5.- Comentarii ample a starnit „Manifestul anti-ceausist” elaborat in martie 1989, si care nu a mai ajuns la destinatie (Europa Libera) – publicat de „Jurnalul National”. Sunt dator cateva raspunsuri :
a) De ce nu l-am publicat pana acum ? Intrucat nu a ajuns sa fie transmis, nu si-a facut deci efectul, nu am mai considerat utila publicarea lui. Eu nu aveam nevoie sa-mi explic pozitia din acei ani. S-a vazut in decembrie 1989 ca oamenii, oricum, m-au receptat ca pe un simbol al opozitiei fata de Ceausescu. Am facut-o acum (publicarea) in urma mentionarii momentului respectiv in cartea domnilor Magureanu si Stoenescu.
b) Textul imi apartine integral. Nu este o prelucrare sau modificare a vreunui proiect al domnului Magureanu.
c) Manuscrisul (scris pe jumatati de coli A4) l-am predat domnului Magureanu in conditiile descrise. La scurt timp dupa aceea el a fost inlaturat de la „Stefan Gheorghiu” si trimis la alte activitati.
Legaturile noastre, practic au incetat. Nu stiam ce s-a intamplat cu textul. Am constatat ca nu a ajuns la destinatie.
d) Nu-i pot face reprosuri sau procese de intentie domnului Magureanu. Oricum, si-a asumat un risc sa pastreze acasa un astfel de text. Ar fi fost pe deplin indreptatit, din motive de prudenta, sa-l distruga.
e) Am aflat, de fapt, ca mai are manuscrisul, mult mai tarziu. Cred ca mi l-a returnat dupa anul 2000.
f) Domnul alexmstoenescu ma intreaba daca am fost chemat si avertizat la CC-PCR., in legatura cu existenta unei astfel de scrisori. – DA! Am fost; in vara anului 1989, in cadrul unei intrevederi, de cca. o ora, cu doi colaboratori ai lui Emil Bobu. Eu am negat cu acest prilej ca as fi redactat asa ceva. Era clar ca nu aveau o informatie certa. Nu m-au intrebat nimic despre Magureanu, spre exemplu.
g) Deci, nu securitatea a blocat transmiterea mesajului, asa cum afirma domnul Alex.M.Stoenescu . Defectiunea care a aparut in relatia Magureanu-Trasnea (pretentia despre care vorbeste domnul Magureanu, a profesorului Trasnea (de a perfectiona textul) a facut ca el sa nu mai ajunga la destinatie (daca despre asa ceva a fost vorba; si nu am de gand sa pun la indoiala aceasta informatie ).
6.- Ovidiu ma intreaba : cum am scapat de Securitate, in conditiile severe de supraveghere in care traiam atunci? Partial a raspuns atat Victor cat si domnul Alex.M.Stoenescu.
Desi supravegheat, eu indeplineam functia de Director al Editurii Tehnice, primeam la Editura numerosi autori (profesori universitari, cercetatori); vizitam unitati de invatamant, de cercetare, intreprinderi industriale, centre de librarii; participam la lansari si prezentari de carti. La birou, ma vizitau sau aveam intalniri in afara cladirii, uneori in parc, o serie de personalitati ( scriitorul Titus Popovici, cu care eram in relatii amicale, Aurel Dragos Munteanu, Radu F. Alexandru, s.a.), participam la dezbateri stiintifice organizate de Academia Romana sau de alte institutii (erau apreciate spre exemplu reuniunile patronate de profesorul Mihai Draganescu, director, multi ani, al ICI-Institutul Central de Informatica). Eram un spectator fidel al teatrelor din Bucuresti si vizitator al expozitiilor de pictura si sculptura. Intretineam relatii amicale cu multi artisti, le vizitam atelierele.
Deci, nu stateam inchis in birou si nu eram izolat.
Uneori „faceam si jocuri” cu „urmaritorii” mei. Intr-o zi, spre exemplu, la invitatia lui Caramitru, am asistat la un spectacol de poezie (Eminescu) organizat de el, cu acompaniamentul pianistului Dan Grigore. In drum spre Ateneu, la un semafor, am reusit sa trec inainte de schimbarea culorii de trecere, lasandu-i pe cei doi urmaritori „pe stop”. Am ajuns deci si am parcat pe o strada din apropiere de Ateneu „fara urmaritori”! Au reaparut, insa, destul de repede. Nu am fost lipsit de prezenta lor nici la spectacol. Am trait multe asemenea episoade. 7.-
7.- Apreciez munca migaloasa a domnului Alex.M.Stoenescu pentru cercetarea evenimentelor legate de Revolutia din Decembrie, continui insa sa am multe obiectiuni asupra modului in care domniasa abordeaza unele chestiuni.
Desi a evoluat in timp, ajungand sa recunoasca ideea de REVOLUTIE,a ramas ostatic „marotei sale” privind „lovitura de stat militara” data de Stanculescu. Mi-am exprimat parerea asupra acestor concepte – „revolutie”, „revolta populara”, „lovitura de stat” – si asupra realitatilor si evenimentelor din Romania din decembrie 1989, inclusiv in Replica publicata in Jurnalul National.
Domniasa considera „teorii fanteziste” aprecierile mele .
Sunt lucruri asupra carora putem discuta asezat si mai ales asupra carora cercetarea istorica va avea posibilitatea sa se pronunte.
Daca cele prezentate de Ovidiu apartin domnului Alex.M.Stoenescu – disecarea evenimentelor in timp (de la Iasi, Timisoara si Bucuresti ) si incadrarea lor in diferite faze (tentativa de revolta, diversiune, represiune, revolta populara, lovitura militara) mi se par de un schematism excesiv.
Iar, aprecierea ca in 23 ianuarie 1990 ar fi avut loc o lovitura de stat (prin transformarea CFSN in partid politic) mi se pare de-adreptul „caraghioasa”, pe langa neadevarul cras pe care il exprima.
CFSN ca structura de stat s-a transformat in CPUN, prin decizia reprezentantilor celor 30 de partide, la 1 februarie 1990. La Reuniunea Consiliului Frontului Salvarii Nationale din ziua de 23 ianuarie 1990, reprezentantii judetelor au ridicat problema, in conditiile aparitiei diferitelor partide politice, a necesitatii unui partid care sa se bazeze pe platforma politica a Revolutiei Romane. Asupra denumirii s-au exprimat doua pareri : unii au propus sa se numeasca Partidul Revolutiei; cei mai multi s-au pronuntat pentru folosirea denumirii de Front al Salvarii Nationale. Aceasta a creat, e adevarat, confuzii, speculate de reprezentantii partidelor istorice, ca ar exista intentia de a reveni la o formula de Partid-stat. Problema a fost elucidata in intalnirea avuta cu cei trei presedinti de partide (Coposu, Campeanu, Cunescu) in ziua de 27 ianuarie, ca si, ulterior in Reuniunea din 28 ianuarie, cu reprezentantii acelorasi partide, cu prilejul demonstratiei pe care o organizasera in fata cladirii Guvernului si a CFSN. Dar, in valtoarea competitiei electorale care a urmat, aceasta acuza a fost mentinuta, desi CPUN-ul era proba contrarie. Insa, pana acum, nimeni nu a ajuns la o asemenea afirmatie – ca discutiile din CFSN din 23 ianuarie 1990 ar fi reprezentat „o lovitura de stat”.
De fapt, FSN ca partid s-a inscris la Tribunal dupa 1 februarie 1990, iar un numar mare de membri ai CFSN care au devenit membri ai CPUN, nici nu au aderat la noul partid FSN ( spre exemplu: Caramitru, Dinescu, Plesu, Haulica, Gabriel Andreescu, Florin Badinici, Octavian Buracu, Mariana Celac, Cristina Ciontu, Ascanio Damian, Dan Desliu, Radu Filipescu, Kiraly Karol, Domokos Geza, Arpad Orban, Ioan Scrieciu, V.A.Stanculescu, Laslo Tokes, Lazar Vlasceanu, Valentin Voicila, s.a.).
8.- Aceeasi greseala vad ca este repetata si de Crin Antonescu, care in emisiunea de la Antena 3 mi-a reprosat ca eu as fi fost ostil pluralismului politic (dovedind ca este inca prizonier al multor „sloganuri talibane” din Piata Universitatii care vizau demonizarea FSN si mai ales a lui Ion Iliescu).
Ori, ideea pluralismului politic a aparut in Programul in 10 puncte al Revolutiei Romane, inclus in Comunicatul catre Tara al CFSN , inca din primul punct al acesteia. Concretizarea lui, precum am mai spus, s-a reflectat in Decretul-Lege din 31 decembrie 1989, privind constituirea de partide politice, iar in cursul lunii ianuarie, au aparut primele 30 de partide. La alegerile din mai au participat peste 90 de partide politice . In ianuarie 1990, impreuna cu vicepresedintele CFSN, Dumitru Mazilu, m-am intalnit cu delegatia PNT-cd condusa de domnul Coposu.In zilele urmatoare m-am intalnit cu delegatiile celorlalte partide – PNL, condusa de domnul Campeanu si PSDR, condusa de domnul Cunescu. Le-am propus tuturor sa-si desemneze reprezentanti in Consiliul Frontului Salvarii Nationale, ca structura de stat. Ne-au refuzat. Apoi au pornit actiunile de protest impotriva CFSN si a Guvernului, finalizate cu demonstratia din 28 ianuarie. Comportamentul violent pe parcursul primei jumatati a anului 1990 nu a apartinut FSN-ului, ci sustinatorilor opozitiei, ceea ce s-a exprimat atat la demonstratia din 28 ianuarie (cu atacarea cladirii guvernului soldata cu un incendiu la parter, apoi cu devastarea sediului Guvernului in duminica de 18 februarie ; sloganurile incitante din Piata Universitatii , actiunea din 13 iunie cu devastarea unor institutii publice, etc). Mineriadele nu au fost provocate de FSN ci au fost reactie la actiunile violente ale adversarilor sai, sustinute financiar de cercuri interesate din interior si din afara
Dar, probabil ca asa este istoria si precum se vede, multe prejudecati continua sa se mentina in gandirea unor oameni.
—————————-
Pe 24 martie 2009, Jurnalul National a facut un interviu cu Generalul (r) Andrei Kemenici sub titlul “Deşi mărturiseşte că şi-a dorit dispariţia lui Ceauşescu, generalul Andrei Kemenici a refuzat să intre în completul de judecată. În ciuda insistentelor sugestii venite de la Bucureşti de a-i lichida “accidental” pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, generalul Kemenici nu a vrut să-şi asume răspunderea morţii lor.”
Andrei Kemenici: “Nici vorbă. A fost o strategie să vină să mi-i ia. Asta îmi mai trebuia, să fiu şi spital. Nici nu mă gândeam să-l tratez eu aici. Seara, după o şedinţă cu locţiitorii, luasem hotărârea să îl duc la Bucureşti, cu orice risc. L-am întrebat pe Stănculescu, mi-a spus să nu mă duc, să aştept ordine. I-am zis că nu mai pot să-l ţin, că e şi bolnav.”
————————————-
CAIETELE REVOLUTIEI
Gelu Voican Voiculescu: “Cred că ar trebui omorâţi. Şi Iliescu a spus: cum să fie omorâţi? Nu se poate aşa ceva. Trebuie să facem un proces, să instalăm legalitatea. Să începem cu o crimă? I-am spus: nu vreţi să vă începeţi domnia cu sânge. Şi el mi-a spus: cum adică domnia? Păi, dumneavoastră o să fiţi, este destul de limpede. Iliescu a fost împotriva lichidării.
O voce: V-aţi recunoscut prioritatea.
Gelu Voican Voiculescu: Au fost mai multe variante. Petre Roman, ieşind cu Iliescu
din baia de lângă biroul ministrului, unde a trebuit să dăm drumul la robinete, obsedaţi fiind de ascultare. Eu m-am repezit către el, şi Petre mi-a spus: „Ai să ai execuţia.“ Reuşise să-l convingă pe Iliescu de formula unui proces. Trebuie să înţelegeţi că domnul
Iliescu nu este un militarist. N-a făcut armata, nu este un violent. Nu este un om căruia să-i spui: hai să-i omorâm, iar dânsul să spună: gata, îmi convine.
Acest pas era urmarea pactului de la Yalta, aprobat de liderii americani si britanici. În luna noiembrie 1945, Regele a plecat la Londra, la nunta Reginei Elisabeta a II-a, unde a cunoscut-o pe Printesa Ana de Bourbon-Parma, care i-a devenit ulterior sotie. Guvernul comunist nu i-a aprobat atunci casatoria.
