1976 Iasi Iliescu se joaca cerculete cu Ceausescu
În 1991, generalul Nicolae Militaru a răspuns întrebărilor pe care i le-am pus la acea dată despre episoadele cele mai importante ale evenimentelor din decembrie 1989. Interviul a fost publicat în revista “Baricada”, unde lucram pe atunci ca redactor. Am păstrat acest manuscris pentru că el reprezintă un document peste vreme nu numai prin cele declarate de acest important personaj, ci şi pentru că pe hârtie se regăsesc adnotările făcute chiar de mâna generalului atunci când acesta a solicitat să vadă materialul înaintea publicării lui. Multe dintre afirmaţiile lui Nicolae Militaru pot fi, şi acum, la 19 ani de la lovitura de stat, începutul unor anchete, altele pot ajuta la devoalarea misterelor din dosare care n-au mai fost finalizate. Generalul Nicolae Militaru a decedat în 1996 în urma unui aşa-numit cancer galopant, la puţin timp după ce anunţase că va fi contracandidatul lui Ion Iliescu la Preşedinţia României. Astfel, el a dus pe lumea cealaltă adevăruri pe care le cunoştea, dar pe care socotea, în 1991, că nu e momentul să le face publice. Pentru stabilirea adevărului istoric nu este, însă, niciodată, prea târziu.
Adina Anghelescu-Stancu
– Reporter: Domnule general, a fost sau nu a fost în România o adevărată revoluţie?
– Nicolae Militaru: După opinia mea a fost o veritabilă revoluţie, realizată de către popor, în mod spontan. Nu are sens să mistificăm acest adevăr.
– Consideraţi că în decembrie ’89 au existat grupări care s-au bătut pentru obţinerea puterii?
– N.M.: Asta n-o ştiu exact, dar pot să afirm că o conspiraţie, a cărei intenţie era înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu, a existat dinainte. Rezistenţa militară, care se formase cu mult timp în urmă, nu a avut în vedere ca această înlăturare să aibă loc cu sacrificii umane.
– Când aţi intrat în rezistenţa militară?
– N.M.: Am luat contact cu această rezistenţă în 1983, prin
intermediul lui Ion Iliescu. Ne întâlnisem întâmplător, la Spitalul Elias. Eu eram internat acolo, iar Iliescu venise în vizită la Walter Roman. Mai târziu, m-a căutat la telefon şi prima noastră întâlnire a fost în parcul Herăstrău. După două zile, mi-a făcut cunoştinţă cu doi oameni: Virgil Măgureanu şi căpitanul de rang I Radu Nicolae. La scurt timp, mi-am asumat sarcina să fac contractul între grupul militar al generalului Ioniţă şi grupul civil al lui Iliescu.
– Când s-a pus la cale primul plan de înlăturare a lui Ceauşescu?
– N.M.: În toamna lui 1984. Se spunea atunci că cel mai bun moment ar fi fost în timpul când Ceauşescu se afla în RFG. Se ştia că cei care rămâneau în ţară erau nişte fricoşi. Planul nu a mai fost pus în aplicare din cauza unor evenimente ciudate. Unităţile militare care trebuiau să acţioneze au fost trimise la munci agricole. Unii comandanţi au fost trecuţi în rezervă… Deci, cineva juca dublu. Mai târziu, ne-am gândit la un plan-surpriză. Sigur, noi devenisem nişte pisici cu clopoţei şi orice pas pe care îl făceam era cunoscut.
– Existau variante pentru răsturnarea lui Ceauşescu?
– N.M.: Prima variantă era ca planul să fie pus în aplicare atunci când cuplul Ceauşescu nu se afla în ţară. A doua, când erau în ţară, dar se găseau în vizită prin judeţele mai îndepărtate de Capitală. A treia, când se aflau fiecare la locul lor de muncă, iar a patra, când se aflau strânşi în Comitetul Politic Executiv. Ne-am gândit şi la oamenii pe care trebuia să îi contactăm.
– Aţi încercat aceset lucru şi cu generalul Iulian Vlad?
– N.M.: Asta s-a întâmplat mai târziu. Primele contacte le-am realizat cu generali şi ofiţeri activi şi în rezervă din MApN. Unii au trădat. În februarie 1984, am fost supus unei anchete. În 8 martie 1989, mă aflam împreună cu generalul Ioniţă când securitatea a venit să mă aresteze. Nu m-am lăsat arestat şi m-am prezentat personal la Comitetul Central, pe timpul anchetei, m-au confruntat cu doi generali turnători. După acest moment, am continuat penetrarea armatei şi securităţii. Aveam nevoie de cineva care să ne informeze asupra programului cuplului Ceauşescu. Aceest om de mare încredere a fost profesorul Ion Ursu. Stabilisem ca Ceauşescu să fie atras fie la vânătoare de urşi la Bistriţa, fie la vânătoare de fazani şi mistreţi la Timiş. Cornel Pacoste, care era prim-secretar la Timiş, a intrat în joc fără rezerve. Pentru acţiune a fost nevoie să atragem în conspiraţie ofiţeri de securitate şi miliţie, şi foarte mulţi activişti de partid. Ajunsesem cu penetrarea Securităţii în rezistenţa militară până la nivel de adjunct de ministru. Iulian Vlad era şeful Securităţii. La armată se afla generalul Milea care fusese informat de ce urma să se întâmple şi de sarcina armatei de a nu deschide foc împotriva poporului, chiar dacă va primi ordin.
– Ce rol ar fi avut armata în strategia pe care urma să o aplicaţi?
– N.M.: Acţiunea trebuia realizată cu ajutorul unui “detaşament de asalt” înarmat cu mijloace speciale. Nu urma a se folosi gloanţe, ci nişte capsule care conţineau un drog foarte puternic. Nu doream să curgă sânge. Se urmărea ca Ceauşescu să-şi prezinte demisia, iar după instalarea noilor organe de conducere ale ţării, Marea Adunare Naţională urma să se autodizolve şi să constituie Frontul Salvării Naţionale.
– Când a apărut pentru prima dată această denumire?
– N.M.din: Ideea iniţierii unui comitet al salvării naţionale a existat încă iarna lui ’80-’85. Se preconiza ca în fruntea partidului, să fie pus Ion Iliescu, iar pentru funcţia de preşedinte era desemnat altcineva.
– Îi puteţi spune numele?
– N.M.: Nu. Este o personalitate şi fără acceptul lui nu-l pot numi.
– Când s-a transformat Comitetul Salvării Naţionale în “Front”?
– N.M.: În 1987. Generalul Ioniţă murise, iar legătura cu domnul Iliescu o ţineam eu. Îi jurasem lui Ioniţă ca planul să fie dus la bun-sfârşit, iar Iliescu să nu ştie nimic până în ultimul moment.
– Generalul Ioniţă nu avea încredere în Iliescu?
– N.M.: Nu pot spune asta, dar există o vorba: “Când te frigi cu ciorba, suflii şi-n iaurt”.
– Cum aţi luat legătura cu genenralul Iulian Vlad? Ştia de conspiraţie?
– N.M.: E o poveste ceva mai lungă. Pe 19 aprilie 1989, mi s-a făcut acasă o percheziţie ticluită de generalul Nuţă, Mihalea şi şeful Direcţiei a IV-a, generalul Gheorghe Vasile. Autorizaţia de percheziţie cât şi reclamaţiile de la dosar erau false, dar acest lucru l-am aflat după revoluţie când ajunsesem ministru al apărării. Pe 17 iunie ’89, am făcut o cerere de audienţă la generalul Vlad. Pregătisem pentru întâlnirea cu Vlad un bileţel pe care urma să îl înmâneze după terminarea audienţei, în care îi propuneam o întâlnire. Spre surprinderea mea, la întâlnire nu a venit Vlad, ci generalul Bucurescu. În 22-23 decembrie 1989, a avut loc ceea ce toţi cunosc acum sub numele de “Noaptea Generalilor”. Am discutat mai multe ore cu Iulian Vlad. Atunci a fost momentul în care generalul Vlad mi-a spus că i-a fost teamă să ia contactul cu mine.
-Domnule general, asupra dumneavoastră planează în continuare suspiciunea că aţi fost agent KGB. Ce puteţi spune în legătură cu acest subiect?
– N.M.: Noi plănuisem ceva, nu? Punând în aplicare acel plan, riscam cu toţii, deci, ne-a fost teamă de sovietici. Noi nu eram sigur că în momentul răsturnării lui Ceauşescu, ruşii nu vor acţiona aşa cum o facuseră în 1968 în Cehoslovacia. Trebuia să ştim clar cu cine vor ţine ei în acel caz: cu Ceauşescu sau cu poporul român? Pentru asta, în august 1987, m-am deplasat la Constanţa în condiţii clandestine, unde m-am dus, incognito, la Consulatul sovietic. Ajuns acolo, le-am prezentat cartea mea de vizită. Au rămas uimiţi: URSS-ul nu se va amesteca în treburile interne ale României; va recunoaşte noile autorităţi, nu se va repeta povestea cu Cehoslovacia. Asta a fost tot. De aici, probabil, prezumţia că aş fi agent KGB. Cert este că în timpul revoluţiei nu s-a recurs la nici un ajutor sovietic care nici n-a fost solicitat. Toţi fac speculaţii pe aceeaşi temă. Şi, ca să se ştie, generalul Guşe (în “Noaptea Generalilor”) nu vorbea la telefon cu nimeni altcineva decât cu ministrul ungar care insista să ne trimită ajutoare.
– Dumneavoastră aţi avut vreun contact cu Moscova?
– N.M.: Da. După ce am fost numit ministru. România făcea parte din ţările semnatare ale Tratatului de la Varşovia şi era firesc să se cunoască situaţia din ţară. La insistenţele lor, i-am informat atunci de toate ciudăţeniile care se petreceau în România. Despre alte intervenţii nu a fost vorba.
– Ce rol a avut domnul Ion Iliescu în planul rezistenţei?
– N.M.: Am spus mai devreme că domnul Iliescu trebuia anunţat numai în momentul debutului acţiunii pentru păstrarea secretului absolut. Cel care a avut un rol deosebit a fost Vasile Patilineţ care trebuia să se ocupe de procurarea materialelor speciale despre care am vorbit. Patilineţ a murit, însă şi, legătura cu furnizorul străin s-a rupt, reluându-se foarte greu. Cel care a contactat din nou furnizorul străin trebuia să transmită prin “Europa Liberă” sau BBC nişte fraze în care să fie incluse şi două combinaţii de cifre şi litere. Toţi cei care ştiau acest lucru trebuia să înveţe aceste două combinaţii. Eu le-am dat şi domnului Iliescu pe un bilet, cu explicaţiile respective, pentru ca acel conţinut să fie învăţat pe dinafară. Urma ca la următoarea întâlnire să-mi dea înapoi biletul, iar dacă se întâmpla ceva trebuia să-l distrugă. La înapoierea biletului, urma să-i explic semnificaţia celor două combinaţii. La o săptămână după aceea, m-am întâlnit în Parcul Circului cu un bun prieten al lui Iliescu şi am rămas înmărmurit că hârtia pe care i-o dădusem lui se afla la acel prieten acasă. L-am trimis să mi-o aducă imediat. Pe urmă am devenit suspicios. Tocmai de aceea nu i-am mai dat lui Iliescu nici un fel de amănunte pentru că nu fusese în stare să păstreze nici măcar secretul unui bilet. Aşa ne-a surprins revoluţia.
– Ce mai puteţi preciza despre organizarea rezistenţei?
– N.M.: Ar trebui să subliniez mai întâi că materialele pe care le aşteptam din străinătate pentru planul nostru urma să sosească în februarie-martie ’90. Faptul că evenimentele au început mai devreme îmi ridică un mare semn de întrebare. În primăvara lui ’90, s-a constituit Frontul Militar Român şi s-a făcut un apel care trebuia să ajungă la “Europa Liberă” prin Stockholm. Cel care urma să-l preia nu a mai venit. S-a găsit o altă soluţie, să fie trimis prin Londra. Apelul n-a mai fost trimis, pentru că începuse revoluţia. Înainte de Congresul al XIV-lea, discutasem cu Iliescu să se întocmească un apel pentru congresmani. Nu am participat la redactarea acestuia. Lumea cunoaşte, însă, Apelul Frontului Salvării Naţionale. După revoluţie am aflat că nu Iliescu îl formulase, ci altcineva (profesor Alexandru Melian).
– Ce mesaje aţi primit înainte de 22 decembrie 1989?
– N.M.: În 16 decembrie, am primit printr-un maior de securitate de legătură, următorul mesaj: “A început în Timişoara şi urmează să se extindă în toată ţara. Sunteţi rugat să nu părăsiţi domiciliul nici ziua, nici noaptea, pentru că viaţa vă este în pericol”. Datorită acestei informaţii am rămas la domiciliu. Nu am putut să iau legătura cu generalul Milea care cunoştea deja faptul că în cazul răsturnării lui Ceauşescu armata nu trebuia să tragă în popor.
– A dat sau nu a dat generalul Milea ordin să se tragă?
– N.M.: Nu. Generalul Milea nu a dat sub nici o formă ordin să se tragă. Cei care afirmă altfel o fac pentru că Milea nu mai este în viaţă şi nu se mai poate proba adevărul. Sunt convins că Milea nu s-a sinucis, ci a fost omorât. Imediat după ce am fost numit ministru, am dat ordin să mi se aducă toate documentele ce aparţineau lui Milea: note telefonice, ordine scrise sau cifrate. Nu s-a găsit nimic. Există însă stenogramele de la şedinţele lui Ceauşescu. La cea din 17 decembrie, Ceauşescu l-a acuzat pe Milea că a trimis efective de armată la Jimbolia după ce chiar el intoxicase armata că vin ungurii peste Transilvania. În 22 decembrie, Ceauşescu l-a acuzat din nou pe Milea socotindu-l trădător de neam. Cei care au deschis foc la Timişoara, Cluj, Sibiu şi Bucureşti, au fost generali şi ofiţeri, veleitari care ştiau că odată cu Ceauşescu vor pica şi ei.
– Ce s-a întâmplat cu aceşti ofiţeri? Au fost judecaţi?
– N.M.: Nu numai că nu li s-a făcut un proces, dar au mai fost şi avansaţi. Din păcate, fără să cunosc adevărul, chiar şi eu am contribuit la avansarea unora dintre ei. Nu-mi explic, cum s-a reuşit să mi se ascundă adevărul. Se pare că adevărul este păstrat mascat undeva.
– Domnule general, continuaţi cu momentul intrării dumneavoastră în revoluţie.
– N.M.: În 21 spre 22 decembrie, fiica mea a venit şi m-a rugat să ies în
stradă pentru că se trage în oameni nevinovaţi. I-am spus de informaţia primită de la acel maior de securitate şi nu am mai ieşit. Însă, pe 22 decembrie, când am auzit comunicatul de la radio despre sinuciderea lui Milea, nu am mai rezistat, m-am îmbrăcat militar şi am plecat spre Televiziune. Mi-a fost teamă că odată cu moartea lui Milea vor începe răzbunările şi vor trage unii în alţii, mai ales că existau destule personaje care s-ar fi bucurat de o asemenea nenorocire. (N.A.: În textul iniţial, tăiat de către generalul Militaru, acesta afirmase: “Mi-a fost teamă că odată cu moartea lui Milea vor începe răzbunările şi vor trage unii în alţii, mai ales că mai exista un personaj ciudat, generalul Stănculescu al cărui cameleonism este deja proverbial. Afirmarea acestuia personaj în timpul revoluţiei s-a făcut datorită greşelii (în primul rând) generalul Guşe, care a părăsit exact atunci când nu trebuia Ministerul Apărării Naţionale”. Generalul Guşe era cel mai în drept să ia imediat comanda, dar a părăsit Ministerul Apărării Naţionale rămânând în sediul fostului CC toată noaptea de 22 spre 23, exact atunci când nu trebuia.
– Ce s-a întâmplat când aţi ajuns la Televiziune?
– N.M.: Când eu am ajuns acolo, Iliescu nu sosise. Am rugat pe cineva din Televiziune să-l sune şi i-am dat numărul de telefon: 180630. Nu ştiu dacă i s-a telefonat, însă, la scurt timp după aceea, l-am văzut în emisiune. Ne-am întâlnit, ne-am îmbrăţişat… De acolo am plecat la MApN şi apoi la sediul CC unde am rămas toată noaptea. Pe 23 dimineaţa, am plecat acasă doar pentru puţin timp şi m-am întors la Ministerul Apărării, unde am rămas până la 16 februarie 1990.
– Cine au fost oamenii care l-au înconjurat imediat pe domnul Ion Iliescu?
– N.M.: Aici este o ciudăţenie. Chiar eu am rămas derutat de cei care i se alăturaseră. De Brucan şi Mazilu auzisem, însă n-am înţeles cine erau ceilalţi. A apărut, nu ştiu de unde, un bărbos – Gelu Voican Voiculescu şi un altul, Montanu. Tot timpul Iliescu mi-a spus că nu-i cunoaşte. Pe urmă a apărut Petre Roman pe care Iliescu a afirmat că-l cunoaşte şi că este fiul lui Walter Roman, cu care dumnealui se aflase totdeauna în relaţii foarte strânse. Noaptea de 22 spre 23 decembrie, se dăduse pe post proclamaţia şi lista CFSN. Eu nu am fost pus pe acea listă şi nici nu m-am preocupat de acest lucru.
– Ce s-a întâmplat mai târziu?
– N.M.: Am ajuns la MApN unde mi s-a adus la cunoştinţă că şi aici, în timpul nopţii de 22 spre 23 decembrie, se trăsese cu înverşunare. Pot să vă spun că cei care trăgeau spre sediul fostului CC, de pe acoperişul fostului palat regal, îmi sunt cunoscuţi, dar nu este momentul să-i dezvălui. Deci, în 23 decembrie am stat în sediul Ministerului Apărării.
– Au fost nişte acţiuni paralele, conduse de mai multe grupări?
– N.M.: Nu ştiu. Cert este că au existat mai multe forţe care nu puteau fi organizate ad-hoc. Şi vă mai pot spune că terorişti au existat. După cum ştiţi, în 31 decembrie s-au făcut arestările conducerii dumneavoastră. Deşi eu eram ministru şi cei arestaţi îmi erau subordonaţi, aceste arestări s-au făcut pe baza unor ordine superioare, fără ca eu să fiu atenţionat. Cel care a pus în practică ordinul de arestare a fost Gelu Voicanu Voiculescu.
– Este Gelu Voican răspunzător de executarea clanului Ceauşescu?
– N.M.: Nu vreau să ies la limitele adevărului şi nici să spun ceea ce nu cunosc. Hotărârea de a avea loc procesul s-a luat în seara lui 24 decembrie, în incinta MApN. Nu am participat la şedinţă. În schimb, ştiu că generalul Stănculescu a organizat totul: elicoptere, tribunal, procuratură. În dimineaţa de 25 decembrie, am fost informat că va avea loc procesul. Nu mai reţin cine m-a întrebat. “Ai ceva împotrivă să se ţină astfel procesul?” Bineînţeles că nu am avut nimic împotrivă. Când s-au întors seara de la proces, Stănculescu mi-a şoptit la ureche: “Am pierdut pachetele”. Era vorba (aveam să aflu mai târziu) de cadavrele celor doi Ceauşeşti. Generalul Stănculescu ne-a propus să privim filmul cu procesul. Personal n-am fost de acord ca acest film să fie dat la Televiziune. Momentul era critic, iar lumea devenise avidă după sânge. Nu ştiam atunci că acel film fusese deja vândut francezilor.
– Domnule general, cum vă explicaţi faptul că fostul sediu al CC nu poartă nici o urmă de glonţ?
– N.M.: Clar este că focul se declanşa numai la căderea nopţii. Nu cred că Iliescu a dat ordin să se tragă. Ordinul a fost dat de cei ce au organizat din timp această reacţie. Oricum, eu i-am văzut pe, hai să-i spunem terorişti, cum trăgeau de pe acoperişul fostului palat regal.
– Cunoaşteţi instituţia căreia îi aparţineau trăgătorii?
– N.M.: Da, însă consider că numai Procuratura este aceea care trebuie să clarifice totul. Există declaraţii scrise, înaintate procuraturii de mult timp.
– Ce s-a întâmplat de fapt în faţa MApN în 23 decembrie? Mulţi susţin că dumneavostră sunteţi direct răspunzător de moartea celor de la USLA.
– N.M.: În cabinetul MApN ne adunasem mai mulţi: generalul Vlad, colonelul Ardeleanu erau şi ei prezenţi. Generalul Guşe lipsea, Stănculescu era de negăsit. În acea seară am aflat că USLA are un efectiv de 800 de oameni, alcătuit numai din ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari şi civili. De fapt pe stat erau 795 de oameni, iar încadraţi 779. Dintre aceştia, 757 oameni alcătuiau forţa combativă a unităţii USLA. Din aceştia am aflat că 80 erau plecaţi la Sibiu, cu un Rombac, încă din 20 decembrie, iar 30 se aflau în pază la ambasade. Restul, de 650, după afirmaţiile lui Ardeleanu, se aflau în cazarmă. Atunci a intrat pe uşă generalul Hortopan care ne-a informat că lângă un depozit al armatei din jurul Bucureştiului, asupra căreia se trăgea, a fost prins un subofiţer de la USLA – Popa Ion Stefan. L-am întrebat atunci pe Ardeleanu ce caută un uslaş la acel depozit. Ardeleanu a răspuns: “Poate, din proprie iniţiativă…”. Atunci a venit ideea ca efectivul USLA, cu 600 de oameni, să fie folosit pentru scotocirea blocurilor din faţa ministerului, asupra căruia se trăgea încontinuu. Pentru acest plan s-a dat şi traseul. Pe la Academia Militară şi pe locotenent Emil Bodnăraş urma ca uslaşii să ajungă în spatele blocurilor din care se trăgea şi în nici un caz prin faţa ministerului. Asta a fost tot ce s-a discutat. Ardeleanu a ieşit din birou şi a lipsit două-trei ore. S-a întors după miezul nopţii, răvăşit, şi ne-a informat că cele două blindate ABI au fost distruse şi că oamenii lui sunt morţi, printre care şi locotenent-colonelul Trosca. Atunci am auzit pentru prima oară acest nume. L-am întrebat ce au căutat în faţa ministerului şi de ce au venit doar două blindate în loc de un efectiv de 600 de oameni cât se stabilise. Nu s-a răspuns decât că va cerceta. Colonelul Ardeleanu nu a fost destituit din funcţie şi şi-a continuat activitatea. Afirmaţiile sale din 22 septembrie de la televiziune şi în interviurile acordate sunt numai invenţii.
– Când aţi plecat din MApN, pentru prima dată de la acel
eveniment?
– N.M.: Pe 26 decembrie. Atunci am văzut în faţa ministerului cadavrele mutilate ale celor de la USLA şi maşinile răsturnate. Si acum mă întreb de ce aceste cadavre nu fuseseră ridicate şi de ce nu s-a ocupat Ardeleanu de acest lucru? Erau oamenii lui pe care i-a lăsat să zacă acolo, mutilaţi, două zile şi două nopţi. Care a fost scopul? Nici eu nu-l ştiu.
-Între colonelul Ardeleanu şi locotenent-colonelul Trosca exista un conflict mai vechi?
– N.M.: Vă pot spune că după această treabă a venit la mine şeful Biroului 2 de Informaţii cu o notă în care se sublinia că în sânul acestei unităţi sunt disensiuni. Iată câteva citate din raport: “Colonelul Ardeleanu Gheorghe, şeful unităţii speciale de luptă antiteroristă este comentat negativ de către subordonaţi întrucât în ultima perioadă s-ar fi bucurat de aprecierile Elenei Ceauşescu şi ar fi avut relaţii apropiate cu Tudor Postelnicu şi Iulian Vlad… Anterior i-ar fi sugerat lui Tudor Postelnicu să-i aprobe ca unii luptători din subordinea sa directă să spargă uşile persoanelor care au întocmit scrisoarea celor şase. Este dezavuat pentru abuzurile şi lipsa de respect în relaţiile cu subordonaţii cărora le-am adresat înainte de revoluţie injurii şi ameninţări…” Si aşa mai departe. Pe 9 ianuarie 1990, m-am trezit cu un document în care colonelul Ardeleanu scrie cum a fost dezinformată unitatea pe timpul revoluţiei. Anexa la acest document este un raport cu trei puncte, cu următorul text: “Stimate domnule ministru”. Am reconstituit o parte din dezinformările la care am fost supus în perioada cunoscută… Vă raportez că întors la unitate am stabilit cu certitudine că locotenent-colonelul Trosca, fostul şef de Stat Major din USLA, care a condus cele două echipe de intervenţie şi a murit ştiţi unde, că plănuise să ma lichideze pe mine şi pe colonelul Gherghina Gheorghe, locţiitorul comandantului pentru dotare cu armament şi tehnică de luptă a unităţii. Am clarificat problema şi pentru această etapă, din raţiuni cunoscute, nu este o problemă prioritară. Consider că acest ofiţer a avut legături cu cineva din Direcţia de Contrainformaţii Militare şi cred că planul conceput împotriva mea trebuie să conducă la o clarificare, de la cine a primit acest ordin şi pentru ce? Unitatea acţionează din ordinul domnului General Hortopan şi o asigură împreună cu domnul colonel Zătreanu…” Această anexă a fost scrisă în 08.01.1990. Ardeleanu susţine că Trosca a sosit la MApN pentru a-l lichida. Această afirmaţie ar fi credibilă dintr-un singur punct de vedere şi anume că locotenent colonelul Trosca era îmbrăcat în haine militare (pe dedesubt haine de maior-inginer, iar pe deasupra manta de locotenent colonel de geniu). De aici se poate deduce că Trosca vroia să pătrundă în MApN. Se pune însă o întrebare: dacă Trosca dorea să-l lichideze pe colonelul Ardeleanu, nu putea să facă acest lucru în cazarma USLA? Atunci pe cine trebuia să lichideze? În urma acestor întâmplări pe care vi le-am relatat eu am depus sesizare la Procuratura Militară (scrisoare pentru procurorul general adjunct, şef al Direcţiei procuraturilor militare, intrare nr. 52/C/III/91 din 30.09.1991). Nimeni însă nu a făcut până acum nici cel mai mic pas pentru aflarea adevărului.
– În timpul revoluţiei a existat cumva ideea instaurării unei dictaturi militare?
– N.M.: Sigur că da. Au venit la mine destui reprezentanţi ai unor partide nou-înfiinţate care mă sfătuiau atunci să preiau puterea. Nu am făcut-o pentru că nici nu doream acest lucru.
– Credeţi că într-o zi poporul român
va cunoaşte adevărul evenimentelor din decembrie 1989?
– N.M.: Singurul organ care ar fi putut să dovedească adevărul este Procuratura. Deocamdată, nu a făcut-o. Cineva are interesul ca acest adevăr să iasă la iveală cât mai târziu cu putinţă. Vă asigur însă că dacă într-o zi îl voi afla eu, cu siguranţă îl va afla şi poporul român.
– Domnule general, aţi părăsit comanda armatei, la cererea dumneavoastră, pe 16 februarie 1990. De ce aţi făcut-o?
– N.M.: Îmi pare rău că n-am făcut-o imediat după 1 ianuarie 1990, când se terminaseră “ostilităţile” cu teroriştii. Pentru a explica motivul, ar fi necesar un spaţiu vast. Poate, nu peste mult timp, poporul va afla adevărul şi în legătură cu această problemă. Are dreptul să-i cunoască, iar eu am datoria să-i spun.
– Vă mulţumesc, domnule general.
– N.M.: Cu deosebită placere şi sper să ne mai întâlnim în cazul în care redacţia dumneavoastră este interesată.
––––––––––––––––
Nota: da click Iliescu afirma: „La inceputul anilor ’80 – am stabilit unele relatii si am avut mai multe intalniri conspirative cu un grup restrans (compus din gen Ion Ionita – fost ministru al Apararii, generalul Militaru si Virgil Magureanu – pe atunci lector la Stefan Gheorghiu…)
Ion Iliescu: „Au existat încercări de a organiza ceva, în vederea răsturnării lui Ceauşescu – cu 3-4 ani înainte, inclusiv discuţii într-un grup la care participa şi generalul Militaru, ca şi fostul ministru al Apărării, generalul Ioniţă, care a murit în urma unui cancer galopant, în iunie 1987. Generalul Militaru, în acea vreme, încercase contactarea unor foşti colegi, generali de la Marele Stat Major (al cărui şef a fost un timp). Aceştia l-au denunţat. El şi generalul Ioniţă au fost şi anchetaţi. Un alt membru al grupului, comandorul Radu Nicolae, a comis, de asemenea, unele imprudenţe şi a fost, la rândul său, reţinut. Drept urmare, grupul s-a destrămat!,
Îmi puneţi întrebarea – în ce calitate am semnat Decretul din 24 decembrie 1989 privind instituirea Tribunalului Militar Excepţional, întrucât Consiliul FSN „m-ar fi ales – în calitate de preşedinte al său – abia în şedinţa sa în plen din 27 decembrie 1989 – Acest grup executiv ad-hoc m-a recunoscut, de facto, ca preşedinte, şi m-a şi mandatat să semnez decretul respectiv.”
. By Ion Iliescu 08/02/2008
Ion Iliescu: „Nu cred ca Gorbaciov avea habar de existenta mea.
Aparitia “mea” in Decembrie 1989 nu a avut nimic ocult si nu a fost programata de nimeni! Iar eu nu am venit cu niciun program pregatit anterior.”
Un link la articolul din TIME Magazine, din 26 aprilie 1986, intitulat „Fosilele comunismului Europei de Est”, in care erau luati la rand toti dictatorii din statele „blocului sovietic”. In ce priveste Romania se scria: „Gorbaciov pare sa aiba deja un protejat in asteptare. Acesta ar fi Ion Iliescu, de 56 de ani, despre care exista rapoarte ca a studiat cu liderul sovietic la Moscova”.
–––––––
Eastern Europe Communism’s Old Men
Rumania’s Nicolae Ceaunsescu, 68, appears to be in failing health, and Gorbachev may already have a protege waiting. He could be Ion Iliescu, 56, who reportedly studied with the Soviet leader in Moscow.
Citeste
Ziua, 14 septembrie 1995
Citește știri de actualitate și adevăr
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Acest pas era urmarea 
Pe Mihnea Georgescu il cunosc de vre-o doi-trei ani, scria foarte mult la Adrian Nastase. Baiat tare simpatic cu simtul umorului tare dezvoltat, de multe ori nu stiam cand nu glumeste, dar un singur lucru am remarcat si pot sa va spun ce am observat la Mihnea, atunci cand e tare nervos in realitate pare calm, acest lucru se numeste calitate.
Imi place foarte mult ca intodeauna Mihnea m-a inteles, adica m-a citit corect, chiar daca-l criticam dur pe Ion Iliescu. De asemenea Mihnea scrie intr-o maniera eleganta.
Știrea Zilei 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.