Apărării!”. Eu îi spun: „Am maşina jos, permiteţi-mi să vă conduc”. Ăsta: „Da, hai!”.

Florin Filipoiu: “ Pe holul dintre sudiouri l-am văzut pe Sergiu Nicolaescu alături de un cascador de-al lui. Nicolaescu spunea: „E prea mare aglomeraţie aici. Trebuie să mai dăm afară”. Atunci am strigat: „Eu de aici nu plec, am fost în stradă!”. Şi mi-a spus: „Bine, eşti de-al nostru”. Apoi m-am strecurat în studioul 4 când intra o persoană adusă de jos, de la filtru. În studio era un spectacol care, dacă ar fi fost filmat, ar fi fost de-a dreptul dezastruos: o mână de oameni care se înjurau şi se împingeau cu umărul, care să fie în cadru. Emitea studioul 5. Mă gândeam: «Cum pot eu să citesc cererile oamenilor de la Baricadă în zarva asta?». Am citit acele cerinţe ale oamenilor de la Baricadă, apoi lumea a izbucnit în urale. Am ieşit din studio pentru că mă gândeam că nu mai am ce să fac acolo ştiind ce e în stradă. Ieşind pe hol, m-am reîntâlnit cu Sergiu Nicolaescu. Mi-a spus: „Rămâi să facem ordine”. Şi am rămas. Atunci a apărut Iliescu. Iliescu era adus pe braţe de doi băieţi „cu ochi albaştri”, cu dunga de la şapcă ghicindu-li-se pe frunte şi cu mersul ăla specific, ca de instrucţie. Foarte interesant, purtat de aceşti doi indivizi „de subţiori”, Iliescu nici nu atingea pământul. Sergiu Nicolaescu a izbucnit spre Iliescu: „În sfârşit, aţi venit!”. Imediat ce a intrat Iliescu în studioul 5, a venit un bătrânel cu o geacă de fâş, albastră, şi cu o sacoşă de un leu în mână. A intrat la WC şi s-a schimbat în general… (Nicolae Militaru).
ieşit din WC când a ieşit şi Iliescu din studioul 5. Au vorbit amândoi cu Nicolaescu şi l-am auzit pe Iliescu spunând: „Trebuie să mergem şi la Ambasada Sovietică”. Am văzut roşu în faţa ochilor şi m-am repezit spre Iliescu: „Ce să căutaţi acolo? Nu v-aţi săturat de ei?”. Cascadorul lui Nicolaescu m-a ţinut, iar Iliescu a întrebat: „Cine-i tânărul?”. Nicolaescu a răspuns: „E băiatul nostru, de la Revoluţie”. Iliescu mi s-a adresat: „Dragă, tu eşti tânăr, nu cunoşti, dar aşa trebuie”.

Petre Roman l-a intalnit pe Iliescu pe scari, in timp ce pleca din TVR. Dupa ora 14:00.

După momentul pupăturilor, la 14.35 are loc prima intervenţie televizată a lui Iliescu, în Studioul 4, când îşi dă întâlnire cu „factorii de decizie” la CC, ora 17.00. La câteva zeci de minute după prima intervenţie, care a avut loc în mijlocul revoluţionarilor, Iliescu revine pe micul ecran, dar din Studioul 5, unde cadrul nu mai era aglomerat.

După cea de-a doua intervenţie, Iliescu şi cei din jurul lui s-au pregătit pentru îmbarcarea spre Ministerul Apărării. Se apropia de ora 16.00.

Primul discurs la TVR în 22 decembrie 1989, a lui Ion Iliescu in jurul orei 14.35
“Ion Iliescu: La sediul comitetului central se afla reprezentantii populatiei. Am vorbit la telefon cu cabinetul numarul unu (risete). Nu mai era, nu mai era nici persoana numarul unu, nici secretarul si secretariatul acestei persoane. Mi-a raspuns un tovaras Luca, nu stiu cine o fi saracul, mi-a spus el si alti citiva care fac parte dintr-un comitet national sint acolo. Mi-au cerut sa ma prezint, i-am spus cine sint, nu m-a cunoscut omul si n-am putut sa inchei un dialog (Mihai Bujor Sion: “o sa va cunoasca!”)

Dacia lui Ion Iliescu, Dacia lui Nicolae Ceauşescu

Principalul martor al drumului spre Armată a fost acelaşi Florin Velicu. El conducea Dacia în care au urcat Iliescu, Militaru şi noul personaj misterios intrat în tablou, Gelu Voican Voiculescu. La acea oră, soţii Ceauşescu se aflau tot într-o Dacie (maşina-radar a Miliţiei Târgovişte), în grija a doi subofiţeri de Miliţie, în păpurişul de la Răţoaia, judeţul Dâmboviţa.

În dialogul cu Alex Stoenescu, Velicu a povestit cum, în drum spre Ministerul Apărării, a avut un mic accident cu un Trabant: „În maşină ne-am urcat aşa: stăteam eu cu generalul Militaru în faţă şi Iliescu în spate, între Voican Voiculescu şi Mihai Ispas. Deja vedeam pe stradă ce era, lume venind, plecând, urlând.

Eu, în maşină, îmi montasem o sirenă. O băgasem sub capotă şi îmi montasem un buton sub bordul maşinii. Militaru a spus: «Dă-i drumul la sirenă!». Am prins un Trabant pe la Academia Militară, l-am aruncat într-o parte, noroc că nu s-a întâmplat nimic, am mers mai departe şi am ajuns la Ministerul Apărării, în Drumul Taberei”.

În jurul orei 16.00, Ion Iliescu a ajuns la sediul MApN. Totul se desfăşura ca la carte, după o regie bine organizată. Înainte de a ajunge la Televiziune, Iliescu luase legătura cu Stănculescu, din birou de la Ladislau Hegheduş, pe firul scurt nr. 262.

Un martor al momentului MApN a fost Mihai Montanu, care a venit de la Televiziune după maşina lui Iliescu. “Ajungem la MApN. Aici, biroul plin de generali şi câţiva civili. Ne aşezăm la o masă lungă. Discuţii: crearea organului puterii de stat, care să preia puterea şi să conducă activitatea mai departe. Au fost patru, cinci variante până la Frontul Salvării Naţionale. S-a stabilit să plecăm la CC, să batem lucrurile în cuie. Dintre civili eram eu, Iliescu, Roman, Creţu (care e acum în SUA)… Stănculescu, care fusese numit de Ceauşescu ministru, a întrebat: «Eu ce fac?». I s-a spus: «Iei comanda aici şi supraveghezi să nu se întâmple ceva». Când să ieşim pe uşă, Iliescu a spus să rămână unul dintr-ai noştri, să supravegheze Armata. Dă roată cu privirea şi se opreşte la mine: «Dumneata rămâi!». Am întrebat: «De ce?». Mi-a spus: «Dumneata eşti reprezentantul revoluţionarilor, supraveghezi tot ce se întâmplă din punct de vedere militar»”.

După ce şi-a lăsat omul, pe Montanu, la Armată, Iliescu şi-a continuat drumul spre Comitetul Central, unde era haos. Era în jurul orei 17.00. A urmat cunoscuta scenă a balconului, după care “stâlpii” noii puteri s-au retras să facă bine-cunoscutul circ cu constituirea FSN.

Din nou la Televiziune

Ultimul popas al lui Iliescu a fost acolo unde începuse totul: la Televiziune. Era trecut de ora 22.00, iar comunicatul pentru ţară, pregătit după constituirea Frontului Salvării Naţionale, era gata. Anunţul a fost făcut în jurul orei 23.00, de faţă fiind prezenţi, lângă Iliescu, generalul Militaru, Silviu Brucan, Petre Roman, Dumitru Mazilu, Dan Marţian.

Aici s-a încheiat traseul lui Ion Iliescu de la funcţia de director de editură la cea de lider FSN. Şi la şef de stat, evident. În zece ore, viaţa i s-a schimbat radical. Momentul fusese pregătit însă cu multă atenţie, într-o ţesătură din care nu lipseau Silviu Brucan, Sergiu Nicolaescu, generalul Militaru şi, pe post de victime, soţii Ceauşescu.

În acea noapte de 22 spre 23 decembrie, Ion Iliescu a rămas în Televiziune. Deciziile luate şi ordinele date, cot la cot cu generalul Militaru, aveau să constituie graniţa dintre viaţă şi moarte pentru sute de români.
Sergiu Nicolaescu: ” Când l-am văzut pe Iliescu, i-am văzut pe toţi că se apleacă în faţa lui. Directorul Televiziunii de-abia aştepta: „Tovarăşu’ Iliescu! Tovarăşu’ Iliescu!”. Ei ştiau că Iliescu e posibil să fie cel care îl va răsturna pe Ceauşescu. Se vorbea de Iliescu.
Pe 22 decembrie, în jurul orei 14.15, căpitanul de rang I Emil (Cico) Dumitrescu şi-a făcut apariţia la Televiziunea Română. Discursul lui a fost difuzat din Studioul 5 al Televiziunii Române, de unde cu numai zece minute mai devreme vorbea generalul Nicolae Militaru.

Căpitanul Emil Cico Dumitrescu cerea în direct ca Ion Iliescu să se prezinte la Televiziune: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm! „Tovarăşul Iliescu era în zonă, fiind contactat de Sergiu Nicolaescu.
Cico Dumitrescu :”Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi. Îl cunoşteam foarte bine pe directorul general al Televiziunii, pe Petre Constantin. Pentru că aşa ştia toată lumea. Dacă o să cadă Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu este cel care trebuie să-i ia locul. Se spunea şi la Europa Liberă, şi peste tot.

George Marinescu: “Europa Liberă a trâmbiţat luni de zile că singurul înlocuitor pentru Ceauşescu este Ion Iliescu. Deci nu era o noutate. Occidentul ne îndoctrinase, ne manipulase, ca să zic aşa, cu o astfel de ştire.”

Teodor Brateş: “Trebuie să spun că ascultând „Vocea Americii” şi „Europa Liberă”, şi eu credeam că soluţia de schimb era Ion Iliescu. Aşa se şi explică de ce l-am prezentat atât de călduros şi de special.”

Mihai Bujor Sion este omul care “l-a adus pe Iliescu la Televiziune” in 1989. Rasplata nu a intarziat sa vina. Protejatul a fost numit in 1990 primul sef de Cabinet al presedintelui Iliescu si ulterior consilier prezidential pe probleme economice. Si-a continuat cariera in Statele Unite, unde pana in 1998 a reprezentat Romania in functia de consul general la Los Angeles. Una dintre cele mai frumoase vile din Primaverii, cea de pe Strada Herastrau 35, este pe numele Ioanei Pavelescu, dupa cum titra ziarul Tineretul Liber in iulie 1991. Mihai Bujor Sion, in schimb, intrase in posesia unei case din fondul de protocol al statului, invecinata cu vila lui Petre Roman, din intrarea Gogol. SE POARTA CREATOARELE DE MODA. Celebritatea familiei s-a imbogatit de cand cu aparitia in lumea buna a Capitalei a Mariei Marinescu, fiica Ioanei Pavelescu dintr-o casatorie anterioara si infiata de Mihai Bujor Sion.

Mihai Bujor Sion este fiul unui activist din ilegalitate al Partidului Comunist Român, mort într-un accident de avion la începutul anilor ’70. După moartea tovarăşului său de PCR, deşi nu l-a înfiat cu acte, Ion Iliescu i-a fost tutore şi mentor tânărului Sion, rămas orfan – de fapt – de ambii părinţi, în avionul prăbuşit între Sibiu şi Caransebeş murind şi mama lui.

De altfel, Ion Iliescu i-a călăzuit paşii lui Mihai Bujor Sion şi în cariera profesională.

Ion Iliescu: “Unii s-au aflat in situatia mea, sub supraveghere personala si la domiciliu deaceea am aparut numai in 22 Decembrie”. Ion Iliescu: “vizitam unitati de invatamant, de cercetare, intreprinderi industriale, centre de librarii; participam la lansari si prezentari de carti, Deci, nu stateam inchis in birou si nu eram izolat. Uneori „faceam si jocuri” cu „urmaritorii” mei.”

Ion Iliescu se da de gol la intrebarile mele, imi raspunde ca, a putut sa faca jocuri cu urmatorii lui adica cu Securitatea chiar in 1988, si mi-a dat un exemplu cum scapa de securisti, si ca nu era izolat, Intretinea relatii amicale cu multi artisti, le vizita atelierele. Intr-un alt articol Iliescu imi raspunde ca era sub supraveghere personala si la domiciliu pina la ora 11.00 dimineata 22 dec. 1989, de aceea a aparut numai in 22 Decembrie. De ce n-a facut jocurile cu urmatorii lui (securistii care-l filau) si pe 17 decembrie 1989 sau pe 21 decembrie 1989? Mai mult Iliescu tot la o intrebare de a mea imi raspunde ca la inceputul anilor ‘80 – a stabilit unele relatii si a avut mai multe intalniri conspirative cu un grup restrans (compus din gen Ion Ionita – fost ministru al Apararii, generalul Militaru si Virgil Magureanu – pe atunci lector la Stefan Gheorghiu…) pentru al rasturna pe Nicolae Ceausescu. Vezi aici ca Gen. Militaru confirma
In iunie ’89, doua personaje importante se intalneau in Parcul Herastrau din Bucuresti: Ion Iliescu si generalul Nicolae Militaru. Intalnirea conspirativa a celor doi a fost confirmata, ulterior, atat de Petre Roman in “Le Monde” din 05.01.1990, cat si de Silviu Brucan intr-un interviu dat in martie 1990. Din declaratia unui fost ofiter de secutitate, din echipa de filaj, reiese ca Militaru dorea sa-l informeze pe Iliescu, cu ocazia plimbarii lor conspirative, despre constituirea unei grupari cu numele de Front (Front Militar). Militaru dorea sa-l instiinteze pe Iliescu de existenta acestui “nou” Front, deoarece, in iarna lui 1988, Comitetul Salvarii Nationale – infiintat inca din 1984 - se transformase in Frontul Salvarii Nationale, iar acum intra in scena o noua miscare. Generalul Nicolae Militaru facea referire la un Front de natura militara, constituit din ofiteri ai serviciilor secrete si armatei, Frontul fiind coagulat in jurul catorva personaje cheie cu functii si relatii importante in cadrul serviciilor speciale. Radacinile acestor relatii, simple in aparenta, erau insa mult mai profunde. Alcatuirea acestui Front Militar tocmai in acele momente nu era insa intamplatoare, ramificatiile acestei povesti fiind de mare adancime. Intrebat intr-un interviu daca Nicolae Militaru a contribuit la rasturnarea lui Ceausescu, generalul Plesita a raspuns:”Vai de capu’ lui! N-as fi vrut sa fiu in locul lui. Domnule… Militaru a fost agentul meu! A murit si pot sa vorbesc. Am argumente! El a fost racolat de GRU in perioada cand a facut cele doua academii la rusi, dar, dupa ce-a venit aici, a pierdut orice legatura.
Prin intermediul generalului Militaru, Ion Iliescu l-a contactat pe fostul Ministru al Apararii, Ionita, care juca un rol principal in constituirea si consolidarea “Frontului Militar”. “Au urmat apoi intalniri cu Iliescu si asa a inceput sa se inchege treaba: erau cele doua grupe, militara si politica. Eu m-am intalnit cu Iliescu, care mi-a facut cunostinta cu inca doi oameni. Unul era civil, professor, Magureanu, iar celalalt militar, capitan de rangul I, Radu Nicolae. Am inceput in aceasta formatie sa ne pregatim in scopul de a organiza o adevarata lovitura de stat, pentru toamna lui 1984, in timp ce sotii Ceausescu erau plecati in Republica Federala Germania. Trebuie sa va spun cu mult regret ca actiunea noastra a esuat. Poate ca nici nu era organizata asa cum se cuvine, dar am mai si ramas cu impresia ca cineva a tradat. Dupa acest esec, ne-am intalnit tot grupul, intr-o casa conspirativa, in care, in cele din urma, am inteles ca am fost si inregistrati si ne-am pus intrebarea daca ne oprim sau mergem mai departe. Am hotarat ca mergem mai departe. Modalitatea de organizare si actiune era impartita intre parerea militarilor si a civililor. Civilii ziceau ca e nevoie de un puci militar, cateva grupe, par! par! (chiar asa se pronunta cineva), ii rasturnam si gata. Noi ne-am abtinut sa confirmam o asemenea posibilitate, ca, dupa aceea, noi, militarii, am hotarat ceva diferit. Mai intai, ca armata nu trebuie sa fie implicata intr-un asemenea act. A doua chestiune, sa facem in asa fel, incat sa nu curga sange“(gen.Militaru.interviu.BBC).

Ovidiu vrea detalii in legatura cu prezenta mea la desfasurarea evenimentelor din decembrie 1989. Am descris toate acestea in nenumarate interventii, dezbateri, scrieri.

Nu cred ca din naivitate “nu intelege” de ce “nu am iesit in strada” inca din 17 decembrie sau chiar din 21 dec.1989. Unii s-au aflat in situatia mea, sub supraveghere personala si la domiciliu (inclusiv poetul Mircea Dinescu); deaceea am aparut numai in 22 Decembrie.

Va dati seama ca nu la “chemarea” lui Cico Dumitrescu am fost la TVR (cu care de altfel nu am fost coleg – el era cadru militar in marina). Si altii afirma acelasi lucru, probabil cu bune intentii.

Sugestia “ca mi-ar fi fost teama” si “am asteptat un moment favorabil” nu are temei. Asa cum semnaleaza si Victor momentele cele mai grele au inceput in seara de 22 Decembrie . Eu nu exagerez cand afirm in ce conditii am elaborat Comunicatul catre Tara al CFSN si l-am prezentat la Televiziunea Romana.

Afirmatia, precum ca “in CFSN s-ar fi adunat “oameni cunoscuti” sunt deasemeni fara temei. Cu exceptia unor nume vehiculate la Europa Libera, cei mai multi erau necunoscuti celor mai multor dintre noi. Din cei 39 membri nici eu nu cunosteam mai mult de cca. 10 – chiar si cu acestia fara sa fi avut legaturi anterioare apropiate.

Si mai hazardata si vadit necinstita este afirmatia ca in Decembrie ’89 ar fi preluat puterea “esalonul 2” al PCR. Acest punct de vedere a fost vehiculat de opozitia politica, nascuta pe parcursul apropierii de campania electorala din 1990, sustinuta si de unele cercuri politice din exterior. Prezenta unor oameni care avusesera candva raspunderi politice sau de stat (ca Alexandru Barladeanu, Corneliu Manescu, Silviu Brucan sau subsemnatul). Dar, toti, eliminati inca din anii ’60-’70 din cercurile conducatoare si marginalizati, nu inseamna deloc “esalonul 2” . Altminteri, in miscarea de masa care a dus la rasturnarea lui Ceausescu, o mare majoritate a participantilor erau membri de partid, ceeace era semnificativ pentru caracterul atotcuprinzator al acestei revolte populare.

9.- Apreciez mesajul transmis de ayatristan privind cei peste 200 de copilasi orfani, ingrijiti si crescuti cu drag de preotul Nicolae Tanase, la Valea Plopului, care au nevoie de ajutor din partea celor ce pot si vor sa-i ajute.

6.- Ovidiu ma intreaba : cum am scapat de Securitate, in conditiile severe de supraveghere in care traiam atunci? Partial a raspuns atat Victor cat si domnul Alex.M.Stoenescu.

Desi supravegheat, eu indeplineam functia de Director al Editurii Tehnice, primeam la Editura numerosi autori (profesori universitari, cercetatori); vizitam unitati de invatamant, de cercetare, intreprinderi industriale, centre de librarii; participam la lansari si prezentari de carti. La birou, ma vizitau sau aveam intalniri in afara cladirii, uneori in parc, o serie de personalitati ( scriitorul Titus Popovici, cu care eram in relatii amicale, Aurel Dragos Munteanu, Radu F. Alexandru, s.a.), participam la dezbateri stiintifice organizate de Academia Romana sau de alte institutii (erau apreciate spre exemplu reuniunile patronate de profesorul Mihai Draganescu, director, multi ani, al ICI-Institutul Central de Informatica). Eram un spectator fidel al teatrelor din Bucuresti si vizitator al expozitiilor de pictura si sculptura. Intretineam relatii amicale cu multi artisti, le vizitam atelierele.

Deci, nu stateam inchis in birou si nu eram izolat.

Uneori „faceam si jocuri” cu „urmaritorii” mei. Intr-o zi, spre exemplu, la invitatia lui Caramitru, am asistat la un spectacol de poezie (Eminescu) organizat de el, cu acompaniamentul pianistului Dan Grigore. In drum spre Ateneu, la un semafor, am reusit sa trec inainte de schimbarea culorii de trecere, lasandu-i pe cei doi urmaritori „pe stop”. Am ajuns deci si am parcat pe o strada din apropiere de Ateneu „fara urmaritori”! Au reaparut, insa, destul de repede. Nu am fost lipsit de prezenta lor nici la spectacol. Am trait multe asemenea episoade. 7.-

Executanţii planului, clica şi “troică politică” formată din marginalizaţi, agenţi KGB, şi trădători. „Revoluţia română în direct”.

George Militaru a făcut parte din echipa TVR deplasată la mitingul ţinut de Nicolae Ceauşescu în data de 21 decembrie 1989, în faţa Comitetului Central. Apoi, din 22 decembrie până la 2 ianuarie 1990 a asigurat funcţionarea camerelor de transmisie din studioul 4 al TVR.
George Militaru: “„Brateş se cunoştea cu Iliescu. Bine de tot se cunoştea cu Iliescu şi Rodica Becleanu, care era producătoare la Telejurnal pe vremea aia”.

Prinicipalul instrument de diversiune din timpul Revoluţiei a fost coordonat de Silviu Brucan, fost conducător al Radioteleviziunii între 1962 şi 1966! Printre cei care au spus vrute şi nevrute, în direct, se mai numără: George Marinescu, Cico Dumitrescu, generalul Nicolae Militaru, Mihai Lupoi, Virgil Măgureanu şi alţii. „Granzii”, ca generalul Militaru, au vorbit din studioul 5, alţi revoluţionari, din studioul 4, unde se afla şi Teodor Brateş.

Dan Marţian a fost presedinte al Camerei Deputatilor, in perioada 1990-1992, apoi vicepresedinte al aceleiasi Camere, in legislatura 1992-1996. A fost membru fondator al FSN si co-presedinte al CPUN. Dan Martian a fost numit ambasador la Lisabona in primavara anului 2001.
Absolvent al Universitatii “M. V. Lomonosov” din Moscova, decedat la Lisabona, ca ambasador, in al doilea mandat al lui Iliescu, din cauze necunoscute.

Emil (Cico) Dumitrescu - Constantin Bucur: Emil Cico Dumitrescu a fost prins la un simpozion la care au venit si delegatiile din blocul sovietic. In pauza de masa si-au lasat caschetele pe hol, am plantat microreceptori in caschete si asa l-am dovedit pe Cico.
Cico Dumitrescu: “În ‘80 am fost arestat vreo cinci luni. Am hârtie că doi ani am fost urmărit de Securitate, am aflat şi eu la Revoluţie. Mă acuzau că am vândut secrete.
Cico Dumitrescu: “„Cu Iliescu am fost coleg la «Ape», nu la Moscova” Ion Iliescu: “Va dati seama ca nu la “chemarea” lui Cico Dumitrescu am fost la TVR (cu care de altfel nu am fost coleg – el era cadru militar in marina). Si altii afirma acelasi lucru, probabil cu bune intentii” (Deci ori Cico minte ori ,Iliescu). Omul care l-a chemat pe Ion Iliescu la TVR (Pe 22 decembrie, în jurul orei 14.15, căpitanul de rang I Emil (Cico) Dumitrescu şi-a făcut apariţia la Televiziunea Română. Discursul lui a fost difuzat din Studioul 5 al Televiziunii Române, de unde cu numai zece minute mai devreme vorbea generalul Nicolae Militaru. La ora 14.35 Iliescu vorbeste la televiziune, cu 10 minute inainte a vorbit cu gen. Stanculescu.

“Căpitanul Cico Dumitrescu cerea în direct ca Ion Iliescu să se prezinte la Televiziune: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm! „Tovarăşul Iliescu era în zonă, fiind contactat de Sergiu Nicolaescu.
Cico Dumitrescu: “Pentru că aşa ştia toată lumea. Dacă o să cadă Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu este cel care trebuie să-i ia locul. Se spunea şi la Europa Liberă, şi peste tot.”

Cico Dumitrescu: “Între 2000 şi 2004 am fost consilier prezidenţial. Imediat după Revoluţie am fost şeful Direcţiei Generale de Presă şi Sport.”

Documentul care îl acuză pe Emil Cico Dumitrescu că le-a vândut ruşilor secrete de stat în anii ’80

Florin VelicuPersoana care l-a insotit pe Ion Iliescu in permanenta, fostul angajat al Consiliului Culturii Florin Velicu povesteste despre Iliescu: “Dupa eveacuarea lui Ceausescu din CC, mi-a venit brusc ideea sa iau legatura cu Iliescu. L-am sunat pe Iliescu. Si colegii ma impingeau. Ei stiau legatura noastra…

13:00, 13:05. Incepuse transmisia pe televizor. Biroul lui Ladislau Hegedus era plin. Plin era, cu tot felul de salariati, bineinteles. Se uitau la televizor. Eu il cunosteam pe Hegedus, lucrand in aceeasi institutie. De fapt, si Iliescu il cunostea foarte bine. Si eu i-am zis: «Domnule, fa legatura cu cineva de la Armata». Zice: «Pot sa-i fac cu Hortopan sau cu Stanculescu». Mi-a si explicat Hegedus de ce: cu fiecare din cei doi lucra la spectacolele omagiale. A sunat la minister. Desi au trecut 15 ani, si acum imi aduc aminte, era numarul 272 pe scurt.

262.
262, pe scurt. A sunat la minister si a dat peste Stanculescu. Stanculescu i-a spus, n-am auzit, dar am inteles chestia asta de la el (de la Ion Iliescu, n.a.)… «Ma cheama acolo». Stanculescu i-a spus sa vina acolo. A fost un moment de genialitate a lui Iliescu, pe care l-am vazut uitandu-se la televizor.
Cand Iliescu vorbea la telefon cu Stanculescu era lume in jur?
Da, multa.

Cam cate persoane?
Toti salariatii de la Hegedus, 10-15 persoane. Iliescu era fixat pe televizor…

Incercati sa va aduceti aminte ce-i spunea Iliescu lui Stanculescu?
«Care e situatia?» Lucruri pe undeva generale. «Care-i situatia, ce se intampla?» Probabil ca ala ii dadea niste raspunsuri, dar esential era ca il chema insistent acolo.

La MApN.
Da, la Armata.

Probabil i-a spus ca este la conducerea Armatei.
Nu se auzea. Noi auzeam doar ce spune Iliescu, nu ce spune Stanculescu. Stiu ca a dat un telefon si la Televiziune. Dar era fixat pe ecranul televizorului, era ca un magnet. Cand a vazut Televiziunea deschisa, cu tot ce se intampla acolo, haosul ala… Repet, eu as face aceasta miscare de traveling, vizavi de pozitia lui din biroul sau, unde era foarte pasiv si discuta relaxat, si pozitia electrizanta, cand a vazut ce se intampla la Televiziune. Eu cred ca in momentul ala s-a gandit ca pierde trenul. Ceva s-a intamplat cu el, ca a devenit electrizat. Am plecat de la Hegedus…

A mai dat si alte telefoane?
Nu. De aici incep incurcaturile istoriei si falsurile. Pentru ca foarte multa lume a vrut sa ma faca pe mine… Bine, unii m-au facut si ofiter acoperit.

Va pot explica eu de ce…
Si eu va pot explica de ce cei doi (Gelu Voican Voiculescu si Sergiu Nicolaescu, n.a.) m-au facut soferul lui Iliescu. In realitate, n-am plecat eu cu el din Casa Scanteii. El a plecat cu masina lui, eu cu masina mea, impreuna cu o colega de la Hegedus, Marcela Iacob este numele ei, si am plecat la el acasa. Eu, dupa Iliescu…

O secunda. Sa ne intelegem: Iliescu a mai avut cel putin alte doua convorbiri telefonice. Vorbeste cu Suzana Gadea, vorbeste cu Stanculescu, vorbeste la Televiziune, vorbeste acasa cu Nina… Da. De la Hegedus.

Vorbeste la Comitetul Central, unde da de un revolutionar pe nume Luca.
De asta nu stiu eu. Nu cred ca a mai vorbit cu cineva.
Prin urmare, sa punctam ca, in mod categoric, Ion Iliescu a stat acasa o jumatate de ora.
Categoric! De acolo am plecat, el cu masina nu stiu cui, spre Televiziune, eu din nou cu masina mea si cu Marcela Iacob inauntru…”

Dumitru Mazilu - In perioada 1965-1966, Dumitru Mazilu deţine funcţia de director al Şcolii de ofiţeri de Securitate de la Băneasa.
Între anii 1986-1989, a fost pus sub stare arest la domiciliu.

Cornel Dinu- („Procurorul”), Pe Cornel Dinu l-a dus mintea să meargă ţintă la Televiziunea Română în după-amiaza de 22 decembrie. A fost introdus în cercul puterii de Dan Marţian: „Am intrat împreună într-un birou de la etajul doi, unde se redactau ştirile lansate pe post. Înăuntru era şi Ion Iliescu. I-am amintit cum îmi ratasem intrarea în politică în 1968 (n.r. – în acel an, Dinu nu a mai apucat să ţină o alocuţiune la un congres UTC dirijat de Ion Iliescu, pe atunci ministru al Tineretului). Iliescu mi-a zâmbit larg (n.r. – cum altfel?!) m-a îmbrăţişat şi mi-a spus să-l ajut pe prietenul său, Dan Marţian”.
Extrem de importantă este scena la care Cornel Dinu a asistat în noaptea de 22 spre 23 decembrie: „În jur de ora cinci dimineaţa, după ce se anunţase că ruşii au recunoscut primii proclamaţia Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu a vorbit la telefon cu consulul lor. În ruseşte, la fel şi Petre Roman, după el. Concluzia împărtăşită era clară: «Ruşii pot interveni să asigure ordinea în două ore”.

Ceauşescu i-a dat ţara „proastei de nevastă-sa”

În periplul său prin Bucureşti, încercând să-i facă pierdută urma doamnei Iliescu, chipurile urmărită de terorişti, Cornel Dinu a băut un ceai cu Gheorghe Murer, la 24 decembrie. Maurer locuia gard în gard cu familia Iliescu, în cartierul Aviatorilor. Fusese prim-ministru al României (1961-1974) şi, totodată, omul care l-a susţinut pe Ceauşescu în 1965, în ­cursa pentru preluarea funcţiei de secretar general al Partidului. În discuţia tihnită cu Dinu, Maurer ar fi punctat începutul sfârşitului pentru Nicolae Ceauşescu: „Diabetul de după 1974 l-a înnebunit. Neavând ce să-i mai dea proastei de nevastă-sa, i-a dat ţara”.

Ion Iliescu a înroşit telefonul care făcea legătura cu Moscova

Dinu a cizelat câteva ore la ştirile care intrau pe post, apoi Ion Iliescu l-a trimis să o ia de acasă pe „doamna Nina“ şi să i-o aducă la Televiziune. Alături de soţia viitorului preşedinte a trăit Cornel Dinu emoţiile Revoluţiei. Nina s-a ascuns câteva nopţi în casa „Procurorului” şi pe la rudele acestuia. De frică, Dinu le-a cerut „emanaţilor Revoluţiei” un pic de protecţie într-una dintre nopţile de zbucium. I-a oferit-o amiralul Cico Dumitrescu, cu care se împrietenise la Televiziune, trimiţându-i în faţa casei o maşină de la Circa 2 de Miliţie.

„Cu Cico Dumitrescu m-am înţeles doar din priviri. Amiralul Cico Dumitrescu a fost o rotiţă foarte importantă din angrenajul acelor evenimente. Era unul dintre executanţii planului. Masele, provocate şi dirijate de profesionişti ai unor asemenea cataclisme istorice, pregătiţi pentru aşa ceva, doar se mişcau şi făceau zgomote”. Tot Cico Dumitrescu l-a salvat pe Cornel Dinu şi la 24 decembrie, seara, când fostul sportiv a fost depistat cu arme în portbagajul maşinii şi catalogat de un locotenent drept terorist.

Amiralul ar fi dat ordin să fie trimise două Dacii cu paraşutişti pentru a-l scoate pe Dinu de la ananghie. „Procurorul” povesteşte în cartea sa că numai o maşină a ajuns pentru a-l salva – „cealaltă fusese mitraliată în faţa Academiei Militare”.

„Ruşii pot veni în două ore”

Orele petrecute de Cornel Dinu în Televiziune s-au transformat în pagini savuroase de carte. Când Sergiu ­Nicolaescu gesticula frenetic amestecând în fraze sacadate AKM-uri, TAB-uri şi alte nenorociri, fostul fotbalist constata: „Incontestabilul mare regizor avea chiar accente de platou de filmare. Apărea şi ne anunţa că verifică coloana de blindate, care s-ar fi îndreptat spre Televiziune. M-am simţit obligat să-l sancţionez: „Maestre, asta aţi făcut în «August în flăcări», pe platou, acum este cu adevărat realitate!”.

Extrem de importantă este scena la care Cornel Dinu a asistat în noaptea de 22 spre 23 decembrie: „În jur de ora cinci dimineaţa, după ce se anunţase că ruşii au recunoscut primii proclamaţia Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu a vorbit la telefon cu consulul lor. În ruseşte, la fel şi Petre Roman, după el. Concluzia împărtăşită era clară: «Ruşii pot interveni să asigure ordinea în două ore”.

Ceauşescu i-a dat ţara „proastei de nevastă-sa”

În periplul său prin Bucureşti, încercând să-i facă pierdută urma doamnei Iliescu, chipurile urmărită de terorişti, Cornel Dinu a băut un ceai cu Gheorghe Murer, la 24 decembrie. Maurer locuia gard în gard cu familia Iliescu, în cartierul Aviatorilor. Fusese prim-ministru al României (1961-1974) şi, totodată, omul care l-a susţinut pe Ceauşescu în 1965, în ­cursa pentru preluarea funcţiei de secretar general al Partidului. În discuţia tihnită cu Dinu, Maurer ar fi punctat începutul sfârşitului pentru Nicolae Ceauşescu: „Diabetul de după 1974 l-a înnebunit. Neavând ce să-i mai dea proastei de nevastă-sa, i-a dat ţara”.
Dinu susţine că a asistat la o discuţie telefonică purtată de Iliescu şi Roman cu unul dintre consilierii Ambasadei URSS de la Bucureşti.
“Eu am stat în aceeaşi încăpere cu Ion Iliescu în noaptea de 22 spre 23 decembrie, la Televiziunea Română, de la nouă seara până dimineaţa la şapte.

George Marinescu: Fostul prezentator al Telejurnalului (între 1969 şi 1990) recunoaşte că televizorul a cam minţit poporul în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. A citit comunicatul despre sinuciderea „trădătorului Milea“, apoi şi-a făcut „mea culpa“ în direct. După 20 de ani, Marinescu admite că a spus multe aberaţii pe post.
Europa Liberă a trâmbiţat luni de zile că singurul înlocuitor pentru Ceauşescu este Ion Iliescu. Deci nu era o noutate. Occidentul ne îndoctrinase, ne manipulase, ca să zic aşa, cu o astfel de ştire.
George Marinescu a ajuns după Revoluţie un apropiat al Guvernului României, fiind numit director la televiziunea Executivului. A rămas în acest post timp de şapte ani.

Teodor Brateş
Am făcut şcoala profesională, apoi am fost ucenic la Malaxa. După 1944, când muncitorii au fost scoşi în faţă, am fost şi eu trimis la Radiodifuziune, împreună cu alţi tineri muncitori. Am dat probe şi am fost angajat. Am făcut ştiri şi am rămas vândut ştirilor. Prelucram noutăţi din ţară. Prima ştire pe care am făcut-o pentru radio a fost un eşec catastrofal. Am fost pus la gazeta de perete şi credeam că o să fiu dat afară.

Erau la modă ştirile despre recorduri în producţie. Doi cetăţeni depăşiseră norma, iar eu am redactat în felul următor: “Cutare şi cutare, lucrând la robineţi cu capul înşurubat, au depăşit norma de producţie”. Mie mi s-a părut o chestiune corectă pentru că eu ştiam ce înseamnă robineţi cu cap înşurubat

Teodor Brateş:“Trebuie să spun că ascultând „Vocea Americii” şi „Europa Liberă“, şi eu credeam că soluţia de schimb era Ion Iliescu. Aşa se şi explică de ce l-am prezentat atât de călduros şi de special.
Televiziunea am părăsit-o pe 30 martie 1990. Aveam 57 de ani, din care 41 de ani de muncă şi de cotizaţie. Am primit şi eu oferte atractive de la Petre Roman, de la PD, oferte de secretar de stat, în 1997. Înainte mi se oferiseră funcţii la grupul parlamentar. Am refuzat, fiindcă am zis că am stat prea mult la stăpân şi am vrut să fiu liber. Am refuzat inclusiv certificatul de revoluţionar.

Mihail Lupoi
În 22 decembrie 1989, în timpul revoluţiei, având gradul de căpitan în armată, a apărut la televiziunea română anunţând că armata este alături de popor, şi a făcut afirmaţia falsă, că armata nu a deschis focul împotriva populaţiei. Cu aceeaşi ocazie l-a anunţat pe generalul Nicolae Militaru (dovedit agent al GRU, eliminat din acest motiv din armată în 1978) ca ministru al apărării. Tot atunci a avertizat – însoţit de protestele lui Mircea Dinescu – asupra posibilităţii unei intervenţii militare din afară în caz că se va ajunge la haos.

A fost membru în Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi ministru al turismului între 2 ianuarie şi 7 februarie 1990
Mult timp după Revoluţie, Ion Iliescu a susţinut că n-a ştiut că Lupoi ar fi avut vreo legătură spionajul sovietic. Victor Atanasie Stănculescu a spus că nu avea niciun motiv să îl informeze pe Ion Iliescu că Militaru era spion pentru că acesta deja ştia.

Generalul Stănculescu a precizat că era o practică a serviciilor secrete ca atunci când un tânăr era la studii, mai ales la cele militare, să se încerce racolarea lui de către serviciile secrete alte ţării resprective.
În momentul în care Lupoi anunţă că Militaru este noul ministru al Apărării, Ion Iliescu este prezent la TVR şi nu dezminte acest anunţ. Acesta are două scurte cuvântări înainte şi după anunţ.

Silviu Brucan: a fost preşedinte al Radioteleviziunii între 1962 şi 1966. Hortensia, mama lui Petre Roman, s-a angajat la Radiodifuziune în 1954, printr-un transfer de la Editura Politică. A lucrat în radio până în 1975, când s-a pensionat. Din cele afirmate pentru „Adevărul” rezultă că Teodor Brateş a fost coleg, la radio, cu Hortensia Roman şi i-a fost subordonat lui Silviu Brucan, între 1965 şi 1966. La Revoluţie, Silviu Brucan a fost şeful neoficial al „grupului de la TVR”.
Conform celor declarate de Sergiu Nicolaescu la emisiunea „Naşul”, Brucan este şi cel care l-a propus pe Roman pentru funcţia de prim-ministru. Brateş a fost „amfitrionul” Revoluţiei la TV, stând în direct aproape 70 de ore pe 22, 23 şi 24 decembrie 1989. Ana-Maria Onisei

Sergiu Nicolaescu:
După revoluţia română din 1989, în care a fost implicat, Sergiu Nicolaescu a susţinut Frontul Salvării Naţionale, fiind ales în repetate rânduri senator pe listele acestei formaţiuni politice, iar apoi al PDSR.
Regizorul Sergiu Nicolaescu a relatat la emisiunea “Naşul” cum a ajuns la TVR. Nicolaescu era în Piaţa Romană când a fost luat pe sus de muncitori. “Erau foarte organizaţi. Eu i-am văzut şi am coborât cu ei. M-au îmbrăţişat şi m-au luat pe sus. A scos capul un căpitan care a fost apoi pus la SPP, Dumitru Iliescu”, a spus Nicolaescu.

Iliescu i-a spus lui Nicolaescu că a primit ordin să se retragă la unitate. “Eu i-am spus să meargă în unitatea, dar să meargă mai întâi la TVR. Am plecat cu trei TAB-uri din coloană. Pe unul din TAB-uri se urcase Caramitru la teatrul Notarra. Când a ajuns în Piaţa Confederaţiei (Dorobanţi – n.r.) eu am vrut să merg acasă pentru că aveam arme şi două grenade acasă.”

Regizorul Sergiu Nicolaescu a relatat la emisiunea “Naşul” cum a ajuns la TVR. Nicolaescu era în Piaţa Romană când a fost luat pe sus de muncitori. “Erau foarte organizaţi. Eu i-am văzut şi am coborât cu ei. M-au îmbrăţişat şi m-au luat pe sus. A scos capul un căpitan care a fost apoi pus la SPP, Dumitru Iliescu”, a spus Nicolaescu.

Iliescu i-a spus lui Nicolaescu că a primit ordin să se retragă la unitate. “Eu i-am spus să meargă în unitatea, dar să meargă mai întâi la TVR. Am plecat cu trei TAB-uri din coloană. Pe unul din TAB-uri se urcase Caramitru la teatrul Notarra. Când a ajuns în Piaţa Confederaţiei (Dorobanţi – n.r.) eu am vrut să merg acasă pentru că aveam arme şi două grenade acasă.”

Vladimir Cohn (Vova)- mare industriaş în Italia şi Statele Unite ale Americii, ulterior anturat în clica finanţatorilor clubului Dinamo.
Dinu a plecat în Italia la 13 decembrie 1989 şi a revenit în ţară pe 19, aceeaşi lună. În „Cizmă” s-a întâlnit cu Vladimir Cohn, pe atunci mare industriaş în Italia şi Statele Unite ale Americii, ulterior anturat în clica finanţatorilor clubului Dinamo.
Cornel Dinu povesteşte în volumul doi al romanului său autobiografic („Zâmbind din iarbă”) învăţăturile primite în acel decembrie ’89 de la prietenul Vova Cohn: „Cornelică, cred că acesta este sfârşitul lui Ceauşescu. La Fonte dei Marmi (n.r. – orăşel de lângă Florenţa) m-am întâlnit cu doi colonei americani. Îi ştiu de mult. Mi-au spus că acum este sfârşitul lui Ceauşescu. S-a hotărât la Malta. La Timişoara a fost doar începutul (n.r. – discuţia are loc în seara de 18 decembrie). Urmează şi la Bucureşti. Tot ei mi-au împărtăşit că tot la Malta s-a hotărât ca în România să acţioneze ruşii. Mâine eşti în Bucureşti. Vezi ce poţi să faci, te cunoaşte lumea, te duce mintea!”.

Mihai Ispas
taximetrist, si fost sofer al lui Iliescu, ulterior ministru adjunct al Sportului. “Am jucat rug­by inca dinainte de 1989. Pe vremea cand jucam la Olim­pia mi-am cunoscut sotia, Iuliana Ghimbsanu, fata de antrenor de rugby. Suntem impreuna si acum”, isi a­min­­teste Mihai. De-a lungul vremii, a trecut pe la Olim­pia, Grivita Rosie si Spor­tul, unde joa­ca si acum, la 45 ani” “Fals! N-am fost soferul lui Iliescu, om pe care-l respect si pe care-l pre­tuiesc. Am condus un taxi, in decembrie 1989, cand se tragea. L-am dat la o parte pe taximetrist, i-am spus ca am mai multa incredere in mine in situatia respec­tiva”, puncteaza Ispas. Dupa ’90 a fost ministrul adjunct al Sporturilor, ala­turi de Cornel Dinu, iar in prezent este consilier COR.
Gelu Voican Voiculescu – În anul 1970 este arestat şi anchetat pentru atingere adusă securităţii statului prin trădare de secrete de serviciu şi spionaj economic – După Revoluţia din decembrie 1989, el a deţinut funcţia de viceprim-ministru în primul guvern provizoriu şi responsabil cu controlul serviciilor secrete ) Virgil Măgureanu (După cum afirmă generalul Ion Mihai Pacepa, Măgureanu a devenit colaborator al Securităţii interne în februarie 1972 şi a fost apoi încadrat în DIE cu grad de căpitan şi numele conspirativ “Mihăila Mihai”. Pe 24 decembrie, la ora 15.00, el a venit la TVR şi a citit un comunicat din partea Consiliului Frontului Salvării Naţionale.
Ion Iliescu a respins ideea ca Ceausestii sa fie ucisi prin act revolutionar, apoi s-a lansat ideea unui proces condus de un tribunal militar exceptional. Iliescu a fost de-acord după ce i s-a propus formula ocolită, a procesului.

Generalul Nicolae Militaru
Reactivat de Ion Iliescu şi numit ministru al Apărării pe 23 decembrie 1989, generalul Nicolae Militaru, dovedit încă din anii ’70 ca agent al serviciului secret al Armatei sovietice (GRU), este omul de care se leagă majoritatea crimelor produse între 22 şi 25 decembrie 1989. Nicolae Militaru este cel care a “regizat” conflictele dintre Armată şi presupuşii terorişti. Aproape o mie de oameni au murit, în urma acestor scenarii.
Mai mult, de numele lui Nicolae Militaru, care în 1989 avea 64 de ani, se leagă cazurile “Otopeni”, „Trosca” şi „Nuţă-Mihalea”, după cum a demonstrat ziarul „Adevărul” în cadrul serialului „Sfârşitul Ceauşeştilor”.

La Otopeni, pe 23 decembrie 1989, 48 de civili şi militari în termen şi-au pierdut viaţa, în urma unei „regii” marca Nicolae Militaru. În faţa Ministerului Apărării Naţionale, tot la 23 decembrie, au fost ucişi 8 oameni de la Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA), conduşi de colonelul Gheorghe Trosca, vechi adversar al lui Militaru.

Apariţia lui Nicolae Militaru la conducerea Armatei, în decembrie 1989, aduce în prim-plan zeci de generali şi alţi ofiţeri excluşi din Armata Română din cauza legăturilor cu Moscova. „Reţeaua Militaru” confirmă că Nicolae Ceauşescu avea dreptate, în ultimele zile din viaţă, când vorbea de acţiunile „agenturilor străine”.

Militaru era absolvent al Academiei Militare “Frunze” din URSS. El a fost cel care a condus ostilităţile în cele mai sângeroase zile ale Revoluţiei, cu acest grup de generali care au fost reactivaţi oficial prin decrete semnate de Ion Iliescu după 26 decembrie 1989.

Deasupra structurii impuse de generalul Nicolae Militaru se afla o “troică politică” formată din Ion Iliescu, Petre Roman şi Silviu Brucan, care s-au prezentat drept „emanaţi” ai Revoluţiei şi s-au impus în conducerea Frontului Salvării Naţionale (FSN). Iliescu a ajuns preşedinte, Roman – premier, iar Brucan a rămas „ideologul” Revoluţiei, omul care a asigurat legăturile, atât la Moscova, cât şi la ­Washington. Cine erau ei de fapt?
Ion Iliescu – un vechi activist cu studii temeinice în ­URSS, fiul lui Alexandru Iliescu, celebru cominternist.
Intr-un interviu 1991 in revista “Baricada” Nicolae Militaru spune urmatoarele : Asta n-o ştiu exact, dar pot să afirm că o conspiraţie, a cărei intenţie era înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu, a existat dinainte. Rezistenţa militară, care se formase cu mult timp în urmă, nu a avut în vedere ca această înlăturare să aibă loc cu sacrificii umane. Am luat contact cu această rezistenţă în 1983, prin intermediul lui Ion Iliescu. Ne întâlnisem întâmplător, la Spitalul Elias. Eu eram internat acolo, iar Iliescu venise în vizită la Walter Roman. Mai târziu, m-a căutat la telefon şi prima noastră întâlnire a fost în parcul Herăstrău. După două zile, mi-a făcut cunoştinţă cu doi oameni: Virgil Măgureanu şi căpitanul de rang I Radu Nicolae. La scurt timp, mi-am asumat sarcina să fac contractul între grupul militar al generalului Ioniţă şi grupul civil al lui Iliescu.
În toamna lui 1984. Se spunea atunci că cel mai bun moment ar fi fost în timpul când Ceauşescu se afla în RFG. Se ştia că cei care rămâneau în ţară erau nişte fricoşi. Planul nu a mai fost pus în aplicare din cauza unor evenimente ciudate.

Gen. Victor Atanasie Stănculescu : Ceausestii trebuiau lichidati, si ca decizia in acest sens a venit de pe doua fronturi care au lucrat combinat: din partea GRU (serviciul secret al armatei sovietice) si KGB (securitatea rusilor).Stanculescu nu a ascuns ca tot ce i s-a intamplat lui rau in anii ce au urmat Revolutiei -inclusiv dosarele penale in care a fost condamnat – s-a datorat conflictului mocnit pe care l-a avut cu Ion Iliescu.
Stănculescu il face vinovat pe Ion Iliescu, pentru mortii de dupa fuga lui Ceausescu.
Generalul Victor Stanculescu:“A fost nevoie de atitea morti pentru ca sa fie executati Ceausestii. De ce ? intrebati-l pe Ion Iliescu”

Acestia au confiscat Revolutia, toti erau “marginalizati”de Nicolae Ceausescu, o parte din ei agenti KGB.
Grupul care a decis execuţia Ceauşeştilor

-Ion Iliescu
-Silviu Brucan
-Dumitru Mazilu
-Petre Roman
-Mihai Montanu
-Sergiu Nicolaescu
-Mihai Ispas
-Dan Marţian
-Gelu Voican Voiculescu
-Gen. Nicolae Militaru
-Gen. Victor Atanasie Stănculescu
————————————
Pe 26 decembrie 1989, s-a semnat decretul pentru infiintarea tribunalului exeptional, dupa ce lumea a fost sigura ca e adevarat ca sotii Ceausescu sunt morti. A declarat Gen. Victor Atanasie Stănculescu.
Practic Tribunalul care l-a judecat pe Ceausescu nu avea legimitate.
In Monitorul Oficial de miercuri 27 dec 1989, la doua zile dupa executarea Ceausestilor, a fost publicat un comunicat al lui Ion Iliescu pentru infiintarea Tribunalelor Miliatre Extraordinare.

Constantin Bucur: “Cico Dumitrescu a fost prins la un simpozion la care au venit si delegatiile din blocul sovietic. In pauza de masa si-au lasat caschetele pe hol, am plantat microreceptori in caschete si asa l-am dovedit pe Cico”

Rep: La Editura Armatei, unde lucra Talpes, ati avut vreo intamplare mai deosebita?
Constantin Bucur: Despre asta nu pot vorbi, dar va pot relata despre Cico Dumitrescu (consilierul lui Ion Iliescu dupa 1990), pentru ca dupa 1987 am fost transferat la Comandamentul Armelor Chimice.

Rep: Cum l-ati prins pe Cico?
Constantin Bucur: Cico Dumitrescu era banuit de UM 0110 ca transmite secrete KGB-ului. Fata de rusi era o repulsie la Securitate, iar Armata avea o multime de ofiteri scoliti la Moscova. Unii veneau direct cu neveste de acolo. La Comandamentul Armelor Chimice se stocau informatii despre aparatura militara de ochire, munitie chimica inventata de noi, iar Cico a fost prins ca a transmis informatii. El trebuia eliminat din Comandament.

Rep: Cum a fost prins?
Constantin Bucur: A fost prins la un simpozion la care au venit si delegatiile din blocul sovietic. In pauza de masa si-au lasat caschetele pe hol, am plantat microreceptori in caschete si asa l-am dovedit pe Cico. Putea fi chiar condamnat. Dar a fost protejat de Elena Ceausescu. Nu stiu cum de a ajuns in anturajul ei. Probabil prin cadouri, ca era foarte sensibila la astea. Atunci se faceau si aranjamente: decat sa arestezi, mai bine il lasai pe atasatul militar sovietic in Romania si il foloseai chiar fara ca el sa stie. Daca faceai scandal, trebuia expulzat atasatul militar, URSS il expulza pe al nostru si lucrurile se complicau.

Rep: Totusi, de ce nu a fost pedepsit Cico Dumitrescu?
Constantin Bucur: Repet, a intervenit chiar Elena Ceausescu si nu a mai fost arestat. A fost doar scos din Comandamentul Armelor Chimice si mutat de acolo si nu a mai avut acces la informatii strict secrete.
Ofiter de la Contrainformatiile Securitatii Constantin Bucur

Emil Cico Dumitrescu: “Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi”. Ion Iliescu: “nu la “chemarea” lui Cico Dumitrescu am fost la TVR (cu care de altfel nu am fost coleg – el era cadru militar in marina)”. Cine minte ? judecati voi!

Într-un interviu-fluviu, care va fi publicat în trei părţi, amiralul îşi povesteşte participarea la Revoluţia din decembrie 1989. Amiralul Emil Cico Dumitrescu (75 de ani) vorbeşte despre relaţia sa cu URSS, despre cum l-a cunoscut pe Ion Iliescu şi în ce a constat activitatea sa la Televiziune în 1989.

Amiralul Emil Dumitrescu a devenit cunoscut în decembrie 1989. Toată lumea îl cunoaşte drept Cico. E o poreclă veche de câteva decenii. Cico era un maimuţoi dintr-un film foarte bine primit de critică, „Tigrul alb”. La facultate, căci Dumitrescu a fost o viaţă profesor, i se spunea însă „Ibric”.

Emil Dumitrescu s-a numărat printre cei care au luat cuvântul la Televiziune în zilele Revoluţiei, iar ulterior a avut un post călduţ pe lângă Ion Iliescu. A fost, printre altele, secretar de stat şi consilier prezidenţial. Percepţia generală este aceea că el are cheia pentru multe dintre misterele Revoluţiei, doar că un interviu cu Emil Cico Dumitrescu alunecă, inevitabil, în ceaţa care s-a lăsat peste ultima lună de comunism românesc.

Amiralul are o abilitate uluitoare de a adormi vigilenţa interlocutorului şi de a poza într-un bătrânel naiv, care, la cei 75 de ani, meditează asupra misterioaselor mecanisme care au abătut asupra sa un şir interminabil de înscenări şi speculaţii. Cico îl caracterizează scurt pe Cico: „Am fost prea credul! Aia e!”.

„Poveşti, răutăţi, prostii”

În anii ’80 a fost arestat pentru că ar fi vândut secrete de stat către KGB. După 1989 s-a spus despre el că, aflându-se în slujba aceloraşi servicii sovietice, a avut un rol decisiv în manipularea populaţiei şi în crearea diversiunilor teroriste de la Revoluţie. De altfel, a fost şi anchetat în dosarul Revoluţiei. În anii tranziţiei a fost acuzat de trafic de influenţă şi subminarea puterii de stat. Cico Dumitrescu crede că toate acestea sunt „poveşti, răutăţi, prostii” şi că, la vârsta lui, nu are timp să-şi ceară scuze pentru ceea ce nu a făcut.

După ce termină cu trecutul, arătându-ne o cicatrice de la un presupus glonţ care l-ar fi „mângâiat” acum douăzeci de ani, aruncă o ancoră înspre viitorul său ca om de litere, pentru că, ei bine, amiralul a căzut în mrejele poeziei. Creaţiile sale literare solicită respect pentru cei care „au făcut Revoluţia”. Cico-poetul e dezolat că sacrificiul lor, în loc să fie respectat, a ajuns să fie pângărit!

„Cu Iliescu am fost coleg la «Ape», nu la Moscova”

Ion Iliescu a ştiut să-i răsplătească pe cei care l-au ajutat în 1989

„Adevărul”: Lumea vă cunoaşte mai mult ca urmare a apariţiei la Televiziune în decembrie 1989 şi prin prisma funcţiilor pe care le-aţi ocupat ulterior. Înainte de Revoluţie cu ce v-aţi ocupat?

Cico Dumitrescu: Am avut diverse funcţii. La „Ape”, la Ministerul Petrolului, la mai multe. Eu sunt de fel din Urziceni. Am făcut Liceul Militar la Galaţi, apoi am terminat Institutul Mecano-Naval. Pe urmă, e adevărat, am făcut chimia la ruşi. Sunt doctor în chimie! Doctor adevărat, nu ca tovarăşa Elena Ceauşescu! Am 42 de invenţii, dintre care 12 internaţionale. Figurez într-un anuar făcut în Anglia. Oamenii au reţinut „Cico Dumitrescu de la Revoluţie”, dar eu am în spate altceva, am în spate o muncă!

Aţi studiat la Moscova?

E un fals! N-am învăţat la Moscova! Eu am studiat la Sankt-Petersburg!

Cât timp aţi stat în URSS?

Cum ziceam, am învăţat 4 ani şi 8 luni la Sankt-Petersburg. Între ’61 şi ’65. L-am avut coleg de promoţie pe Iuri Gagarin (n.r. – celebru cosmonaut sovietic, primul om care a fost trimis în spaţiu). Era un haios. L-am întrebat: „Băi, Iuri, cum ai văzut tu pământul de-acolo?”. Zice: „N-am deschis ochii deloc. M-am învârtit un pic şi am venit jos”. Mi-a dat cadou o cană din aluminiu pe care a scris în ruseşte: „Emile, să bei ceai şi vodcă, dar mai bine vodcă”. Era, în mod clar, un pic zurliu. A sărit odată de la etajul trei, pentru un pariu făcut la băutură. Am avut nişte colegi deosebiţi. Am fost coleg şi cu un gruzin frumos, cu ochi albaştri, era nepotul lui Suslov (n.r. – membru în prezidiul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice).

V-am întrebat de Moscova fiindcă a circulat versiunea conform căreia aţi fi fost coleg acolo cu Ion Iliescu, în vremea studenţiei.

Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi. Sunt poveşti că am studiat împreună la Moscova.

Cum aţi ajuns la Televiziune în decembrie 1989?

În acel moment lucram la Ministerul Petrolului, mă ocupam cu grupa de operaţiuni speciale. Se punea problema creşterii fluxului de ţiţei, iar eu am venit cu o metodă inovativă. Amiralul scoate o foaie A4 şi începe să ne explice. Nu cum a ajuns la Televiziune, ci cum a reuşit să extragă mai mult petrol. Desenează o sondă, vehiculează o teribilă serie de termeni tehnici (înfăşurare trapezoidală, torpilă cu talere) şi înşiră pe hârtie mai multe simboluri din „Tabelul lui Mendeleev”. Rezistăm, cu greu, amplei demonstraţii şi reluăm întrebarea.

Şi totuşi, cum aţi ajuns la Televiziune pe 22 decembrie ’89?

Aşa… Eram la Ministerul Petrolului şi treceau manifestanţii prin faţă. Eu, lucrând prin ţară, pe la sonde, ştiam că lumea e nemulţumită. Să ştiţi că Revoluţia au făcut-o muncitorii, nu intelectualii, că aştia… Cu o seară înainte, pe 21, am trecut şi m-am oprit la baricadă. Cel care are restaurantul de acolo, de vizavi de Inter, e prietenul meu. De la el s-au luat mesele alea şi s-au pus în stradă. Am văzut cum a fost împuşcat un om acolo.

Eraţi la Ministerul Petrolului şi aţi plecat spre Televiziune…

Da. Îl cunoşteam foarte bine pe directorul general al Televiziunii, pe Petre Constantin. M-am dus la el. Zice: „Băi, dacă nici acuma nu iese, nu mai scăpăm de ăsta. Eu am deschis Televiziunea ca toţi să-şi spună părerea. Dacă oamenii văd ce se întâmplă, vor prinde curaj”. Am stat de vorbă cu el la etajul 11, apoi m-am dus la Studioul 4, unde am luat cuvântul fiecare.

„Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm!

Pe 22 decembrie, în jurul orei 14.15, căpitanul de rang I Emil (Cico) Dumitrescu şi-a făcut apariţia la Televiziunea Română. Discursul lui a fost difuzat din Studioul 5 al Televiziunii Române, de unde cu numai zece minute mai devreme vorbea generalul Nicolae Militaru.

Căpitanul Cico Dumitrescu cerea în direct ca Ion Iliescu să se prezinte la Televiziune: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm! „Tovarăşul Iliescu era în zonă, fiind contactat de Sergiu Nicolaescu.

La 15.45 a făcut un apel în direct cerând „factorilor de decizie” să se prezinte la ora 17.00 la sediul Comitetului Central. La Televiziune, Cico a mai făcut un apel şi la comandanţii unităţilor militare din judeţele învecinate Bucureştiului, un apel de a se deplasa pentru a apăra Capitala. Aflat în sediul Comitetului Central, generalul Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major, era consternat: „Cine e marinarul ăsta care dă ordine?”

Ulterior, Cico a fost ridicat în grad până la rangul de amiral. Între 1995 şi 1996 a fost numit în funcţia de secretar de stat, şef al Departamentului de logistică din cadrul Ministerului de Interne. Între anii 2000-2004 a fost consilier de stat în Departamentul Securităţii Naţionale din Administraţia Prezidenţială.

„M-ai sunat, te-am sunat”

V-aţi dus la Televiziune din proprie iniţiativă?

Păi, cine să mă cheme? M-am dus fiindcă am zis: „Acum e momentul să scăpăm de dictatură”.

Se ştie că dumneavoastră eraţi printre cei care selectau ştirile care intrau pe post. Cum procedaţi?

Am făcut în felul următor. Se primeau telefoane întruna. Atunci am luat un registru, l-am numerotat, l-am sigilat. Dădea cineva telefon, îi ceream numele şi numărul de telefon. Notam în registru şi sunam înapoi. Dacă răspundea, dădeam pe post. Făceam o minimă verificare. Şi au spus: de la Sâmbăta, că în catacombe sunt ăia, de la Constanţa, că sunt avioane, că sunt elicoptere, că nu ştiu ce. M-ai sunat, te-am sunat. Altă metodă de verificare nu mai era. Se scria în registru: domnu’ cutare, telefonul cutare – apă infestată. Se nota pe bileţel şi se trimitea jos, la studio.

S-au spus atâtea prostii pe post în acele zile!

S-au spus pe post nu prostii, ci enormităţi, domnii mei, dar n-aveai cum! De tras, s-a tras. Uitaţi gaura! (n.r. – amiralul ne arată o cicatrice undeva lângă urechea dreaptă). A ricoşat din balustradă şi m-a lovit. L-am prins pe unu’ care a tras asupra televiziunii. Era un băiat de la unitatea de Securitate din Mizil. Ne-a spus că el avea ordin să apere. Ce să apere? A fost şi el prada unei manipulări.

Cine a făcut aceste manipulări?

Ştie cineva? Asta trebuie să afle procuratura, nu voi! Dar de tras, s-a tras asupra Televiziunii. Era un tablou pe perete cu cel puţin 50 de cartuşe trase în el.

Din cauza anunţurilor care s-au făcut atunci pe post au murit oameni. Nu era mai bine să nu le daţi?

Cum să nu le dau, dom’le? Dacă se întâmpla şi era aşa?

S-au spus multe prostii, dar n-aveai timp. Cum am apărut eu pe post şi am spus: unităţile cutare şi cutare să apară. A venit pe telefonul operativ, iar Brateş (n.r. - redactor-şef adjunct la „Actualităţi“, care a jucat rol de crainic în zilele Revoluţiei) a zis că dacă spune el, un civil, nu-l crede nimeni. Şi atunci am spus eu. Statul Major spunea că este bruiaj şi că nu poate lua legătura cu unităţile. Eu mă gândeam că dacă nu dau pe post ştirile pe care le primesc, s-ar putea să fie reale, iar apoi îmi ziceau: „N-ai dat, ai fost vândut, ai fost KGB-ist!”.

Dar n-aveaţi certitudinea că sunt reale.

Dacă mă suna omul şi îmi spunea, şi eu când sunam răspundea acelaşi om, înseamnă că era adevărat.

Poate acei oameni care sunau încercau să vă manipuleze. Nu v-aţi gândit la asta?

Cine mai avea timp să se întrebe dacă era manipulat?

Frica de butoane

Dacă tot ce s-a spus pe post a venit prin telefoane, înseamnă că aceia care au dat telefon au manipulat. Dar i-aţi scris în registru pe toţi. Unde e registrul, să vedem cine a manipulat?

Registrul nu mai există, a dispărut.

Unde a dispărut?

De unde să ştiu eu?

Un alt moment care a indus panică este apariţia acelui inginer, Colţ, care a prezentat „maşinăria infernală”, o presupusă bombă. Aţi fost prezent şi l-aţi susţinut.

Cu maşinăria infernală a fost în felul următor. Inginerul Colţ a spus că, dacă acel dispozitiv are butoane, se poate face o programare, se poate folosi la o diversiune. El asta a vrut să spună. I-am mulţumit că ne-a salvat, pentru că un astfel de dispozitiv putea fi folosit la o bombă.

Era, de fapt, un lacăt cu cifru electronic. De unde apăruse acel dispozitiv?

Era de la o uşă din Televiziune. O uşă cu cifru.

Păi, Brateş lucra în Televiziune! Ştia că e de la o uşă.

De unde să ştie, dom’le, ştiţi câte camere sunt în Televiziune? În plus, Brateş fusese pensionat cu ceva timp înainte de Revoluţie.

Nu e adevărat, a plecat din Televiziune în 1990.

În fine, nu mai ştiu exact.

Inginerul Colţ era specialist, ştia că nu e o bombă.

Acuma e uşor, dar atunci nu mai gândeai limpede nici ca specialist. Când am văzut că are toate cifrele, de la zero la nouă, am zis că se poate folosi în orice fel. Ne speriaserăm.
—————————-
Când e întrebat de marile mistere ale Revoluţiei, amiralul Cico Dumitrescu răspunde standard: „Păi, eu ştiu?“

Chiar şi spuse cu pipeta, adevărurile lui Emil Cico Dumitrescu aruncă o nouă lumină asupra Revoluţiei. În partea a doua a interviului-fluviu, amiralul se dezice de grupul Militaru-Brucan, admite că voia doar căderea lui Ceauşescu, nu a comunismului, nu înţelege cu ce a greşit justiţiei române, povesteşte cum l-au bătut „golanii” la mineriada din 13-15 iunie 1990 şi cum Ion Iliescu i-a spus ceva demn de un comunist cu faţă umană: „Lasă, dragă, aşa sunt oamenii…”.Peste toate însă, amiralul îşi dezvăluie latura lirică şi face publice poezii despre acel decembrie de acum douăzeci de ani.

Adevărul”: Se ştie că pe 22 decembrie aţi apărut la Televiziune şi l-aţi chemat pe Ion Iliescu. De ce aţi făcut-o?

Cico Dumitrescu: Pentru că aşa ştia toată lumea. Dacă o să cadă Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu este cel care trebuie să-i ia locul. Se spunea şi la Europa Liberă, şi peste tot.

Pe Nicolae Militaru îl cunoşteaţi în momentul Revoluţiei? Ştiaţi că fusese dovedit ca agent sovietic?

Nu-l cunoşteam. Nici pe el, nici pe Brucan, nici pe Roman. Nu ştiam cine sunt. Pe Militaru dacă îl văzusem odată, aşa, de la distanţă. Nu auzisem că ar fi fost dovedit ca spion.

Din toate datele care există reiese că Nicolae Militaru a pus la cale diversiuni de genul celor de la Otopeni şi MApN. Ce părere aveţi despre asta?

Ce s-a întâmplat la MApN nu cunosc. Nu mă hazardez. Sunt chestiuni care mă depăşesc. În televiziune, la etajul 12, erau peste 100 de inşi care nu-şi puteau justifica prezenţa acolo. Sunt multe enigme pe care eu nu mi le explic. Procuratura ar trebui să se ocupe.

„Cinstit, voiam o perestroika!”

Aţi fost în cercul celor care au luat puterea. Aţi avut intenţia de a termina doar cu Ceauşescu sau şi cu comunismul?

Nu. Adevărul e că doream să scăpăm doar de dictatură, nu ne gândeam să scăpăm de comunism. Asta doreau cei care au suferit prin închisori sau alte treburi. Noi ne gândeam la o perestroika, să fie un regim mai permisiv. Cinstit vorbind, voiam o perestroika! Să fie şi la noi ca în RDG, ca în Ungaria, unde oricum se trăia mai bine. Poate a greşit şi domnul Iliescu. Din dorinţa de a fi libertate a zis: „Lasă, dragă, să facă ei!”.

Aţi fost prezent şi în momentul în care Nicu Ceauşescu a fost adus la Televiziune. Ce s-a întâmplat acolo?

Pe 22 seara l-au adus. Unul l-a înjungiat chiar acolo, i-a făcut o rană cumplită. Am discutat cu Iliescu. Am zis: „Dacă îl avem pe ăsta, îl putem folosi ca monedă de schimb în caz de ceva”. Eu şi inginerul Colţ am plecat cu el la spital. Am stat lângă Nicu Ceauşescu când l-a operat, în sală! Avea pe el un slip vernil. Doctorul mi-a arătat: „Ăsta e un ficat cirotic, nu o mai duce mult!” Am stat până l-au dus în salon. Acolo l-au mai legat şi cu cătuşele de pat, parcă fugea ăla, operat. Am stat lângă el, pentru că ne gândeam că se poate întâmpla orice şi îl vom folosi ca monedă de schimb.

Credeţi că aţi făcut bine mergând pe 22 decembrie la Televiziune?

Nu-mi pare rău că am apărut la televizor. În anii ’80, după ce am fost acuzat de spionaj pentru KGB, fusesem închis, păţisem de toate şi n-aveam ce pierde, iar poporul acesta merita libertatea. Îmi pare rău totuşi de cum sunt lucrurile astăzi în ţara noastră.

Dacă aţi mers acolo mânat de acest scop nobil, de ce credeţi că s-au spus atâtea despre dumneavoastră? Spre exemplu, că eraţi agent sovietic şi că aţi făcut jocurile ruşilor alături de Ion Iliescu şi ceilalţi.

Documentul care îl acuză pe Emil Cico Dumitrescu că le-a vândut ruşilor secrete de stat în anii ’80

Prostii, poveşti. Câte nu s-au spus despre mine? Eu, la vârsta mea, nu am timp să-mi cer scuze pentru ceea ce n-am făcut! Pentru minciuni şi pentru fabulaţii. S-a spus că am fost agent KGB, dar n-am avut nicio legătură. Nici n-a încercat nimeni să mă racoleze cât am studiat la ruşi. E o minciună! E un fals! Racolările nu se fac, aşa, oricum. În primul rând că nu aveam ce informaţii să le dau. Nu eram în unitate operativă. Eu răspundeam de oameni care lucrau cu eprubete. De eprubete aveau ruşii nevoie?

Constantin Bucur, ofiţer de contrainformaţii, a declarat că v-a prins înainte de ’90 cum vindeaţi informaţii KGB-ului. E adevărat?

În ’80 am fost arestat vreo cinci luni. Am hârtie că doi ani am fost urmărit de Securitate, am aflat şi eu la Revoluţie. Mă acuzau că am vândut secrete. Ce să le vând, măi băieţi, ruşilor? Ce? Mihai Chiţac mi-a făcut această înscenare, cum că am vândut secrete. Bucur era unul dintre trepăduşii lui Chiţac. M-au ţinut într-un loc izolat şi am scris mai multe hârtii.

Am făcut un raport către Ceauşescu, pe care am scris: „Tovarăşe Comandant Suprem, dacă se dovedeşte că eu am vândut, cer să fiu executat”. Ceauşescu şi-a dat seama că e făcătură. Ceauşeasca, auzind că am făcut multe năzbâtii prin chimie, cu fel de fel, m-a luat director ştiinţific la Institutul de Epurare a Apelor.

„M-au bătut golanii, iar Iliescu a zis «Lasă, dragă…»”

După 1990 aţi ocupat mai multe funcţii publice. Le-aţi văzut ca pe o recompensă pentru felul în care aţi participat la evenimentele din decembrie 1989?

Nu, funcţiile pe care le-am avut după 1990 au fost un rezultat al muncii mele, muncă grea, în cercetare. Între 2000 şi 2004 am fost consilier prezidenţial. Imediat după Revoluţie am fost şeful Direcţiei Generale de Presă şi Sport. Aşa m-au prins şi evenimentele din 13-14 iunie 1990. Am fost bătut de manifestanţi pe Calea Victoriei. Golanii mi-au rupt hainele, mi-au spart ochelarii şi eu fără ochelari nu văd, orbecăi. M-au călcat în picioare. După opt-zece ani a apărut una care a zis că i-am dat cu piciorul în spate şi şi-a pierdut un rinichi. Am vorbit apoi şi cu domnul Iliescu, după ce am luat bătaie, şi el a zis: „Lasă, dragă, aşa sunt oamenii…”

Un amiral recită: „Noi n-am dorit puterea…”

V-a oprit vreodată cineva pe stradă să vă reproşeze că aţi minţit poporul cu televizorul?

Nu, n-am întâlnit oameni care să-mi reproşeze acest lucru. La intrarea la Senat sunt nişte versuri: „Voi ce aţi crezut în noi/ În 21-22/ Să nu-i uitaţi cât veţi trăi/ Pe cei căzuţi şi pe cei vii”. Astea eu ­le-am scris.

Serios?! Nu este foarte cunoscută înclinaţia dumneavoastră către poezie.

Eh, mai scriu din când în când.

Cico Dumitrescu deschide un sertar al biroului său voluminos şi scoate un dosar cu sute de coli A4 prinse între coperţi. Începe să ne recite mai multe poezii, între care reţinem acest „Noi în decembrie”.

Asta este ca un răspuns la acuzaţiile care vi se aduc?

Da, trebuie să fii de fier să rămâi indiferent la atâtea speculaţii şi răutăţi. Aceste poezii le voi lăsa copiilor mei, să le publice ei dacă vor considera că aşa este necesar.

Amiralul mai citeşte câteva poezii, după care umblă în alt sertar şi ne înmânează câte o plachetă pe care sunt gravate câteva versuri. Recunoaştem un fragment din „Arta de a învinge” a lui Kipling. Sub versuri este semnat Amiral (r) prof. Univ. dr. inginer Emil Cico Dumitrescu. „Sunt tot aşa, ca nişte gânduri de-ale mele”, ne lămureşte amiralul.

„Chiţac şi Diamandescu jucau table şi beau whisky”

Pe cine vedeţi vinovat pentru mineriada din iunie 1990? Multe indicii conduc spre Ion Iliescu.

Minerii aduşi în Bucureşti au fost instigaţi. Nu ştiu cine i-a adus. Sunt supoziţii că Iliescu i-a chemat. După aceea a regretat că le-a mulţumit. Nici nu ştiţi voi ce rău i-a părut, cât a regretat, dar ce era să facă? Cum să-i convingi să plece? Printre mineri am văzut unii cu nişte salopete cam curate. Nu prea erau de mineri. S-au dus şi acasă la Dumitru Mazilu. Au fost foarte multe lucruri suspecte.

Ulterior aţi fost cercetat pentru subminarea puterii de stat, din cauza modului în care v-aţi implicat în evenimentele din iunie ’90. Ce aţi făcut mai exact?

Păi, eu ştiu? N-am făcut nimic. Nu v-am spus că am luat bătaie? Au dat în mine ca într-un sac. M-am dus atunci repede, la sediul poliţiei, pe Ştefan cel Mare. Chiţac (n.r. – Mihai Chiţac era ministru de Interne în iunie 1990) juca table cu Diamandescu (n.r. – Corneliu Diamandescu era şeful Inspectoratului General de Poliţie în iunie 1990). Beau whisky şi jucau table, asta făceau!

Aţi avut multe probleme cu justiţia după 1990!

Eram consilier la Securitate Naţională şi a venit unu’ la mine în audienţă, pentru nişte potlogării care se întâmplă. A afirmat că a dat două milioane-jumate de dolari la Guvern. Şi ăsta s-a dus la procurorul Doană, care a spus că i-am spus eu lu’ ăsta să-mi dea 200.000 de dolari, ca să-i recuperez banii. Mihai Florin, om de afaceri, e ăsta care s-a plâns la mine. Acum a dispărut. Eu nu i-am cerut niciun ban.

Ce motiv ar fi avut cineva să inventeze astfel de lucruri?

Păi, eu ştiu? Procurorul Doană m-a întrebat pe mine odată cine s-a opus de la Cotroceni să fie el procuror general. I-am zis că nimeni. Şi atunci m-a avertizat că are o declaraţie de la unu’ care susţine că mi-a dat două Rolexuri de aur, unul pentru mine şi unul pentru Iliescu. Eu nici nu port Rolex. Ăsta e ceas de geambaşi.

Aţi fost audiat şi în „Dosarul Revoluţiei”!

Da. M-au chemat că de ce am apărut pe post să chem trupele la Bucureşti. Dacă aşa a primit Brateş prin telefonul operativ? Brateş a primit-o şi am citit-o eu pe post, că el a zis că nu are credibilitate să facă un anunţ militar.

În acest moment mai ocupaţi vreo funcţie publică?

Nu, sunt pensionar şi atât. Mai sunt în consiliul de administraţie la Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, dar e aşa, voluntariat. Nu iau niciun ban de acolo.

Noi în decembrie

de Cico Dumitrescu

Noi nu am fost golani
şi nici eroi
Nu ne-am bătut pe străzi pentru ciolane
Şi nici cu regi la masă
n-am stat noi
Visând s-avem sub perne milioane
N-am fost nici dizidenţi, nici cerşetori
Ca noi au fost
în ţară sute, mii
Şi s-au luptat în prag
de Sărbători
Să vină Moş Crăciun pentru copii
S-avem în casă cald, s-avem lumină
Să ne privim
în faţă zâmbitori
Şi liberi în gândire,
şi-o viaţă mai senină
Şi unul despre altul
să nu fim temători
Noi n-am dorit puterea
şi nici biciul
Cum alţii azi pretind
c-am fi dorit
Dar e păcat atunci
când sacrificiul
Nu este respectat,
ci pângărit.

Directorul SRI, George Maior: “Dacă Securitatea de atunci n-ar fi fost infestată ideologic, poate ar fi luat alte decizii cu privire la Ceauşescu”

Directorul SRI, George Maior, a declarat, la emisiunea Naşu’ , că românii trebuie să facă distincţia între instituţia Securităţii şi Serviciul Român de Informare de astăzi, şi a specificat că strategia lui Ceauşescu de a pune o presiune ideologică pe Securitate, l-a făcut pe dictator să piardă contacul cu lumea reală.

“Una este instituţia Securităţii, alta este componenta profesională care a mai existat în anumite departamente, care a servit într-adevăr apărării suveranitatea acelui stat în acel moment istoric. Sunt distincţii pe care trebuie să le facem. Chiar dacă media de vârstă a serviciului este de 36 de ani, de când am preluat mandatul am spus ca acei profesionişti care nu au incălcat elementele fundamentale ale drepturilor omului, au putut să-şi continue activitatea în sistem. Distincţia la nivelul de instituţii trebuie făcută între Securitate şi Serviciul de Informaţie”, a declarat şeful SRI, George Maior.

Vorbind despre Ceauşescu, Maior a susţinut că dictatorul a greşit atunci când a pus o presiune atât de mare pe Securitate, pe care a deformat-o şi a transformat-o, astfel încât el a pierdut contacul cu lumea reală şi cu informaţia reală.

“Ceauşescu a fost mai eficient în relaţiile internaţionale când a lăsat o anumită libertate şi serviciilor, atât cât se putea. Când el a începuit să pună o presiune mai mare, ideologică, pe Securitate, s-a deformat , a pierdut contacul cu lumea reală, cu informaţia reală, cu realitatea. A rămas efectiv fără nicio perspectivă reală asupra lucrurilor care se întâmplau în Europa în acea perioadă. Dacă Securitatea de atunci n-ar fi fost infestată ideologic, poate ar fi luat alte decizii cu privire la Ceauşescu”, a spus Maior la emisiunea Naşu’.

Despre SRI, Maior a declarat că este o “instituţie puternică, funcţională, aşezată puternic în construcţia statului, capabilă să înţeleagă problemele lumii actuale”, şi care lucrează “în slujba interesului naţional”. Maior a adăugat că: “Un succes (al SRI-n.r) nu poate fi făcut public din raţiuni profesionale, un insucces va fi imediat cunoscut.”

George Marinescu:”Europa Liberă a trâmbiţat luni de zile că singurul înlocuitor pentru Ceauşescu este Ion Iliescu. Deci nu era o noutate. Occidentul ne îndoctrinase, ne manipulase, ca să zic aşa, cu o astfel de ştire” “Da, am manipulat“

Deşi nu a avut prompter, George Marinescu a citit impecabil, după cum i-au dictat „emanaţii“ Revoluţiei.
Fostul prezentator al Telejurnalului (între 1969 şi 1990) recunoaşte că televizorul a cam minţit poporul în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. A citit comunicatul despre sinuciderea „trădătorului Milea“, apoi şi-a făcut „mea culpa“ în direct. După 20 de ani, Marinescu admite că a spus multe aberaţii pe post.

George Marinescu a fost odată cel mai cunoscut prezentator de la TVR. În zilele când se urca la bordul Trabantului său, nu puţine erau femeile care-l petreceau cu privirea pe calea Dorobanţilor către intrarea din strada Ermil Pangratti.

Între 1969 şi 1990 a prezentat Telejurnalul de la postul public de televiziune. A făcut Revoluţia într-o echilibristică periculoasă, trecând în numai câteva ore de la statutul de sol al ceauşismului muribund la cel de entuziast luptător împotriva teroriştilor din TVR. George Marinescu a fost ultima voce „încătuşată” din TVR, anunţând, în dimineaţa de 22 decembrie 1989, că „Ministrul forţelor armate (n.r. – generalul Vasile Milea) a acţionat ca trădător împotriva independenţei şi suveranităţii României şi, dându-şi seama că este descoperit, s-a sinucis”.

Conştient de situaţia sa ingrată, George Marinescu şi-a făcut autocritica la câteva minute de la proclamarea Televiziunii Române Libere: „Îmi fac mea culpa în numele colegilor din Televiziune”.

ajuns după Revoluţie un apropiat al Guvernului României, fiind numit director la televiziunea Executivului. A rămas în acest post timp de şapte ani.

Acum are 70 de ani şi prezintă o emisiune politică la Televiziunea România de Mâine, postul TV al Universităţii Spiru Haret, instituţie de învăţământ ghidată de Aurelian Bondrea, cel care a cadorisit-o cu cele mai înalte grade academice pe analfabeta Elena Ceauşescu. Fostul prezentator al Actualităţilor ne-a primit în biroul său de lucru de la „Spiru”.

Chiar dacă nu mai are Trabantul şi nu mai emite în prime-time, septuagenarul tot mai primeşte câte un compliment de la mult mai tinerele sale colege de televiziune: „Domnule Marinescu, arătaţi foarte bine astăzi!”

Viaţa în direct, într-un „război informatic”

„Adevărul”: Cum era, domnule Marinescu, viaţa de prezentator la Telejurnal acum 25-30 de ani?

George Marinescu: Era clar că pe-atunci nu spuneai ce voiai tu, ci ce trebuia spus. Libertatea de exprimare este cel mai mare câştig adus de Revoluţie, exprimarea liberă, dar nu orice prostie, să fim bine înţeleşi. Cine spune că azi nu mai există cenzură se înşală amarnic. Există cenzură şi la TF 1, şi la TF 2, şi la Antena nu ştiu care din Germania, şi la CNN. Este cineva care are puterea să elimine ştirile. Apoi, autocenzura este cel mai mare cenzor. Zici, bă, de asta nu sunt prea sigur şi mai bine o scot. Nu este nicio ruşine, peste tot e la fel. Cine spune „dom’le, eu îmi fac de cap şi spun ce vreau” minte!

Cum funcţiona autocenzura la dumneavoastră?

După atâţia ani de experienţă învăţasem şi eu ceva, că d-aia mi-a dat statul cap. Ştiam că asta nu e voie să spui, asta o spui altfel, aici trebuie umflat şi spus într-un anume fel. Am fost şef de secţie externă la Actualităţi şi prezentator. Vreo 21 de ani am avut aceste două funcţii. Am urcat pe scara ierarhiei. Am fost reporter 3, reporter 2, reporter 1, apoi din nou aceiaşi paşi, dar ca redactor. Treptele astea erau în funcţie de pregătirea profesională.

Care a fost cel mai greu moment din punct de vedere profesional?

Cel mai greu a fost la Revoluţie. Era a doua zi, pe 23 decembrie, seara, când s-a tras pe culoarul studioului patru. Gloanţe de foc, muniţie de război. Îl aveam pe Cornelius Roşiianu alături, prezentam un grupaj de ştiri şi, la un moment dat, s-a stins lumina şi în regie, şi în studio. Am rămas pe întuneric, orbi, ca nişte cârtiţe. Instinctiv, el a întins mâna stângă, eu am întins mâna dreapta. Ne-am prins mâinile şi ni le-am strâns. Am văzut că luminiţele roşii de la camerele de luat vederi erau aprinse, deci se transmitea în continuare. I-am spus lui Cornelius, într-un „aparté”, să nu se audă pe post: „Camerele merg. Noi suntem în emisie. Noi trebuie să spunem orice, numai să nu inducem panică în rândul telespectatorilor”.

Că lumea putea spune orice: că a căzut televiziunea, că au ocupat-o teroriştii, că ne-au căsăpit. Ne-au trecut pe amândoi cele mai teribile sudori, din creştet până în pantofi. A trebuit să improvizez nişte vorbe, nişte prostii, numai să nu se sperie lumea. Am improvizat aşa, în beznă, vreme de un minut. Am revăzut caseta şi m-a pufnit râsul faţă de ce deşteptăciuni am putut să debitez atunci. Dar nu mă întrebaţi, că nu-mi mai amintesc acel discurs. A fost groaznic, mă gândeam că putem fi făcuţi sită.

De la Televiziunea Română Liberă, George Marinescu a ajuns direct la Guvernul României

Dispozitivul diabolic

Pe 22 nu v-a fost frică să nu induceţi panică? Spuneaţi că vin teroriştii spre Televiziune, că sunt bombe la subsolul TVR şi îndemnaţi lumea să vină să vă apere…

Dragă, ce se întâmplă… În acele zile şi nopţi, noi trebuia să dăm nişte informaţii pe care nu aveam cum să le verificăm. Eu am stat două săptămâni în Televiziune şi am dormit după nişte dulapuri. Nu aveai cum să te duci afară, doar operatorii se mai duceau. Nu aveai cum să verifici informaţiile care îţi veneau.

De ce trebuia să daţi nişte informaţii? De unde acest trebuia?

Pentru că trebuia să ţinem la curent lumea cu ce se întâmplă. Evident că triam informaţiile, nu dădeam orice. Ziceam se spune, se pare, adică n-o dădeam la modul cel mai sigur. Au venit cu acea maşinărie infernală. Era şi amiralul Cico şi am zis că militarii trebuie să ştie despre ce e vorba. Deşi am intrat imediat la idei. Cum au venit ăştia cu dispozitivul ăsta diabolic? Dacă sare în aer aici, la televizor?

V-aţi gândit că eraţi manipulat, iar manipularea asta o transmiteaţi mai departe telespectatorilor?

În orice perioadă istorică, inclusiv astăzi, televiziunea manipulează. Voit sau nevoit, de cele mai multe ori voit. Au existat, oricum, terorişti la Revoluţie. Eu am avut un vecin de bloc care a fost împuşcat din stradă, cu un glonţ de război. I-a distrus toată falca.

De unde ştiţi că erau terorişti?

Pentru că armata trecuse deja de partea poporului. Şi încă nu se împărţiseră arme la civili.

Revoluţia în direct a fost o manipulare?

Fără voia noastră... Am transmis şi noi unele informaţii care s-au înscris în acest război informatic secret. Fără doar şi poate.

Admiteţi că aţi fost manipulat şi aţi manipulat mai departe?

Absolut. Dar fără voia noastră şi fără voia altora.

Trebuie să existe o voie, undeva…

Dom’le, nu ştiu, probabil că o fi fost cineva care urmărea ceva. Da, am spus de cutia aia galbenă cu butoane că e un dispozitiv diabolic. Asta era o minciună, fiindcă aparatul ăla era cu totul altceva. Eu i-am crezut pe ei, când au adus-o, pentru că erau militari. Nu am vrut să mă dau deştept, să vorbesc eu peste ei.

Nu a funcţionat în mintea dumneavoastră mecanismul care vă spunea să vă supuneţi puterii? Cei care au venit cu dispozitivul diabolic păreau a fi reprezentanţii noii puteri…

Nici gând de aşa ceva. Nu aveai timp să te gândeşti la aşa ceva.

Marinescu, anunţând sinuciderea generalului Vasile Milea

„Dacă au început să se sinucidă între ei…”

Aţi fost singurul om de la Revoluţie care şi-a făcut „mea culpa”. Aţi spus: „Îmi cer iertare în numele colegilor din Televiziune”. Era 22 decembrie după-amiaza. Nu v-aţi gândit că se poate întoarce cursul evenimentelor?

Aşa este, lucrurile erau foarte fluide, dar mi-am luat inima în dinţi şi am zis că aşa e bine să fac. Mulţi mi-au spus că am făcut o prostie mare de tot. Mi-am cerut scuze pentru ceva ce nu făcusem eu. Prezentasem tot felul de ştiri cu recorduri interplanetare la recoltat tone de sfeclă. Minciuni, era clar. Soţia mea era acasă, cu fiică-mea, care era elevă. Au primit un telefon, voce de bărbat, nu ştiu nici acum cine a fost. I s-a spus că domnul Marinescu trebuie să ajungă urgent acasă. „Pentru ce?”, a întrebat nevastă-mea. „Vorbeşte prea mult”, i s-a răspuns. Era în după-amiaza zilei de 22.

Decizia de a vă face „mea culpa” în direct şi la câteva ore de la fuga lui Ceauşescu, a fost influenţată şi de faptul că aţi fost ultima voce care a citit la televizor mesajele trimise de secretarii lui Ceauşescu? Aţi citit în dimineaţa zilei de 22 decembrie, de câteva ori, comunicatul cu privire la sinuciderea „trădătorului Milea”.

Eu am vrut să înregistrez comunicatul şi apoi să fie dat de câte ori era nevoie. Mi s-a spus că nu se poate, că vor apărea corecturi de la o oră la alta. Şi atunci am început să mă plimb în pauze prin studio şi am spus: „Dacă au început să se sinucidă între ei, înseamnă că ăsta e începutul sfârşitului”. Nimeni n-a îndrăznit să râdă sau să spună ceva. Eram tensionat. Îmi crescuseră adrenalina şi pulsul. Atunci m-am îmbolnăvit de hipertensiune.

Cât de liberă era Televiziunea Română Liberă?

Şi dacă îmi puneam această întrebare, n-aş fi putut afla răspunsul de-acolo, dintre patru pereţi. Se vorbeşte de diversiuni şi de manipulări. Să vă spun finalul poveştii cu stingerea luminii din studio. A fost o prostie făcută de un inginer. Ăla, săracu’, vai de capul lui, s-a speriat când a văzut că se trage pe hol, s-a dus la panoul de comandă şi a tras de ceva pe acolo. El a crezut că or să vadă teroriştii lumina şi vor trage înspre noi. Uitând un fapt elementar: că studioul patru nu are nicio palmă de fereastră.

Ce era în mintea dumneavoastră când l-aţi văzut pe Ion Iliescu intrând în direct la Televiziunea Română în după-amiaza de 22 decembrie?

Europa Liberă a trâmbiţat luni de zile că singurul înlocuitor pentru Ceauşescu este Ion Iliescu. Deci nu era o noutate. Occidentul ne îndoctrinase, ne manipulase, ca să zic aşa, cu o astfel de ştire.

De unde veneau ştirile pe care le citeaţi pe post? Aţi verificat vreodată?

Nu ştiu de unde au venit! Nu ştiu, efectiv nu ştiu!

Dacă nu ştiaţi, de ce le-aţi mai citit?

Pentru că nu puteam verifica. Ar fi însemnat să nu mai dăm nimic. Sau să spunem: „Gata, ho! Ţinem o şedinţă, tragem cortina şi revenim după aceea”.

N-ar fi fost mai cinstit?

Haideţi, nu fiţi copii!

„Cu prim-ministrul vorbeam când simţea nevoia”

Cum a continuat viaţa dumneavoastră după Revoluţie?

Am plecat din TVR în octombrie ’90, când m-am mutat la Guvern şi am înfiinţat acolo studioul de televiziune al Guvernului.

A fost o perioadă bună?

Da, am stat acolo vreo 7 ani. Am zis că îmi pun în valoare cunoştinţele mele de televiziune.

Petre Roman l-a adus pe Marinescu la Guvern

De ce n-aţi ales o televiziune privată?

Am lucrat şi la Tele 7 abc, dar, din păcate, în câteva luni a dat chix. Din ’97 până în ’98. Iar la postul TV România de Mâine lucrez de zece ani.

Slujba de la Guvern aţi văzut-o ca pe o recompensă?

Pentru ce?

Pentru că v-aţi făcut bine treaba la Revoluţie…

Nu, nici prin cap nu mi-a trecut.

Ce făceaţi la această televiziune a Guvernului?

Înregistram şedinţele de Guvern. Făceam interviuri cu prim-ministrul şi cu alţi miniştri. Cu prim-ministrul vorbeam când simţea omul nevoia şi mai puneam şi eu unele întrebări.

V-au plăcut anii de după Revoluţie?

Deloc… sau nu în totalitate.

Cine e de vină pentru anii ăia neplăcuţi?

Nu ştiu, nu sunt judecător. Cine e de vină pentru ce se întâmpla atunci în Piaţa Universităţii? Sau cu minerii?

Păi nu ştiţi cine e de vină pentru mineri şi pentru Piaţă?

Eu am opinii oarecum separate. Pe vremea lui Constantinescu, în ’99, când au venit minerii a nu ştiu câta oară, n-a fost tot mineriadă? Sau a fost vreun bal mascat?

Ştiţi bine ca în ’99 nu au fost chemaţi precum în ’90.

Vă înşelaţi amarnic, dar asta este altă poveste… Ar însemna să vă mai ţin o jumătate de oră şi eu mă cam grăbesc.

Cătălin Voicu: “Un sistem, ca să-l încaleci, tre să fii deasupra. Pentru că, din păcate, uneori aparenţele sunt mai mult decât realitatea” vezi video

Pe data de 26 decembrie 1989, locotenentul Voicu a fost repartizat de preşedintele CFSN, Ion Iliescu, la Parchetul General (fostă Procuratură Generală) pentru a coordona activitatea instituţiei şi pentru a-i asigura paza noului procuror general, Gheorghe Robu. Foşti procurori îşi amintesc momentul descinderii lui Voicu în Parchet. „Ne‑a adunat să ne vorbească. Ne-a spus că din acel moment el şi Armata conduc Procuratura Generală şi cine nu execută ordinele va fi împuşcat ca terorist. În timp ce ne vorbea scotea pistolul din teacă şi îl învârtea pe deget ameninţător. Ne era frică. Erau zile în care te împuşcau pe stradă dacă cineva striga «Teroristul!». Voicu a răspuns, pe linia noastră, a Justiţiei, până prin 1991-’92″, îşi amintesc procurorii. Tot atunci, „procurorii militari de la noi au avut în pază arhivele fostei Securităţi şi unii procurori, ca să se pună bine cu noua putere reprezentată de Cătălin Voicu, îi livrau note informative. Tot atunci Voicu a aflat şi ce procurori şi judecători erau ofiţeri acoperiţi ai Securităţii şi ce păcate lumeşti avea fiecare”, susţin sursele noastre. Pe vremea când era la Procuratura Generală, la Cătălin Voicu veneau mulţi ofiţeri de Securitate şomeri pentru a fi reîncadraţi în noile structuri de informaţii. Aceştia i-ar fi indicat în ce arhive să găsească date compromiţătoare despre magistraţi, miliţieni, politicieni.

Cătălin Voicu, a ajuns general şi decorat de două ori de Ion Iliescu cu “Virtutea Militară“ în grad de Cavaler . La Cotroceni, a stat până în 1997, timp în care şi-au construit o imensă reţea de relaţii, influenţă şi putere în toate instituţiile statului – de la poliţie, justiţie, guvern până la serviciile de informaţii.

Relaţia Ion Iliescu – gen. Dumitru Iliescu

Dumitru Iliescu a fost ofiţer în Ministerul Apărării Naţionale, ocupând, la un moment dat, poziţia de secretar UTC la Comitetul Politic Su perior al Armatei. Revoluţia din ’89, l-a prins cu gradul de maior de TAB-uri (Transportoare Blindate). Pe 26 decembrie 1989, Dumitru Iliescu a înfiinţat o grupare militară de patru ofiţeri MApN, care avea drept misiune să-i protejeze pe membrii im por tanţi din conducerea Frontului Salvării Naţionale, inclusiv pe Ion Iliescu. (…) (Aceşti ofiţeri i-au stat aproape lui Ion Iliescu în toate momentele fierbinţi de după Revoluţie – n.a.)

Ulterior a fost înfiinţată Unitatea Specială de Pază şi Protocol (USPP). Director a fost numit Dumitru Iliescu, la acea vreme colonel. Până la sfârşitul mandatului lui Ion Iliescu, în 1996, a fost înaintat în grad de două ori, până la gradul de general de divizie (cu 2 stele). După ce Emil Constantinescu a devenit preşedinte, Dumitru Iliescu a fost numit la comanda Brigăzii 16 Jandarmi din Bacău (Vezi şi „Relaţia Cătălin Voicu- Viorel Hrebenciuc”). A fost trecut în rezervă de către Ion Iliescu, pe 21 decembrie 2004, cu gradul de general cu patru stele.
În decembrie 1989, Cătălin Voicu era doar căpitan de armată. Avea 24 de ani şi, până la Revoluţie, fusese un ofiţer activ în anturajul lui Nicu Ceauşescu, de care se lipise la Sibiu, unde a făcut Şcoala de ofiţeri de transmisiuni. Se ocupa de protocol şi de asigurarea celor necesare „Prinţişorului”. Prima funcţie pe care a ocupat-o în noul regim – democratic – a fost de adjunct al directorului Serviciului de Protecţie şi Pază (SPP).

Aici s-a lipit de preşedintele Ion Iliescu, care i-a devenit protector. La Cotroceni a intrat prin naşul său, Dumitru Iliescu, şeful SPP, şi omul de încredere al preşedintelui Iliescu. În zilele Revoluţiei, Dumitru Iliescu s-a erijat în postura de bodyguard personal al noului conducător al României. Apoi, la iniţiativa sa, a fost înfiinţat SPP.

Iliescu l-a răsplătit numindu-l director al SPP şi avansându-l în grad până la general. La fel a făcut şi cu Cătălin Voicu, ajuns şi el general şi decorat de două ori de Ion Iliescu. La Cotroceni, au stat până în 1997, timp în care şi-au construit o imensă reţea de relaţii, influenţă şi putere în toate instituţiile statului – de la poliţie, justiţie, guvern până la serviciile de informaţii.

Servicii „de protecţie” pentru PSD -ul aflat în opoziţie

Cât PSD a fost în opoziţie, Mitică Iliescu şi Cătălin Voicu au înfiinţat o firmă de protecţie şi pază, un adevărat serviciu privat de informaţii. Influenţa acestei grupări nu a scăzut nici în timpul mandatului Constantinescu, aflându-se în spatele mai multor operaţiuni, printre care şi scandalul „Ţigareta”.

Au revenit la Cotroceni în 2000, în al doilea mandat al lui Ion Iliescu. Cătălin Voicu a fost numit consilier prezidenţial, detaşat de SPP în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, postură care l-a reconectat oficial la sistemul de informaţii şi putere.
EvZ
“Neinteligibilele” stenograme în care senatorul Voicu îşi exprimă filosofia de viaţă: “UN SISTEM, CA SĂ-L ÎNCALECI, TRE’ SĂ FII DEASUPRA. UNEORI APARENŢELE SUNT MAI MULT DECÂT REALITATEA”
Seria “Caracatiţa politico-mafiotă” a ajuns, ieri, la episodul trei, prin publicarea de către Hotnews a unui nou set de stenograme din dosarul de corupţie al senatorului PSD Cătălin Voicu, acuzat de DNA de trafic de influenţă şi de luare de mită. Pentru a scăpa de indiscreţia celor care ar fi putut să le intercepteze telefoanele, Voicu obişnuia ca în discuţiile cu “clienţii săi” să folosească un limbaj codificat, asemănător celui din filmele cu gangsteri americani.
Voicu Cătălin (V.C.): Să trăiţi, domnule preşedinte!
Căşuneanu Costel (C.C): Să trăiţi!
V .C.: O seară plăcută. Vedeţi că vorbesc să înţelegeţi dumneavoastră, mă ocup cu domnul doctor de tratamentul acela şi ne auzim în zilele următoare, da?
C.C.: Da? Vă mulţumesc din suflet.
V .C.: Vă rog să contaţi pe mine.
C.C.: Cu deosebit respect.
V .C.: Cu toată dragostea. Să trăiţi!
C.C.: Să trăiţi! Cu respect!
—————————-
V .C.: Să trăiţi, domnule preşedinte!
C.C.: Cu deosebit respect, domnu’ general!
V .C.: Voiam să vă informez în legătură cu hârtiile acelea medicale trimise de domnul doctor al dumneavoastră şi transmise sub ştampila domniei sale. Pe data de 30 o să-l anunţe…. băiatul…
C.C.: Am înţeles.
V .C.: …o să-l anunţe băiatul că are prima întrevedere aici cu domnii ca să stabilească tratamentul, tot, tot, tot, ….chiar în cadru oficial, la spital, vor fi chemaţi, da? Pentru….(neinteligibil)…( vorbeşte în acelaşi timp cu Căşuneanu)…
C.C.: Am înţeles.
V .C.: Şi restul e totul foarte bine. Am înţeles că diagnosticul e foarte bun şi nu-i rău, deci n-a fost cancer, în nici un caz.
C.C.: Am înţeles. E în regulă.

Iată ce coduri foloseau!

Conform anchetatorilor, care au reuşit să decodifice limbajul folosit de Voicu şi de Căşuneanu, cuvintele “spital”, “doctor”, “medicamente”, “tratament” sau alţi termeni medicali aveau alte sensuri, şi anume:

•Spital – instanţa de judecată;
•Doctor – judecător sau avocat;
•Tratament – bani sau alte foloase;
•Hârtii medicale – probe în dosar;
•Diagnostic – dosarul în cauză.
Mită sub formă de împrumut

V .C.: Am o întrebare şi o rugăminte.
C.C.: Da, domnu’ general.
V.C.: Un fin de-al meu are un necaz. Şi am nevoie, dacă puteţi să mă ajutati, îl…
C.C.: Da.
V.C.: ….vreau să, să-l …. mă împrumutaţi pe mine cu nişte bani, că are cec la plată astăzi şi… El a făcut o şcoală, a băgat toţi banii şi în şcoală… A venit nevastă-sa la mine…şi dacă puteţi să mă ajutaţi… şi eu sunt garanţia… Suma nu e foarte mare, dar nu am eu.
C.C: Da domnu’. Ce sumă e?
V.C.: Deci are nevoie de 2 miliarde şi jumătate sau de 60.000 de euro. Cum preferaţi. Şi mie mi-i daţi, eu vi-i restitui. Dacă puteţi. Dacă nu, iertaţi-mă că îndrăznesc.

Ion Iliescu: «Este lăudăros şi guraliv»

Ion Iliescu , fostul preşedinte al României, nu are o părere prea bună despre senatorul PSD Cătălin Voicu. “Tot ce spune omul ăsta reflectă nişte vicii de caracter: pălăvrăgeală, lăudăroşenie, fudulie. Este lăudăros şi guraliv. Spune şi promite multe, dar ce putea el să facă?!”, a zis Ion Iliescu. Senatorul Cătălin Voicu a cerut ieri să fie suspendat din PSD pe perioada anchetării sale.

Stoenescu: “Fundamental e faptul că ziarul central al ţării, Scânteia Poporului, cerea înarmarea poporului. Aceasta este o infracţiune legată de crimă” „Luptam cu forţele tenebroase ale lui Ceauşescu şi nu ştiam cum să le oprim” vezi video

“Ceea ce este extrem de grav în pagina1 din Scânteia Poporului (Duminica 24 decembrie 1989) este înarmarea civililor. Acest subiect a fost legat direct de către Curtea Supremă de Justiţie şi de Procuratură în raportul pe care l-a înaintat Parlamentul României, în pierderea de vieţi omeneşti”, spune şi Mihai Stoenescu. “Una din cauzele morţii celor 942 de oameni, după evacuarea lui Ceauşescu şi îndepărtarea lui de la putere, a fost înarmarea civililor. Fie redactorul şef, fie cel care a dat ordin şi a indus acest subiect al înarmării civililor, sunt pasibili de judecată, de cercetare, având în vedere că justiţia a stabilit un raport de cauzalitate între înarmarea civililor şi pierderea de vieţi omeneşti.

În al doilea rând, Silviu Brucan, încă din 22 seara, şi-a constituit un birou în clădirea Casei Scânteii, unde a chemat o serie întreagă de colaboratori şi cu care a făcut două lucruri:

1. I-a pus la lucru pentru a întocmi primul decret al Revoluţiei, privind regimul presei în România. Acest decret nu a mai apucat să fie dat pentru că s-au opus jurnaliştii.

2. Silviu Brucan, cu această echipă, exercita cenzura. Nu apărea absolut nimic în presă, fără aprobarea lui Silviu Brucan.

Asupra acestor aspecte există mărturii credibile, pe de o parte din partea unui martor din cadrul acestui grup, Adrian Severin şi, pe de altă parte, există mărturiile domnului Ion Diaconescu, preşedintele PNŢCD.

Fundamental e faptul că ziarul central al ţării, Scânteia Poporului, cerea înarmarea poporului. Aceasta este o infracţiune legată de crimă”, a adăugat Stoenescu.

Şi cum a fost motivat acest apel? „Luptam cu forţele tenebroase ale lui Ceauşescu şi nu ştiam cum să le oprim”, a declarat Cartianu.

Vine însă întrebarea domnului Moraru către Ion Iliescu: “În momentul în care, tovăraşe Iliescu, pe 22 decembrie, contrelezi TVR-ul de-a întregul, controlezi presa scrisă de-a întregul, controlezi armata, CC-ul, controlezi securitatea, garnizoana în care Ceauşeştii sunt arestaţi, controlezi apa potabilă care este otrăvită, bagi poporul în casă, că ne-ai speriat că vine teroristul în fiecare bloc şi ne omoară, vorbeşti deja în calitate oficială (eşti recunoscut de guvernul RFG , adică nemţii, care au negociat bine cu Gorbaciov, te-au recunoscut ca FSN), cine mai putea să atenteze la tine, tovăraşe Iliescu?”

Transcriere:
                                                                SCANTEA POPORULUI
                                                              Cotidian politic si social nr.2
                                                   Vineri 24 decembrie 1989
                                           DUSMANII TARII, TRADATORII POPORULUI
                            MAI UCIGASI DECAT UCIGASII, MAI VANDALI DECAT VANDALII
                           CETATENI, MEMBRI AL FORMATIUNILOR GARZILOR PATRIOTICE
Alaturati-va si actionati cu toata hotarirea impreuna cu unitatiile armatei noastre.
                                       TOT CEI CE POT FOLOSI O ARMA – LA ARME
                    INFORMARE DIN PARTEA CONSILIULUI FRONTULUI SALVARII NATIONALE PREZENTATA LA TELEVIZIUNE DE ION ILIESCU.
Masurii si recomandarii pentru lichidarea grabnica a nelegiuirilor teroristilor.
Fostul dictator si slugii ale clanului sau au fost arestate.