Charles Maurice de Talleyrand-Périgord

Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris – d. 17 mai 1838, Paris), binecunoscut ca Talleyrand, a fost un politician şi diplomat francez.
Provenit dintr-o familie din înalta nobilime, s-a orientat spre cariera ecleziastică, la sugestia unchiului său, arhiepiscopul de Reims. Devine preot şi apoi episcop de Autun. În timpul Revoluţiei franceze abandonează viaţa clericală şi trece la o viaţă laică. Ocupă diferite înalte funcţii de consilier, ambasador, ministru de externe, preşedinte al Consiliului de miniştri.
A servit sub mai multe regimuri, fiind o persoană controversată.

Izbucnirea revolutiei burgheze in Franta nu a dus la declantarea imediata a conflictului cu Europa. De fapt, la nici un an dupa caderea Bastiliei (22 mai 1790), prin intermediul lui Pétion ti Robespierre, Adunarea Constituanta a declarat lumii pace perpetua: ,,Fara diplomati! Fara armata! Fara intrigi! Fara sange! „.

Regele mai avea dreptul sa incheie tratate de alianta ti de comert, care trebuiau insa ratificate de Adunare. Pentru a pune capat activitatii de culise a lui Montmorin, Adunarea Nationala a infiintat la 1 iulie 1790 un Comitet diplomatic care, printre altele avea misiunea sa supravegheze actiunile ministrului ti sa-i controleze intreaga corespondenta diplomatica, aceasta masura reprezentand, de fapt, lovitura de gratie aplicata diplomatiei aristocratice.

La 27 august 1791, Austria ti Prusia au lansat ,,Declaratia de la Pillnitz”, prin care Franta revolutionara era amenintata cu interventia armata a puterilor europene daca Ludovic al XVI-lea nu era repus imediat in drepturile sale de monarh.

Ludovic al XVI-lea a acceptat, la 13 septembrie 1791, Constitutia franceza elaborata de Adunarea Nationala, dar in ciuda juramantului depus, a continuat sa stranga legaturile secrete cu monarhiile straine. Declaratia de la Pillnitz facea inevitabil razboiul dintre Franta ti Prusia ti Austria, regele sperand ca acesta sa fie mormantul revolutiei.

Dandu-ti seama de inevitabilitatea razboiului cu Austria ti Prusia, Franta a cautat sa obtina neutralitatea Angliei in viitorul conflict, Talleyrand fiind trimis la Londra in ianuarie 1792, pentru obtinerea aliantei engleze sau, cel putin, o neutralitate binevoitoare, ca ti acordarea unui imprumut.

Intrevederile cu William Pitt n-au dus la nici un rezultat, deti Talleyrand a demonstrat viabilitatea unei apropieri franco-engleze, intrucat cele doua state vecine ,,erau chemate, prin firea nestramutata a lucrurilor, sa se inteleaga ti sa se imbogateasca reciproc”. 5 (E.V. Tarlé „Talleyrand”)

Pitt nu era alarmat de rasturnarile politice din Franta. Abia dupa cucerirea Belgiei ti deschiderea fluviului Escaut navigatiei, Anglia va lua atitudine ostila fata de Franta revolutionara (1 februarie 1793). Chiar daca nu a obtinut nici un angajament din partea guvernului englez, Talleyrand a reutit, cel putin, sa intarzie intrarea Angliei in coalitia antifranceza. In iulie, Talleyrand s-a intors la Paris, iar la 10 august 1792, insurectia nationala a provocat prabutirea regalitatii ti instaurarea Conventiei Nationale, care voteaza la 21 septembrie abolirea monarhiei ti proclamarea republicii.

Cu cateva luni inainte (7 februarie 1792), Austria ti Prusia incheiasera o alianta prin care se obligau sa trimita

impotriva Frantei cate 20.000 de soldati. La 27 martie, guvernul francez a adresat un ultimatum Austriei, cerandu-i sa denunte alianta cu Prusia ti sa nu mai permita nobilimii emigrante sa adune trupe destinate atacarii Frantei; in ultima refuzului Vienei de a accepta conditiile franceze, Adunarea Nationala a acceptat propunerea lui Ludovic al XVI-lea de a declara razboi Austriei.

La 19 august 1792, trupele prusace conduse de ducele de Braunschweig invadeaza teritoriul Frantei, dar sunt oprite la Valmy (20 septembrie). Victoria morala de la Valmy are ca rezultat marea victorie militara de la Jemmapes (6 noiembrie) ti cattigarea initiativei strategice. La inceputul anului 1793, armatele franceze elibereaza teritoriul national de sub ocupatia trupelor invadatoare, cucerind totodata Savoia, Nisa, malul stang al Rinului ti Belgia, alipite in mod solemn Frantei ,,in virtutea votului popular pe comune, potrivit principiului razboiului de eliberare ti al renuntarii la orice cuceriri”.

Pentru consolidarea noilor pozitii, diplomatia franceza a incercat tot felul de combinatii: atragerea Olandei, apropierea de Prusia, alianta cu Turcia ti Suedia pentru un nou razboi impotriva Rusiei, intelegerea cu Anglia, careia urmau sa i se faca anumite concesii economice ti, eventual teritoriale. Aceste combinatii insa, au etuat odata cu executarea lui Ludovic al XVI-lea (21 ianuarie 1793).

Decapitarea regelui Frantei, dar mai ales hotararea Conventiei Nationale de a o ocupa Olanda a provocat ruptura fatita cu Anglia, careia Franta ii declara razboi la 1 februarie 1793. Drept urmare, la 8 februarie, Parlamentul britanic a instituit embargoul asupra tuturor navelor franceze aflate in porturile sale, actiune cu urmari imediate ti in Spania. Aderarea Spaniei la coalitia antifranceza a deschis Marea Mediterana flotei engleze.

Anglia, neavand trupe suficiente, a incheiat o serie de tratate cu tari de pe continent (Rusia, Prusia, Neapole, Sardinia, Piemont, Austria, Spania, Olanda ti cateva state germane), care, in schimbul unor subsidii, s-au obligat sa atace Franta.

In 1798, Franta se gasea, din nou, intr-o situatie critica; armatele austriece reocupasera Belgia iar cele prusace malul stang al Rinului ti impreuna se indreptau spre Paris cu intentia de a zdrobi revolutia ti a instaura monarhia. Spania invadase Roussillonul ti asedia Perpignan, iar trupele sarde contraatacau in directia Nisei. In aceasta conjunctura Conventia Nationala a recurs la o masura extrema, instituind la 6 aprilie 1793, Comitetul Salvarii Publice caruia i-a transmis puterea executiva. In cadrul acestuia, politica externa revenea lui Danton 9 care, in ciuda situatiei dificile a tarii, se pronunta pentru conciliere ti incheierea pacii cu puterile straine, chiar cu pretul unor sacrificii. El a initiat o serie de contracte diplomatice (cu Habsburgii, cu Guvernul englez) incercand sa divizeze coalitia ti sa regrupeze pe vechii aliati ai Frantei (Suedia, Turcia etc.). Dar in vara anului 1793, pacea era imposibila, coalitia fiind decisa sa termine odata cu revolutia ti sa dezmembreze Franta.

In urma insurectiei din 21 mai – 2 iunie 1793, puterea a fost preluata de iacobini, care au instaurat dictatura ti au initiat o politica externa energica ti intransigenta. Criticat de Robespierre pentru atitudinea sa concilianta, ,,care semana a tradare”, Danton este inlaturat ti la 10 iulie se constituie un nou Comitet al Salvarii Publice.

La baza politicii lor externe, iacobinii au pus principiul apararii revolutiei impotriva interventionittilor ti al razboiului revolutionar de eliberare, pana la victoria totata a coalitei.

Robespierre, conducatorul efectiv al politicii externe, a fixat diplomatiei Comitetului Salvarii Publice trei obiective principale: 1) scoaterea Frantei din izolarea economica ti politica, prin strangerea legaturilor cu statele neutre (Elvetia, Danemarca, SUA); 2) alcatuirea unei coalitii (Danemarca, Suedia, Genova, Imperiul Otoman) care sa lupte alaturi de Franta impotriva coalitiei antifranceze; 3) descompunerea coalitiei contrarevolutionare printr-o vasta actiune conspirativa.

In prima faza, Comitetul Salvarii Publice ti-a concentrat atentia asupra Angliei, socotita principalul dutman al Frantei. La 21 septembrie 1793, Conventia a adoptat un ,,act de navigatie”, interzicand accesul navelor engleze in porturile franceze; ulterior, dupa caderea iacobinilor, principiile actului de navigatie au fost extinse asupra tuturor teritoriilor cucerite de Franta, Napoleon folosindu-se de ele in timpul blocadei continentale instituita in 1806 impotriva Marii Britanii.

In 1794, este reocupata Belgia (26 iunie, batalia de la Fleurus). Robespierre, adversar al continuarii razboiului ti al cuceririi malului stang al Rinului, considera avantajele obtinute suficiente pentru a putea incheia o pace avantajoasa Frantei. Planul sau era facilitat ti de accentuarea divergentelor in sanul coalitiei, datorita evolutiei situatiei din Polonia.

Pe plan intern, la 27 iulie 1794 (9 thermidor 1794), a fost rasturnata dictatura iacobina, faza democratica a revolutiei luand sfartit. Razboaiele revolutionare purtate de Franta se transforma in razboaie de cotropire.

Defectiunea Prusiei, nemultumita de rezultatele impartirii Poloniei, a provocat prima fisura in blocul aliatilor. Abandonand razboiul, Prusia a ietit din coalitie semnand cu Franta, la 5 aprilie 1795, tratatul de pace de la Basel. Conform prevederilor acestuia, pana la pacea generala, teritoriile din stanga Rinului raman Frantei iar intreaga Germanie de Nord este declarata neutra.

Prin renuntarea Prusiei, Olanda nu mai putea continua razboiul, astfel ca, la 16 mai, tot la Basel a semnat pacea cu Franta, dublata de un tratat de alianta indreptat, in special, impotriva Angliei.

Olanda recunottea stapanirea asupra Flandrei olandeze, Maestricht-ului ti Vanloo-ului, obligandu-se sa plateasca o indemnizatie de o suta milioane de florini. Franta restituia Olandei toate celelalte teritorii ocupate, vasele, arsenalele ti artileria capturata ti ii recunottea independenta. Olanda devenea in realitate un stat dependent de Franta care, prin decretul din 1 octombrie 1795, alipette la teritoriul sau ti Belgia ti malul stang al Rinului.

Tot la Basel s-a semnat ti tratatul de pace franco-spaniol (22 iulie 1795), prin care Spania ceda Frantei partea sa din insula San-Domingo ti se alia cu aceasta impotriva Angliei.

Incheierea pacii cu Spania, Olanda ti Prusia n-a dezmembrat, insa, total coalitia antifranceza. Anglia ti-a intensificat eforturile pentru continuarea luptei, strangand legaturile cu Austria (tratatele de la Viena din 4 mai ti 20 mai 1795) ti cautand alianta Rusiei.

La 18 februarie 1795 s-a semnat la Petersburg tratatul defensiv anglo-rus, cu o valabilitate de 8 ani, Rusia angajandu-se sa apere Anglia in cazul in care aceasta ar fi fost atacata in una din posesiunile sale. Caracterul defensiv al aliantei nu a a impiedicat guvernul de la Petersburg sa se pregateasca de razboi impotriva Frantei. Pentru moment, Rusia nu a intervenit in razboi, datorita mortii Ecaterinei a II-a, a atitudinii amenintatoare a Prusiei ti a nesigurantei provocate la granitele sale nordice de tratatul franco-suedez.

Alianta franco-suedeza incheiata la 7 iunie 1795 avea un caracter ofensiv. Suedia se obliga sa armeze pe durata razboiului zece vase de linie ti cinci fregate. In schimb, Comitetul Salvarii Publice ii punea la dispozitie 4 milioane de franci. Cele doua puteri se angajau sa atraga de partea lor in conflict ti Danemarca.

Pierzand ti sprijinul Rusiei ti amenintata de o criza economica ti financiara de mari proportii, Anglia a cautat, la sfartitul anului 1795, posibilitatea incheierii pacii dar ofertele facute prin intermediul ambasadorului sau de la Basel, lordul Wickham, au fost primite cu destula rezerva de guvernul francez. La 20 martie 1796, Directoratul a raspuns Angliei ca accepta deschiderea tratativelor de pace cu conditia recunoatterii alipirii Belgiei la Franta. Guvernul britanic nu a fost de acord, contactele au fost intrerupte ti reluate la 24 octombrie 1796, cand Malmesbury a inaintat Directoratului un memoriu referitor la inceperea negocierilor de pace. Si de aceasta data initiativa a etuat, Franta fiind dispusa sa accepte numai o pace separata cu Anglia, care trebuia sa abandoneze Austria.

Pe plan intern, lovitura de la 9 thermidor a dat Frantei o noua forma de guvernamant: Directoratul (1795 – 1799). Acesta s-a straduit sa obtina cat mai multe avantaje de pe urma victoriilor militare ti sa creeze la granita de rasarit a Republicii un cordon de state dependente, care sa asigure dominatia Frantei in Europa centrala ti Italia.

In primele luni de Directorat, situatia militara nu a fost deloc favorabila Frantei, dar conjunctura diplomatica oferea certe sperante, mai ales ca, o serie de tratate de pace, neutralitate sau alianta fusesera semnate cu Sicilia, Parma, Genova, Würtemberg, Baden, Prusia ti Spania.

In 1796, Directoratul a trimis impotriva Austriei trei armate: una condusa de Jourdan la Sambre ti Meuse, cea de-a doua in frunte cu Moreau, la Rin ti Moselle, iar a treia, sub comanda tanarului general Bonaparte in Italia. Ele trebuia sa inainteze spre Viena prin Bavaria, pe Dunare ti prin Tirol. Deti expeditia din Italia a fost considerata drept o diversiune destinata facilitarii misiunii armatelor din Germania, Directoratul nu a pierdut din vedere acapararea bogatelor resurse alimentare ti financiare din peninsula ce urmau sa compenseze pierderea coloniilor. Campania s-a desfaturat cu totul altfel decat scontase Directoratul. Jourdan a etuat trupelor austriece, insuccesul acestuia antrenand ti retragerea lui Moreau, care s-a repliat in Alsacia. Armata din Italia inainta victorioasa.

Dupa celebra proclamatie de la 27 martie 1796, Bonaparte obtine o serie de victorii fulgeratoare impotriva armatelor sarde ti austriece: Montenotte, Millesimo, Dego, Mondovi. Sardinia este scoasa din lupta ti silita sa incheie armistitiul de la Cherasco (28 aprilie 1796), transformat ulterior in pacea definitiva de la Paris (15 mai 1797), Franta obtinand Savoia ti Nisa.

In scrisorile trimise Directoratului, Napoleon scria: ,,Insulele ionice sunt mai importante pentru noi decat toata Italia impreuna. Eu cred ca daca vom fi obligati sa optam se mai bine sa restituim Italia imparatului ti sa aparam aceste insule”, la care Talleyrand raspundea: ,,Nimic nu este mai interesant pentru noi decat sa ne punem bine pe picioare in Albania, Grecia, Macedonia”.

Speriata de succesul lui Bonaparte, Austria ti-a retras o mare parte din trupele de la Rin pentru a stavili ofensiva franceza. Armatele austriece sunt insa infrante succesiv la Lodi (10 mai 1796), Castiglione (5 august 1796), Dolce, Arcole (14-17 noiembrie 1796), Rivoli (14 ianuarie 1797) ti silite sa se retraga in Tirol.

In loc sa atace Viena, Bonaparte a preferat sa ocupe Venetia pentru a dispune de ea ca obiect de schimb la viitoare negocieri de pace cu Austria.

Dupa preliminariile de la Leoben (18 aprilie), la 17 octombrie 1797 a fost semnat tratatul de pace de la Campo – Formio, prin care Austria cedeaza Frantei tarile de Jos ti recunoatte Republica Cisalpina (Mantua, Lombardia, etc.) ca stat independent.

Franta iti rezerva, pe langa posesiunile italiene, cetatile din Albania situate la sud de Golful Ludrino (Butrinto, Iarta, Vonitza) ti Insulele Ionice (Corfu, Zante, Cephalonia, Lerigo, Santa – Maura) deja ocupate. Aceste posesiuni confereau Frantei o pozitie dominanta, atat din punct de vedere comercial cat ti militar in Mediterana centrala. Generalul Bonaparte, autorul acestui aranjament, ii intelegea intreaga imporrtanta. Stabilita in flancul Imperiului Otoman, Franta putea interveni in orice moment in reglementarea chestiunii orientale.

Poarta s-a resemnat cu atat mai utor la ocuparea de catre Franta a Insulelor Ionice, cu cat un pericol mai mare parea sa o ameninte din partea Austriei, tratatul de la Campo-Formio cedand Austriei, Dalmatia ti Istria, drept compensatii pentru Belgia abandonata Frantei. Aceste compensatii deschideau Austriei drumul Adriaticii ti ii dadeau posibilitatea de a relua cuceririle din peninsula balcanica.

La 18 octombrie 1797, Bonaparte scria ministrului Afacerilor Straine: ,,Niciodata, dupa atatea secole, n-am facut o pace mai stralucitoare ca aceea facuta de noi”.

In realitate, pacea de la Campo-Formio nu era decat un armistitiu, pentru ca nimeni nu credea serios ca Austria putea sa accepte definitiv existenta unei republici la Milano ti consacrarea principiului ,,spolierii clerului german”.

Habsburgii atteptau primul prilej ca sa reia lupta cu Franta, pentru a anula aceasta pace atat de defavorabila lor.

Franta ti-a continuat politica de propaganda ti acaparare de noi teritorii. Olanda ti Elvetia, transformate in republici unitare, au fost jefuite sistematic. Mulhous ti Geneva anexate, Piemontul ocupat, Roma cotropita ti stoarsa prin grele contributii banetti. Deti bilantul actiunilor de pe continent a fost extrem de fructuos, nu era decisiv, intrucat principalul dutman – Anglia, nu era invins.

In timpul campaniilor din Italia ti de la Rin, Directoratul elaborase planul unei diversiuni impotriva Angliei, prin debarcarea unui corp de armata franceza in Irlanda. Realizarea acestui plan a fost incredintata generalului Hoche, care a pierdut un an de zile cu organizarea expeditiei. Dupa moartea lui Hoche ti zdrobirea flotei olandeze la Comperdow de catre englezi, Directoratul s-a gandit sa incredinteze comanda acestei actiuni lui Bonaparte. Inspectia facuta trupelor ce formau ,,armata Angliei” l-a convins insa pe temerarul general ca invadarea Marii Britanii, bine protejata de pozitia sa insulara, precum ti de o flota aproape imbatabila, nu ar fi avut sorti de izbanda.

Bonaparte nu a renuntat definitiv la gandul de a ataca Anglia, dar, daca ea nu putea fi atacata direct, putea fi lovita in colonii. Inca de la Campo-Formio, cand impusese Austriei cedarea Insulelor Ionice, Bonaparte visa cucerirea Egiptului. Valea Nilului reprezenta o excelenta baza pentru organizarea unei lovituri impotriva Indiei, punctul cel mai sensibil al Angliei. De asemenea, ocuparea Marii Rotii ti a Istmului Suez insemna taierea legaturilor directe dintre Anglia ti Orient. Mai exista ti varianta ca Egiptul, ocupat de trupele franceze, putea fi folosit ca moneda de schimb in negocierile definitive de pace cu Anglia.

In concordanta cu proiectele lui Bonaparte, Talleyrand a pledat in fata Directoratului necesitatea achizitionarii unor noi colonii ti, in mod special, a Egiptului, de care lega vaste perspective comerciale pentru burghezia franceza. Directoratul a aprobat propunerea lui Talleyrand, nu atat din pricina avantajelor prezentate, ci mai ales ca era tot mai jenant de gloria ti popularitatea lui Bonaparte. Expeditia din Egipt prezenta riscuri imense ti putea sa se termine cat se poate de neplacut pentru tanarul general.

La 1 iulie 1798, Bonaparte a debarcat la Alexandria, in fruntea celei mai bune armate franceze. In drum, cucerise Malta ti reutise sa evite ciocnirea cu flota engleza care il cauta cu disperare. La 21 iulie 1798, cavaleria mameluca este pur ti simplu zdrobita, drumul spre Cairo fiind deschis. In ciuda acestui succes, situatia lui Bonaparte era critica: flota engleza, condusa de amiralul Nelson, descoperise vasele franceze la Abukir, distrugand cea mai mare parte din ele iar restul vaselor, capturandu-le. Bonaparte, ramas izolat in teritoriile cucerite, fara nici o legatura cu Franta, a continuat ofensiva in Orient, cattigand stralucite victorii. Se parea ca Imperiul francez in Orient nu era un vis, ci o realitate care se contura tot mai vizibil. Etecul in fata Accrei, aprovizionata pe mare de flota engleza, l-a silit pe Bonaparte sa renunte la campania din Siria ti sa revina in Egipt.

Cuceririle din Italia, intarirea influentei in Olanda ti Elvetia, ocuparea Maltei ti cucerirea Egiptului au reprezentat tot atatea motive pentru alcatuirea celei de-a doua coalitii impotriva Frantei (Anglia, Austria, Rusia, Turcia). Principalii instigatori au fost Anglia ti Rusia. Pitt nu putea concepe sub nici o forma ca Olanda sa ramana in sfera de dominatie a Frantei ti pe deasupra, Franta sa mai ameninte ti India – prin stapanirea Egiptului. Nici tarului Pavel I (1796 – 1801) nu-i convenea hegemonia franceza asupra Europei Centrale ti nici instalarea lui Bonaparte in Insulele Ionice ti in Egipt, de unde putea sa exercite o presiune permanenta asupra Imperiului Otoman. Alcatuirea unor legiuni poloneze in Italia facea foarte probabila intentia restabilirii unei Polonii mari, actiune in care Bonapoarte voia sa angreneze ti Turcia.

Expeditia din Egipt, care era un atac serios impotriva integritatii Imperiului Otoman, a spulberat insa previziunile pesimiste ale Cabinetului de la Petersburg. Relatiile ruso-turce au devenit brusc cordiale, iar in decembrie 1798 s-a realizat ,,alianta monstruoasa” dintre tar ti sultan.

La tratatul ruso-turc a aderat ti Anglia (5 ianuarie 1799) ti, pentru prima oara, Marea Neagra a fost recunoscuta inchisa.

Armatele celei de-a doua coalitii i-au infrant pe francezi pretutindeni. Suvorov a intrat in Elvetia ti Italia, austriecii in frunte cu arhiducele Carol erau pe punctul de a intra in Alsacia, o armata anglorusa a invadat Olanda.

Escapade combinate ruso-turce aveau rolul de a-i izgoni pe francezi din Adriatica ti de a ocupa Insulele Ionice, in timp ce Anglia urma sa supravegheze coastele Egiptului ti Siriei. Flota trimisa de Directorat nu a putut salva nici Insulele Ionice ti nici Egiptul. Rutii s-au instalat in Adriatica. O conventie ruso-turca a numit Insulele Ionice ,,Republica celor tapte insule”, vasala Turciei (21 martie 1800).

Aceste evenimente s-au petrecut in absenta lui Bonaparte, care era blocat in Egipt. Afland situatia disperata in care zbatea Directoratul, Bonaparte s-a imbarcat la 22 august 1799 pe fregata ,,Murion”, lasand comanda armatei lui Kleber. La 9 octombrie a debarcat pe tarmul Frantei. Peste o luna, la 18 – 19 Brumar (9 – 10 noiembrie) s-a produs unica lovitura de stat pur militara reutita din istoria Frantei. Directoratul a fost dizolvat, iar prin instaurarea regimului de dictatura militara Republica a luat sfartit. Franta va cunoatte epoca Consulatului pana la proclamarea Imperiului in 1804.

Lovitura de stat a insemnat ,,o cotitura brusca in istoria revolutiei franceze, cruciala in istoria omenirii ti decisiva in destinul lui Bonaparte”.

In noua forma guvernamant, Napoleon Bonaparte devine prim – consul, avand initiativa hotaratoare atat in problemele interne cat ti in cele ale politicii externe ti diplomatiei, ceilalti consuli – fie ei Sieyés, Ducos, Talleyrand, sau Fouché – fiind doar executanti.

_________________

Talleyrand printul diplomatilor  (1754 – 1878)

– Conştinţa spunea marele diplomat poate fi utilă , nu celuia care o posedă ci celuia care are deaface cu posesorul ei !

Acest geniu uneltitor al combinatilor si al masinatiunilor traia si vindea pentru bani, sau alte avantaje – A vandut rind pe rind, fara exceptie pe toti cei ce au apelat la serviciile sale – singura pe care nu a considerat drept marfa de vanzare, si nu a vandut-o a fost propria sa mama, si acest lucru s-a datorat doar faptului ca nu a gasit cumparator.

 Datorita instinctului sau deosebit era in stare sa discerna fara gres, unde se afla azi puterea si unde va fi maine.

Acest lucru era foarte necesar, pentru a trece in graba si fara sovaire in tabara urmatoare .

Talleyrand  a intors spatele clasei sale, intelegand ca este condamnata, si astfel a trecut in slujba unei clase caruia nu-i apartinea – dar caruia istoria ii adusese isbanda.

Acest filosof privea istoria ca un joc neintrerupt de forte (etape de lupta) dealungului caruia nu s-a descumpanit in nici un fel – nu avea ciinita, remuscare sau indoiala.

El a scris in memoriile sale urmatoarele :

Oamenii iti fac concurenta te dusmanesc, te sfasaie ca lupii, cand te arati slab ! Dar pot deveni niste unelte docile cand te stiu puternic adica, mai inteligent decat ei.

 Cu aceasta idee clauzitoare a intrat el in viata !

Avea un suflet sec, si dur – Aceasi nepasare fata de toti

el spunea : pe cei prosti sa-i supui si sa-i explotezi – iar pe cei inteligenti si puternici sa-i faci aliati – dar sa nu uiti, ca daca esti intradevar mai destept decat ei, atunci trebuie sa faci, ca atat uni cat si alti sa devina uneltele tale !

Intreaga sa viata , a fost de fapt un sir imens de tradari si vanzari – iar faptele sale legate de mari evenimente istorice !

A intrat in valoarea vietii punandu-si toata nadejdea pe propria  lui persoana, si nu in fortele fizice ci in fortele mintii sale excelente in diferite teze ale lui spunea : sa fi intodeauna cu ce care prada si nu cu victemele lor !

  • Talleyrand nu seamana nici cu Bismark care n-a reusit niciodata sa se lepede de unele iluzi, dintre cele mai primejdioase, pentru un bun diplomat din epoca sa !

Charles Brifaut – membru al Academiei franceze spunea : (cu sarcasm) spre marele amuzament altutora, ca atunci cand diplomatul Talleyrand a sosit dupa moarte in iad si s-a prezentat diavolului acesta i sar fi adresat cu cuvintele : – iti multumesc prea stimate prietene dar recunoaste ca ai intrecut cu mult chiar instructiunele mele.

Napoleon a socotit ca Talleyrand este comod, foarte capabil dar nu are intelegerea unui adevarat om de stat, si nici vederi de ajuns  de largi ca : Louis Blank, Palmerston, Herzen. Napoleon cu putin timp inainte de moarte , a afirmat ca Talleyrand a fost cel mai inteligent dintre toti ministri pe care i-a avut vreodata .

Talleyrand  n-a fost niciodata stapan de mari sentimente care sa-i fi calauzit nazuintele si planurile in afra de acelea bine inteles care i-au fost dictate de considerante personale, legate de propriai sa cariera – dar daca n-a cunoscut mari sentimente a fost in schimb dotat cu un puternic si infailibil instinct de conservare, vesnic treaz  care il avertiza todeauna la timp.

  • Talleyrand spunea : Conştinţa e un balast care te trage inapoi, care te face sa nu progresezi. Uneori a nu te grabi, a sti sa astepti, a nu interveni prea mult, a sti sa muncesti cat mai putin, este singura tactica folositoare pentru un diplomat.
  • De exemplu : Hingherul  este nevoit sa fuga si sa prinda cu latul caini, dar fara mila – daca are mila nu va prinde caini si deci nu va primi salariu  – sa nu se creada ca hingherul e un om fara inima sau ca uraste caini, acest lucru nu e adevarat, multi dintre hingheri au si ei cate un caine pe la casele lor – dar profesia e profesie, in viata nu se umbla cu jumatati de masura, sau esti hingher si umbli cu latul .
  • Dupa cum spunea Talleyrand ” nu poti sluji, gandindu-te in acelasi timp la binele celor de la cirma si la binele celor carnuiti „
  • „inchipuiduti ca interesele ciobanului coincid cu interesele oilor ?”

  • De ce oare cel drept se tareste plin de sange, sub povara crucii, iar cel necinstit e peste tot primit cu glorie si onoruri ? – Talleyrand i s-a reprosat ca a tradat succesiv toate partidele, toate guvernele, este adevarat : a trecut de la Ludovic al XVI-lea (Maria Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei şi soţia regelui Ludovic al XVI-lea) la Republica, de la Republica la Directorat (1795 -1799), de la aceasta la Consulat, de la Consulat la NAPOLEON, de la acesta la Bourboni, de la Bourboni la Casa d’Orléans .

  • Insa nu ia tradat de loc ia parasit doar cand mureau. Sedea langa patul de suferinta al fiecaruia epoci, al fiecaruia Guvern, ii pipaia mereu pulsul si constata inaintea tuturor clipa in care inima lor inceta sa bata – si atunci pleca de langa defunct si se aseza langa mostenitor – pe cand altii continua sa serveasca cateva timp cadavrul – inseamna asta tradare ? este oare Talleyrand mai rau decat  altii, findica este mai inteligent, mai tare si se supune inevitabilitati ? fidelitatea altora n-a fost mai durabila, doar ca eroarea lor a tinut mai mult.

    • In testamentul sau politic scris cu cateva zile inainte de moarte, el a adaugat : nu-mi reprosez de loc ca am slujit toate regimurile de la isi pana in clipa in care el scria aceasta deoarece m-am fixat la gandul de a sluji Franta care tot Franta ramane in orice situatie s-ar gasi. 

Autor – DAVID POCH

_______________

Talleyrand a servit si a tradat toate regimurile prin care a trecut, reusind, totusi, sa fie prototipul prin excelenta al politicianului.

Dupa ce a ajutat la restaurarea Burbonilor, rasturnand pe Napolion, si i-a vazut la treaba :

– N-am uitat nimic si n-am invatat nimic”

Citate :

  •  „In politica ceea ce e crezut devine mai important decat ceea ce e adevarat
  • In scrisorile trimise Directoratului, Napoleon scria: ,,Insulele ionice sunt mai importante pentru noi decat toata Italia impreuna. Eu cred ca daca vom fi obligati sa optam se mai bine sa restituim Italia imparatului ti sa aparam aceste insule”, la care Talleyrand raspundea: ,,Nimic nu este mai interesant pentru noi decat sa ne punem bine pe picioare in Albania, Grecia, Macedonia”.

  • „Oamenii de merit au adesea meritul de a gasi ocazia de a se face cunoscut,  prostii sunt mai nefericiti pentru ca ocazia asta nu le lipseste niciodata”

  • Tot ce este exagerat devine insignificat”

„Un razboi este un lucru prea important sa fie lasat la indemina unui general”

„Eu indur chinurile celorpierduti”

  • „Metoda este adevaratul instrument al stiintelor, este pentru profesor ceea ce profesorul este pentru elev”

  • „O femeie poate ierta cateoadata un barbat care incearca sa o seduca, dar niciodata pe barbatul care rateaza o ocazie atunci cand i se ofera”
  • Talleyrand i-a spus lui Napoleon „Sire, cuceriti dumneavoastra Versailles-ul, ca restul vine de la sine”
  • „ci o cumplita greseala politica” 

„Tinuta ei dreapta o arata mai inalta decat era in realitate, purta tocuri inalte si rochii lungi. Pentru ca avea tendinta, de a calca cu talpa intoarsa spre interior, isi corectase mersul, facand exercitii in fata oglinzii, inca din anii adolescentei. Avea ochii mari, negri, si o privire strapungatoare. Mainile ii erau frumoase, degetele lungi , subtiri avea ceva special fata de alte femei”

  • Napoleon era în veşnic conflict cu ministrul său . Într-o zi furios împaratul îi spune „Ştii ce eşti dumneata? Eşti un rahat în ciorapi de mătase !” Talleyrand îl priveşte pe Napoleon şi zice apoi încet: „Da Sire, e drept, dumneavoastră purtaţi cizme”
  • “Pot sa le iert oamenilor faptul de a nu fi de acord cu parerile mele, dar nu si pe acela de a nu fi de acord cu ale lor?. ”
    • Exista ceva mai ingrozitor decat calomnia : Adevarul”

    • „Espresso este pentru Italia ceea ce sampania este pentru Franta”

  • „Vorba a fost data omului spre a-si ascunde gandurile”

  • „Nu te încrede în primele avânturi, pentru că sunt aproape întotdeauna cinstite.”

  • ,,Îmi aranjez viaţa pentru a fi cât mai monotonă. Nu sunt nici fericit, nici nenorocit. Sănătatea mea nu este nici bună, nici rea. Sunt fără dureri şi fără boală. Am făcut în viaţă destule prostii. Nu crezi că este timpul să sfârşesc?”

  • „Imi este teama de o armata de o 100 de oi conduse de un leu, decat de o armata de o 100 de lei, condusi de o oaie”