EXCLUSIV! Ea este mama naturală a fostului preşedinte Ion Iliescu. Maria Toma Iliescu!

Pe strada Ion Heliade Rădulescu, (fosta Ţigănie, nr. 4 foto: Libertatea.ro) din Olteniţa, pe locul unde acum se află un bloc (medalion), s-a născut fostul preşedinte Ion Iliescu.

Mama naturala a lui Ion Iliescu Maria Toma: “Aveam 21 de ani cand m-am casatorit, Ionel a fost primul copil. Dupa ce l-am nascut, l-a luat tata-su in brate, l-a ridicat in sus si a spus: “presedinte de republica il faci . Pe Ionel, pina la vreo doi ani, l-am crescut eu, pe urma la luat tata-su si l-a dus la soacra-mea. In Oltenita”

Maria Toma Iliescu, mama naturala a lui Ion Iliescu 1993Intr-o scrisoare adresata directorului saptamanalului Expres, Cornel Nistorescu, datata 19 iulie 1993, Ion Iliescu recunostea:

“Adevarul este ca imprejurarile vietii au facut ca, la varsta de un an sa fiu abandonat de propria-mi mama, care nu s-a interesat niciodata de soarta mea. Nu i-am reprosat, niciodata nimic.”

Iliescu a spus că “ţiganii adevăraţi” nu se supără dacă li se adresează cu termenul “ţigan”.

“Nu se supără ţiganii adevăraţi dacă le spun ţigani. Nu are importanţă denumirea”, a spus Iliescu.
MEDIAFAX – BUCUREŞTI, (15 nov 2007)
Pe vremea când era director la “Editura Tehnică”, Ion Iliescu citea în fiecare dimineaţa revista “Pravda”. Îl aştepta pe birou. Uneori toţi angajaţii erau nevoiţi să umble în vârful picioarelor pe culoare pentru că şeful avea o întâlnire importantă. Cu un “nepot”, pe numele lui Virgil Măgureanu. Petre Roman era doar un simplu “autor” de carte.

Alexandru Iliescu

De Sfântul Ion, redactorii vroiau să-l sărbătorească, însă tovarăşul director refuza sistematic, explicând că nu le are cu sfinţii. După ce a ajuns preşedinte a devenit însă specialist în făcut cruci pe la felurite hramuri şi sfinţiri de mandat.

Nu bea, nu fuma, nu-şi lua bon de ordine la bufetul editurii unde se aduceau din când în când nişte pui sfrijiţi. Spunea că are el alte surse. Dar cum suma viciilor e constantă, îşi conducea Dacia ca nebunul. Şi odată un angajat l-a suprins cu mîna pe sînul secretarei, blondă şi cam purie. Gestul era unul patern.

În ziua de 22 decembrie, făcea ture pe scările de marmură ale Casei Scânteii. Şi dădea telefoane. “Să vin?”. “Nu e încă momentul. Mai stai un pic!”, se pare că i se răspundea. Când s-a dus, s-a dus de tot!

La Editura Tehnică, Ion Iliescu era poreclit Giuseppe.Fisa de cadre din 22 iulie 1953.

Fisa de cadre a fostului sef de stat cuprinde doua file, in care este prezentat profilul “tovarasului” Iliescu.

“Iliescu Ion provine dintr-un mediu muncitoresc”. A intrerupt “din cauza greutatilor”. Dupa 1944 a redevenit licean si a activat cu succes in cadrul tineretului progresist: “Este cunoscut de tovarasii cu care a activat ca un bun agitator, energic si cu spirit de organizare”. A fost ales in biroul organizatiei de elevi, iar de aici a fost propulsat intre varfurile tineretului comunist, pana la calitatea de membru al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitor, postura din care “a aratat multa bunavointa pentru indeplinirea sarcinilor”.

Avea insa si defecte: “in unele probleme, cand trebuia sa ia o hotarare, se cam pripea, nu prea primea critica, cu greu recunostea unele lipsuri ce i se aratau (…) Are ca lipsuri aceea ca nu este destul de exigent fata de lipsurile tovarasilor cu care lucreaza, trecand cu vederea lipsurile tovarasilor in care are mai multa incredere. De asemenea, este pripit cand trebuie sa ia unele hotarari. Are nivel politic si este disciplinat in munca”.

Mama naturala a lui Ion Iliescu Maria Serediuc Toma, s-a casatorit cu Alexandru Iliescu in 28 iulie 1929. S-a divortat de Alexandru Iliescu in 1935

Ion Iliescu despre mama sa naturala: “o femeie sarmana, fara surse”, care “traia in casa in care ramasese” dupa ce se despartise de Alexandru Iliescu si “s-a recasatorit cu un sofer”. ” Mama care m-a nascut s-a despartit de tata inaintea nasterii celui de-al doilea frate (Eugen), care a ramas la ea. Eu am ramas la bunici, la parintii tatalui meu. Ea s-a recasatorit, iar taica-miu, cind a revenit, a gasit-o recasatorita, in casa pe care au construit-o impreuna, in Bucurestii Noi, si si-a refacut viata cu cea care a devenit mama mea adoptiva, Maria Iliescu, femeie din Maramures, de pe Valea Izei.”

Alexandru Iliescu, alias “Alecu“, alias “Ignat“. Alecu ii spuneau prietenii si cunoscutii, precum Pavel Campeanu, in cartea sa de amintiri. Ignat ii spunea Siguranta, care, se pare, l-a urmarit pas cu pas. Inclusiv pe parcursul unui periplu al lui Alexandru Iliescu prin fosta URSS.

“Aveam 21 de ani când m-am căsătorit. Ionel a fost primul copil. Stăteam la Olteniţa. Pe urmă a venit el, că lucra la CFR, şi i-a spus cineva că se vând locuri de casă în Triaj. Am stat acolo până în ’51. Divorţasem între timp şi în ’51 m-am mutat aicea cu un alt bărbat. Iliescu, tata lu’ preşedintele, era cu ăla, cu Pătrăşcanu. Ei erau aparte, nu erau chiar comunişti.

Pe urmă, pe Pătrăşcanu l-a împuşcat. Pe soţul meu, Gheorghiu-Dej l-a omorât. I-a zis: <> “! Este declaraţia dată unei publicaţii centrale, în mai 1993, de către mama preşedintelui, Maria Dumitru Toma, fosta Serediuc, fosta Iliescu.

Articol publicat pe 27 ianuarie 2003.Lumea libera prezinta urmatoarea fisa biografica: “Mama vitrega a lui Ilici a fost, dupa 1944, servitoare si bucatareasa la Ana Pauker. Dupa 1945, Dej a alfabetizat-o si a trimis-o la Agentia Economica de la Sofia, unde a stat multa vreme.
————-In plus, Ion Iliescu mai recunoaste ceva in scrisoarea adresata lui Cornel Nistorescu: ca mama sa naturala nu este acceasi persoana cu mama luptatoare comunista. Cea cu care Ion Iliescu defila pe la toate receptiile lui Ceausescu, tocmai datorita dosarului beton al Maritei Iliescu, de ilegalista si antifascista, dosar care dadea al naibii de bine pentru ascensiunea lui Ion pana in decembrie ‘89.

Ion Iliescu: “Singura persoana din familie care ar fi putut sa aiba o legatura cu Ana Pauker ar fi putut fi maica-mea.”

Ion Iliescu: “Am fost autodidact. În copilăria mea, am locuit la bunici în Olteniţa, cum am zis, tata fiind la închisoare. În 1945 a murit, iar mama, cu trei băieţi pe cap, s-a îmbolnăvit, aşa că eu am rămas bărbatul în casă. Mă cam autoconduceam, la mine nu venea nimeni la şcoală. Viaţa m-a obligat să fiu responsabil.

Ion Iliescu “Copilaria mi-am petrecut-o in casa bunicului – Vasile Iliescu – la Oltenita.

Era un om evlavios. In aceasta zi de sarbatoare, ducea o coliva pentru a fi sfintita la slujba de la biserica. Noi copii il asteptam cu nerabdare, la intoarcere, pentru a gusta din coliva adusa de bunic.”

Dacă ajungi în Olteniţa şi întrebi de Radu Savu, toată lumea va ridica din umeri. Numele nu spune nimănui nimic. Însă când ai pronunţat cuvântul “Duşcă”, poreclă pe care a căpătat-o în tinereţe, situaţia se schimbă. Localnicii te îndrumă imediat spre casa faimosului unchi al lui Ion Iliescu. Bătrânelul locuieşte acum într-un imobil modest de pe strada Alexandru Iliescu (n.r. – strada a fost denumită aşa după numele tatălui fostului preşedinte al României). Îi place să stea la taclale şi abia aşteaptă să-l provoci la vorbă.
“Eu cu tatăl lui Ion eram veri. Deci lui îi vin un fel de unchi”, îşi începe bătrânelul povestirea. “Eu şi Ion suntem apropiaţi de vârstă, diferenţa dintre noi e de 7 ani. Am crescut împreună şi am avut parte de o copilărie fericită. Îmi amintesc şi acum cu mare plăcere de petrecerile pe care le dădeam pe stradă. Ion cânta cu vocea melodii populare, iar lăutarii din zonă, cu care era bun prieten, îl acompaniau cu acordeoanele. Cânta cot la cot cu ei, ce să mai… Era mare veselie şi ne strângeam cu toţii să-l ascultăm”, ne-a povestit Radu Savu. Potrivit acestuia, pe vremuri, zona unde a copilărit Ion Iliescu era locuită de foarte mulţi ţigani. “Străzii Ion Heliade Rădulescu, pe care stăteam noi, i se spunea «strada lăutarilor», pentru că cei mai mulţi din cei care stăteau aici cu asta se ocupau. În apropiere era «strada căldărarilor». Cu toate acestea, să ştiţi că era un cartier liniştit, fără scandaluri”, ne-a mai mărturisit bătrânelul.
––
“Am convieţuit cu ţiganii în Olteniţa. Şi erau ţiganii muncitori, care o duceau cel mai greu, şi erau lăutarii, care erau aristocraţia ţigănească”, a explicat Iliescu.

El a arătat că, înainte de anul 1950, se ofereau ţiganilor lăutari anumite “condiţiuni”, date de faptul că aceştia îşi desfăşurau activitatea în cârciumile de pe lângă magaziile de cereale.

“Când s-a dezvoltat industria în oraş, au dispărut cârciumile. După anii 1950 a fost o schimbare de raporturi de forţe. Lăutarii au intrat într-o situaţie mai delicată, neavând debuşeu. În schimb ţiganii muncitori – fierari, lucrau în lemn, creşteau bivoliţe, spoiau pingiri, cositoreau vasele din cupru – şi-au găsit posibilitatea să se integreze. A apărut şantierul naval, mulţi s-au integrat, au deveni sudori, meseriaşi. Femeile şi-au găsit de lucru într-o filatură, s-a schimbat raportul dintre ei. Aceştia au prosperat, şi-au construit case noi”, a spus Iliescu.

Ion Iliescu: “Ceauşescu, “a întinat” “numele Partidului Comunist Român”

Rep.: Am văzut o fotografie în care dvs si soția vă jucati cu familia Ceausescu. În ce relatii ati fost? Aveati si momente de apropiere?

Iliescu: La început eram chiar agreeatul lor. El a fost în închisoare cu taică-meu, în lagăr. Tata era muncitor CFR-ist, militant de partid; s-a îmbolnăvit în închisoare, a iesit bolnav din lagăr si a fost exclus din partid de către Gheorghiu-Dej. La mai putin de un an de la eliberare, a murit. La 15 ani am rămas orfan de tată. Ceausescu îmi cunostea familia. Ea o cunostea pe mama. Mama mea a fost detinută ilegal, clandestin, iar ea era prietenă cu un frate mai tânăr de-al maică-mii. Ceausescu îl stia pe tatăl meu, erau prieteni. Făceau parte din aceeasi miscare de rezistentă. El a încercat să mă protejeze, într-un fel, pentru că stia povestea noastră. În lagăr, la Caransebes s-au nimerit amândoi. Taică-meu a murit în 45, iar Ceausescu a venit la putere cu 20 de ani mai târziu, în 65.

Fotografiile de care vorbiti sunt de pe vremea când am fost trimis la Iasi; eram deja în dizgratie si urmăriti. Era duminică, zi de odihnă; ei veniseră la Iasi, iar acolo, mai departe de oras, există un ocol silvic; cei de acolo ne-au oferit un loc de cazare. De acolo erau fotografiile…

PROSPORT: Aţi făcut sport în tinereţe?
Ion Iliescu: „Nu de performanţă, dar am făcut de toate, începând cu mingea de cârpă, de fotbal, pe maidan. Pe vremea mea, când eram la Olteniţa şi aveam opt ani, erau multe terenuri virane.” 14 iulie 2010.
Fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, are legături puternice cu Giurgiu. Ruda de sânge a actualului preşedinte onorific al PSD locuieşte în Giurgiu, pe Fundătura Pescăruş. Din nefericire pentru ea, nu l-a văzut pe acesta decât în poze sau la televizor.

Angela Trifu are 70 de ani şi este nepoata de văr a fostului preşedinte, dar, deşi sunt rude de sânge, nu l-a văzut niciodată în carne şi oase ci doar în ziare sau la televizor. După cum puteţi observa şi dumneavoastră, tanti Angela seamănă foarte bine cu Ion Iliescu. Bătrânica locuieşte într-o casă situată în fostul cartier al Bâlciului, pe Pictor Andreescu. Despre legătura ei de rudenie cu preşedintele Iliescu a aflat întâmplător, de la o mătuşă, din Bucureşti, care i-a spus că mama ei, Gherghina Dan, este verişoară bună cu preşedintele. „Când mă uit la televizor, văd că seamănă foarte mult cu cei din familia noastră. Nu l-am văzut niciodată îndeaproape, dar ştiu că mama lui, Maria Serediuc Toma, şi cu bunica mea, au fost surori. Deci mama mea şi cu el au fost veri buni”, ne spune Angela Trifu.
–

Aici e mama vitrega a lui Iliescu
„Pe la inceputul veacului trecut, in comuna Ulmeni, din imprejurimile Oltenitei, traia o familie de oameni onesti si muncitori, pe nume Penu. Urmasii acestei familii au fost trei frati, toti baieti, pe nume Aristide, Gheorghe si Vasile Penu, bunicul lui Ion Iliescu). Vasile Penu s-a casatorit, iar din aceasta unire au rezultat doi fii, Alexandru (tatal lui Ion Iliescu) si Eftimie. Ambii fii au imbratisat doctrina comunista inca din adolescenta. Eftimie, fratele mai mic, coleg de cizmdrie cu Nicolae Ceausescu, a studiat cativa ani la Moscova si a ajuns securist. Mai tirziu a devenit directorul unei fabrici de incaltaminte din Bucuresti. Eftimie a murit pe la inceputul anilor ’80.”
Textul citat ridica insa un semn de intrebare. Astfel, constatam ca pe tatal lui Alexandru Iliescu – bunicul viitorului presedinte al Romaniei – nu-l chema „Iliescu” cum am fi banuit, ci „Penu”. Pentru a deslusi misterul prin care fiul lui Vasile Penu, taran onest si muncitor din Ulmeni, a ajuns „Iliescu”, trebuie sa citim ceva mai jos, in articolul mentionat din Ziua, urmatoarea explicatie.
„Alexandru Penu, parintele lui Ion Iliescu, a creat numai necazuri familiei sale. (Se inhaitase cu golanii de comunisti), afirma neamurile sale. Jandarmii si politistii il cautau toata ziua pe acasa, pentru legaturile sale cu partidul comunist. Vasile Penu, tatal, era nevoit sa-i ascunda de fiecare data in ieslea cailor sau in cuverturi. In cele din urma, el l-a admonestat pe Alexandru: (Ori iti vezi de treaba, ori pleci din casa mea, n-am chef sa vina astia mereu pe capul meu!) Nazbatiile politice ale lui Alexandru au primat insa, mai ales ca munca nu-i prea placea. Alexandru Penu si-a parasit parintii, pe care chiar i-a renegat. Hotarat, el si-a schimbat numele din Penu in Iliescu, declarand rudelor: (Veti vedea voi ce bine o vor duce copiii nostri in viitor, sub comunism, cand va veni la putere.)”
Asadar, din relatarile rudelor familiei lui Iliescu si ale celor care i-au cunoscut la Oltenita bunicul si tatal, ar trebui sa deducem ca Alexandru Penu si-ar fi renegat familia din motive ideologice, moment in care si-ar fi schimbat numele din Penu in Iliescu, dupa care a tinut un discurs profetic despre comunism familiei.
Sa retinem amnezia de care este cuprins Ion Iliescu, fostul presedinte al Romaniei, cand vine vorba despre originea familiei sale, precum si motivatia ideologica, lansata de rude si de cunoscuti, atunci cand trebuie sa explice metamorfoza prin care Alexandru Penu, fiul lui Vasile Penu din Ulmeni, isi ia un alt nume, devenind subit Alexandru Iliescu.

Viaţa lui Ion Iliescu aşa cum a fost, descrisă de el însuşi
De George Roncea 30.09.2010
Bunicii, Rusia, Olteniţa

Încă mă marchează trecutul şi istoriile neplăcute legate de mama mea. Poate din acest motiv am simţit nevoia să-i omor pe Ceauşeşti, părinţii mei adoptivi, pentru că râvneam în ascuns să-mi omor mama care m-a parăsit pentru că eram prea negru cică până şi pentru criteriile sale obscurantiste. Adevărul este că împrejurările vieţii au făcut ca, la vârsta de un an, să fiu abandonat de propria-mi mamă, care nu s-a interesat niciodată de soarta mea. Nu i-am reproşat niciodată nimic, dar nici nu am băgat-o vreodată în seamă. Am convieţuit cu ţiganii, de care nu mă deosebeam deloc, în Olteniţa. Şi erau ţiganii muncitori, care o duceau cel mai greu, şi erau lăutarii, care erau aristocraţia ţigănească. Înainte de anul 1950, se ofereau ţiganilor lăutari anumite condiţiuni privilegiate, date de faptul că aceştia îşi desfăşurau activitatea lucrativă în cârciumile de pe lângă magaziile de cereale.
Însă, când s-a dezvoltat industria în oraş, au dispărut cârciumile, a apărut şantierul naval, mulţi s-au integrat, ciordind tablă şi feronerie, ca şi acum. Aceştia au prosperat, şi-au construit case noi. Petreceam mult timp prin casele lor, mai ales că arătam cam la fel ca puradeii lor.
N-am apucat să-mi cunosc toate neamurile, ştiu însă că bunelul, Vasili Ivanovici, era bolşevic, fost puşcăriaş, evreu fugit din Rusia deoarece era urmărit şi persecutat de poliţia ţaristă, sinistra Ohrana. Progresist de felul său, bunicul s-a stabilit la Olteniţa în jurul anului 1895, unde a intrat argat şi băiat de prăvălie la un grec, zis Ţăndărică, care avea locanta pe strada Ion Heliade Rădulescu nr. 1 (fosta Ţigănie, nr. 4). Probabil după 1900, pentru a se integra şi a se deosebi de mulţimea de muscali care se pripăşiseră prin zonă, Vasili Ivanovici şi-a schimbat numele în Iliescu. S-a încurcat cu sora cârciumarului vecin prăvăliei grecului la care lucra – omul avea cârciuma pe strada I. H. Rădulescu, nr. 2, şi se numea Anghel Savu. Vasili s-a luat cu Maria Savu, sora lui Anghel, pe undeva prin 1901. Anghel Savu era fugit din Bulgaria, peste Dunăre şi stabilit la Olteniţa. Acesta avea ceva stare şi i-a făcut Mariei şi lui Vasili o dugheană în care vindeau de toate, tutun, ace, brice, carice, situată pe strada I. H. Rădulescu, la nr. 6-8.
Vasili Iliescu (fost Ivanovici) şi Maria (fosta Savu) au avut doi băieţi şi două fete – Aristiţa şi Vergina. Cei doi băieţi au devenit bolşevici de mici – Alexandru – tatăl meu, şi Eftimie, unchiul meu, ulterior instruit în U.R.S.S. Eftimie a devenit cadru de Securitate şi a fost condamnat pentru crimă, la un moment dat. A sfârşit nu se ştie pe unde, în ce puşcărie. Bunelul, Vasili Ivanovici, avea ceva instrucţie, tot pe tipar bolşevic desigur, şi fusese bun prieten cu Constantin Dobrogeanu Gherea, şi acesta tot de aceeaşi origine cu bunelul, tot venit din Rusia (pe numele său adevărat se chema Katz).
Eu am fost un autodidact, iar copilăria mi-am petrecut-o în casa bunicului – Vasile Iliescu (Ivanovici) – la Olteniţa, cum am zis, tata fiind la închisoare. Până să intre la închisoare pentru vederile sale progresiste, tatăl meu a fost singurul care a urmat cele patru clase elementare şi cursurile Şcolii de Arte şi Meserii din Olteniţa.

Mama care m-a părăsit de mic

Mama care m-a născut, Maricica, era o femeie sărmană, fără resurse (analfabetă adică), bulgăroaică, care vorbea prost româneşte, dar se pare că era cam arzoaică, rea de muscă cum ar zice Andrei Pleşu. Tata s-a căsătorit în 1929 cu Maricica, care era fata lelei Stoica, din neamul căldărarilor din Olteniţa veniţi tocmai din Bulgaria, ce locuiau pe o stradă paralelă cu adresa prăvăliei bunicului de pe strada I. H. Radulescu. Nu se ştie cine a fost tatăl ei, dar ea s-a despărţit de tata înaintea naşterii celui de-al doilea frate (Eugen), care a rămas la ea. Eu am rămas la bunici, la părinţii tatălui meu.
Tata avea mai multe nume, i se spunea „Alecu“, de către prieteni, cum era filozoful de stânga (comunist adică) Pavel Câmpeanu, care spunea că mai avea un alias, un nick: „Ignat“. Ignat îi spunea, am aflat ulterior, Siguranţa, care l-a urmărit pas cu pas inclusiv pe parcursul unui periplu prin fosta URSS. Era foarte însufleţit de idealurile revoluţionare şi mai ales pe Lenin îl iubea foarte mult. Când m-am născut, la 3 martie 1930, mi-a spus micul Ilici, şi apoi, în acelaşi an, a fugit pe urmele lui Vladimir Ilici Lenin, în Rusia, unde a stat până în 1935-1936.
În decembrie 1931, tata a participat la Congresul al V-lea al P.C.d.R., ţinut la Gorikovo (lângă Moscova), şi a fost ales, la acest congres, în Comitetul Central al partidului aflat sub aripa Komintern-ului. Rezoluţia finală stabilea drept principal obiectiv al P.C.d.R. dezmembrarea statului unitar român, motiv pentru care tatăl meu nu era prea bine văzut de agenţii tenebroasei Siguranţe, aşa cum şi eu, peste ani, am devenit ţinta temutei Securităţi tot pentru că eram prea bine văzut de tovarăşii ruşi de la Moscova.

Tata şi moştenirea sa

Alexandru Iliescu a dus în Rusia activitate conspirativă împotriva României, fiind Kominternist şi NKVD-ist, omul lui Stalin. Casa noastră din Olteniţa era şi casa conspirativă – a Komintern-ului şi NKVD-ului, iar agenţii ruşi plăteau toate angaralele. În 1935, tata s-a întors din Rusia şi a fost condamnat la trei ani de închisoare, pentru trădare de ţară, cică, deoarece milita pentru dezmembrarea României şi trecerea Basarabiei la ruşi, aşa cum este ea şi astăzi, ceea ce arată că moştenirea familiei mele este încă vie.
Mama l-a părăsit atunci şi s-a cuplat cu un şofer parcă, şi de atunci n-am mai ştiut nimic de ea, eu trăind în casa bunicului. În acea perioadă, am avut parte de apropierea de familia de ilegalişti Elena şi Nicolae Ceuşescu, care după 1945, după moartea tatălui meu natural, m-au adoptat practic, deoarece aşa era atunci moda între comunişti.
În perioada puşcăriei, între două intrări, tata s-a încurcat cu Maria, amanta unuia Ivănuş, un bolşevic care se afla în închisoare cu el. Cu Maria, Alexandru a făcut un copil din flori, Eugen, fratele meu vitreg, care a devenit şi el securist ca şi unchiul Eftimie.
În 1940, tata a lăsat-o pe Maria cu plodul de gât şi s-a căsătorit cu Mariţa, ţigancă din Maramureş, sora bună a mamei lui Ion Cioabă din Sibiu, bulibaşa ţiganilor, cu care a avut doi băieţi, fraţii mei vitregi Mircea şi Crişan – veri primari ai lui Cioabă. Unul a fost ataşat militar al României la Moscova, iar celălalt – director adjunct la IRSOP. Mama mea vitregă a fost, după 1944, servitoare şi bucătăreasă la Ana Pauker. După 1945, Dej a alfabetizat-o şi a trimis-o la Agenţia Economică de la Sofia, unde a stat multă vreme. De la Sofia, Dej a trimis-o la Agenţia Economică de la Moscova, dar a fost retrasă şi a activat la Centrală, la Comerţul Exterior, cu binecuvântarea Anei Pauker, care conducea Externele. A ieşit la pensie ca directoare la Direcţia Generală a Vămilor. Îmi aduc aminte că, peste ani, la recepţiile date de Ceauşescu, mergeam cu mama, care avea dosar foarte bun.
–
„COMPLOTUL GENERALILOR” – LOVITURA DE STAT ESUATA DIN 1984
In Romania, manevrele KGB-ului si GRU-ului, precum si operatiunile acestora de influentare a principalilor actori ai evenimentelor din decembrie ’89, datau de mai multi ani. In iunie ’89, doua personaje emblematice se intalneau in Parcul Herastrau: Ion Iliescu si generalul Nicolae Militaru. intalnirea conspirativa a celor doi a fost confirmata, ulterior, atat de Petre Roman in „Le Monde” din 05.01.1990, cat si de Silviu Brucan intr-un interviu din martie 1990. Din declaratia unui fost securist, din echipa de filaj, reiese ca Militaru dorea sa-l informeze pe Iliescu, cu ocazia plimbarii lor conspirative, despre constituirea unei alte grupari cu numele de Front. In iarna lui 1988, Comitetul Salvarii Nationale – infiintat inca din 1984 – se transformase in Frontul Salvarii Nationale. Acum aparuse concurenta.
In 1982, generalul Militaru il contactase pe Iliescu la spitalul „Elias”. Iliescu venise la „Elias” ca sa-i faca o vizita lui Valter Roman iar gen. Militaru, internat si el in spital, profitase de moment si-l abordase direct pe Iliescu: „Dom’le, nu se gasesc in Romania niste forte sa-l arunce peste bord pe Ceausescu?” Prudent, Iliescu s-a ferit sa dea un raspuns transant dar, dupa ce generalul Militaru s-a externat, l-a rugat sa-l viziteze la „Consiliul National al Apelor”, unde Iliescu avea rang de ministru. Cei doi s-au deplasat cu masina institutiei pana in Parcul Herastrau, ca sa se explice.
Principala dilema a celor doi conspiratori a fost explicata mai tarziu, nu fara umor, de generalul Militaru. Iliescu era de parere ca, pentru rasturnarea lui Ceausescu, trebuia organizat un soi de puci militar. „Cativa militari, un fel de par-par-par si cu asta basta!” ii rezumase Iliescu toata filozofia complotului. Militaru, in schimb, sustinea implicarea maselor in lovitura. „Dom’le, daca nu sunt angrenate si masele populare, nu iese nimic.” Pana la urma s-au despartit, fiecare cu ideea lui. „Ne-am despartit cu aceasta idee: el cu par-par-ul lui si eu cu masele populare”, si-a amintit, mai tarziu, Militaru. Decizia urma, bineinteles, sa fie luata in alta parte.
La Moscova, in iunie ’89, cand cei doi se plimbau prin Herastrau, lucrurile evoluasera mult fata de anii ’82-’84. In ’87, pe fundalul deschis de operatiunea tip „maskirovka” lansata de Gorbaciov, prin vehicularea conceptelor-capcana de glasnosti (transparenta) si perestroika (restructurare) – care incerca sa induca din nou in mass-media ideea comunismului reformabil (dupa aceea a comunismului cu chip uman, experimentat in cursul Primaverii de la Praga din ’68) – Iliescu publicase un articol, Creatie si informatie, in care mesajul cifrat catre tovarasii sai era:
Este necesarsa introducem «restructurarea» (perestroika). Filiatia spirituala era foarte clara: Gorbaciov si operatiunea de imagine pe care acesta o derula din 1985, cu sprijinul Directoratului I al KGB. Or, glasnosti si perestroika nu erau niste concepte noi.
In sec. XIX, tarul Alexandru al Il-lea, in instructiunile sale catre cenzura, sustinea ct presa trebuie sa dea dovada de glasnosti – o transparenta limitata si subtil controlata – atunci cand articolele sau cartile dezbateau reformele din Rusia timpului. Mai clar fusese Cernasevski, in „Scrisoare fara adresa” (republicata la Moscova, in 1983), unde la pag. 495 denunta, foarte transant, glasnosti-ul pe care il definea astfel: „expresie birocratica plasmuita sa inlocuiasca conceptul propriu-zis al libertatii de exprimare”. Era imposibil ca acest substitut perfid al libertatii propriu-zise de opime sa nu atraga atentia bolsevicilor si propagandei lor. Potrivit lui Michel Hellei, Lenin insusi folosise cuvantul glasnosti de patruzeci si sase de ori in scrierile sale. NEP-ul (Noua Politica Economica), perioada de liberalizare relativa din Rusia dintre 1921 si 1928, fusese prezentata de Lenin drept o perestroika si un glasnosti, i0! dupa anii comunismului de razboi (1918-1921). Stalin folosise, la randul sau, conceptul de perestroika, in anii ’30 si ’40. Prin articolul „Creatie si informatie” din 1987, Iliescu isi deconspira inca o data legaturile vechi pe care la avea cu U.R.S.S. si aparatul de influenta al Moscovei.
Promovat de Ceausescu dupa 1965, Iliescu devenise, la 38 de ani, membru al Comitetului Central. Apoi, in 1971, secretar al CC al PCR, responsabil cu propaganda. Dupa calatoria lui Ceausescu in China si in Coreea de Nord din 1971, Iliescu primise sarcina sa regizeze un fel de minirevolutie culturala romaneasca si sa organizeze cultul geniului carpatin. Cum Iliescu se considera, inca din 1968, alternativa la conducerea partidului, nu s-a aratat dispus sa intretina cultul celui pe care, de fapt, abia astepta sa-l inlocrnasca de la putere. Temator fara de perspectiva ca Moscova sa-l schimbe cu Iliescu, Ceausescu l-a expediat pe acesta secretar doi al judetului Timis, apoi prim-secretar la Iasi. Ruptura de Ceausescu si adevarata marginalizare a lui Iliescu a aparut abia in 1984, cand Iliescu si-a pierdut calitatea de membru al Comitetului Central, devenind director la Editura „Tehnica”. Functie, oricum, inclusa in nomenclatura partidului. in 198!6,! imediat dupa venirea lui Gorbaciov la putere, Iliescu iese in fata.
Celalalt plimbaret prin Herastrau, in iunie ’89, generalul Militaru, participase la toate conspiratiile urzite contra lui Ceausescu. Format in U.R.S.S. – ca si Iliescu – dar la scoala GRU-ului (serviciul secret militar sovietic), gen. Militaru se aliase inca din 1973 cu gen. Ion Ionita ministrul Apararii Nationale, impotriva lui Ceausescu. Dupa ce Militaru a fost martor la o discutie telefonica dura a lui lonita cu Ceausescu, ministrul Apararii l-a chestionat transant:
„Ma tu esti de acord cu mine?” „Da”, a raspuns prompt Militaru. „Ramai pe langa mine, vor urma si altele”, a prevestit lonita. Potrivit lui Militaru, in 1974, in padurea Baneasa, Maurer – mazilit si el de Ceausescu – i-a spus „Esti tanar, poti sa mai faci ceva pentru tara asta, Militarule. Eu te ajut cu ce pot, dar daca o faci, fa-o. Este absolut necesar” Militaru a incercat sa puna in legatura grupul generalului Ionita cu grupul civililor ondus de Iliescu, intre care se numara Virgil Magureanu, dar si Vasile Patilinet ori Virgil Trofin (depistat, marginalizat si sinucis in 1982). In 1983, prima tentativa de lovitura esueaza. Un an mai tarziu, avertizati din vreme de Ioan Ursu cu detalule vizitei in Germania Occidentala a lui Ceausescu, programata pentru toamna, a fost elaborat alt plan pentru o lovitura de stat militara, cu sprijinul aripii civile a conspiratiei. Informat de securitate, Ceausescu a dispus trecerea in retragere a mai mul!to!r generali si mutarea unitatilor rebele din Bucuresti, intr-o singura noapte, organizatia conspirativa a generalilor s-a dizolvat, cel putin aparent, iar Patilinet a disparut apoi intr-un accident de masina in Turcia. Dispare ulterior, in conditii suspecte, si Ion Ionita. Militaru considera ca tradatorii din 1984 se pare ca fusesera generalii Dragu si Popa. In iarna ’84/’85 ia fiinta „Comitetul Salvarii Nationale”, devenit in 1988 „Frontul Salvarii Nationale”. In 1987, Militaru se deplaseaza la Constanta si ia legatura cu consulul sovietic, care il asigura ca U.R.S.S. va fi prima tara care sa recunoaste noile autoritati, in cazul rasturnarii lui Ceausescu. Un alt contact al complotistilor cu Moscova a fost consulatul sovietic de la Constanta, prin gen. Vasile Ionel. Dupa moartea lui Ion Ionita (1987), Iliescu si Militaru stabilisera sa se intalneasca in prima zi de marti, de la inceputul fiecarei luni. In vara lui ’89, au loc alte doua even!im!ente importante, ramase in umbra: gen Stanculescu si familia isi petrec, ca din intamplare, concediul la Lacul Balaton, in compania mimstrului ungar al Apararii, Ferencz Karpati, exilat la Damaroaia, Silviu Brucan face in noiembric ’89 naveta Damaroaia – Washington – Moscova, unde afirma ca s-ar fi intalnit cu Gorbaciov si ar fi discutat cadrul in care urma sa cada Ceausescu, ca si cel al viitoarei noi puteri, exilat la Focsani, Virgil Magureanu intreprinde si el cateva vizite in U.R.S.S., in a doua parte a lui ’89.

Familia Iliescu, intre Dej si Ceausescu

Cotidianul va prezinta un document care ar explica sprijinul acordat de Nicolae Ceausescu tinarului Ion Iliescu. O scrisoare a mamei lui Ion Iliescu, care ii cerea lui Ceausescu reabilitarea sotului ei, Alexandru Iliescu.

Vladimir Tismaneanu si fostul presedinte s-au inteles bine in „Marele soc” si au rupt relatiile dupa Raport „Personal, am avut o lupta permanenta cu oamenii cu mentalitate securista.

Erau judecati din astea simpliste, erau judecati copiii pentru parinti sau parintii pentru copii. Nu am acceptat niciodata asa ceva. Bine, am si avut un statut deosebit, adica am fost promovat de Ceausescu pentru ca taica-meu fusese dat afara pe vremea lui Gheorghiu-Dej.” Afirmatia a fost facuta anul trecut, intr-un interviu acordat de Ion Iliescu unei reviste glossy, si a trecut aproape neobservata. Cotidianul va prezinta astazi un document din arhiva CC al PCR (fondul Cancelarie), care sustine aceasta afirmatie a lui Iliescu. Este vorba despre o scrisoare prin care mama sa adoptiva, Maria Iliescu, ii cerea lui Ceausescu reabilitarea tatalui, Alexandru Iliescu, exclus din partid de fostul tovaras de lagar, Gheorghiu-Dej. Paradoxal, tocmai acest moment de restriste din viata familiei Iliescu pare sa-l fi ajutat sa ajunga in prim-planul activitatii de partid.
Potrivit raportului Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, ascensiunea politica a lui Ion Iliescu, nascut in 1930, a inceput o data ce a devenit, ca elev, membru fondator al Uniunii Asociatiilor de Elevi din Romania (UAER), in 1948. Dupa studiile universitare urmate la Moscova, din 1950 pina in 1954, Ion Iliescu a pus umarul si la infiintarea Uniunii Asociatiilor Studentilor din Romania (UASR), al carei presedinte a fost desemnat in 1957.
Cu un an mai devreme, in perioada protestelor iscate ca o reactie la evenimentele din Ungaria, tinarul activist detinea functia de secretar al CC al UTM. „Mai multe dintre protestele studentesti din toamna anului 1956 si-au avut focarul in sedinte ale UTM sau ale asociatiilor studentesti”, se spune in Raportul Tismaneanu, care arata si care a fost rolul sau in reprimarea lor. „Activistii UTM au fost instruiti sa previna, sa descurajeze, sa denunte, sa demaste si sa combata „manifestarile dusmanoase”. (…) In Bucuresti au fost formate grupuri de tineri muncitori utemisti care i-au luat la bataie pe „banditi”, adica pe studentii protestatari, iar la Cluj, in 1957, activistii utemisti au participat la retinerea unor protestatari.”
Din 1967 pina in 1971, Iliescu a fost ministru pentru problemele tineretului. Din aceasta functie, in 1968, a fost iar in situatia de a contracara o actiune a studentilor. „In ajunul Craciunului s-a produs o manifestatie spontana a citorva sute de studenti bucuresteni, in timpul careia s-a vociferat impotriva regimului si in favoarea Cehoslovaciei, care tocmai trecuse printr-o interventie sovietica. Initial, studentii au pornit pentru un colind, dupa care, condusi de studenta Ana Sincai, s-au prins in Hora Unirii, radicalizindu-se pe masura ce constatau prezenta in preajma lor a activistilor de partid si a Securitatii”. In informarea catre Biroul CC al UTC – mentioneaza Raportul -, Ion Iliescu a catalogat evenimentul drept o „manifestare huliganica”. Drept consecinta, au avut loc arestari, iar activistii UTC au fost mustruluiti de Iliescu.
Fostul presedinte al Romaniei neaga informatiile din Raport, iar momentul pe care prefera sa-l evoce cu privire la activitatea sa politica de dinainte de 1989 este cel care vizeaza ruptura sa de Ceausescu. Aceasta s-a produs in 1971, la un an dupa ce mama sa ii scrisese lui Ceausescu, in momentul in care acesta ajunsese secretar al CC al PCR. Dupa o vizita in tarile asiatice, Iliescu a fost trimis la „reeducare”. „Nu intelegeam fascinatia lui Ceausescu pentru un model nepotrivit, chiar si pentru o tara asiatica, daramite pentru o tara europeana. Asta a dus la acea sedinta in care eu am fost caracterizat drept intelectualist si trimis spre reeducare”, ne-a declarat Iliescu. „Reeducarea” s-a produs cind era vicepresedinte al Consiliului Judetean Timis, pina in 1974, apoi in functia de prim-secretar la Iasi. In 1979 a revenit la Bucuresti, in fruntea Consiliului National al Apelor, fiind demis in 1984 si „exilat” la Editura Politica. Aici l-a prins ceea ce ii place sa numeasca „revolta populara spontana” din 1989.
Tismaneanu: „Nu a fost disident”
Ion Iliescu a fost in general foarte rezervat privind familia sa, lucru care a si dat nastere unor scenarii fabuloase. „Varianta oficiala” a expus-o pe larg o singura data, in volumul de convorbiri cu Vladimir Tismaneanu, „Marele soc” (Editura Enciclopedica, 2004). Tismaneanu a devenit insa o persoana indezirabila pentru Iliescu din cauza Raportului de condamnare a comunismului pe care l-a coordonat anul trecut. „A nu-l fi pomenit ar fi insemnat o grava violare a adevarului istoric. Nu ma mira, asadar, ca Iliescu ne-a numit „un grup de scribalai” si a respins cu minie Raportul catalogindu-l drept o „monstruozitate””, spune Tismaneanu, precizind ca Raportul a surprins si scurta perioada de dizgratie a lui Ion Iliescu. „El nu a fost insa sub nici o forma un disident. Ion Iliescu nu a fost un Imre Nagy ori un Alexander Dubcek, ci mai degraba un reformator comunist din specia lui Den Xiaoping”, portretizeaza Tismaneanu, aratind ca in volumul de convorbiri a urmarit „daca si in ce masura Ion Iliescu traieste anumite regrete”. Coordonatorul Raportului afirma ca si-a exprimat pozitia critica fata de Ion Iliescu din 1990, cind a publicat in „The New Republic” articolul „New Masks, Old Faces”. „Am sperat ca alternanta politica de dupa 1996 a dus la invatarea unui comportament, daca nu a unui cadru mental, democratic. Din pacate, Ion Iliescu a revenit (daca a renuntat vreodata) la vechile sale atasamente de sorginte leninista: demonizarea rivalilor politici, manevre de culise care desfid orice urme de transparenta, opozitia inversunata in raport cu o decomunizare prea mult aminata.”

Transcrierea scrisorii adresate lui Ceausescu

Stimate tovarase Ceausescu,
Au trecut 25 de ani de la moartea sotului meu, Alexandru Iliescu, a carui situatie de partid, dupa cite cunosc eu, nici astazi nu este elucidata. De aceea imi permit sa apelez la sprijinul dumneavoastra. Dupa cum stiti, sus-numitul a fost detinut in lagarul Caracal si apoi Tirgu-Jiu, din luna iunie 1940 pina la 23 august 1944. In aceasta perioada au avut loc o serie de framintari si neintelegeri in cadrul colectivului de partid din lagar, in urma carora sotul meu, ca si alti tovarasi, a fost izolat de organizatia de partid, luindu-i-se si dreptul de a sta de vorba cu membrii de partid. Nu cunosc daca exista vreo hotarire valabila de excludere a lui din partid. Dupa eliberare, in conditii de legalitate, sotul meu a incercat pe toate caile sa stea de vorba cu conducerea partidului, inclusiv cu Gheorghe Gheorghiu Dej, pentru clarificarea situatiei sale, dar nimeni nu l-a primit sa discute cu el. Boala grea de inima cu care a iesit din lagar, ca si situatia lui de partid, i-au scurtat zilele. Pe 17 august 1945 a incetat din viata, ignorat de fostii lui tovarasi de lupta. De atunci s-au schimbat multe lucruri in partid si in tara, iar dumnavoastra personal ati facut foarte mult pentru clarificarea situatiei si repunerea in drepturi a militantilor cinstiti care, dintr-un motiv sau altul, au fost indepartati din partid. In ce priveste situatia sotului meu, nu cunosc insa sa se fi rezolvat ceva.
De aceia apelez la dumneavoastra de a da sarcina organelor in drept sa analizeze chiar si dupa 25 de ani situatia de partid a sotului meu – vechi militant al partidului, care si-a inchinat intreaga viata luptei revolutionare si si-a educat intreaga familie in spiritul devotamentului pentru cauza partidului. Este posibil ca in activitatea lui sa fi comis si greseli, dar niciodata nu s-a dezis de partid si, pina la incetarea din viata, nu si-a pierdut increderea in spiritul de dreptate cu care partidul va judeca si situatia sa. Cred ca a venit momentul ca, macar la atitia ani dupa moarte, sa fie reabilitata situatia sa de membru de partid.
Cu deosebit respect, Maria A. Iliescu, 5 octombrie 1970

Dvs. ati avut vreun rol in redactarea scrisorii prin care i se cerea lui Ceausescu reabilitarea lui Alexandru Iliescu sau a fost initiativa mamei dvs.?

Nu, nu cunosteam documentul. Stiam ca a facut un demers, dar nu mai tineam minte detaliile. Asa cum descrie ea, taica-meu a fost in lagarul de la Caracal si Tirgu-Jiu toata perioada razboiului. In ultimul an – in 1944, la Tirgu-Jiu – au avut loc niste dispute in organizatia lor de partid: Gheorghiu-Dej, care raspundea de Caransebes, l-a izolat pe taica-miu si pe alti citiva de colectiv: Joja, Ovidiu Sandru, Trandafirescu si altii. Un numar de oameni au fost deci tinuti in afara partidului. A iesit din inchisoare, nu a avut nici un fel de comunicare, nimeni nu-l mai primea si s-a angajat ca muncitor, din nou, la calea ferata, mai exact la Remiza de Telecomunicatii din Gara Filaret. Asa am revenit si eu acasa, ca pina atunci locuisem la o matusa de-a mea. Maica-mea, la rindul ei, a fost chemata de Gheorghiu-Dej si i s-a pus in vedere sa se desparta de taica-miu.

Ca sa clarificam: acum vorbim despre Maria Iliescu, mama dvs. adoptiva

Da, mama mea, mama adoptiva. Mama care m-a nascut s-a despartit de tata inaintea nasterii celui de-al doilea frate, care a ramas la ea. Eu am ramas la bunici, la parintii tatalui meu. Ea s-a recasatorit, iar taica-miu, cind a revenit, a gasit-o recasatorita, in casa pe care au construit-o impreuna, in Bucurestii Noi, si si-a refacut viata cu cea care a devenit mama mea adoptiva, Maria Iliescu, femeie din Maramures, de pe Valea Izei.

Maria Iliescu a fost si ea implicata politic, a fost membra de partid?

Initial nu, insa apoi a devenit. Lucra la Spitalul Filantropia, iar in Maramures lucrase ca invatatoare. Apoi a venit in Bucuresti sa-si caute de lucru si a lucrat ca lenjereasa la Filantropia. Asa s-a cunoscut cu tatal meu. In timpul razboiului si ea a devenit activa in „Apararea Patriotica”, ce se ocupa de detinuti si de familiile lor.

Deci intilnirea cu tatal dvs. s-a produs prin 1937, dupa revenirea lui din URSS?

Da, el a revenit in Bucuresti. Dupa ce a fost dat afara de la CFR in 1931, a lucrat in diferite fabrici de prelucrare a metalului. In 1939 a fost implicat intr-un proces impreuna cu Ilie Pintilie, condamnat si apoi dus in inchisoare la Jilava, iar in 1940 a fost internat in lagarul de la Caracal, apoi in cel din Tirgu-Jiu. Acolo a avut o operatie de prostata, era bolnav si de inima si a iesit din lagar cu o sanatate subreda. In plus, in 1944 se confrunta si cu situatia inlaturarii din colectiv si, practic, si din partid. Mai mult, Gheorghiu-Dej a chemat-o pe maica-mea, care era la „Apararea Patriotica”, si i-a pus in vedere sa se desparta de tatal meu. Ea a avut o reactie brutala, chiar de respingere, si a fost data si ea afara de la „Apararea Patriotica”. La rindul ei, s-a angajat la Calea Ferata, la o directie de personal, de invatamint. Taica-meu, angajat in 1944 la remiza de Telecomunicatii a Cailor Ferate la Filaret, a fost ales de muncitori presedintele comitetului din aceasta intreprindere. Era o prima forma de sindicat. A murit insa la mai putin de un an de la eliberare, in august 1945.

Cornel Burtica (n.r. – fost ministru al Comertului Exterior) spune, intr-un volum, ca Dej a avut o vina majora pentru moartea lui Alexandru Iliescu, obligindu-l sa participe, grav bolnav, la un miting

Nu, nu e adevarat. Tatal meu era bolnav de inima si a facut un infarct intr-o adunare de sindicat, inainte de a se implini un an de la eliberarea de pe 23 august. Luind cuvintul, a facut un infarct si a murit pe loc, sub ochii mamei mele.

Dar care a fost motivul disputei sale cu Dej?

Nu stiu, nici maica-mea nu stia, ca nici macar ei nu i-a povestit prea multe. Iar mie taica-miu nu mi-a povestit, pentru ca eu aveam 15 ani cind a murit si 14 ani cind a iesit din lagar.

Implicarea politica a tatalui dvs. a avut vreun rol in cariera dvs. politica?

A, bineinteles. Era climatul general din familie, insa eu nu-mi faceam probleme pe atunci. El nici nu m-a descurajat, nici nu mi-a vorbit despre necazurile lui. Nu mi-a vorbit nimic despre conflictul sau cu Gheorghiu-Dej. Ulterior am aflat de la mama.

Ea a ramas in partid?

Nu, a fost data afara de la „Apararea Patriotica” si a revenit mult mai tirziu, dupa 1965. Nu stiu detaliile.

A detinut functii?

Nu, a fost simplu membru.

Intr-un interviu dat anul trecut spuneati ca Ceausescu stia de acest conflict si a vrut sa repare cumva nedreptatea facuta tatalui dvs., ajutindu-va in evolutia politica. E posibil ca scrisoarea sa fi avut un rol, daca ea dateaza din 1970, iar punctul culminant al carierei dvs. sub comunism a fost atins in 1971, in functia de secretar al CC al PCR?

Se poate vorbi de preocuparea lui Ceausescu dupa 1965, dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, de a promova niste oameni care fusesera tratati intr-un anumit fel de acesta. Si Manea Manescu, si Paul Niculescu-Mizil, ai carui parinti fusesera in vechea miscare socialista, si Gogu Radulescu, ce fusese tinut mai departe, au fost incurajati, promovati. Nu pot insa sa fac multe speculatii pe aceasta tema. Poate fi insa una din explicatii, pentru ca altminteri a contat ceea ce fiecare a reusit sa faca.

Dvs. l-ati cunoscut insa cu mult inainte pe Ceausescu. El v-a ajutat sa fiti promovat in UASR. Asta se intimpla in 1957

Da, el raspundea atunci de Tineret. Pe vremea UTM s-a constituit UASR ca organizatie a studentilor. Ceausescu m-a propus, insa nu direct, ci mijlocit: la UTM era Trofin (n.r. – Virgil Trofin).

Dupa ce mama dvs. i-a trimis scrisoarea lui Ceausescu, ati vorbit vreodata cu el despre ea?

Nu, niciodata.

Dar stiti care au fost urmarile?

Atunci a fost o reabilitare mai ampla, daca va amintiti. In 1968 sau in 1969 a fost o plenara a Comitetului Central, in care s-a analizat si situatia lui Patrascanu si a altor militanti ai partidului care au suferit din cauza unei politici de represalii a lui Gheorghiu-Dej. Atunci nu s-a discutat si despre cazul tatalui meu, dar cu acest prilej s-a extins aceasta actiune de reabilitare si asupra altor membri de partid ce fusesera inlaturati sau au suferit diverse forme de detentie. Pentru ca familia noastra, dupa 1945, s-a aflat realmente intr-o situatie mai neplacuta in sensul ca ne-am lovit de o raceala a tuturor fostilor militanti de partid, de o retinere fata de maica-mea. Mai ales ca ea fusese in relatii bune cu Patrascanu, cu Maurer… Maurer il aparase in proces pe tatal meu, in 1939, iar Patrascanu, la interventia mamei, l-a aparat pe un lautar din Oltenita, batut la Chestura.

Reabilitarile de dupa 1968 de care vorbeati s-au produs la un nivel informal sau au luat si o forma juridica?

Foarte multi oameni au fost readusi in viata activa. Joja, de exemplu, care ajunsese complet in afara circuitului politic – pe care mi-l prezentase taica-meu intr-o vizita in lagarul de la Tirgu Jiu -, a ajuns ministrul Invatamintului. Un altul a ajuns ministru adjunct al Invatamintului.

Pentru cei decedati care a fost reparatia morala? Ce spera mama dvs. sa obtina?

Sa se clarifice statutul sau de membru de partid, daca a fost sau nu exclus din partid si sa fie reabilitat post-mortem cu calitatea de fost militant al partidului. Atit, nimic altceva.

De ce acest om care fusese activ in miscare in conditiile ilegalitatii s-a trezit „out” dupa eliberare?
Si n-ati fost curios sa aflati daca a fost reabilitat?

La o aniversare a sa a aparut ceva intr-o publicatie, o evocare a figurii sale, ca fost militant de partid. Nu-mi amintesc daca era „Scinteia” sau alta publicatie, insa asta arata un fel de reabilitare.

Matusa dvs., Aristita, ce rol a avut?

S-a spus ca a lucrat la Ana Pauker, care v-ar fi facilitat plecarea la Moscova.

Nu, asta e o inventie, desi printre cele trei surori ale tatalui meu a fost si una Aristita. Singura persoana din familie care ar fi putut sa aiba o legatura cu Ana Pauker ar fi putut fi maica-mea, dar ea fusese inlaturata din partid imediat dupa 23 august. Pentru plecarea la Moscova au fost recrutati 500 de tineri, absolventi de liceu. Primul val a fost in 1947, iar un val mai mare a fost cel din 1949, cind a plecat si sotia mea (n.r. – Nina, pe nume de fata Elena Serbanescu).

Ati fost, deci, in aceeasi perioada la Moscova?

Da, eu am plecat un an mai tirziu, in 1950. In �49 am intrat la Politehnica si un an am urmat cursurile Facultatii de Electrotehnica. Dupa un an de Politehnica am avut aceasta posibilitate ca sa fiu si eu recrutat.

Va cunosteati deja viitoarea sotie?

Da, cum sa nu! Eram prieteni. Am lucrat impreuna la UAER (n.r. – Uniunea Asociatiei Elevilor din Romania). Ea a fost secretara cu probleme de cultura pe Bucuresti, iar eu eram in Comitetul Central de coordonare a UAER, secretar cu sportul la inceput, apoi cu probleme organizatorice.

Doamna Nina la ce facultate era?

A fost admisa pentru o bursa in URSS in 1949, dupa liceu, si s-a inscris direct la Institutul Tehnologic „Mendeleev”. A facut Chimie, s-a ocupat de coroziune toata viata ei. Eu am intrat direct in anul II, la Institutul Energetic, cu examene de diferenta.

Cind v-ati casatorit?

Ne-am casatorit dupa al doilea an de studentie, in timp ce eram in vacanta.

Daca nici Ana Pauker, nici situatia tatalui dvs. nu v-au influentat ascensiunea politica, cum ati ajuns activist?

Independent de situatia familiei mele, m-am implicat in aceasta activitate. La „Spiru Haret” eram un grup de tineri foarte activi: acolo am ajuns in clasa a IV-a, imediat dupa razboi. Din cauza faptului ca tatal meu era la inchisoare, eu nu am putut, dupa terminarea claselor primare, sa dau examen de admitere la un liceu. Asta pentru ca prevala o lege a lustratiei de pe vremea aia, adica de epurare politica. Era pe vremea dictaturii monarhiste, a lui Carol al II-lea, care interzicea admiterea la examenele de intrare in liceu a celor ai caror parinti aveau probleme, n-aveau cazier curat. Iar taica-miu era detinut politic in 1940. Deci lustratia, ca mentalitate totalitara, este o conceptie si o masura de excludere si epurare politica si a fost practicata de toate regimurile totalitare.

De asta va opuneti si astazi adoptarii legii lustratiei, pentru ca ati fost deja lustrat o data?

Da, pentru ca este o mentalitate bolsevica ce sta la baza conceptiei acestei legi a lustratiei, de epurare politica. Asemenea legi s-au practicat de catre regimurile totalitare. Da, eu am fost un lustrat inca din copilarie. Nu am putut sa ma inscriu la examenul de admitere in liceu.

Unde ati urmat totusi scoala?

In 1941, maica-mea a reusit totusi sa ma inscrie la Liceul Industrial Polizu. Pe mine si pe alti doi colegi ne-a remarcat un profesor de matematica, fiind mai rasariti ca pregatire, niste copii dotati. Ca sa nu raminem simpli maistri, am trecut la un liceu teoretic. Primul an l-am facut seral, pe linga Colegiul National „Sfintul Sava”. Dupa 23 august 1944 m-am inscris la „Spiru Haret”, unde am invatat pina-n 1948. Ultimul an l-am facut la „Sava”. Cind am terminat, m-am pregatit pentru Politehnica.

Cum ati ales sa faceti Electrotehnica?

In general, eu am mers spre invatamint realist. Si la „Spiru Haret” m-am axat pe matematica, pe fizica.

Va gindeati atunci ca o sa faceti politica?

Nu ma gindeam la asa ceva. Cind am ajuns in anul II la Moscova, m-a atras ideea de „hidroenergetica”, scoala rusa fiind foarte puternica, deoarece ei atunci construiau cele mai mari hidrocentrale din lume, pe Volga. Pina atunci, americanii avusesera cea mai mare hidrocentrala, pe Colorado. Pentru mine era o profesie interesanta, eu fiind nascut pe malul Dunarii.

La Moscova ati fost liderul studentilor romani?

Da, o perioada. Eram vreo 3.000 de studenti in 15 localitati – Moscova, Leningrad, Kiev etc., iar in vacante alegeam colective de coordonare. Eu am fost ales dupa anul II. Practic ne alegeam dintre noi niste responsabili pe colective: era unul pe Institutul Energetic, altul pe Moscova. Apoi era un comitet de coordonare la nivel unional, cum ziceam noi. Eu am fost in anii III si IV in colectivul unional, in ultimul an ca secretar. In anul V m-am retras pentru ca presupunea un efort sa participi la sedinte etc.

Activitatea dvs. la Moscova v-a recomandat in tara pentru anumite functii?

Activitatea obsteasca in aceste colective nu are alta semnificatie decit activitatea oricarui student din tara care a fost secretar pe an, pe facultate etc. Dac-as fi fost la Politehnica Bucuresti era exact acelasi lucru.

Sotia dvs. a continuat activitatea politica, inceputa in Uniunea Elevilor, sau s-a retras?

A facut parte din comitetul de coordonare pe Moscova.

Iar odata revenita in tara?

A fost inginera si a lucrat toata viata in cercetare. A fost si in comitetul de partid pe institut, dar asta nu are nici o importanta.
Despre activitatea dvs. politica de inceputuri se vorbeste in Raportul

Tismaneanu. In ce masura va reflecta evolutia?

E ticalos in tot ceea ce scrie Tismaneanu de cind cu acest raport. Eu nu vreau sa comentez mai mult. Atit.

Este ciudat ca vorbiti asa despre el, tinind cont ca ati realizat un volum de convorbiri.

Este un oportunist sadea, s-a tinut de capul meu doi ani ca sa scrie aceasta carte. Eu nu am vrut initial, dar pina la urma mi-a transmis un punctaj de teme de discutie si mi s-a parut interesant. Dupa doi ani de insistente din partea lui am acceptat pina la urma si eu nu regret aceasta carte. Cartea e corecta si e buna. Evolutia lui ulterioara m-a dezamagit. Regret ca am avut de-a face cu el, pentru ca nu ne cunoscusem inainte.

In raport se vorbeste de rolul pe care l-ati avut in represiunea din 1956…

(n.r. – enervat) Haideti sa incheiem aceasta discutie. Nu discut despre asta.

Este o obraznicie despre mine. Numai jigodii ca Tismaneanu si alti oameni care nu m-au cunoscut vorbesc cu rautate si uneori cu ura, pe care n-o inteleg. Pe oamenii care m-au cunoscut si care au lucrat cu mine nu i-am auzit sa zica vreunul vreo vorba rea despre mine. Fie din perioada de inceput – perioada studentiei, perioada Tineretului -, fie din perioada in care am lucrat la Timisoara, la Iasi, la Ape… Nimeni nu are o vorba urita la adresa mea. Cei care incearca sa ma ponegreasca sint niste ticalosi ordinari care fac o activitate de denigrare politica si nu ma intereseaza.

Puteti sa-mi spuneti macar legat de cazul Ana Sincai, dezvoltat recent in revista „22”, care a fost implicarea dvs.?

Habar n-am. Nu stiu nici macar numele (n.r. – consilierul sau, Victor Opaschi, intrerupe interviul. Ion Iliescu raspunde insa la o ultima intrebare).

Recent s-a dat publicitatii un sondaj IMAS care arata ca dintre liderii PSD va situati in topul increderii electoratului.

Daca s-ar fi putut face un astfel de sondaj inainte de 1989, pe ce loc credeti ca v-ati fi situat?

De ce oare in decembrie 1989, in mod spontan, s-a creat un climat general de sprijin si simpatie pentru Ion Iliescu, care s-a concretizat in mai, 20, prin votul a 12.600.000 de oameni in favoarea lui Iliescu?

Asta-i raspunsul.