Privind “Revoluţia din decembrie şi detractorii ei „
1. – Ovidiu mă întreabă în legătură cu un text din cartea profesorului Scurtu. Ce aş avea eu de comentat în legătură cu citatul prezentat privind un episod din cele ce se petreceau în ziua de 22 decembrie 1989, în studioul IV al TVR, cum am devenit „lider” al Revoluţiei?
Problema ca Cico Dumitrescu, la apariţia sa, mi s-ar fi adresat să vin la Televiziune, vorbeşte doar de faptul că eram, la vremea respectivă, o figură şi un nume cunoscute şi că unii oameni, în acele momente dramatice, îşi puneau speranţe în mine, ca factor catalizator. Dar, eu m-am dus la Televiziune nu la chemarea lui Cico Dumitrescu sau a altora! Am plecat din Casa Scânteii, însoţit de unii colaboratori din Editura Tehnică şi câţiva angajaţi din Consiliul Culturii, cu gândul de a merge spre Televiziune (am făcut doar o scurta oprire acasă, nu departe de Televiziune, pentru a-mi parca maşina şi a o lăsa acasă). În rest, sunt multe alte episoade care au fost reluate de TVR, altele despre care s-a scris. Eu m-am oprit la ceea ce mi s-a parut mai semnificativ.
S-au spus de-a lungul vremii şi multe neadevăruri.
Într-o carte de convorbiri cu Vartan Arachelian, Petre Roman, spre exemplu, relatează un episod, de-a dreptul inventat si anume ca : atunci când era el în Televiziune, cineva ar fi remarcat prezenţa lui Corneliu Coposu şi că ar fi asistat la o reacţie negativă din partea mea şi a lui Alexandru Bârlădeanu, care ne-am fi opus admiterii lui Coposu în Studioul IV.
Afirmaţia conţine mai multe neadevăruri: noi nu am fost împreună, în acelaşi moment, în Studioul IV (nici eu cu Petre Roman, nici cu Bârlădeanu).
Într-o alta relatare a sa, Petre Roman repetă acelaşi neadevăr, de asta data, nu la Televiziune, ci în sediul C.C., în seara de 22 decembrie, când lucram într-un birou la redactarea Comunicatului către ţară al CFSN. Or, se pare că domnul Coposu nici măcar nu a fost în sediul C.C. în acel moment.
Domnul Coposu , potrivit relatării profesorului Ion Scurtu, în aceeaşi carte despre Revoluţie, menţionează că, în ziua de 22 decembrie după-amiază, ar fi dorit să pătrundă în studioul TVR, dar că nu a reuşit (era, într-adevăr, foarte mare aglomeraţie). Că mi-ar fi trimis mie un bilet la care nu ar fi primit răspuns. El pretinde ca cineva ar fi facut o selectie la intrarea în studio şi că, deci, conducătorul PNŢCD nu a putut să se adreseze prin intermediul Televiziunii cetăţenilor ţării.
Această interpretare este total nerealistă.
În zona studioului si în curtea Televiziunii era o asemenea aglomerare încât nimeni nu putea face niciun fel de ordine! Eu eram o figură relativ cunoscută şi am fost aproape “luat pe sus” când am ajuns si am fost îndrumat spre Studioul IV. Cu acest prilej, practic, m-am şi desprins fără să vreau de colegii cu care venisem la Televiziune. Despre existenţa domnului Coposu eu nu aveam în acel moment nici o informaţie. Nu auzisem, pur şi simplu, de acest nume si probabil că acest lucru era valabil pentru toţi cei adunaţi acolo. Ca mi-ar fi trimis un bilet – nici nu vad cum si nici unde să mi-l trimită. Atunci, eu eram, ca şi toţi ceilalţi, o persoană particulară. Nu aveam niciun fel de pozitie oficiala. Şi nu de “audienţe” aveam atunci timp. Şi în ce calitate le-aş fi dat? Nici nu ştiam ce se va petrece si ce va urma. Pentru prima oară m-am întâlnit cu domnul Coposu în fruntea unei delegaţii a conducerii PNŢCD, în ziua de 10 ianuarie 1990, la sediul „CFSN”, în clădirea din Piaţa Victoriei. Atunci le-am şi propus, domnului Coposu şi delegaţiei, să-şi desemneze reprezentanţi care să intre în componenţa CFSN – ceea ce dânşii au refuzat. In schimb, mi-au propus să accept să particip la viitoarele alegeri în fruntea listei PNŢCD, ceea ce eu am refuzat cu amabilitate, spunându-le chiar că noi ne ocupăm de masurile pentru normalizarea situaţiei din ţară şi nu ne gândim încă la organizarea viitoarelor alegeri.
Vedeti deci cum circula unele informatii si cum se deformeaza faptele si adevărul!
2.- Stupefiante sunt, insa, unele comentarii de pe forumul Jurnalului Naţional în legătură cu articolul pe care l-am publicat, aparţinand unor oameni dominaţi de încrâncenare, care se ascund sub anonimat.
Nu mă aşteptam ca, după 20 de ani, să se mai întreţină asemenea porniri instinctuale, iraţionale, primitive. Aş menţiona două categorii de reacţii: pe de o parte, cele aparţinând unor nostalgici ai ceauşismului şi, pe de altă parte, ale unor oameni ostili, rămaşi la nivelul sloganurilor primitive (anticomuniste) din perioada campaniei electorale din 1990, vehiculate în Piaţa Universităţii. Ele nici nu merită comentarii.
Un „obraznic” îşi permite să repete o mârşăvie, punând la îndoială originea românească a soţiei mele, bănuind ca ar fi “rusoaică”, cu numele probabil de “Nataşa”. Ţin să îl dezamăgesc. Soţia mea este româncă get-beget – şi bucureşteancă. Ea s-a născut şi a copilărit în cartierul Giuleşti-Crângaşi. Numele său de fată era Şerbănescu Elena (Nina). Mama sa – Maria, tatăl – Anghel, o sora mai mare – Maria. Cred că nu mai e nevoie de alte detalii.
În aceeaşi notă unii imi atribuie mie o denumire inventată – Ilici – pentru a consacra fabulatia mincinoasă privind legaturile mele cu Rusia, cu KGB-ul, etc. Niciodată, nimeni nu m-a numit astfel. Numele consacrat, în familie şi printre prieteni a fost intotdeauna Ionel. Până şi colegii mei ruşi, de la Institutul Energetic din Moscova, unde am studiat între anii 1950-1954, îmi spuneau tot Ionel (scriindu-mi numele în grafie chirilică, cu semn moale pe i).
De asemenea, se da „o semnificatie cu substrat” unor fotografii apărute în presă împreună cu familia Ceauşescu, aflat în 1976 într-un week-end la Iasi, punand întrebarea, “cu tendinta”, ce fel de „disidenţă” făceam eu dacă “ii organizam concediul” familiei Ceauşescu?.
Nu era niciun fel de concediu. Era un moment de răgaz al şefului statului (de atunci) pe parcursul unei vizite oficiale in judet. Eu indeplineam o simpla functie de gazdă. Nu trebuie căutate alte semnificaţii şi nici speculate în acest fel unele materiale fotografice.
Dar ticăloşia unora nu cunoaşte margini!
În schimb, am apreciat poziţia corectă exprimată de cativa participanti activi la evenimentele revoluţionare din Bucureşti şi Timişoara, care, pe bună dreptate, îşi manifesta şi surprinderea şi dezavuarea la asemenea ieşiri lipsite de respect în faţa unui moment inaltator din istoria noastră recentă. Am remarcat in acest sens obiectivitatea interventiei lui krudus cu care deseori am dialogat pe blogul meu.
––––––––––––––––––––
Sincer sa fiu, de data asta il cred pe Ion Iliescu, eu vorbesc numai de revolutie, chestia cu Lovitura de stat militara e inca discutabila, cel putin pentru mine.
Știrea Zilei 