Constantin Dobre: „i-am trimis mai multe mesaje pentru o dezbatere faţă în faţă pe tema comploturilor anti-Ceauşescu şi a trădărilor de ţară, dar de fiecare dată m-a tratat cu o tăcere asurzitoare. Ce să-i faci? Laş, trădător”

Minerii
LUPENI 1977. Constantin Dobre, în stânga lui Nicolae Ceauşescu (centru)
LUPENI 1977. Constantin Dobre, în stânga lui Nicolae Ceauşescu (centru)

 

La 19 ani de la lichidarea „originală” a fenomenului Piaţa Universităţii, răspunsurile sunt încă în minoritate, într-o ţară în care, pentru a repeta un clişeu, trecutul este infinit mai greu de intuit decât viitorul. Istoria rămâne însă, până la capăt, ironică şi paradoxală: una dintre figurile legendare ale Văii Jiului din anul de graţie 1977 a fost martorul direct al experimentului teribil care a înecat în sânge Bucureştiul în iunie 1990. Constantin Dobre vorbeşte astăzi, în premieră, despre “amintirile greţoase” ale primei mineriade, despre cuplul Iliescu-Măgureanu, dar mai ales despre cum au fost tăiate inocentele “flori” Vestice de către “secera” Estică.

EVZ: Domnule Dobre, vă pun din start această întrebare, deşi probabil ea ar fi trebuit să fie ultima. În 1977, minerul era un erou – îndrăznise să conteste ordinea socialistă şi să-şi ceară drepturile. În 1990, „omul negru” a schimbat târnăcopul pe bâtă şi a venit pe aripile „democraţiei originale” să facă ordine la Bucureşti. Scenariul avea să se mai repete de câteva ori în deceniul care a urmat mineriadei din 13-15 iunie. Când a fost, până la urmă, minerul egal cu el însuşi?
 

Constantin Dobre: Indiscutabil, minerul din Valea Jiului a fost egal cu el însuşi, şi chiar mai mult decât atât, doar în timpul revoltelor minereşti din luna fierbinte a lui august 1977, atunci când regimul comunist din România se afla pe “creasta valului”, iar conducătoriii săi făceau “valuri” în lumea vestică prin trâmbiţarea necontenită a „indepedenţei” faţă de Moscova. Cu alte cuvinte, minerul revoltat al Văii Jiului din august 1977 şi-a manifestat sfidarea, îndrăzneala, curajul, simţul dreptăţii şi revolta împotriva guvernanţilor comunişti, într-un context istoric în care nici cei mai iluştri clarvăzători sau futurologi n-au îndrăznit să prevadă zdruncinarea sau colapsul comunismului.

Minerul din 1977 era perfect conştient de urmările şi consecinţele actului său de bravură pentru că nici nu i-a trecut prin cap ca cineva din interiorul ţării sau din afara ei să-i vină în ajutor. Să fim drepţi şi cinstiţi: în afară de câteva luări de poziţii personale din interiorul ţării şi, pe plan extern, la Europa Liberă şi Amnesty International, nimeni nu a sărit în ajutorul minerului brav şi sacrificat al Văii Jiului. Vorbind despre sacrificii şi suferinţe, trebuie să precizez că nu toţi minerii revoltaţi au avut de suferit.

Poate că cititorilor li se va părea bizar, dar din datele precise pe care le deţin acum, documente din dosarele întocmite de fosta Securitate pe numele meu, pot spune cu certitudine, dar şi cu durere, că am fost cam singurul expulzat din Valea Jiului, din ordinul personal al şefului Securităţii de atunci, Nicolae Pleşiţă. Sigur, mi s-ar putea reproşa că şi alţii au fost expulzaţi din Valea Jiului şi, chiar mai mult, că unii mineri au făcut puşcărie.

Răspund cu seninătate şi blindat cu probe: cu excepţia unui colaborator al meu – care, la rândul lui, m-a trădat şi a devenit colaboratorul Securităţii; nu-i dau numele pentru că este decedat, Dumnezeu să-l ierte – nici unul nu s-a remarcat în mod deosebit în timpul revoltelor minereşti din 1977, iar pedepsele primite au fost rezultatul unor acţiuni personale care nu au avut de-a face cu pregătirea, organizarea şi conducerea revoltelor minereşti. Că după decembrie 1989 au fost aduşi la rampă şi făcuţi “eroi” tocmai cei care, chipurile, făcuseră puşcărie pentru greva din ’77 este altă poveste pe care nu este cazul s-o dezvolt aici. Fac doar precizarea că nici până acum acei “eroi” nu şi-au făcut publice dosarele de Securitate.
Vremuri tulburi, când se poate muri uşor şi neaşteptat

Revin la întrebarea dumneavoastră şi vă pot spune cu exactitate că ticăloşirea şi pervertirea minerului din Valea Jiului au început imediat după revoltele minereşti din august 1977. Încep cu mine şi vă pot asigura, cu probe scrise de mână şi semnate, că toţi colaboratorii mei, fără excepţie, au dat Securităţii informaţii despre mine, iar majoritatea au devenit informatori şi/sau colaboratori ai Securităţii. Mai mult, Securitatea a dispus recrutarea în masă de colaboratori şi informatori la toate locurile de muncă în subteran şi la administraţiile minelor din Valea Jiului, inclusiv la nivelul fostei Centrale a Cărbunelui din Valea Jiului (CCVJ).

Dacă mai adăugăm că imediat după revolte a început militarizarea Văii Jiului şi că nimeni nu putea fi angajat fără să treacă mai întâi prin biroul securistului afiliat fiecărei întreprinderi miniere, avem răspunsul şi tabloul aproape complet al pervertirii şi ticăloşirii minerimii, cu toate consecinţele sinistre cunoscute azi. Aşa şi numai aşa se poate explica lipsa de reacţie, revoltă sau cel puţin protest din partea minerilor Văii Jiului când, în anul 1984, s-a trecut de la şase ore la opt ore de muncă pe zi – doar eu am depus la Registratura CC al PCR din Bucureşti trei proteste scrise.

Asa şi numai aşa se poate explica lipsa oricărui sprijin public acordat muncitorilor revoltaţi de la Braşov, în 1987, din partea “eroilor din ‘77” – doar eu am protestat public în faţa CC al PCR la data de 17 noiembrie 1987. Aşa şi numai aşa se poate explica lipsa totală de atitudine publică din partea “eroilor din ‘77” împotriva descinderii minerilor Văii Jiului la Bucureşti în sprijinul FSN-lui doar eu am făcut greva foamei, în noaptea Învierii a anului 1990 în faţa Mitropoliei şi a fostului sediu al Parlamentului, înfruntându-l chiar şi pe Virgil Măgureanu, pe 25 aprilie 1990, care m-a avertizat că nu mi se permite instalarea în fruntea minerilor Văii Jiului şi m-a ameninţat că “este o vreme tulbure când se poate muri uşor şi neaşteptat”.

Mai mult, am transmis repetat minerilor Văii Jiului mesajul să nu se amestece în luptele politice pentru putere şi în special să nu sprijine FSN-ul pentru că liderii principali erau total aserviţi Moscovei. În sfârşit, aşa şi numai aşa se pot explica monstruozităţile minereşti din iunie 1990, în Bucureşti.

Aţi fost unul dintre liderii grevei din 1977. 13 ani mai târziu, în iunie 1990, vă aflaţi la Bucureşti, unde aţi văzut, de la faţa locului, mineriada. Cum s-au văzut, prin ochii lui Constantin Dobre, “mărirea” şi ”decăderea” minerilor din Valea Jiului?

E o întrebare bună. Despre “mărirea” minerilor Văii Jiului am relatat anterior. Mă rezum aici la “decăderea minerilor Văii Jiului”. Aş putea dezvolta subiectul pe zeci de pagini. Relatez doar două episoade la care am asistat îndurerat şi total neputincios. Ele îmi răscolesc amintiri greţoase şi macabre, dar românii, în special cei tineri, trebuie să cunoască şi să nu uite. Este o mărturie publică dată în premieră. Iat-o: La data de 14 iunie 1990 am fost martor ocular la două evenimente de o barbarie şi o cruzime rar întâlnite.

Din capul locului precizez că la acea vreme locuiam în fostul Hotel Majestic, camera 309 şi eram angajat la Ministerul Afacerilor Externe, Departamentul Arhivă. La acea dată, MAE se afla în clădirea Guvernului de azi, pe tot etajul patru, ultimul al acelei clădiri. Pe partea către Piaţa Victoriei se afla o terasă lungă şi lată de circa 2 – 2,5 metri. Veţi vedea de ce o aduc în discuţie.

Revin. Din Hotelul Majestic am văzut cum un biet student – înăltuţ, blond, slăbuţ, cu plete până sub urechi, îmbrăcat doar în cămaşă şi blugi) – aflat pe acoperişul Universităţii, pe jumătate în afara ferestrei podului de pe acoperiş, a fost împins spre spate, s-a dezechilibrat, s-a rostogolit şi a căzut pe cimentul din spatele Universităţii. Abia atunci au început scenele de oroare şi animalism: o mulţime de mineri, dar mineri-mineri, nu pretinşi – cred că nimeni nu mă poate acuza că nu aş fi putut sau nu aş putea să deosebesc minerii de cei care s-au pretins sau se pretind a fi mineri, oricât s-ar strădui să mimeze gesturile şi mimica minerilor adevăraţi – au năvălit peste acel tânăr student şi l-au tocat, pur şi simplu, cu picioarele, bâtele, răngile şi furtunurile de cauciuc cu inserţii de metal, prevăzute la ambele extremităţi cu conecţii metalice.

Cunosc acel tip de furtunuri, folosite în minele de cărbune pentru pomparea presiunii de ulei la stâlpurile metalice de susţinere a tavanului şi la combinele pentru tăierea cărbunelui. Retrăiesc aievea strigătele bestiale şi chemările animalice la linşaj, scormonirea ochilor cu călcâiele cizmelor, depărtarea picioarelor şi lovirea şi călcarea repetată a testicolelor…

Imploram agresorii să înceteze pentru că profanau cadavre”

Al doilea eveniment oribil la care am fost martor ocular, de pe terasa de care vă vorbeam, s-a desfăşurat chiar pe pajiştea din faţa Guvernului. Acolo a avut loc alt măcel executat cu bestialitate atât de mineri, cât şi de indivizi civili, de data asta fiind vorba de 11 victime. Atât civilii cât şi minerii erau înarmaţi cu tot felul de unelte ucigaşe: ciomege, furtunuri de cauciuc, răngi, cozi de topor, bâte de diferite forme şi dimensiuni. Ceea ce-i deosebeau pe mineri de civili erau securile – specifice mineritului: coada de aproximativ 80-90 cm, lamele şi muchiile scurte, iar raportul distanţelor dintre coadă şi lamă şi coadă şi muchie era de 1 la 3 – purtate numai de către mineri.

În Piaţa Victoriei se aflau circa 150-200 de mineri şi civili. 14 iunie 1990 a fost o zi foarte călduroasă şi senină. Am văzut cu ochii mei, alături de 10-15 persoane, cu toţii aflaţi pe terasa clădirii Guvernului de la etajul patru, cum erau aduşi, cu diferite maşini, în mijocul acelei mulţimi de barbari, mai mulţi “suspecţi”, în general tineri. Cei care-i coborau din maşini îi ţineau de mâini şi intenţionau să-i ducă spre sediul Guvernului. Dacă la coborârea din maşini săracele victime încă se ţineau pe picioare, după trecerea prin acea mulţime de barbari nemiloşi erau târâte şi atârnau în mâinile unor civili şi mineri ca nişte zdrenţe însângerate.

Erau nişte “trofee” de război aruncate pe iarba din faţa guvernului. Chiar şi acolo, deşi tinerii zăceau nemişcaţi, mineri şi civili se repezeau şi-i jucau cu picioarele, îi loveau cu bâtele peste tot, în special peste faţă. Degeaba însă, săracii oameni erau deja morţi pentru că nu schiţau nicio mişcare şi nu scoteau niciun strigăt. Singurele ţipete veneau din partea noastră, cei de pe terasă, prin care imploram agresorii să înceteze pentru că profanau cadavre.

Rememorând aceste lucruri simt că mă prăbuşesc de ciudă, de nervi, de greaţă, de nimicnicia şi josnicia sufletească a minerului Văii Jiului din iunie 1990 la Bucureşti. Mă întreb: am eu dreptul să fac publice scenele descrise mai sus? Răspunsul normal ar fi nu. Pe de altă parte, cred că am dreptul, ca fost lider al minerilor Văii Jiului din anul 1977, nu numai să fac cunoscute opiniei publice ororile descrise mai sus, dar chiar să şi cer public autorităţilor judecătoreşti din România să se autosesizeze pentru arestarea, judecarea şi pedepsirea autorilor morali şi faptici ai masacrelor bestiale la care, din nefericire, am fost martor ocular.

Domnule Dobre, sunteţi un bun cunoscător al mişcărilor de tip sindical. Lămuriţi-mă, de ce s-ar mobiliza mii de oameni, pentru a veni sute de kilometri până la Bucureşti, cu scopul declarat de a “planta flori în Piaţa Universităţii”?
Răspunsul la această întrebare necesită câteva nuanţări. O derivată a întrebării dumneavoastră este o altă întrebare: de ce, în special, minerii din Valea Jiului? Mă grăbesc să răspund: pentru că acolo, în Valea Jiului, încă din anul 1977, informatorii şi colaboratorii Securităţii se aflau pe metru pătrat.

Emanaţii” Revoluţiei cunoşteau în amănunt “subiectul” Valea Jiului, vezi înfiinţarea SRI-lui pe scheletul fostei Securităţi. Sigur, dacă adăugăm faptul “alegerii” liderilor LSMVJ – Liga Sindicatelor Miniere din Valea Jiului, noul sindicat înfiinţat în martie 1990 – pe posturi de “cozi de topor docile”, îmbuibaţi cu bani şi facilităţi fără limite, mână-n mână cu administratorii întreprinderilor miniere, cu “grangurii” CCVJ-lui şi cu liderii locali FSN, cu toţii gata de atac la orice instigare de la “centru”, avem răspunsul la “scopul declarat de a planta flori în Piaţa Universităţii”.

Ce s-a întâmplat atunci în Piaţă? Nu mă refer la mineriadă în sine, ci la zilele premergătoare ei. Ştiu că mergeaţi acolo, stăteaţi ore în şir alături de participanţi. Puteţi să-mi descrieţi atmosfera, oamenii? O parte din presa vremii a etichetat fenomenul ca “fascist”, vorbind despre “îngerii slinoşi” şi „ducatul haosului”.
Fenomen “fascist”? „Îngeri slinoşi”? „Ducatul haosului”? Nimic mai fals şi denigrator! V-o spune un om care a trăit şi făcut istorie, cu experienţă şi ochi format în aprecierea naturii şi esenţei unui fenomen demonstrativ inocent, sincer, pasionat, cântat şi dansat, dar şi teribil de provocat, infiltrat, trădat şi manipulat. Pe de altă parte, metaforic vorbind, a fost un fel ‘clash’ mental Vest versus Est cu consecinţa previzibilă a tăierii inocentelor “flori” Vestice de către “secera” Estică. Ştiu ce vorbesc pentru că la acea dată eram mult mai informat decât alţii şi cunoşteam natura şi mentalul criminal al celor care puseseră mâna pe putere în România.

“O să vezi tu greva foamei după ce vom chema minerii să discute cu tine

Cum a ajuns Constantin Dobre, dintr-o figură eroică a Văii Jiului, un proscris, un “golan” căutat de mineri în zilele lui 13-15 iunie 1990 pentru a fi “corectat”? Povestiţi-mi ce aţi făcut în acele zile, dar mai ales de ce credeţi că aţi fost pus pe lista indezirabililor.
Aceasta întrebare îmi aduce aminte de două întâmplări ciudate şi prevestitoare. Prima “întâmplare”: atunci când în noaptea zilei de 22 decembrie 1989, după ce am ţinut un discurs, din balconul Primăriei din Petroşani, mulţimii adunate. Discursul meu a fost ferm şi teribil de “fascist”: am cerut arestarea imediată a tuturor ofiţerilor de Securitate şi Miliţie, a tuturor directorilor din întreprinderile miniere, inclusiv a celor din conducerea CCVJ, a tuturor şefilor de BDS (Birou Documente Secrete) şi servicii de personal, a liderilor de partid şi sindicat, plus
confiscarea şi ţinerea sub lacăt a tuturor arhivelor, în special cele de la Miliţie şi Securitate.

La revenirea de pe balcon în sala de consiliu a FSN toţi “aleşii” aveau mutrele pământii, şuşoteau între ei, iar Directorul General al CCVJ sosise deja acolo, se agita şi vorbea cu fiecare în parte. Ce a urmat? Am fost acuzat de către toţi “aleşii” – cu excepţia unuia care a spus “eu zic să nu ne jucăm cu focul”, fiind repede pus la punct de către Directorul General cu cuvintele “vezi că tu n-ai călcat pe la serviciu în ultimele două zile. S-ar putea să te pun nemotivat şi să-ţi desfac contractul
de muncă” – că propunerile mele sunt prea dure
, că nu mă consultasem cu ei în prealabil şi că gândirea mea era tipic “legionară”.

A doua “întâmplare”: în noaptea Învierii, anul 1990, am făcut greva foamei împotriva lui Iliescu şi a ciracilor lui apropiaţi pentru că instigau şi manipulau minerii Văii Jiului în scopuri politice. Atunci, aproape de sfârşitul protestului s-a apropiat de mine ofiţerul care se ocupa cu securitatea vechiului Parlament şi mi s-a adresat astfel: “O să vezi tu greva foamei după ce vom chema câţiva mineri să discute cu tine”. Ciudat, înainte de a veni către mine, ofiţerul respectiv a avut o scurtă întrevedere cu Virgil Măgureanu, pe care îl vedeam atunci pentru prima oară în carne şi oase, după nenumăratele noastre întâlniri din anii ’80. Măgureanu s-a făcut că nu mă vede, ţinea un tort rotund în mâini şi a intrat într-o maşină neagră care a demarat în trombă chiar pe lângă mine. Acestea au fost doar două “întâmplări” din lungul şir al altor “întâmplări” care mi-au marcat destinul
„Mega-Tartorii Sforari au fost ultra-confidenţii Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu

În puţinele intervenţii publice pe care le-aţi avut după Revoluţie, aţi susţinut că nimic din acel iunie 1990 nu este întâmplător. Cu alte cuvinte, totul ar fi fost planificat cu minuţiozitate. Cine sunt sforarii, domnule Dobre? Dar, mai ales, unde mai sunt de găsit sforile?
Suflarea românească nu m-a văzut niciodată pe “sticlă”: nu ştie cum arăt, vorbesc şi gândesc. A avut mare grijă Virgil Măgureanu de asta. Apropo de “dom’ profesor”: i-am trimis mai multe mesaje pentru o dezbatere faţă în faţă pe tema comploturilor anti-Ceauşescu şi a trădărilor de ţară, dar de fiecare dată m-a tratat cu o tăcere asurzitoare. Ce să-i faci? Laş, trădător şi fariseu încă de pe vremea când ne-am cunoscut prima dată şi m-a rugat în genunchi şi cu mâinile încrucişate să-l ajut să înşele vigilenţa Securităţii pentru că, deşi era omul lor, era suspectat că joacă pe mai multe fronturi.

Revin la întrebare. Mega-Tartorii Sforari au fost doi, ultra-confidenţii Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu. În ceea ce priveşte sforile, ele se găsesc, mai greu dar nu imposibil, în arhiva SRI – în special dosarul „operaţiunea Dâmboviţa” –, în registrele cu oaspeţi ale fostului Hotel Majestic – unde la acea vreme mustea de agenţi ruşi, văzuţi şi auziţi de mine, acţionând atât în Piaţa Universităţii, cât şi în barul sau pe culoarele hotelului – şi în arhivele cu n lăcate de la Moscova, că doar nu putem fi atât de naivi încât să credem că agenţii ruşi şi cozile lor de topor nu au avut grijă să-şi ascundă bine trecutul trădător şi criminal. De-aia mimează ei şi acum liniştea şi siguranţa.

În cazul lui Ion Iliescu s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Miron Cozma a fâcut câţiva ani de puşcărie, niciunul însă în contul evenimentelor din iunie 1990. Ştim sigur că există victime, printre ele poate chiar minerii manipulaţi grosolan. Există totuşi şi vinovaţi?
Avem dispunerea neînceperii urmăririi penale în cazul Ion Iliescu? Avem! Ştim sigur că există victime? Ştim! Ştim că şi astăzi victimile îşi cer dreptatea? Ştim! Cunoaştem numele asasinilor morali şi faptici? Cunoaştem! Suntem în Comunitatea Europeană? Suntem! Puterea de a decide şi dispune procedurile judiciare împotriva vinovaţilor stă în voinţa politică.

Şi dacă nu există voinţă politică, aceasta poate fi stimulată şi determinată să acţioneze împotriva criminalilor printr-o campanie
de presă unită, concertată şi stăruitoare atât pe plan intern, dar şi extern. După părerea mea, orice prioritate păleşte în comparaţie cu nevoia urgentă de reconciliere cu trecutul criminal şi tenebros al României recente. România trebuie să-şi asigure cetăţenii şi lumea civilizată că la noi a venit vremea domniei legii. Altfel pace socială şi politică nu va exista.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s