Adrian Paunescu – Pacient La Final De Veac

Si afla, doctore, c-aici ma doare,
Acolo unde geme-un colt de tara,
Acolo unde plînge fiecare
Ca natiunea noastra sa nu moara.

Iar daca e de completat o fisa,
Te rog, permite-mi sa o scriu cu sînge,
Începatura bolii este grija,
Am tricolorul ciuruit pe sînge.

Farmacopeea sta sa se rastoarne
Asupra mea cu toate ale sale,
Dar eu port rana veacului în carne
Si am în splina taraneasca jale.

Taiati-ma de-a lungul si de-a latul
Si dumneata si ceilalti doctori, înca,
Apoi sa-mi iscaliti certificatul
Ca nu stiti boala care ma manînca.

O, doamne, cum va înselati cu totii
Mi-e capul greu de fiecare veste
Si nici un minister al sanatatii
De folosinta, astazi, nu-mi mai este.

Sînt numai un creion care îsi scrie
Problema tarii lui, înca o data,
Si-si copiaza pe curat, tîrzie,
Aceasta dulce tara zbuciumata.

Deci, doctore, acestea se întîmpla,
Acestea sa le afle telegraful
Ma trage mîlul veacului de tîmpla
Din care nu vreau sa se-aleaga praful.

Mai am în mine bucurie multa,
Mai am în mine dorul de-a va spune
Ca nu doar voi, ci altii ma asculta,
Sa vada daca am cuvinte bune.

De nici de sanatoriu nu m-apropii
Ca n-aveti voi rezerva pentru mine
Eu sînt bolnav de soarta Europei
Si Pacea doarme-n inima la mine.

Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripa,
Dureri de sale, soc de sapte arte,
Artrita la picior si la aripa
Si, mai ales, în tot, un pic de moarte.

–––––––––––––––
De la un cardiac, cordial
De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.

Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.
Poezie apărută în ziarul Ring

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s