Lucian Boia: „Românii puteau invoca, fireşte, cum au şi făcut, un drept etnic asupra Transilvaniei (populaţia românească fiind majoritară), dar nu şi vreun drept istoric. Puteau să-i acuze pe unguri că-i asupreau sau îi discriminau, dar nu-i puteau acuza că „răpiseră” vreodată Transilvania”.

lucianboiaÎntr-un interviu pentru Gândul, istoricul Lucian Boia vorbeşte despre un alt mod de a citi istoria României Mari şi explică de ce a pus în discuţie, în ultima sa carte, ideea de „drept al României” asupra Transilvaniei. „Românii puteau invoca, fireşte, cum au şi făcut-o, un drept etnic asupra Transilvaniei, dar nu şi vreun drept istoric”, scrie Lucian Boia în cartea „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări”. În mod firesc, cartea a stârnit instant controverse aprinse în spaţiul public. Potrivit istoricului, „Transilvania nu aparţinuse niciodată României sau vreunuia dintre principate” şi a fost „înglobată încă de la începuturile sale statale în Ungaria”.

În prefaţa cărţii „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări”, apărută săptămâna trecută la Editura Humanitas, Lucian Boia îl avertizează pe cititor că va citi în paginile ce urmează „un comentariu, o suită de interpretări în jurul unor probleme cheie”.

„Românii puteau invoca, fireşte, cum au şi făcut, un drept etnic asupra Transilvaniei (populaţia românească fiind majoritară), dar nu şi vreun drept istoric. Puteau să-i acuze pe unguri că-i asupreau sau îi discriminau, dar nu-i puteau acuza că „răpiseră” vreodată Transilvania”. Este doar unul dintre paragrafele „sensibile” din ultima carte a lui Lucian Boia, un istoric specializat în demitizarea istoriei. De data aceasta, Lucian Boia calcă pe o temă fierbinte în România – dreptul asupra Transilvaniei – iar în primele zile de după apariţie, cartea a avut parte de o primire virulentă, în special la TV.

gândul a stat de vorbă cu Lucian Boia pe marginea „controverselor” şi „reinterpretărilor” din noua sa carte.

„Bineînţeles că Transilvania este a României. Cred că trebuie să vorbim despre istorie mai decontractat, mai relaxat, fără să exagerăm sau să ne folosim de tot felul de mituri istorice pentru a ne susţine nişte drepturi pe care în mod evident le avem oricum”, ne-a spus din start istoricul.

Iată mai jos alte câteva „controverse” din volum:

-„Românii puteau invoca, fireşte, (cum au şi făcut) un drept etnic asupra Transilvaniei (populaţia românească fiind majoritară), dar nu şi vreun drept istoric. Puteau să-i acuze pe unguri că-i asupreau sau îi discriminau, dar nu-i puteau acuza că „răpiseră” vreodată Transilvania”.

– „Corespundea „intrarea în acţiune” din august 1916 unui „ideal naţional” împărtăşit de toţi românii? Ar fi prea mult de spus. Cei mai mulţi dintre români, ţărani (80% din populaţie) şi neştiutori de carte (60%), aveau cu totul alte preocupări şi alte griji, probabil că nici nu auziseră de „idealul naţional”. Acesta era prezent în sfera mult mai restrânsă a „opiniei publice”, formată din persoane cu un oarecare fond de cultură şi manifestând mai mult sau mai puţin interes pentru treburile publice” (pagina 69)

– „Germanofilii” atrăgeau atenţia că e mult mai urgent pentru România să elibereze Basarabia, Transilvania mai putând să aştepte momentul, probabil nu prea îndepărtat, când dubla monarhie fie s-ar fi restructurat radical, devenind o asociere de popoare egale, fie s-ar fi spart în bucăţi, înfăptuindu-se astfel şi mult dorita unire a Transilvaniei”( pagina 74)

– „.. .Transilvania nu se afla însă într-o asemenea situaţie. Nu aparţinuse niciodată României sau vreunuia dintre principatele care formaseră România la 1859. De la începuturile sale statale fusese înglobată în Ungaria şi, chiar dacă Ungaria dispăruse, continuase, prin elita sa conducătoare şi prin organizarea de stat, să se înfăţişeze ca parte a vechiului regat ungar”( pagina74)

– „Până la urmă, doreau sau nu unirea cu România? Să zicem că da, dar nu mai mult decât îşi doreau rămânerea în interiorul unei monarhii habsburgice reformate. Unirea cu România aparţinea unei istorii virtuale, unui viitor posibil, dar încă nelămurit. În plan concret, mişcarea naţională a românilor din Transilvanianu a acţionat în sensul unirii cu România, ci strict, mai întâi, in vederea restaurării autonomiei Transilvaniei, apoi a obţinerii deplinei egalităţi de drepturi în interiorul Ungariei” (pagina 81)

LUCIAN BOIA, la INTERVIURILE GÂNDUL, PARTEA I. Ideile, pe scurt:

„Bineînţeles că Transilvania este a României. Cred că trebuie să vorbim despre istorie mai decontractat, mai relaxat, fără să exagerăm sau să ne folosim de tot felul de mituri istorice pentru a ne susţine nişte drepturi pe care în mod evident le avem oricum.

În Transilvania NU a fost un referendum, iar Marea Adunare de la Alba Iulia este o adunare doar a reprezentanţilor românilor. „Deci s-au pronunţat cei 50 şi ceva la sută de români din Transilvania, nu au fost consultaţi maghiarii, germanii şi ceilalţi. După cum am spus, chiar dacă ar fi fost un referendum sigur rezultatul nu ar mai fi fost unanimitate cum a fost la Alba Iulia, dar ar fi fost un rezultat tot în favoarea românilor şi Transilvania ar fi fost în situaţia să se unească cu România în condiţiile astea”

► „Până în 1914, obiectivele mişcării naţionale din Transilvania nu erau unirea cu România pentru că nici nu puteau să fie unirea cu România”

► Un scenariu posibil pentru ţara noastră era păstrarea neutralităţii până la finalului Primului Război Mondial, şi în acest fel ”nu aveai toate jertfele pe care le-ai dat, care au fost imense pentru România”

► Despre nostalgicii după comunism sau, după caz, ai perioadei interbelice, istoricul susţine că aceştia idealizează trecutul pornind de la nişte motive reale.

► „România a avut şi încă mai are un handicap istoric. „A fost multă vreme o societate foarte simplă, o societate rurală împărţită între boieri şi tărani, a avut o populaţie orăşenească şi o burghezie dezvoltate mai târziu”.

LUCIAN BOIA, la INTERVIURILE GÂNDUL, PARTEA I

În cartea dvs. despre primul război mondial daţi două scenarii posibile în ceea ce priveşte participarea României la Primul Război Mondial. Ce s-ar fi întâmplat dacă Romania n-ar fi participat alaturi de Antanta şi ar fi rămas neutră?

Sunt trei scenarii posibile: scenariul real care s-a petrecut – România în război alături de puterile Antantei, alături de Marea Britanie, Franţa şi Rusia pentru eliberarea, pentru alipirea, pentru dobândirea, cum vreţi să-i spuneţi, a Transilvaniei şi a Bucovinei. Al doilea scenariu ar fi fost România alături de Puterile Centrale, Germania şi Austro-Ungaria împotriva Rusiei mai ales, pentru dobândirea Basarabiei. Al treilea scenariu ar fi fost România neutră şi rămânea de văzut spre sfârşitul războiului care va fi situaţia şi ce se va întâmpla. Acestea sunt cele trei scenarii. Bine, nu ştim ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost altceva. E o singură istorie pe care o cunoaştem. În rest putem să facem presupuneri, să facem la rândul nostru scenarii.

Dacă România ar fi fost alături de puterile centrale, Germania şi Austro-Ungaria, obiectivul ar fi fost infrângerea Rusiei şi eliberarea Basarabiei. Acum, depinde dacă ar fi fost înfrântă Rusia, dacă s-ar fi terminat războiului în favoarea Puterilor Centrale. Dacă ar fi fost înfrânte Puterile Centrale, România ar fi fost înfrântă alături de ele.

Este şi scenariul neutralităţii care ar fi putut să fie tentant. România putea să-şi păstreze neutralitatea până la sfârşit şi nu aveai toate jerfele pe care le-ai dat, care au fost imense pentru România. România a avut pierderi foarte, foarte mari, mai mari dacă ne referim la morţi raportat la populaţie, mai mari procentual decât Franţa sau Germania, cu patru ani şi jumătate de război pentru cele două şi numai un an şi jumătate pentru România. Iar la sfârşitul războiului, România ar fi avut o armată intactă. Şi dacă imperiile s-ar fi dezmembrat, cum s-a dezmembrat Austro-Ungaria, respectiv Rusia, ar fi putut să dobândească, fără să participe la război, Transilvania, Basarabia şi Bucovina. Poate, eu nu spun că aşa ar fi fost, noi ştim însă numai ce a fost, istoria e una singură.

În acele condiţii putea România să rămână neutră?

Da, putea să rămână neutră. Se făceau presiuni asupra ei. Germania şi Austro-Ungaria deja se resemnaseră că România oricum nu va fi cu ele, deci cea mai bună soluţie pentru Puterile Centrale era neutralitatea României. Occidentali făceau presiuni, francezii mai ales, şi britanicii, dar până la urmă rămâneau cu presiunile, nu puteau să oblige România să intre în război. România a intrat în război, adică Guvernul liberal condus de Ionel Brătianu, în ideea că trebuie totuşi să participe, să dea un sacrificiu de sânge, să aibă o contribuţie la înfrângerea Puterilor Centrale ca preţ pentru obţinerea Transilvaniei. În ceea ce priveşte Bucovina, sunt două scenarii ca urmare a războiului împotriva Austro-Ungariei, dar şi Austro-Ungaria dădea de înţeles că ar putea să ofere, să facă aşa un cadou României, Bucovina, în cazul în care Romînia ar fi intrat în război alăuri de Puterile Centrale. Deci Bucovina se putea rezolva şi într-un sens, şi în altul. Alegerea era între Transilvania şi Basarabia. Ce e mai bine să facă România şi care sunt şansele victoriei în război, cine va câştiga? Important era să mergi cu cei care vor câştiga.

Astăzi, îşi permite o ţară să rămână neutră într-un conflict? Să fie o Elveţie a Balcanilor?

Depinde de situaţii, ştiţi că istoria nu se repetă. Ce s-a întâmplat în Primul sau Al Doilea Război Mondial n-o să se întâmple în continuare şi să sperăm că nu vom avea pe al treilea. Sunt ţări neutre chiar în Uniunea Europeană care nu fac parte din NATO. Austria nu face parte din NATO, Finlanda nu face parte din NATO. Deci e posibil.

Tot în cartea dumneavoastră despre Primul Război Mondial spuneaţi că referendumul din Transilvania nu ar fi respectat principiile democratice din zilele noastre. Puteţi să nuanţaţi această afirmaţie?

N-am spus în maniera asta atât de dură cum ziceţi acum dumneavoastră. La sfârşitul Primului Război Mondial s-a proclamat dreptul naţiunilor la autodeterminare, constituirea de state naţionale pe ruinele fostelor imperii, Austro-Ungaria şi într-o anumită măsură Rusia. Referendumuri nu s-au făcut decât în situaţii limită, acolo unde amestecul de populaţie era atât de mare şi nicio populaţie nu avea în mod cert o majoritate incontestabilă.

Au fost puţine referendumuri. În genere, s-au acordat teritoriile respective populaţiei majoritare. În Transilvania, e clar că românii erau majoritari, dar nici ceilalţi nu erau puţini. Deci românii erau 50 şi ceva la sută, iar ceilalţi erau 40 şi ceva la sută. Dar oricum majoritatea era românească.

Ce am spus, şi asta e valabil şi pentru alte teritorii, nu numai pentru Transilvania, de faptul că nu a fost un referendum. Marea Adunare de la Alba Iulia este o adunare a reprezentanţilor românilor. Deci s-au pronunţat cei 50 şi ceva la sută de români din Transilvania, nu au fost consultaţi maghiarii, germanii şi ceilalţi. După cum am spus, chiar dacă ar fi fost un referendum, sigur rezultatul nu ar mai fi fost unanimitate cum a fost la Alba Iulia, dar ar fi fost un rezultat tot în favoarea românilor şi Transilvania ar fi fost în situaţia să se unească cu România în condiţiile astea. Asta este explicaţia pe care am dat-o pentru a fi oneşti. N-are rost să spunem că a fost un referendum când nu a fost un referendum. Pe de altă parte, era evident că altă soluţie nu există decât unirea Transilvaniei cu România în contextul constituirii statelor naţionale.

Românii şi-au exprimat acest lucru la Alba Iulia, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, asta nu se discută. Însă, ce am spus eu este că până în 1914, obiectivele mişcării naţionale din Transilvania nu erau unirea cu România pentru că nici nu puteau să fie unirea cu România. Iniţial, mişcarea naţională a românilor din Transilvania începe în secolul al XVIII-lea, transilvănenii sunt cei care dau semnalul mişcăriii naţionale româneşti.

Or, cred că nimeni n-o să susţină că în secolul al XVIII-lea se dorea unirea cu România, măcar pentru faptul că nu exista România. Existau cele două principate într-o situaţie nu tocmai fericită, sub stăpânire otomană. Problema unirii cu România a devenit discutabilă după crearea României, după 1859, mai ales după 1877- după Independenţă, după proclamarea Regatului în 1883.

Însă până la Primul Război Mondial, obiectivele mişcării naţionale erau obţinerea de drepturi egale pentru românii din Austro-Ungaria, fie autonomia Transilvaniei, fie drepturi egale pe toată linia, cu sau fără autonomie. Concret, problema unirii cu Transilvania s-a pus odată cu momentul 1914, când într-adevăr s-au făcut asemenea planuri. Până atunci putea să fie un vis, cum să spun eu, un vis mai apropiat sau mai îndepărtat. Concret, mişcarea naţională a românilor din Transilvania până la Primul Război Mondial nu putea să aibă acest obiectiv înscris în program, dar nici în strategia şi tactica mişcării.

Interpretarea istorica din cartea dumneavoastră a iscat unele controverse şi unii spun că n-ar fi cazul să ne întrebăm a cui e Transilvania.

Dar cine se întreabă a cui e Transilvania? N-are nimeni vreo îndoială. Bineînţeles că Transilvania este a României. Cred că trebuie să vorbim despre istorie mai decontractat, mai relaxat, fără să exagerăm sau să ne folosim de tot felul de mituri istorice pentru a ne susţine nişte drepturi pe care în mod evident le avem oricum. Cum să spun, Transilvania înseamnă astăzi aproape 80% români şi 20% maghiari. Cine îşi poate închipui că Transilvania nu e predominant românească, că nu aparţine României şi că nu va aparţine în continuare României? Este o problemă care nu se pune.

Apropo de o perioadă fericită… Între cele doua războaie mondiale a fost cea mai fericită perioadă din istoria României?

Văzută de departe, este o perioadă mai fericită decât a fost în realitate. Este o perioadă în contraste. Sunt şi realizări remarcabile în periaoda interbelică, sunt progrese incontestabile, după cum sunt şi blocaje, sunt şi întârzieri, după cum sunt şi conflicte. Şi e o perioadă care nu se sfârşeşte prea bine, cum se ştie. Dar sigur că e şi o parte demnă de remarcat şi de invidiat. Avem o mişcare culturală remarcabilă în perioada interbelică, e o perioadă de modernizare.

Nu este oare perioada în care trăim cea mai bună din istoria României? De ce unii oamenii au nostalgia interbelicului? Sau sunt unii care îşi caută repere în comunism.

E o atitudine omenească, ca să spun aşa. În general, trecutul este idealizat. Ce te doare e prezentul. Ai nemulţumiri în prezent, în trecut nu mai ai cum să le ai. Şi sunt destul de mulţi nostalgici ai lui Ceauşescu. Sunt alţii care idealizează, pornind de la nişte motive reale, dar sigur exagerează idealizând prea mult perioada interbelică. Fiecare perioadă şi-a avut părţile ei mai bune, mai puţin bune, începând cu perioada lui Carol I de la 1866- 1914, a fost o perioadă de echilibru politic, de modernizare, dar şi de mari întârzieri, a fost şi Răscoala de la 1907, nu mai intru în detalii. Cultura românească în perioada interbelică a fost cu totul remarcabilă. Sigur sunt progrese în ceea ce priveşte modernizarea mai ales în marile oraşe. În Bucureşti se pot vedea construcţiile din perioada interbelică, mai ales din anii 30. Dar sunt şi întârzieri. E o întârziere istorică pe care a avut-o şi o are România în continuare.

Întârzierea poate fi comparată şi cu perioada de acum?

România a avut şi încă mai are un handicap istoric. A pornit târziu la drum cu cele două principate, abia în secolul al XIV-lea, târziu, foarte târziu în raport chiar cu statele din jur. A fost multă vreme o societate foarte simplă, o societate rurală împărţită între boieri şi tărani, a avut o populaţie orăşenească şi o burghezie dezvoltate mai târziu. Avea un stat destul de sumar organizat, este o întârziere istorică, care nu se recuperează atât de uşor.

Lucian Boia, la INTERVIURILE GÂNDUL, partea a II-a

Lucian Boia, la INTERVIURILE GÂNDUL, partea a III-a

CINE ESTE LUCIAN BOIA

Istoricul Lucian Boia s-a născut în Bucureşti, la 1 februarie 1944. A fost profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, până în 2011, când a ieşit la pensie odată cu punerea în aplicare a legii educaţiei naţionale. Cărţile sale au fost traduse în mai multe limbi străine.

Lucrarea cu cel mai mare impact în societatea românească este „Istorie şi mit în conştiinţa românească”, apărută în 1997, care a devenit un reper în redefinirea istoriei României. De asemenea, istoricul s-a preocupat de istoria Occidentului şi de isotria Franţei. Printre cele mai importante lucrări ale lui Lucian Boia apărute în limba română sunt: „Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune”, „Două secole de mitologie naţională”, „Sfârşitul lumii, o istorie fără sfârşit”, „Occidentul. O interpretare istorică”, „”Germanofilii”. elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial”, „De ce e România altfel?”, „Balcic.Micul paradis al României Mari”.
COMENTARII GANDUL.INFO: #102 Whatever
1.05.2014 11:49
Raspunde
Nu au fost asa de mari constroversele, nu a lansat cartea asta controverse decat intr-un cer mic din estul europei: romania.

Intreaga lume stia deja de mult de adevarul spus de domnul Lucian Boia… intreaga lume in afara de romani, care au inventat o istorie noua a Transilvaniei si s-au si spalat pe creier cu ea.

Cat despre Dacia: sa-mi arate cineva o harta – o harta viabila si nu una mincinoeasa romaneasca – pe care apara un STAT numit Dacia. De STATUL Ungar stim dar de STATUL Dacia inca nu am auzit. Desi posibil sa fie descoperit (inventat de fapt) si asta de catre romani.

E frumos sa vad ca exista si romani cinstiti, nu mincinosi. Pacat ca sunt asa de putini.
Au facut ce au facut si in 895 cand au sosit au gasit niste triburi de indigeni (adica o turma de primitivi) alandala care isi ziceau „Daci”, fara nici o forma de organizare (adica ca rromii de azi), amestecata tot alandala cu alte popoare migratoare chiar si aia mai organizati.
Si au facut un stat, adica ordine, lucru care sa vede si azi, in Transilvania, ca dincolo de carpati mai putin se vede.

Faptul ca niste triburi (Dacii de exemplu) traiesc pe un anumit teritoriu nu inseamna stat, cum nici triburile de indigeni din junglele din America de sud nu formeaza state. Cum acele trburi nu sunt relevante in statalitatea tarii in care sunt, nici triburile Dacice nu sunt relevante pentru istorie (decat tie si conationalilor tai).
––
#122 international
1.05.2014 12:48
Raspunde
Pe plan international sintem vazuti de-a lungul istoriei ca un popor mic,de rang 2 cel putin,un popor de hoti si mincinosi .Locuiesc in Anglia si imi este rusine de 2 ori sa spun ca sint roman pentru ca deja sa fi roman esti susceptibil sa fi un hot si mai rau de atit sa fi considerat tigan.Unii de clasa mai joasa te si intreaba.Din pacate aceasta este imaginea noastra.Intrebare:Cine ne mai crede istoria?
––
#16 ioonn
1.05.2014 00:22
Raspunde
Originea poporului roman este putin cam neclara. Imperiul Roman s-a retras din Dacia ( aproximativ actualul Ardeal) prin 270 e.n.
Apoi pe aceste meleaguri au trecut popoare migratoare de origine indo europeana- rasa alba ( goti, sarmati) si de origine asiatica (turcica)- cumani,pecenegi, bulgari etc.
Maghiarii , de origine asiatica ( Mongolia-Siberia) este atestat ca s-au stabilit cam prin 800en in Campia Panonica si au fost integrati in latinitatea vestica inclusive Transilvania. Despre zona Romaniei, extracarpatica este o mare pauza. Nu a facut parte nici macar din Imperiul Bizantin
––
#38 vlad
1.05.2014 06:24
Raspunde
In afara de Boia, si alti zic cam acelesi lucruri pe afara.Cam 90% dintre istorici, va puteti documenta daca vreti. dar nu vreti 🙂 cand imi aratati o constructie o cladire facuta de romani sau daci datand din anul 1000 e.n si care inca mai sta, va cred. daca vreti, (dar nu vreti) eu va arat biserici construite in anul 1000 e.n. pe care scrie frumos, dar nu in daca nici in latina nici in romana:)
––-
#41 clujean radu
1.05.2014 06:59
Raspunde
Poporul asa-zis roman, in realitate a fost o adunatura de tot felul de lifte ce in trecere si poposind pe aicea o vreme, si-au lasat prasila pe aceste meleaguri !!!

Spre deosebire de unele popoare pure ale europei,care din cauza puritatii lor etnice au si o mare eficienta si unitate etnica, romanii nu sunt decat un imens ghiveci genetic de tot felul de triburi si populatii barbare ce si-au lasat aici urmasii in trecerea lor prin colbul istoriei !
De aici lipsa de unitate si dezbinarea, de aici ineficienta de populatie care inca nu e popor,si de aici toate lucrurile ne ies pe dos !

Totusi, in ciuda acestui sange amestecat ,care ne slabeste etnicitatea genetica, am areusit in niste contexte favorabile bazate si pe noroc dar si pe mari sacrificii sa fauram statul unitar roman,de care trebuie sa avem grija sa-l protejam si sa fim mandri de o tara cu o geografie superba ,cum nu multi au in Europa.

Intr-un singur meod putem avea grija de unitatea tarii,adica sa facem tot ceea ce spiritul noistru etnic eterogen ne interizce ,adica : sa fim mai uniti,mai eficienti, mai harnici,mai inransigenti cu coruptia !

Adica sa cream un stat cu institutii puternice si la dispozitia cetateanului !!!
–––
#47 un ardelean
1.05.2014 07:47
Raspunde
Cum s-a format statul roman?Dacia pana unde a fost?Aproximativ cat este Transilvania,o parte din Banat.Nu este normal ce spune domnul Boia?Transilvania nu este a Romaniei.Transilvania si Banatul este o sursa de venituri pentru Romania.De ce nu se doreste regionalizare pe vechile regiuni istorice?
––
#52 Se pare ca adevarul doare,..
1.05.2014 08:29
Raspunde
….dar chiar daca unii se vor tavali in chinuri, tot va iesi la lumina. Transilvania nu a fost niciodata in istorie a romanilor. Continuitatea daco-romana este o utopie. Iar romanii nu au fost majoritari in Transilvania in 1920. Deci e doar un gest al marilor puteri, in speta franta, in care de frica au tinut sa dezmembreze cat mai tare germania , austria si ungaria. Trianonul a fost si este sursa unor tensiuni intre natiuni prin injustetea si ticalosiiile care atunci s-au impus cu forta. Efectele se vad in Jugoslavia , in Cehoslovacia si urmeaza romania
––
#72 Korvinus
1.05.2014 09:27
Raspunde
Felicitari d-le Profesor!
Sunteti printre putinii oameni de stiinta (in cazul de fata,istorici) romani, care au curajul, demnitatea de a imbratisa adevarul, si nu minciuna. Multi dintre „colegii” Dvs, dea-lungul vremii au preferat sa faca „cariera profesionala” bine recompensata, bazata insa pe neadevaruri istorice. Eu au fost, si inca sunt, cei multi, care au decis sa aseze istoria pe altarul interesului national. Si au facut-o, o fac si azi, prin toate caile care le stau la dispozitie.
Drept rezultat, impreuna cu clasa politica, cu biserica, au facut o treaba buna, au reusit sa implementeze noua constiinta nationala, profund nationalista si exclusivista. Acea mentalitate, care izvoreste si dainuie impreuna cu ea, s-a dovedit a fi o piatra de moara legata de gatul romanului. Este in interesul multora ca acea piatra de moara sa fie purtata in continuare de catre masele de manevra.
In orice caz, cartea Dvs. este o scanteie, una mica, dar care, in timp, daca se doreste, cu altele, poate sta la baza purificarii si crearii unei constiinte nationale snatoase care nu se va mai indrepta impotriva cuiva sa a ceva, ci va fi, in mod onest, pt cineva si ceva.
PS.
Spuneti ca ca un eventual referendum in 1918 tot ar fi decis ca Transilvania sa fie anexata Romaniei.
Poate da, poate nu. Romanii din tinuturile de est ale Ungariei aveau un procentaj de cca 55-57%. Ce s-ar fi intamplat, daca cel putin 5-10% dintre ei, ar fi dorit sa ramana in cadrul Ungariei? Pt. ca stim ca au existat multi care ar fi preferat sa ramana in cadrul statului de drept despre care ati pomenit in cartea Dvs.
–––
#189 rommu
1.05.2014 18:02
Raspunde
Dl Boia spune adevarul. Fata de Transilvania(Ardeal) in 1914 Statul Roman nu avea nici o pretentie ca ar fi facut parte anterior din component sa.
Alipirea Ardealului la Romania s-a hotarit la Trianon si nu la Alba Iulia.
In privinta structurii entice si calitatii populatiei din Ardeal sunt date corecte ( Enciclopedia Romaniei – CC Giurascu)
Fata de alipirea ( unirea ) Ardealului cu Muntenia si Moldova etnicii romani din interiorul arcului carpatic au avut pozitii diferite. Fie acceptare , fie autonomie, fie independenta.
Nu stiu ce drept istoric ar avea acum Romania asupra Basarabiei. Bucovinei sau asupra Dobrogii de Sud ( Durostor, Caliacra)

Lovitura de stat dată de Stănculescu din sediul C.C. 22 decembrie 1989 vineri ora 10.07. Cu ajutorul securitaţii

Ceauşescu a recitat din „Deşteaptă-te, române”!
Nicolae Ceauşescu: „Murim mai bine-n luptă, cu gloria deplină, Decât să fim sclavi iarăşi, pe vechiul nost’ pământ.” 21 decembrie 1989 la miting, dar si la procesul de la Targoviste, vezi stenograma procesului.

Represiunea a început spre miezul nopţii, sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale. Au fost ucise 50 de persoane, 462 rănite, iar 1.245 au fost arestate şi transportate la penitenciarul Jilava. Cam pe la 1 noaptea, Vasile Milea și Iulian Vlad l-au informat pe Nicolae Ceaușescu că zona centrală a Bucureștilor a fost degajată de manifestanti.

Uşa de la CC nu se putea deschide pe dinafară decât cu tancul, împingând cu turela, sau pe dinăuntru, cu cheia. Uşa a fost deschisă din interior.
Ceauşescu, părăsit de securitate, a fost fugărit. Este clar că Ceauşescu  încă era considerat preşedinte – comandant suprem vezi de ce!
[Vezi jos „Note”]Vezi biografia generalului Iulian Vlad

Lovitură militară cu guvern civil

Una dintre problemele centrale ale controversei constă în afirmaţia că, în cazul unei lovituri militare, Armata face un anunţ explicit asupra preluării puterii şi instituie un guvern militar. Doctrina militară franceză indică două posibilităţi ale loviturii militare: a. Guvern militar. b. Guvern civil aservit puterii militare. La Sofia, unde trupele au înconjurat Capitala, ministrul Apărării Dobri Djurov a refuzat ordinul de represalii dat de Jivkov şi a condus manifestaţia, organizată de Jivkov, împotriva lui Jivkov, şi a anuţat că „Armata sprijină preluarea conducerii PCB de către tovarăşul Mladenov”. La Berlin, Mielke a procedat la fel. În toate aceste cazuri, ca şi la Bucureşti, nu putem vorbi de lovituri militare clasice şi explicite, în care Armata formează un guvern militar, dar toate gesturile sale indică prezenţa unui interval, mai lung sau mai scurt, în care cele mai importante decizii ale evenimentelor au aparţinut Armatei. Să facem bilanţul pe scurt al „acţiunii militare”:

1. Ordinele de represiune ale lui Ceauşescu nu sunt executate de conducerea Securităţii;
2. Ceauşescu este îndepărtat de la putere de militari ai Armatei şi Securităţii (Stănculescu, Rus, Vlad, col. Lăzărescu, col. Nae); forţele de apărare ale clădirii CC refuză ordinul de a trage – de subliniat aici că, în momentul în care revoluţionarii deschid focul asupra elicopterului presidenţial (muncitorul Daniel Păcuraru), garda preşedintelui ripostează cu foc viu din dreptul elicopterului;

„La ora unu ţara era sub control”

3. Gen. Stănculescu şi Rus se înţeleg asupra evacuării preşedintelui statului în China, apoi asupra doborârii elicopterului presidenţial;
4. Ministerul Apărării preia funcţiile de comandă ale comandantului suprem; Gen. Stănculescu va declara la B1TV: „La ora unu ţara era sub control”;
5. Ministerul Apărării preia controlul (paza) asupra Comitetelor Judeţene de Partid din întreaga ţară şi a principalelor locaţii strategice din Bucureşti; comandanţii militari locali intră în toate CFSN din teritoriu, iar în unele locuri ( de ex. gen. Roşu, la Craiova) chiar le conduc;
6. Noua putere provizorie este recunoscută într-o şedinţă ţinută la MApN (ora 16.00);
7. Şeful statului este reţinut ca prizonier într-o unitate militară;
8. Ministerul Apărării, sub semnătura gen. Militaru, emite primul său comunicat, în care se afirmă: „Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a Armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne” (Revista La datorie, serie nouă, Nr.1/24 decembrie 1989, p. 1- n.a.)
9. Şeful statului este executat într-o unitate militară, de un pluton de execuţie militar.
10. În pasajul din Proclamaţia către ţară, în care se explică baza de putere a noii echipe, se precizează: „În acest moment de răscruce am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale, care se sprijină pe armata română şi care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii în anii tiraniei totalitare”.

Emanaţia care nu miroase bine

Îndepărtarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu de către militari, retragerea sprijinului Securităţii şi „trecerea Armatei de partea poporului” au avut consecinţe în raporturile dintre noua putere provizorie, micul grup CFSN, şi Armată. Acest rol, în care s-a intrat printr-o serie de acţiuni echivalente loviturii militare, nu poate fi eliminat sau minimalizat pentru a se scoate în relief o „emanaţie politică” a maselor, pe care masele nu o recunosc. Dnul Iliescu, în calitate de om politic, nu trebuie să adopte opinia istorică. În condiţiile existenţei adevărului juridic, popular, filozofic sau istoric, domnia sa poate adopta o poziţie politică, dar nu înseamnă că aceasta corespunde adevărului istoric, aşa cum este el determinat de istorici. De aici provine controversa între mine şi dnul Iliescu. În ultimul rând, este absurdă ipoteza că totul a fost regizat, că lucrurile s-au desfăşurat după un plan, după un program, chiar dacă Marile Puteri – URSS, Franţa şi SUA – s-au înţeles asupra răsturnării lui Nicolae Ceauşescu, iar prin cancelariile lor a circulat numele lui Ion Iliescu. În opinia mea, scenariul sovietic era aşezat pe structura minimului efort şi a totalei legitimităţi. Asta însemna înlocuirea lui Ceauşescu, din interiorul CPEx, cu un lider de tranziţie şi cu supravieţuirea partidului comunist, pentru ca asta să permită dezvoltarea din interiorul acestuia a unei formaţiuni politice social-democrate, al cărui lider ideal era Ion Iliescu. În ciuda micilor dificultăţi de înlocuire a vechiului lider din RDG, Cehoslovacia, Bulgaria, acest scenariu a devenit transparent şi patent. În România Ceauşescu a rezistat, s-a opus printr-o represiune militară care a dat totul peste cap, aruncând ţara în haos, creând golul de putere şi prăbuşind Armata într-o situaţie limită, din care a ieşit cu o lovitură militară, prin care l-a înlăturat pe Ceauşescu de la putere, şi printr-o diversiune teroristă care i-a asigurat o poziţie intangibilă şi rolul de bază de putere pentru noua echipă politică.

Moscova crede în Iliescu

În aceste condiţii, rolul lui Ion Iliescu devine istoric, nu atât pentru faptul că a calmat reacţia panicardă a Armatei, cât pentru faptul că a dat Marilor Puteri garanţia că România reintră în tiparele schimbărilor generale declanşate în Europa. În condiţiile pericolului ca statul român să fie destructurat, Ion Iliescu a reprezentat garaţia pentru URSS că România rămâne fidelă Tratatului de la Varşovia, fapt consemnat cât se poate de clar în faimosul Comunicat din 22 decembrie 1989, invocat mereu de dnul Iliescu drept programul politic al revoluţiei (pct. 9… „Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia”). Asta, că tot afirmă domnul Iliescu: „Toate punctele programului revoluţiei din 22 decembrie au fost respectate”! Acesta este de fapt rolul istoric al lui Ion Iliescu – garanţia dată Moscovei -, cu rezultatul pozitiv incontestabil că România nu a fost destructurată total, rol pe care însă îl refuză pentru un iluzoriu statut de „revoluţionar” şi „emanat”. Diversiunile pe care le tot aruncă în cărţile lui şi pe la televiziuni au rolul de a ascunde contradicţia totală între afirmaţia: „Meritul nostru este că ne-am asumat răspunderea în momentele cele mai dramatice” şi faptul incontestabil că, după ce şi-a asumat Ion Iliescu răspunderea, au murit 942 de oameni.
Represiunea a început spre miezul nopţii, sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale. Au fost ucise 50 de persoane, 462 rănite, iar 1.245 au fost arestate şi transportate la penitenciarul Jilava.
Nicolae Ceauşescu, pe 22 decembrie 1989, ora 12.06, când cuplul dictatorial a urcat la bordul elicopterului şi a plecat în direcţia Snagov. Din acel moment Ceauşescu a devenit de facto ostatic al Armatei – cu alte cuvinte, al şefului acesteia, generalul Victor Atanasie Stănculescu.

O parte din echipa conducătoare îşi dădea seama de inevitabilitatea unor schimbări şi se străduia să pregătească cât mai bine sosirea acestora. Afirmaţia este valabilă şi în legătură cu o parte dintre funcţionarii de la niveluri inferioare. Printre membrii nomenclaturii superioare existau cel puţin două grupuri care i se opuneau lui Ceauşescu, dar care nu colaborau întru totul unul cu celălalt: semnatarii „Scrisorii celor şase” şi cei în fruntea cărora se afla Iliescu. Persoana care făcea legătura între cele două tabere era Silviu Brucan.

Puciul nereuşit din 1984 a agravat şi mai mult această situaţie. În îndepărtarea lui Ceauşescu armata vedea o şansă şi de aceea a fost favorabilă faţă de activitatea lui Militaru şi a celorlalte persoane cu relaţii în Uniunea Sovietică. Deciziile fundamentale din zilele fierbinţi ale lui decembrie au fost luate de doi generali: Guşă şi Stănculescu. Primul a pus capăt represiunii, iar ultimul a săvârşit de fapt o lovitură de stat, luându‑i puterea lui Ceauşescu, după care a avut grijă ca acesta să fie lichidat.

Uşa de la CC nu se putea deschide pe dinafară decât cu tancul, împingând cu turela, sau pe dinăuntru, cu cheia. Uşa a fost deschisă din interior.Iulian Vlad a declarat in fata comisiei senitoreale: „Apoi, alt ordin am dat în 22 dimineaţa ora 8:30, că dacă se forţează cordonul (ce înconjura piaţa CC) să nu se facă opoziţie! Ordinul l-am dat lui Bucurescu, col. Ardeleanu, Nae (adjunctul lui Neagoe, pentru că pe Neagoe nu l-am găsit), Ghiţă. Acest ordin a ajuns şi la cei care apărau televiziunea, radioul.”
Adjunctul fostului şef al Departamentului Securităţii Statului general Bucurescu Gianu: „Pe 22 decembrie 1989 Iulian Vlad a cerut ca, în caz că presiunea mulţimii creşte, să dăm voie oamenilor să intre în sediul fostului CC al PCR.Stenograma şedinţei CPEx al CC al PCR din 22 decembrie 1989, ora 10.00. Participanţi: Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, Manea Mănescu, Emil Bobu, Constantin Dăscălescu, Ion Dincă, Ştefan Andrei, Ion Radu, Lina Ciobanu, Ioan Totu, Paul Niculescu-Mizil, Ludovic Fazekaş, Dumitru Popescu, Gheorghe (Gogu) Rădulescu, Silviu Curticeanu, Mihai Gere, Nicolae Giosan, Ana Mureşan, Suzana Gâdea, Ion Stoian, Ioan Ursu, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad.

Nicolae Ceauşescu: Să declarăm imediat starea de necesitate în întreaga ţară. Aceasta este conform Constituţiei şi este dreptul preşedintelui. Nu trebuie să convocăm Consiliul de Stat. Sunteţi de acord?
Ion Dincă: Dacă aceştia dezarmează Armata noastră şi vor să intre în sediu?

Iulian Vlad: Armata nu se lasă dezarmată.

Nicolae Ceauşescu: Ce facem?

Iulian Vlad: Procedăm cum aţi spus.

Tudor Postelnicu: Aşa facem.

Ceauşescu, părăsit de securitate, a fost fugărit. Este clar că Ceauşescu  încă era considerat preşedinte – comandant suprem vezi de ce!

Revoluţia română nu există în dicţionare

Marea Enciclopedie de Istorie Universală a Italiei: „1989. Revoltă militară şi populară împotriva dictaturii lui Ceauşescu şi a familiei sale; dictatorul şi soţia sa sunt executaţi. Vine la putere I. Iliescu, fost reprezentant al regimului comunist, după ce se autoimpune la conducerea Frontului Salvării Naţionale” (Enciclopedie de Istorie Universală, Ed. De Agostini şi All, Bucureşti, 2003, p. 1112 – n.a.)

Nomenclatura se vopseşte şi rămâne ca nouă

O istorie a lumii moderne (1920-2000) a lui Paul Johnson face afirmaţia că „schimbarea din România, ca şi cea din Bulgaria, s-au dovedit a fi mai mult de persoane decât de regim; în ambele ţări vechea nomenclatură comunistă şi-a păstrat puterea politică şi militară, şi-a schimbat titulatura şi numele partidelor, a recâştigat controlul asupra posturilor de radio şi televiziune şi a ziarelor, şi a înscenat «alegeri», în cursul lui 1990, care au menţinut-o la putere” (Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, Ed. Humanitas, Bucureşti, 205, p. 736 – n.a.).

Potrivit Tratatului de politologie al Universităţii din Paris, întocmit de somităţi ale politologiei franceze şi ruse – Dominique Colas, Anne Gazier, Georges Mink, Jean-Christophe Romer, Anatoli Vichnevski, Gérard Wild -, ceea ce învaţă studenţii din întreaga lume despre evenimentele din România nu mai lasă loc de comentarii: „regimul Ceauşescu a fost răsturnat printr-o lovitură de stat condusă de comunişti, care n-au părăsit puterea decât în 1996, pentru a reveni în 2000 cu preşedintele Iliescu” (Dominique Colas (coordonator), L’Europe post-communiste, Ed. Presses Universtaires de France, Paris, 2002 – n.a.)

Ceea ce scrie Dicţionarul Oxford de Istorie Universală Contemporană este concludent: „Iliescu a stabilizat noul regim, confirmat în urma alegerilor din mai 1990 cu o majoritate zdrobitoare de voturi, ceea ce a minimalizat ruptura cu regimul Ceauşescu. Aparatul birocratic şi administraţia au rămas în mare măsură neschimbate şi a continuat discriminarea împotriva minorităţilor naţionale. Fosta poliţie secretă a continuat să funcţioneze în calitate de securitate a statului. În 1990 preşedintele Iliescu a chemat de trei ori minerii la Bucureşti pentru a pune capăt cu brutalitate demonstraţiilor studenţeşti şi ale opoziţiei” (Oxford. Dicţionar de Istorie Universală Contemporană de la 1900 până azi, Vol. II, Ed. Oxford University Press/All, Oxford, Bucureşti, 2005, p. 328 – n.a.)

Cu astfel de definiţii este greu ca vreun englez sau bolivian sau de prin alte părţi să creadă că în România a avut loc o revoluţie.

Răsturnarea luCeauşescu trebuia să se facă într-o baie de sânge pentru a escamota complotul de sorginte sovietică şi a legitima noii lideri drept „emanaţi ai revoluţiei”. Aduşi de valul puterii populare. Televiziunea a fost trăgaciul pe care FSN a apăsat pentru a provoca masacrul de care avea nevoie.

Interviu cu Cornel Mihalache pentru Evenimentul Zilei Vineri, 16 Decembrie 2011.

Cornel Mihalache, de unde obsesia asta a ta pentru revoluţie? De ce te tot macină chestia asta de 22 de ani? Tu unde ai fost în zilele ale nebune din decembrie 1989?
„Armata e cu noi!” s-a născut din frică, nu din bucurie.

S-a născut din faptul că Armata nu era cu noi! Brusc, s-au descoperit elemente de manipulare, la propriu, religioase. „Îngenuncheaţi!”, striga cineva. „Descoperiţi-vă!”, „Spuneţi Tatăl nostru!”. Armata a predat puterea nucleului din jurul lui Ion Iliescu, în schimbul salvării ei de la acuzaţiile pentru crime. Amnistierea faptelor săvârşite de militari în decembrie 1989 s-a încercat din 1990 până în 1999 şi chiar până astăzi. Domnul Petre Roman, prim ministru, îl apăra pe Nicolae Militaru în faţa ofiţerilor CADA (Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei) de la Timişoara.. Gelu Voican Voiculescu, vice-prim-ministru, la fel. Astăzi spun amândoi altceva, şi sunt membri în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei Române. De la Petre Roman am chiar scris: „În realitate (acţiunile teroriste) au fost o diversiune pusă în mişcare de conducători ai armatei confruntaţi cu acuzaţii dure asupra participării armatei la represiunea sângeroasă a revoltei populare.”

Dar asta a spus-o în alocuţiunea sa din turneul făcut în vreo 10 ţări din Europa la 20 de ani de la decembrie 1989. Un adevăr bun de export, dar ocultat aici, în România. Nu l-am văzut apărând la televizor să spună clar asta. Pentru că dacă am gândi din această perspectivă, cum e şi normal, tot ce s-a întâmplat, toată istoria oficială a evenimentelor se schimbă. Lucrurile devin chiar penale. Da click pe imagine.DOCUMENT Petre Roman declară că teroriștii au fost o invenție a armatei, pentru a acoperi crimele din 17-21 decembrie.

„Nu poporul voia moartea lui Ceauşescu? Am făcut ce voia poporul”

Petre Roman face figură de democrat în exterior. În România, e legat ombilical de Iliescu. Ruperea legăturii i-ar face vulnerabili pe amândoi. Aşadar, care au fost efectele acestui pact cu diavolul?
În înţelegerea asta dintre Armată şi Partid (FSN a preluat toate activele şi pasivele, cotizaţiile şi averea PCR!), ţapul ispăşitor au fost Securitatea şi USLA (Unitatea Specială de Luptă Antitero). Şi urmează trei zile de manipulare mediatică, de demonizare prin toate mijloacele: televiziune, radio, presă, direct în stradă din gură în ureche. De la un popor paşnic, scăpat din represiunea de cinci zile cu 180 de morţi, şi care strigă în 22 decembrie „Să fie judecat!”, „Ceauşescu judecat, pentru sângele vărsat!” se ajunge, prin acumulare, la o populaţie avidă de sânge şi răzbunare, care scuipă pe cadavre şi urlă „Moarte trădătorului!”, „Moarte dictatorului!”. Poporul care l-a creat pe Ceauşescu, prin reprezentanţii lui de frunte, activişti de partid, intelectuali, pictori, scriitori, regizori, care l-au ridicat până la gradul de genial conducător, ale cărui „orientări, ordine şi indicaţii preţioase” deveniseră literă de lege, poporul scoate din el răul, se autoexorcizează, aruncând toată această vină colectivă pe cei doi. Şi, cu senzaţia asta de eliberare sufletească şi cu ura adunată în decenii de tăcere şi explodată în trei zile, repet, de demonizare, se uită la procesul de la Târgovişte. Cât s-a dat şi cum s-a dat de trunchiat la televizor. Şi, cu sufletul sleit şi obosit, poporul intră în anul nou 1990 şi îşi dă seama că nu s-a eliberat şi că senzaţia de complicitate la crimă îl copleşeşte. (Vorba lui Mugurel Florescu, general şi martor la procesul Ceauşescu: „Nu poporul voia moartea lui Ceauşescu? Nu asta striga? Noi am făcut ce striga poporul…”)

Cum a fost scoasă Securitatea ţap ispăşitor?

De pildă, după toată tragedia şi complicitatea dintre miliţie, securitate şi procuratură în ce priveşte cadavrele furate din spitalul judeţean Timişoara, duse la crematoriu la Bucureşti şi cenuşa lor aruncată la un canal din Popeşti Leordeni (loc unde se înalţă acum o biserică monument realizată de Memorialul de la Timişoara), în 22 decembrie apar, în cimitirul săracilor din Timişoara, 19 cadavre înşirate pe cearceafuri albe. Populaţia se perindă prin faţa lor, televiziunile de peste tot filmează. Imaginea copilului mort pus pe trupul femeii moarte devine brandul de ţară al României în acele momente. Imaginea asta este atât de puternică încât bate şi azi brandul Nadia-Ilie-Hagi. De aia reacţia atât de dură occidentală, de pildă, la povestea cu violul din Italia (Mailat etc). Or, în 22 decembrie, de dimineaţă până noaptea, „expoziţia” asta de cadavre „mutilate şi torturate de către Securitate”, aşa cum spune „ghidul” tuturor celor care filmează, îşi face treaba. Fixează în mentalul colectiv ideea că duşmanul principal, care a făcut şi face represiunea, este Securitatea. În cartea „Armata Română în Revoluţia din Decembrie 1989”, la pagina 163, scrie aşa: „În urma informaţiilor despre existenţa unor cadavre, victime ale revoluţiei, îngropate în grabă, un grup de cercetare din Detaşamentul I Cc./U.M.01171 Buzău (căpitanul Emil Olaru şi locotenentul-major Gheorghe Bărbieru) a fost trimis la Cimitirul Săracilor cu misiunea de a observa acţiunile şi starea de spirit a cetăţenilor care se adunaseră în număr mare, la anunţarea descoperirii unor gropi comune cu cadavre de bărbaţi, femei şi copii. Cercetaşii au constatat că fuseseră dezgropate cadavre intrate deja în descompunere. Apreciind că acestea nu au nici o legătură cu evenimentele din perioada 16-20.12.1989, au informat în acest sens comandamentul marii unităţi. În această situaţie, locotenent-colonelul Zeca a ordonat sistarea cercetărilor şi înapoierea cercetaşilor la comandament.”

Deci armata ştia că e vorba de un fals grosolan şi a tăcut.Armata ştia de la prânz că acele cadavre nu au legătură cu represiunea. Traducerea mea este asta: armata (nişte băieţi care nu au o problemă cu mirosul şi cu „acţiunile murdare”) a scos din gropi cadavrele, le-a pus pe cearceafuri şi le-a oferit necrofiliei televiziunilor. Pentru că au fost văzuţi pe-acolo, s-a scris acest paragraf în această carte. Din 22 decembrie până în 24 ianuarie, toată Timişoara, toată România şi toată lumea a crezut în această poveste împotriva Securităţii bestiale. Securitatea cum putea să nege aşa ceva după ce avea pe conştiinţă povestea cu primele cadavre, furate şi arse? În 24 ianuarie, televiziunea belgiană a demonstrat, într-un reportaj, adevărul, că nu aveau legătură cu represiunea. Dar Armatei şi noii puteri i-a convenit această poveste împotriva Securităţii, chiar dacă făcea rău, indirect, şi imaginii României.

Atenţie, că riscăm să ne transformăm în nişte spălători ai Securităţii!
Nu cred. Securitatea a fost în multe din componentele ei, o instituţie criminală. Eu însumi, în filmele mele, am demonstrat asta. Dar Securitatea trebuie să plătească pentru crimele pe care le-a comis. Nu să acopere crimele altora. Iar unul dintre paradoxurile revoluţiei este că nu s-ar fi putut face fără Securitate.

Aşa a început demonizarea Securităţii, invenţia televiziunii „securişti-terorişti”, invenţia lui Teodor Brateş despre USLA: „aceşti antiterorişti, adică terorişti!”, nu mai povestesc toate cele ce au fost spuse pe post, că sunt în filmele mele, şi le puteţi revedea luni şi marţi, 19 şi 20 decembrie 2011, la ora 22,00, pe TVR 1. Amintesc doar o secvenţă găsită cu greu, pe care domnul Teodor Brateş o eludează în Trilogia lui despre revoluţie: 23 decembrie dimineaţă, Televiziunea Română, studioul 4, după aducerea în studio a handbalistului campion mondial Dan Marin, ofiţer la Dinamo, considerat pe nedrept terorist, şi decorat în ultimii 20 de ani de toţi cei trei preşedinţi ai României:

Teodor Brateş: Vă rog, linişte! Vă rugăm linişte! Televiziunea este încercuită de aceşti bandiţi, de grupuri răzleţe. Televiziunea este în pericol! Cerem urgent armata să intervină! Nu mai este timp de pierdut! Daţi ordinele corespunzătoare aşa cum v-aţi angajat în faţa poporului!

Victor Ionescu: Ostaşi, folosiţi armele pe care le aveţi în dotare fără a aştepta neapărat această dezlegare formală. Poporul vă dă acum ordine! Nu aşteptaţi numai de la nişte comandanţi, poate prea limitaţi în limitele impuse atîţia ani de dictatură. Să ne apărăm cu ceea ce avem la îndemână!

George Marinescu: Utilizaţi toate forţele! Tot armamentul, toată muniţia! aduceţi de urgenţă ajutoare!

Victor Ionescu: Există aruncătoare de grenade care nu au fost puse în acţiune! Să intre…

Teodor Brateş: Să intre tancurile şi să dărâme clădirile în care se află aceşti criminali! Să se acţioneze cu toată fermitatea, nu mai este timp de pierdut!
Dacă asta e revoluţie şi libertate, sau cum spune legea apărută acum două săptămâni, că „se declară ziua de 22 decembrie Ziua Victoriei Revoluţiei române şi a Libertăţii!”… Eu zic că e instigare la omor deosebit de grav.

Istoricul Gheorghe Dumitraşcu: Este imposibil ca în 1989 să nu fi fost o lovitură de stat.  „Asasinarea lui Nicolae Ceauşescu, printr-un proces care nu are nimic în comun cu normele de drept internaţional, este o greşeală legată de viitorul acestei ţări, de faptul că omul acesta ar fi putut să spună multe lucruri. Este o greşeală prin faptul că a fost făcută o crimă în ziua de Crăciun. Este o greşeală în sensul că nu i s-a dat posibilitatea să se apere.”
Ana Blandiana, despre lovitura de stat din 1989 : „cine i-a urcat pe copii în basculantă, cine i-a dus acolo, cine i-a lăsat să intre pe uşa principală şi cine i-a ajutat să ajungă pe acoperiş. o basculantă plină cu copii între 10 şi 15 ani”

EvZ. Cum adică? N-a fugit?

Cornel Mihalache: Dacă ar fi plecat în celelalte 6-7 variante de refugiu, de exemplu cu metroul personal, Săgeata Albastră şi ajungea în buncărul din Casa Poporului, putea să câştige câteva săptămâni bune. În care ar fi putut rezista şi încerca o regrupare a forţelor loiale. De fapt, varianta cu elicopterul i-ar fi fost servită de Victor Stănculescu. Oricum, a fost cea mai mare prostie din partea lui Ceauşescu. Ca şi mitingul de cu o zi înainte. A fost „bine sfătuit”!

Despre acest miting s-a creat o imagine deformată: toată lumea ştie şi scrie azi că Ceauşescu a fost huiduit, că s-ar fi strigat „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!”. Una e mitingul şi alta ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii şi la Piaţa Romană. Or, mitingul a fost sabotat în mod profesionist. Pe lângă carul de transmisiune al TVR erau două maşini de sonorizare cu megafoane: una a Securităţii şi una a Armatei. Care asigurau, pe lângă amplificarea propriu-zisă, şi fondul sonor de scandări oficiale, care era înregistrat şi la care făceau play back doar primele două rânduri de „activişti securişti”. Din maşina Armatei s-a auzit un vuiet înfricoşător, ca o divizie de tancuri în marş, care a creat acel atac de panică, colectiv…

EvZ. Unii spun că ar fi existat şi o explozie…

A existat doar zgomotul unei explozii, pentru că nu s-a descoperit nici o urmă fizică în acea piaţă înţesată de activişti şi organe de ordine. În „Raportul preliminar al SRI asupra evenimentelor” se scrie că în maşina de sonorizare a armatei, care a stat după aceea luni de zile în curtea Studioului Cinematografic al Armatei de pe strada Plevnei, ar fi existat o instalaţie de creare a undelor de joasă frecvenţă, care creează panică şi teroare. E o senzaţie aproape fizică, ca o necesitate fiziologică presantă. De aici a pornit debandada.
Reporter: Cum aţi „executat” ordinul comandantului suprem?
Stănculescu: Am acţionat pe dos. L-am oprit la ora 10.45, pe primul transmisionist pe care l-am întâlnit căpitanul Marius Tufan, de la centrul de transmisiu prezentat, l-am întrebat dacă are legătură cu cele două unităţi care afluiesc şi l-am întrebat care-i situaţia lor. A intrat într-o cameră şi a luat legătura prin staţie. După două minute a ieşit şi a zis că una e pe Viilor, alta e la Tineretului. Veneau spre Piaţa Palatului, Am spus: „Dă ordin imediat să se întoarcă în cazărmi şi, dacă e populaţie, să spună că «Armata e cu voi, staţi liniştiţi că nu se întâmplă nimic!»”. Era ora 10.20, cred. M-am întors si i-am zis «Tovarase comandant suprem, trupele nu mai pot ajunge in piata. Mi-au comunicat ca nu pot trece de baraje. Va propun sa organizez o plecare cu elicopterul la unul din centrele de comanda din tara». Aveam trei astfel de centre de comanda in tara, dotate cu sisteme de conducere a fortelor. «… pregatesc sa fiti instalat la centrul de comanda si sa conduceti de acolo».. Stănculescu: „Mi-am dat seama că trebuia să-l scot din joc. I-am spus că a început presiunea în piaţă. „Cred că ar fi bine să ieşiţi din local…”. Erau deja în panică, cam cum i-aţi văzut la proces, în film. „Cum să ieşim?” „Chemăm elicopterul sus, pe terasă, vă suiţi şi plecaţi din clădire”. Voiam să le rup legătura cu pământul. Dacă-i ridicam în aer, le luam puterea. Stănculescu catre Ceauşescu: „Vă raportez că elicopterul a aterizat, dar numai unul, pentru că al doilea nu mai încape pe terasă”. Atunci a zis: „Manea şi Bobu, mergeţi cu mine!”.

Reporter. Nu a fost un „La revedere”, ceva?

Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!” – atât. Simplu. Foarte milităros.”

Athanasie Stănculescu a avut puterea unui şef de stat pe data de 22 decembrie, de la ora 10.07 la ora 16.00. Cum v-aţi asigurat că Ceauşescu, o dată scos din CC, este îndepărtat de putere?

Stănculescu: Acolo am avut un moment mare. Am fost eu „în aer”, de data asta. Dacă-i spune lui Maluţan să plece spre Bulgaria, să iasă, că era frontiera cea mai apropiată? Şi de acolo să schimbe? N-am ştiut etapa Snagov. Maluţan i-a raportat generalului Rus şi generalul Rus mi-a raportat mie telefonic că a aterizat la Snagov. Am fost foarte nelămurit – ce se întâmplă la Snagov? Nu era nimic organizat în zonă, paza era subţire. A fost un moment de cumpănă. Eram puţin dezorientat şi eu. I-am spus lui Rus să-i spună lui Maluţan, dacă decolează din nou, să spună ce spune Ceauşescu. Maluţan a raportat tot timpul.

Tovarăşul a vorbit cu primii-secretari de la judeţe şi i-a spus clar lui Maluţan: „Târgovişte! Oţelarii ne vor apăra”. Atunci m-am liniştit. Ordinul al doilea l-a dat Rus, nu-mi aparţine mie: „Nu mai zboară nimeni în spaţiul aerian românesc!”. Iar lui Maluţan: „Găseşte o soluţie ca să aterizezi, motivează ceva!”. Maluţan a aterizat aproape de Boteni, lângă şosea.
Stănculescu: Pe la 1.05. L-am întrebat din nou pe Rus care e situaţia în spaţiul aerian, mi-a confirmat din nou că i-a dat ordin lui Maluţan să găsească o soluţie ca să nu intre să aterizeze în Combinatul de Oţeluri Speciale de la Târgovişte. S-a dat drumul la Televiziune. Atunci l-am chemat pe ministrul Telecomunicaţiilor, Pintilie, care era fost general de la Direcţia a V-a. Am avut două treburi cu el. Prima – să taie legăturile de la Securitate, că de-aia a fost Securitatea supărată pe mine.I-am spus: „Taie legăturile de la Securitate! Şi spune-mi de unde se poate opri Televiziunea!” – care începuse.Vă raportez într-o jumătate de oră”. A plecat, s-a întors, am tăiat legăturile pe la ora 1.20. „Televiziunea se poate decupla de la Palatul Telefoanelor, ultimul etaj”. „Bine, lasă atunci Televiziunea să meargă”.Între timp mă ocupam să pregătesc ordinul pe care trebuia să-l semnez, cu unităţile.Şase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în decembrie 1989. Pledoarie pentru istorie, vol. I, Coordonator gen. de divizie Ion Pitulescu, Bucureşti, Tipografia Luceafărul, 1995, pp. 174 – 175In timp ce Armata făcea prăpăd în Bucureşti, Ceauşescu a înnoptat, pentru mai multă siguranţă, în sediul Comitetul Central al PCR. Noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost ultima petrecută în libertate de soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Pe 21 decembrie 1989, după teleconferinţa cu prim-secretarii judeţeni ai PCR, Nicolae Ceauşescu a organizat apărarea Palatului puterii sale. A sunat goarna mobilizării, dar avea să constate că tot mai puţini erau dispuşi să-l urmeze în nebunia lui.În noaptea de 21/22 decembrie, „nea Nicu” nu a dormit acasă. Nici el, nici Elena Ceauşescu şi nici principalii lor colaboratori, care au încercat să aţipească prin birouri. Cei mai mulţi aveau amenajat şi câte un spaţiu de odihnă, dotat cu pat şi cu o mică garderobă.Consemnaţi în C.C.

Constantin Manea, unul din secretarii de Cabinet ai lui Ceauşescu, declara în 1993, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Toată după-amiaza, Ceauşescu a avut o perioadă tensionată. Nu s-a mai odihnit, cum avea obiceiul. I-a chemat pe Milea, Postelnicu şi Vlad. Succesiv. De mai multe ori. În final i-a consemnat aici. La scurtă vreme le-a ordonat lor şi directorului Cancelariei prezidenţiale, Silviu Curticeanu, să amenajeze trei birouri pentru a se instala un grup de tehnicieni, cu probleme de telecomunicaţii”.

În acest moment, practic, lua fiinţă Comandamentul Militar Unic, prin care Ceauşescu voia să coordoneze represiunea. „Armata, trupele de Securitate, toate celelalte unităţi subordonate, inclusiv gărzile sau detaşamentele de luptă şi apărare sunt subordonate comenzii unice. Această comandă unică este asigurată de ministrul Apărării, ministrul de Interne, ministrul secretar de stat la Interne şi şef al gărzilor patriotice, desigur sub conducerea comandantului suprem. Cu orice problemă, vă adresaţi comandantului suprem”, le-a ordonat Ceauşescu şefilor ministerelor de forţă, la 21 decembrie 1989, puţin după ora 18.00.

În acest fel, dictatorul comanda direct represiunea. Decizia a venit imediat după teleconferinţa în care Ceauşescu dăduse mână liberă acţiunilor de forţă şi în ţară.Pregătirea demiterii lui Milea

Lucrurile se precipită. Pe măsură ce-l cuprinde panica, dictatorul se implică tot mai mult în coordonarea represiunii. O energie colosală, aproape tinerească, îl împinge de la spate. Parcă n-ar avea aproape 72 de ani…

Tot mai nemulţumit de reacţia Armatei, Ceauşescu pregăteşte schimbarea ministrului Vasile Milea cu un general mai hotărât, mai eficient. Şi, poate, mai loial… dată fiind suspiciunea dictatorului că un spion se ascunde chiar lângă el.

Directorul Cancelariei prezidenţiale, Silviu Curticeanu, a mărturisit Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „În seara de 21 decembrie i-a spus lui Milea ca în dimineaţa de 22 decembrie generalul Stănculescu să fie prezent la sediul CC. Nu înţeleg de ce l-a chemat pe Stănculescu şi nu pe Guşă. Mie, Milea mi-a spus că se duce să-l cheme pe Stănculescu, că «mi-a spus tovarăşul, probabil că nu mai are încredere în mine»”.Să vină Dan Deşliu şi Adrian Păunescu!

Dornic să-şi atragă încrederea poporului, Ceauşescu mai crede în minuni şi în al 12-lea ceas. Apelează la o soluţie propagandistică: folosirea unor personaje care au o imagine „adecvată” în rândul populaţiei. Elocventă este mărturia secretarul de Cabinet, Constantin Manea, în faţa Comisiei „Decembrie 1989”.

„Pe seară, după ora 18.00, l-a chemat pe şeful Secţiei Presă, Mitea. I-a cerut să-i caute pe scriitorii Dan Deşliu şi Adrian Păunescu. Nu ştiu ce i-a spus direct. Din câte ştiu, Păunescu a refuzat să vină. Am impresia că ar fi vrut să-i pună să vorbească la televizor, pentru susţinerea cauzei”, a povestit Manea.

Televiziunea era, în acel moment, principalul mijloc de propagandă al lui Ceauşescu. Din ordinul lui, programul din seara de 21 decembrie 1989 a fost altul decât în revista „Program Radio – TV”. Aceste modificări de program sunt explicate în cartea „Revoluţia Română în direct”.Nicolae şi Elena, în vremuri mai fericite

După fiecare emisiune propagandistică erau difuzate chemări la calm. În cele aproape trei ore şi jumătate de emisie, de la 19.00 la 22.22, au fost patru astfel de intervenţii, la orele 20.00, 20.20, 21.20 şi 21.40. Nici serialul sovietic din acea seară, „Punctul de întoarcere”, nu a mai fost difuzat, în locul lui fiind programate cântece patriotice revoluţionare.

Sfatul lui Verdeţ

Tot pe 21 decembrie, în jurul orei 20.30, Ceauşescu cere maşina să plece acasă. Gărzile de corp îl sfătuiesc să rămână în sediul CC, pentru că e cel mai bine apărată clădire. Ceauşescu urmează sfatul şi decide să înnopteze – şi el, şi „Tovarăşa” – în fortăreaţa Partidului şi a puterii sale.

În această perioadă, Ceauşescu este vizitat de Ilie Verdeţ, preşedinte al Comisiei Centrale de Revizie a PCR şi deputat în Marea Adunare Naţională, şi de alţi doi tovarăşi, Mihail Burcă şi Vasile Vîlcu, comunişti bătrâni.

Constantin Manea declară Comisiei senatoriale: „A fost o seară foarte agitată. Un du-te-vino. De multe ori, nici nu mai închidea uşa şi venea în secretariat, la telefon, unde erau 22 de linii. Într-un târziu m-a pus să-i chem pe Vîlcu, Burcă şi Verdeţ, care au cerut o întrevedere. Întâi i-a întâmpinat ea. La intrarea lor în anticamera lui Ceauşescu era Elena de faţă. El – în birou, cu uşa închisă. Ea le-a spus: «Vedeţi cum se dezvoltă lucrurile pentru care am muncit?». Şi a ieşit el. Am fost de faţă când Verdeţ i-a propus lui Nicolae Ceauşescu să caute o înţelegere cu cei care sunt instalaţi la baricadă, la Inter, în
faţa cărora s-au mobilizat trupe”.Cina de adio cu Zoia şi cu Valentin

Pentru că nu au mai ajuns la reşedinţa din cartierul Primăverii, soţii Ceauşescu au primit vizita copiilor Zoia şi Valentin în sediul CC, în jurul orei 21.00. Martori au fost secretarii Mihai Hîrjău şi Constantin Manea.

„Către ora 21.00 au venit Zoia şi Valentin, fără Nicu, care era la Sibiu. Cred că au încercat să facă un fel de masă, că s-au retras în sufragerie. Cred că au luat o gustare. Au stat cam o jumătate de oră. Valentin a fost foarte insistent, că suna din cinci în cinci minute şi voia să vorbească cu taică-su, dar de regulă a vorbit cu maică-sa. Ea încerca să-i liniştească şi le spunea că situaţia e stăpânită, iar Zoia şi Valentin le povesteau ce e pe stradă”, spune Manea.

După plecarea celor doi copii, dictatorul a vrut să iasă din clădire. Şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, generalul Marin Neagoe, susţine că Nicolae Ceauşescu a făcut câţiva paşi pe scări, apoi a intrat înapoi. Tot atunci a cerut să-i fie aduşi şi nişte revoluţionari care strigau „Jos Ceauşescu”, cărora să le vorbească. „I-a fost adus unul care era bătut măr. Îi curgea sânge din nas. Le-am spus oamenilor mei să-l ducă undeva, să-l spele, şi apoi să-l ducă de acolo“, declara Marin Neagoe în faţa Comisiei „Decembrie 1989”.

El a adormit, ea s-a foit toată noapteaDin mărturiile secretarilor de Cabinet, Manea şi Hîrjău, reiese că vizitele de la Cabinetul lui Ceauşescu au durat până la miezul nopţii. Apoi, lucrurile s-au mai liniştit, însă în Cabinetele 1 şi 2 era tensiune mare.

„În cursul nopţii, către ora 24.00, informaţiile curgeau ca şi până atunci. El a trecut la odihnă. Nu ştiu dacă o fi aţipit sau nu, dar dimineaţa era mai odihnit. Ea a ieşit frecvent şi s-a informat. Nu a dormit. Probabil că mergea şi îi spunea şi lui. Îmi mai aduc aminte că, tot pe la miezul nopţii, a indicat să trimită o echipă de operatori TV care «să filmeze ce au făcut huliganii, că acolo se va face curăţenie şi nu se mai poate filma». Nu ştiu dacă s-a filmat”, a mai declarat Manea, în 1993, Comisiei „Decembrie 1989”.

Arestarea lui Ceauşescu: planul de la ora 3.00

În alte încăperi din sediul CC al PCR, noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost cel puţin la fel de agitată ca în Cabinetele 1 şi 2. Toată „crema” partidului se afla în clădire.

Târziu, pe la ora 3.00, generalul Milea s-a întors din zona Intercontinental, unde coordonase personal represiunea. Atunci s-a petrecut un episod care putea pune capăt regimului Ceauşescu cu nouă ore mai devreme.
Generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii, a relatat acel episod Comisiei „Decembrie 1989“: „După ce s-a întors generalul Milea am urcat împreună la etajul 1, unde era Statul Major. Vizavi de biroul lui Ceauşescu. Milea era foarte afectat. Am ieşit pe culoar, la fotolii, şi a început să plângă. Spunea că nu crede că sănătatea îi va mai îngădui … să le spun soţiei, fetelor sale ce s-a întâmplat… că nu a fost pregătit să se întâmple aşa ceva. Atunci i-am spus că nu putem lăsa lucrurile aşa, că de fapt forţa este în mâna lui şi a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu, iar el afară, dar el era foarte afectat. Era posibil să se evite vărsarea de sânge. Ceauşescu a rămas în sediu. Lui Milea i-am spus că trebuie să-l arestăm pe Ceauşescu. Redau: «Dumneavoastră aveţi forţa afară, iar eu în interior». Mi-a spus clar: «Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare»”.

Milea, prăbuşit Iulian Vlad spune că niciodată nu l-a mai văzut pe Vasile Milea atât de afectat. Starea în care se afla ministrul Apărării este confirmată şi de Mihai Hîrjău, secretar personal al lui Ceauşescu: „Era în jur de trei şi ceva noaptea. Milea era deprimat. Murdar de motorină, de praf, deci ţinuta îi era complet dezordonată. Răvăşit, mi-a spus cu aproximaţie: «Măi, băiete! Să fii fericit că n-ai văzut ce am văzut eu». Şi, mai departe, întrebându-l care e situaţia, a adăugat: «Ce o să fie mâine … iarăşi o luăm de la capăt». Şi cu asta am încheiat discuţia cu el”.

La nici şapte ore de la propunerea generalului Vlad şi de la dialogul cu Hîrjău, Milea avea să închidă discuţia cu toată lumea. La 22 decembrie, puţin după ora 9.30, s-a sinucis.

Paranoia

În timp ce Armata şi celelalte forţe de represiune omorau oamenii în centrul Capitalei, Nicolae Ceauşescu ordona mascarea acţiunilor prin diferite activităţi propagandistice. Mai mult, a ordonat chiar folosirea forţei în întreprinderi,împotriva „elementelor reacţionare“.Ceauşescu – ultimele 6 ore la cârma ţării

Pe 22 decembrie 1989, între orele 6.00 şi 12.00, Nicolae Ceauşescu şi-a trăit cu intensitate nebunească ultimele clipe în sediul Puterii comuniste. În timp ce coloanele de muncitori veneau spre sediul Comitetului Central al PCR, „nea Nicu” încă se mai gândea la o reprimare sângeroasă a demonstranţilor. Stenograma şedinţei CPEx al CC al PCR din 22 decembrie 1989, ora 10.00

Vineri, 22 decembrie 1989. La ivirea zorilor, în Capitală încă mai mirosea a praf de puşcă, după prăpădul făcut de forţele de represiune în timpul nopţii. Sângele oamenilor împuşcaţi în zona Sălii Dalles a fost spălat, pentru a acoperi urmele intervenţiilor violente, iar sloganurile anticeauşiste de pe ziduri au fost acoperite cu vopsea.

În sediul puterii, la CC al PCR, Ceauşescu îşi pregătea rezistenţa. Ordonase ca militarii să recurgă la orice mijloace pentru a opri mulţimea care se pregătea să vină spre Piaţa Palatului.„La metrou să se dea cu gaze lacrimogene!“

Pe 22 decembrie, Nicolae Ceauşescu s-a trezit la ora 6.00. „Pe la 6.30 s-a întâlnit cu fratele său, generalul Ilie Ceauşescu, adjunctul ministrului Apărării. Discuţia a avut loc în Cabinetul 1 din sediul CC. Ilie Ceauşescu venise să-i sugereze fratelui său să schimbe strategia şi să facă schimbările dorite de Moscova. Îl îndemna să fie mai conciliant, să negocieze. Dar şeful statului i-a dat exemplul chinezesc cu Piaţa Tien An Men şi i-a spus lui Ilie să plece”, explică istoricul Alex Mihai Stoenescu.

Nicolae Ceauşescu a primit raportul de dimineaţă. Secretarul de cabinet al lui Ceauşescu, Mihai Hîrjău, a reconstituit momentul în 1994, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie: „În anticameră i-am găsit pe Dăscălescu şi pe Bobu. Aşteptau să iasă ori el, ori ea. În jurul orei 6.30 a ieşit Elena Ceauşescu şi ei i-au spus că în oraş au început să apară concentrări de oameni în diferite puncte. Pe la gurile de metrou, pe la Pipera, la Turbomecanica. După care, ea a intrat în birou la Ceauşescu. A ieşit şi Ceauşescu, îmbrăcat sumar, într-un halat de baie, e greu de descris cum arăta. Avea o figură descompusă. Le-a dat indicaţia ca orice încercare de regrupare să fie reprimată cu brutalitate. A spus: «Dacă sunt în metrou, să se dea cu gaze lacrimogene!» şi să fie aduse Gărzile patriotice, să se facă apel la uzine”.Pregătirea de luptă

În ciuda avertismentelor primite de la Ilie Verdeţ (în seara de 21 decembrie) şi de la Ilie Ceauşescu (în dimineaţa de 22 decembrie), Nicolae Ceauşescu a continuat să creadă în „servirea cauzei”. El vedea totul ca pe o luptă eroică pentru salvarea socialismului mondial, grav ameninţat de înţelegerile sovieto-americane şi de agenţii care mişunau prin România. Inclusiv în palatul său, căci dictatorul îşi suspectează apropiaţii că s-au dat cu duşmanul.

Secretarul Mihai Hîrjău avea să-şi amintească de întâlnirea dintre Ceauşescu şi conducătorii ministerelor de forţă: „În jurul orei 7.00 i-a chemat înăuntru, în cabinet, pe Milea, Postelnicu şi Vlad. Au stat câteva minute şi au plecat precipitaţi la punctele lor de comandă, care erau stabilite de seara”.

Să vină Stănculescu!Nemulţumit de informaţiile primite de la cei trei responsabili cu ordinea, Ceauşescu încearcă să grăbească schimbarea, care peste numai câteva ore îi va fi fatală. „La ora 7.00, Ceauşescu a cerut legătura cu Victor Stănculescu. Eu atunci am aflat că-l chemase de la Timişoara. Am sunat la cabinetul lui şi mi-a spus că este la Spitalul Militar. Am vorbit cu el, personal, la spital şi i-am spus că l-a chemat Ceauşescu. Mi-a spus că nu poate să vină, că are piciorul în ghips, dar îl poate trimite pe adjunctul său cu probleme de înzestrare. I-am spus lui Ceauşescu că Stănculescu nu poate să vină şi mi-a spus să-l chem pe Ilie Ceauşescu”, declara Hîrjău, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989”.

„Doping“ cu coniac finCei care au vorbit cu Ceauşescu în orele următoare au simţit mirosul de alcool fin pe care-l răspândea respiraţia acestuia. Niciun mister: dis-de-dimineaţă, dictatorul a băut două sticluţe mici de coniac Courvoisier, din „rezerva” secretarului de cabinet Constantin Manea.

De asemenea, Ceauşescu şi-a găsit timp să-şi facă şi injecţia cu insulină pe care o neglijase de câteva zile. În mod normal, el îşi injecta insulină de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, altfel îi creştea glicemia foarte mult. Diabetul îi măcina tot mai serios sănătatea lui Ceauşescu.

Încercarea cu Ilie Ceauşescu

După ce a primit rapoarte de la toţi oamenii din jurul lui, puţin după ora 8.00, Ceauşescu a convocat de urgenţă o şedinţă a Comitetului Politic Executiv al PCR. Aceasta este şedinţa în care Vasile Milea se bâlbâie şi nu este în stare să-i prezinte comandantului suprem un raport despre starea trupelor.

Ceauşescu ţipă la el şi rosteşte celebra replică: „Marş şi adu trupele!”. Vizibil marcat de această reacţie a dictatorului, Milea „bântuie” aproape o oră prin sediul CC, apoi sfârşeşte, la ora 9.35, într-un birou de la etajul 6. Ceauşescu anunţă că generalul Milea s-a sinucis şi îi pune eticheta: „laş şi trădător”.

În acest timp, Ilie Ceauşescu revine la biroul fratelui său, chemat de secretarul Hîrjău. „Am intrat în Cabinetul 1 şi mi-a spus: «Uite, Milea s-a sinucis». Era afectat atunci. Era şi ea acolo, lângă el. Şi el mi-a spus: «Te pregăteşti să iei comanda Armatei!». Îi zic: «Eu nu pot să iau comanda Armatei. Nu e calitatea mea». Aşa că mi-a zis: «Atunci du-te şi te-mbracă militar şi te duci la minister! Nu mai pierde timpul aici!». Aşa că am refuzat. Oricum, nu îmi dădea comanda Armatei, dar probabil a încercat, că deja îl chemase pe Stănculescu”, a declarat Ilie Ceauşescu, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989.
În dimineaţa de 22 decembrie, imediat după ora 08.30, gen. Vlad iese în strada Oneşti, cheamă la el pe şeful de stat major alpe Trupelor de securitate-miliţie, pe comandantul USLA şi pe şeful de stat major al Şcolii de a Băneasa şi le ordonă ridicarea Dispozitivului Militar Unic de Apărare a sediului CC al PCR, prevăzut prin Legea Apărării Naţionale; retragerea efectivelor în cazărmi, permiţând astfel penetrarea perimetrului de apărare a sediului central al puterii şi intrarea manifestanţilor în Piaţa Palatului (pătrunderea s-a petrecut în jurul orei 09.50). Aşa se explică de ce Raportul MApN înaintat Comisiei senatoriale de anchetă acuză Securitatea că s-a retras din dispozitiv şi a lăsat unităţile Armatei izolate, în contact cu mulţimea.
La ora 10.00 dupa sedinta CPEx (Vlad era deacord cu Ceausescu), generalul Vlad aprobă ordinul Inspectoratului General al Miliţiei redactat de gen. Romeo Câmpeanu, cu următorul conţinut:
Radiograma nr. S/65.809/22.12.1989.
„Din ordin vi se transmite că nu se folosesc armamentul din dotare şi nici alte forme de violenţă împotriva muncitorilor care demonstrează. În caz de atac al sediilor sau organelor noastre de către elemente anarhice, huliganice, se ripostează în conformitate cu legea (în loc de «cu fermitate», – Modificat pe ciornă de Generalul Vlad n.a.), prevenindu-se pătrunderea în sediile organelor noastre şi dezarmarea cadrelor.
Semnat: general-maior Câmpeanu Romeo” (Generalul Câmpeanu îndeplinea funcţia de adjunct al Şefului Inspectoratului General al Miliţiei – n.a.)
La ora 10.30, generalul Vlad ordonă, prin gen. Ghiţă, ieşirea unităţii combatante a Securităţii de la Televiziune din situaţia de luptă şi retragerea armamentului. La ora 11.15, deşi conducerea Televiziune se opune, comandantul unităţii de Securitate, Diţiu, îi invită pe primii revoluţionari în clădire.
Elena şi cheia de seif

Un episod controversat se petrece puţin după ora 9.30, când cuplul dictatorial aflase despre moartea lui Milea. Elena Ceauşescu îşi chemă aghiotantul, pe căpitanul Marian Rusu. Acesta avea să declare Comisiei Senatoriale în 1995: „În dimineaţa zilei de 22 decembrie am fost chemat de Elena Ceauşescu, în jurul orei 9.30. Am fost trimis până acasă la ei, în Primăverii, să iau o cheie. Am mers până la reşedinţă, am luat cheia. Ştia de ea femeia din casă care se ocupa de femeile de serviciu, răspundea de reşedinţa de la Snagov, era un fel de intendentă. O chema Suzana, mi-a dat cheia şi am adus-o la sediu. Era o cheie mare – dacă vreţi, ca o părere, o cheie de seif, deci pentru o casă de bani. Dar unde era această casă de bani, la Cabinetul 1, la Cabinetul 2, nu am de unde să ştiu”.

Cheia respectivă a ajuns la Elena Ceauşescu după ora 10.00. Această poveste este legată de prezenţa unui pachet şi a unei mape de piele pe parcursul fugii soţilor Ceauşescu din sediul CC spre Snagov şi apoi spre Boteni-Sălcuţa, unde avea să aterizeze elicopterul prezidenţial în jurul orei 13.00.

„Cu picioarele rupte să vină, altfel îl aduc arestat!“După ce a primit confirmarea, de la oamenii săi de încredere, că generalul Milea a fost găsit împuşcat, secretarii de la Cabinetul 1 au continuat telefoanele către generalul Stănculescu. „Am sunat la Stănculescu la Cabinet, pe firul scurt, şi mi-a spus aghiotantul că e acasă. I-am spus lui Ceauşescu ce se întâmplă, că are piciorul în ghips, şi a ţipat: «Cu picioarele rupte să vină, şi să vină în cinci minute! Să nu se joace, că-l aduc arestat!»”, a relatat Constantin Manea, unul dintre secretarii de cabinet ai lui Ceauşescu.

Într-un sfert de oră de la această ieşire violentă, Stănculescu s-a conformat şi a venit la Palat. El avea să constate că sediul CC era păzit de oameni înarmaţi până-n dinţi. Ceasul arăta 9.50. Povesteşte generalul Stănculescu: „Am intrat în Cabinetul 1, în holul din faţă. Pe parcurs, pe coridoare, erau cam 50 de oameni cu automate. Asta a fost o primă imagine. Am întrebat pe unul dintre cei de pe hol unde este Comandamentul Militar. Mi-a arătat că undeva lângă Cabinetul 1. Am intrat, le-am spus că am venit şi erau toţi în panică.

M-am dus la Ceauşescu la birou. Cred că Silviu Curticeanu m-a repezit puţin. A ieşit Ceauşescu şi m-a întrebat ce am păţit la picior. Mi-a spus să iau comanda, să întărim dispozitivul şi să apărăm“.„Luptăm sau nu luptăm?“

Pe la ora 10.00, după numirea lui Stănculescu ca ministru al Apărării, Nicolae Ceauşescu dictase deja consilierilor săi de presă comunicatul despre sinuciderea lui Milea. A urmat o şedinţă CPEx, în care „nea Nicu” a vrut să se convingă dacă „tovarăşii” mai luptă cu el până la capăt.

Unul dintre membrii CPEx, Ion Radu, fusese trimis de Ceauşescu să ia pulsul evenimentelor. „Ce-ai făcut, Radu?”, a întrebat Ceauşescu. Ion Radu a răspuns: „Am fost, aşa cum aţi ordonat. A fost imposibil să intrăm în discuţii. Nu am izbutit să intrăm în uzină. Plecau de la ICEM şi de la Turbomecanica din Militari. Au plecat şi de la «23 August». Tovarăşul Avram nu a putut să-i mai reţină. S-a oprit toată activitatea la cuptoare”.

Atunci, Ceauşescu recunoaşte că e vorba de o acţiune bine organizată şi face o informare asupra morţii lui Milea, după care a declarat stare de necesitate în întreaga ţară. Era trecut de ora 10.00. Principala întrebare pusă de Ceauşescu slugarnicilor din jurul său a fost dacă vor lupta toţi până la capăt. Răspunsul a venit în cor:
„Luptăm, tovarăşe secretar general!”.După şedinţă, Nicolae Ceauşescu a cerut să se elaboreze un decret prezidenţial privind introducerea stării de necesitate în întreaga ţară. Decretul, citit la radio la ora 10.11 şi la Televiziune, de la ora 10.50, menţiona: „Având în vedere încălcarea gravă a ordinii publice prin acte teroriste, de vandalism şi de distrugere a unor bunuri obşteşti”, în temeiul art. 75 din Constituţie se instituia starea de necesitate în întreaga ţară. Toate unităţile armatei, Ministerului de Interne şi formaţiunile patriotice erau puse în stare de alarmă. Pe timpul stării de necesitate se interziceau orice întruniri publice, precum şi circulaţia în grupuri mai mari de cinci persoane; se interzicea circulaţia în timpul nopţii, începând cu ora 23, cu excepţia persoanelor care lucrau în schimbul de noapte etc. Decretul se încheia cu aceste cuvinte: „Întreaga populaţie a ţării este obligată să respecte cu stricteţe legile ţării, ordinea şi liniştea publică, să apere bunurile obşteşti, să participe activ la înfăptuirea normală a activităţii economico-sociale

Decretul privind instituirea stării de necesitate a mai fost difuzat de câteva ori la radio şi la televiziune. Emisiunea TV s-a închis la ora 11.46.
Ar fi trebuit, conform programului tipărit, ca emisiunea să se reia la ora 19.00 cu telejurnalul, urmată de documentarul Deplina independenţă economică şi politică a ţării – realizare istorică a epocii Nicolae Ceauşescu, realizat de Vartan Arachelian, apoi un alt documentar: România în lume (redactor Paul Şoloc) etc., până la ora 22.00, când programul se încheia. La radio programul a continuat cu difuzarea unor cântece patriotice.

Lovitura de stat a lui StănculescuÎn timp ce Nicolae Ceauşescu primea confirmarea membrilor CPEx că vor lupta alături de el, generalul Victor Stănculescu oprea trupele care – la ordinul anterior al lui Milea – veneau să facă prăpăd în Bucureşti.

Momentul deposedării lui Ceauşescu de putere este relatat de istoricul Alex Mihai Stoenescu. „Stănculescu emite ordinul de la ora 10.07: RONDOUL – indicativul personal al lui Milea. Stănculescu transmite prin căpitanul Tufan, care se afla la etajul 6 al clădirii, ca şi când Milea trăieşte. Ordinul este ca trupele să se întoarcă în cazărmi, iar dacă se întâlnesc cu oamenii, să parlamenteze. Este momentul în care civilii se urcă pe tancuri. Stănculescu trimite spre cazarmă inclusiv TAB-urile din Piaţa Palatului, în timp ce grupa operativă de la etajul 1 le cerea să vină TAB-urile. De la 10.07 până la 10.40, Stănculescu repetă ordinele de întoarcere în cazărmi. Aşa s-a putut intra în Piaţă: pentru că TAB-urile plecaseră în urma acelor mesaje repetate transmise de Stănculescu. Acesta a fost momentul în care Stănculescu a iniţiat lovitura de stat. Ceauşescu i-a spus: «Mergi şi opriţi!», iar el a dat ordin ca militarii să nu tragă, să colaboreze”.

Nicolae Ceauşescu a ieşit în balcon pe la 11.30, cu o portavoce în mână, încercând să potolească spiritele. Nu a reuşit să vorbească.

Tentativele de ieşire din CC

După lovitura de stat dată de Stănculescu, Ceauşescu avea să mai reziste două ore în sediul CC. Până la 12.09, când a decolat spre Snagov. După şedinţa CPEx, Ceauşescu a intenţionat să preia conducerea Armatei, însă directorul Cancelariei, Silviu Curticeanu, nu a mai apucat să scrie decretul.La ora 10.59 a fost transmis la Radio şi la Televiziune comunicatul despre moartea lui Milea. Se strângea laţul. Clădirea CC nu mai era sigură, pentru că gărzile slăbiseră paza, iar Piaţa Palatului era plină de revoluţionari.

„Ceauşescu ceruse, după ora 10.00, de trei ori să părăsească clădirea. Prima a fost să fie scos prin subsol, însă cei de la Direcţia a V-a au spus că traseul nu este operaţional. A cerut apoi ca maşina să vină la scară. Marin Neagoe, şeful pazei preşedintelui, i-a spus să nu iasă că sunt muncitorii pe stradă. Era pe la ora 10.30. I-a cerut generalului Eftimescu, care era şeful grupei operative la etajul 1, să-i organizeze evacuarea cu forţe militare. În piaţă ar fi trebuit să fie TAB-urile, dar au fost trimise de Stănculescu spre cazarmă. Trebuia să vină cu chepengurile deschise. Să iasă direct de pe uşa CC în TAB-uri şi să plece în forţă trăgând foc, chiar omorând oameni. Cu TAB-urile astea avea în gând să ajungă la Snagov. A fost planul lui Eftimescu. În urma acestor eşecuri de a-l evacua s-a mers cu varianta cu elicopterul. Stănculescu ia legătura cu generalul Rus şi îi cere elicopterul. Stănculescu se înţelesese cu Neagoe. Au chemat să coboare două elicoptere. Cum Ceauşescu a plecat de la etajul 1, Vlad a dat ordinul de deschidere a uşilor”

–-

 Generalul Stănculescu (ministrul Apărării) şi colonelul Neagoe (şeful Direcţiei a V-a a Securităţii) sunt cei care au hotărât evacuarea cuplului dictatorial din palatul puterii comuniste.

22 decembrie 1989. După moartea generalului Vasile Milea, consemnată la ora 9.35, lucrurile se complică şi mai mult în palatul puterii lui Ceauşescu. Dictatorul ia decizii pripite, se simte sabotat şi îşi încearcă apropiaţii, poate-poate îi depistează pe trădători. O decizie crucială, motivată de dispariţia lui Milea, este numirea lui Victor Atanasie Stănculescu la comanda Armatei. Ceasul arată ora 9.50. Din acest moment, presiunea din stradă începe să crească, iar în interiorul Comitetului Central planează neliniştea.

Puţin după ora 11.00, Ceauşescu constată că ordinele date de el sunt executate exact pe dos. În loc ca Piaţa Palatului să se golească de manifestanţi, ea se umple. În loc ca trupele să vină în centrul Capitalei, ele sunt retrase în cazărmi.

Explicaţia se află la generalul Stănculescu: abia numit – verbal – ministru al Apărării, acesta emite, la ora 10.07, ordinul de retragere a trupelor în cazărmi. Ceauşescu devine prizonier în sediul CC. Palatul puterii sale devine un loc periculos. Singura soluţie rămâne evacuarea!

Indicativul „RONDOUL“

Încercările de evacuare terestră sau prin tunelele subterane sunt practic inutile. Piaţa se umple cu demonstranţi, iar subsolul nu e operaţional.

În „Istoria loviturilor de stat din România”, Alex Mihai Stoenescu a consemnat: „Aflat încă în sediul puterii, la ora 10.07, generalul Stănculescu dă primul ordin contrar ordinului comandantului suprem. El foloseşte indicativul «RONDOUL», care era indicativul ministrului Apărării Naţionale. Ordinul este repetat, întocmai, de cel puţin două ori. Armata execută acest ordin, trupele venite din teritoriu se opresc, iar cele din Bucureşti parlamentează, apoi se retrag spre cazărmi”.

Nicolae Ceauşescu constată ce nu mai conduce el, ci altcineva. De aceea, disperat, apelează la „arma populară”: încearcă să se adreseze mulţimii.

„Nicule, Nicule, hai!“

Ora 11.30. „Nea Nicu” priveşte, din spatele unei perdele, spre mulţimea din Piaţă. Ce vor oamenii ăştia? Ce au cu noi? Îl fulgeră o amintire: ce frumos a fost atunci, în ’68, când au intrat în Cehoslovacia!… Comparaţia cu prezentul e dureroasă. Acum, pericolele îl încolţesc din toate părţile. Ţara e plină de „spioni”, iar „trădătorii” fac planuri chiar în preajma comandantului suprem. Se hotărăşte: trebuie să le vorbească oamenilor din Piaţă! Nu se poate să nu-l înţeleagă… Încercând să-şi facă singur curaj, uită că, la acelaşi balcon, fusese huiduit cu o zi în urmă.

Constantin Manea, secretar de cabinet al lui Ceauşescu, îşi amintea în 1993, la Comisia „Decembrie 1989”: „Când a apărut primul elicopter care arunca fluturaşi, a făcut zgomot deasupra Pieţei. Dăscălescu a avut primul exces de furie: «Tovarăşe secretar general, asta este o mare greşală, cine a chemat elicopterul?». Înainte de a apărea acest elicopter, Ceauşescu îi spusese lui Dăscălescu: «Ar fi bine să ieşi tu să-i calmezi puţin, şi după aceea mai vedem». Apoi, Dăscălescu a spus: «Numai dumneavoastră mai puteţi fi în stare să-i potoliţi». La care Ceauşescu s-a uitat aşa, o dată, şi a făcut semn cu mâna a lehamite.

A chemat aghiotantul să-i facă rost de o portavoce. Au găsit portavoce, au pus o baterie, a durat câteva minute şi lui i s-a părut enorm. Au ieşit la balcon – Ceauşescu, Bobu şi Dăscălescu. Elena Ceauşescu nu a vrut să iasă, a rămas în birou, după perdea, să vadă ce se întâmplă pe balcon. Ceauşescu nici nu a putut vorbi, că au şi început să zboare pietre către el. Nu au fost loviţi nici el, nici ceilalţi, dar una dintre pietre a spart geamul şi s-a oprit exact peste telefoane. Ea s-a speriat şi a strigat: «Nicule, Nicule, hai!»”.

Portavocea neagră

După ordinele lui Stănculescu, Securitatea a început să slăbească şi ea paza sediului CC. Întâi în exterior, apoi şi pe interior. De breşele de afară au profitat câteva zeci de manifestanţi. Printre ei: pictorul Ion Gâtlan, tatăl primei victime a represiunii de la Bucureşti.

„Eu am venit dinspre Cişmigiu. Am ajuns la CC puţin după sinuciderea generalului Milea. Pe manifestele care cădeau din cer, aruncate din elicopter, scria aşa: «Mergeţi la casele dumneavoastră! Ordinea de stat se va restabili». În faţa CC erau trei-patru sute de oameni. Nu erau organizaţi. Stăteau în pâlcuri şi comentau despre Ceauşescu. Era o zi de decembrie neobişnuit de caldă. Pe lângă sediul CC erau tufe de trandafiri cu pământul strâns în jurul rădăcinii. Pământul era moale, puteai să-l modelezi în mână. La un moment dat, Ceauşescu iese disperat la balcon. Asta după ce plecaseră TAB-urile din Piaţă. Cu toate că avea microfoanele montate, nu erau conectate. Şi a ieşit cu o portavoce neagră, apoi a vorbit: «Tovarăşi! Mergeţi la casele voastre! S-a pregătit o lovitură de stat, dar vom restabili ordinea. Acum plecaţi la casele voastre! Este o încercare de lovitură de stat». Nu mai era acea voce autoritară a lui Ceauşescu, voce pe care o ştiam de zeci de ani. Era glasul unui om sfârşit. Şi el era transfigurat. Se vedea frica pe faţa lui”.

Pământ de flori

Gâtlan se afla chiar sub balconul în care se agita Ceauşescu. El venise în Piaţa Palatului împreună cu soţia sa, dar la un moment dat a trimis-o acasă: „Du-te, că ne împuşcă ăştia pe amândoi şi nu mai are cine creşte copiii. Măcar tu să scapi”. Aveau doi băieţi şi trei fete. Gâtlan nu aflase că băiatul său cel mare, de 19 ani şi 9 luni, fusese omorât în seara precedentă, la Sala Dalles!

Ion Gâtlan reia firul evenimentelor din 22 decembrie.

„În timp ce ne spunea Ceauşescu să mergem acasă, eu iau nişte pământ de jos, de la tulpina tufelor de trandafiri, şi dau spre el. S-a sfărâmat, a sărit în toate părţile. Unul de pe lângă mine a luat de jos o bâtă, să fi fost coada vreunui steag abandonat după mitingul din 21 decembrie. A aruncat cu el spre balcon. Ceauşescu s-a ferit. Când a văzut că se aruncă în el, s-a retras dezamăgit, cu portavocea în mână. Părăsea balconul”.

Chipuri de fugari pe plăcuţe de WC

După încercarea nereuşită de a le vorbi demonstranţilor, Ceauşescu n-a mai stat pe gânduri: părăseşte sediul.
Unul dintre ofiţerii de pază din  CC, locotenent-colonelul Ion Tălpeanu, a lăsat o mărturie despre cât de rapidă a fost decizia de plecare spre lifturi. „După încercările nereuşite de a vorbi mulţimii, m-a trimis să-i aduc paltonul. Îşi ţinea hainele în spatele cabinetului. Am luat de acolo paltonul, fularul, pălăria. I le-am adus, iar când am ajuns, am văzut că se hotărâseră să plece. În momentul în care i-am dat hainele, Ceauşescu ori vorbea cu soţia, ori vorbea singur: «Plecăm, sunt muncitori şi nu se poate trage! Plecăm şi vedem ce-o să facem!»“.

Ceauşescu şi însoţitorii săi nu au plecat spre terasă cu cele două lifturi din faţa Cabinetului 1, pentru că, din construcţie, acestea urcau numai până la etajul 5. De aceea, „iubitul conducător“ şi „cea dintâi femeie a ţării“ au fost conduşi pe holul principal, spre dreapta, până la alte două lifturi. Acestea erau situate în zona destinată personalului de serviciu şi chelnerilor aflaţi în slujba lui Ceauşescu.

În apropierea acestor lifturi se află două WC-uri, pe lângă care Ceauşeştii au trecut în fugă. Au avut ocazia să vadă, pentru ultima oară, o ctitorie care mai dăinuie şi azi: cele două fotograme care indică „Bărbaţi“ şi „Femei“. Profilurile de pe ele sunt, evident, ale celor doi – Nicolae şi Elena Ceauşescu.

După 20 de ani, în fostul CC au mai rămas pe pereţi indicatoarele de la toalete, cu profilul dictatorilor

„Potârnichile“

Până să părăsească holul principal, Ceauşescu a dus un dialog al surzilor cu cei din apropierea cabinetului său. Nu-l mai asculta nimeni. Revoluţionarii erau la uşi şi încercau să pătrundă în sediu. Edificatoare este relatarea generalului Stănculescu, în 1993, la Comisia „Decembrie 1989”: „Nu am văzut atunci decât nişte oameni speriaţi, asta era imaginea. S-au răspândit ca potârnichile. Câţiva i-au urmat pe soţii Ceauşescu şi au plecat cu un lift care era plin“.

Tehnica „potârnichilor“ a fost folosită şi de prim-ministrul Constantin Dăscălescu. „Ceauşescu a vrut să-l ia pe Dăscălescu în elicopter. Dar Dăscălescu a spus că merge să-şi ia paltonul şi s-a ascuns în WC până când a plecat Ceauşescu“, a declarat pentru „Adevărul“ Ştefan Andrei, fost membru al CPEx.

Operaţiunea „Liftul“

Ultimul drum al lui Nicolae Ceauşescu în sediul Comitetului Central a fost cu liftul. De la etajul 1 până aproape la etajul 6. Nu de alta, dar liftul s-a blocat între etajele 5 şi 6, cu două palme înaintea destinaţiei. Iniţial, însoţitorii au crezut că este mâna revoluţionarilor, însă unii martori din CC spun că, de emoţie, este posibil ca Elena Ceauşescu să fi lovit uşa liftului.

Aghiotantul lui Nicolae Ceauşescu, maiorul Florian Raţ, a însoţit cuplul dictatorial în lift. Acesta avea să declare Comisiei „Decembrie 1989”: „Era aproximativ ora 11.45 şi am urcat în lift cu Elena şi cu Nicolae Ceauşescu, să ajungem la etajul 6, unde aterizase elicopterul. Când să mai avem vreo 30 de centimetri până la etajul 6, s-a oprit liftul, probabil că a umblat cineva la el. Atunci Ceauşescu mi-a spus să sparg geamul, că poate deblocăm uşa. Am dat cu patul automatului şi am spart geamul, dar tot nu s-a putut. Atunci, cineva de afară a băgat mâna şi a declanşat rotiţa de sus şi s-a deschis uşa. Am ieşit eu întâi, am dat mâna şi i-am ajutat şi pe ei să iasă. Acolo era generalul Stănculescu. A spus să mergem pe terasă, că ne aşteaptă elicopterul.
I-am spus că nu ştiu unde este, că deşi sunt de 17 ani în CC, nu am fost niciodată acolo”.

Stănculescu i-a condus pe soţii Ceauşescu până la elicopter, în care urcaseră deja Emil Bobu şi Manea Mănescu. Aşadar, generalul nu s-a despărţit de cuplul dictatorial la lift, la etajul 1, ci sus, pe acoperişul clădirii.

Interesul sovieticilor

În cartea „Revoluţia Română din decembrie 1989 în context internaţional”, istoricul Ioan Scurtu sesizează un aspect important al evenimentelor de atunci: interesul sovieticilor.

„După ce, timp de o săptămână, conducerea sovietică a evitat să-şi exprime public poziţia faţă de România, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, Congresul Deputaţilor Poporului al URSS a fost informat de Gorbaciov că a primit veşti de la Ambasada sovietică la Bucureşti, despre evenimentele din noaptea precedentă, drept care a propus elaborarea unei declaraţii politice. «Congresul Deputaţilor Poporului ai URSS îşi exprimă îngrijorarea serioasă în legătură cu ştirile referitoare la evenimentele dramatice din România, care au dus la victime omeneşti. Aceasta trezeşte un sentiment de profund regret. Ne exprimăm speranţa că, în cel mai scurt timp, în România vor fi găsite posibilităţi de reglementare paşnică a problemelor apărute, în spiritul răbdării, umanismului şi respectării drepturilor omului».

În timp ce la Moscova se adopta acest document, în Bucureşti, revoluţionarii pătrundeau în clădirea Comitetului Central, iar militarii din interior, deşi aveau la dispoziţie armament şi muniţie, nu au opus rezistenţă”, scrie Scurtu în cartea sa.

În aceste clipe istorice, Ceauşescu era aşteptat pe terasa clădirii CC de elicopterul prezidenţial, cu motoarele pornite.La ora 13.00, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică prin care dădea ordin ca armata să se subordoneze numai Ministerului Apărării Naţionale.

În acea zi de 22 decembrie 1989, vestea căderii lui Nicolae Ceauşescu a fost comunicată de televiziunea română, în jurul orei 13.00, prin intervenţiile actorului Ion Caramitru şi poetului Mircea Dinescu. La postul naţional de radio ştirea a fost anunţată de Alexandru Mironov. La rândul său, Emanuel Valeriu a transmis, prin telefon, din Bucureşti, primul reportaj recepţionat de „Europa Liberă”, care l-a difuzat imediat.La ora 13.30, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică, în care se menţiona: „Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi cu calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comitetelor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare”[16]. Într-o altă notă telefonică, generalul Stănculescu preciza: „Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale”[17]. Astfel, generalul Stănculescu a preluat asupra sa prerogativele Comandantului Suprem, care, potrivit Constituţiei aparţineau Preşedintelui Republicii Socialiste România.

Stănculescu a părăsit clădirea Comitetului Central după ce a constatat că elicopterul în care s-au îmbarcat Nicolae şi Elena Ceauşescu şi-a luat zborul după cum singur avea să mărturisească, s-a strecurat prin mulţimea care afluia spre Comitetul Central şi s-a dus pe jos până la fostul sediu al Ministerului Apărării Naţionale, din strada Valter Mărăcineanu (lângă Cişmigiu), pentru a face rost de o maşină cu care să se deplaseze.

După ce autorul loviturii de Stat a reuşit să obţină maşina solicitată, a ajuns la Ministerul Apărării Naţionale din cartierul Drumul Taberei, unde şi-a exercitat funcţia de ministru, în condiţiile în care ministrul titular, generalul Vasile Milea, era mort, iar generalul Ştefan Guşă – şeful Marelui Stat Major – nu sosise de la Timişoara. Generalul Stănculescu s-a prevalat de faptul că era prim-adjunct al ministrului şi că fusese numit titular de Nicolae Ceauşescu.

Ceauşescu nu era numai comandantul suprem al forţelor armate şi preşedintele Consiliului Apărării Republicii Socialiste România, ci şi Preşedintele Republicii şi al Consiliului de Stat; el numea şi revoca miniştrii, membrii Tribunalului Suprem, stabilea rangurile diplomatice etc[18]. În calitate de secretar general al P.C.R., Ceauşescu avea în subordine toate organele şi organizaţiile de partid, inclusiv pe primii secretari din judeţe, care erau în acelaşi timp şi preşedinţii Consiliilor judeţene.

La ora 14, căpitanul de rangul I Constantin Cico Dumitrescu s-a adresat din studioul 4 al Televiziunii: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm”

Peste circa o jumătate de oră, Ion Iliescu a venit la Televiziune, unde a fost salutat cu entuziasm de Teodor Brateş, coordonatorul emisiei din studioul 4, care transmitea revoluţia română în direct. Ion Iliescu a luat cuvântul în jurul orei 14.45 şi, după ce a salutat înlăturarea dictatorului Ceauşescu, a apreciat: „Poporul nostru trebuie să dea dovadă de maturitate în aceste momente, să ne putem reorganiza pe baze democratice. Vom constitui în cursul acestei zile un Comitet al Salvării Naţionale, care să înceapă să pună ordine”
El a cerut ca la ora 17 „toţi cei responsabili care se pot angaja în această operă constructivă” să vină la Comitetul Central: „Trebuie neapărat să ne reorganizăm, într-un Comitet de Salvare Naţională. Să elaborăm un program de acţiune”. Aşadar, încă de la prima sa apariţie publică, Ion Iliescu s-a comportat ca un lider politic, hotărât să-şi asume răspunderea organizării României pe baze democratice.

De la Televiziune, Iliescu s-a deplasat la Ministerul Apărării Naţionale, unde a discutat cu generalul Stănculescu. Ulterior, Iliescu avea să precizeze: „El ne-a oferit găzduire şi primele informaţii. Mi-am dat seama că singura instituţie pe care ne puteam sprijini, în condiţiile acelea, era Armata. Acolo exista şi reţeaua specială de telefonie, care acoperea întreg teritoriul României”[21]. Generalul Victor Stănculescu avea să redea acest moment astfel: „I-am spus lui Sergiu Nicolaescu că îi trimit un TAB la Televiziune să aducă pe cei de acolo, întrucât le pot asigura protecţie la Ministerul Apărării Naţionale. Şi atunci au venit la M.Ap.N. şi Iliescu şi Nicolaescu, cu Voican şi cu încă unul, care aşa tot umbla cu automatul de gât, Montanu, iar aghiotantul le-a spus:Atunci m-a întrebat Iliescu:şi eu i-am spus:„ Generalul Stănculescu aprecia că „Iliescu nu prea ştia ce să mă întrebe, atunci i-am spus eu, situaţia la ora actuală era aşa, armata a intrat în cazărmi, repet – pot să vă asigur securitatea şi nu vom mai putea scoate armata din cazărmi din nou”.

La întrebarea lui Dinu Săraru: „Cum l-aţi tratat? Ca un posibil conducător al Revoluţiei?”, Stănculescu a răspuns: „Am considerat că este posibil să fie conducător […] I-am acordat încredere, acesta a fost de fapt adevărul, nu i-am spus concret: , dar l-am lăsat să-şi dea drumul să meargă pe ce voia el, deci nu a fost o „. Generalul a explicat: „Tot timpul le-am asigurat masa, iar în sala de Consiliu le-am asigurat saltele, paturi pliante şi i-am pus pe toţi să doarmă în noaptea aia în minister”
în calitatea pe care o avea, de ministru al Apărării Naţionale, a oferit lui Ion Iliescu şi însoţitorilor săi, protecţie personală, sală unde să aibă loc discuţiile, hrană şi locuri de dormit.

La acea primă întâlnire: Armata a predat puterea lui Ion Iliescu.„Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm!

Pe 22 decembrie, în jurul orei 14.15, căpitanul de rang I Emil (Cico) Dumitrescu şi-a făcut apariţia la Televiziunea Română. Discursul lui a fost difuzat din Studioul 5 al Televiziunii Române, de unde cu numai zece minute mai devreme vorbea generalul Nicolae Militaru.

Căpitanul Emil Cico Dumitrescu cerea în direct ca Ion Iliescu să se prezinte la Televiziune: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm! „Tovarăşul Iliescu era în zonă, fiind contactat de Sergiu Nicolaescu. Căpitanul Emil Cico Dumitrescu: Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi.

NOTE

Diversiunile externe şi chiloţii româneşti

Trebuie să ne fie foarte clar că, dacă aceste acţiuni nu au fost declanşate pentru răsturnarea lui Ceauşescu, alternativa este: sprijin pentru noua putere, asigurarea unei legitimităţi revoluţionare prin inventarea unui inamic – „securiştii-terorişti”. Nici nu putem ignora importanţa lor, când muncitorii de la Timişoara ies în stradă pe 20 decembrie ca urmare a informaţiei false că la Catedrală sunt 30 de copii morţi, iar la Bucureşti pentru că sunt 10.000 de morţi la Universitate, după ce oamenii au văzut şi auzit întreruperea mitingului. Nimeni – cu excepţia mea – nu a stat să se întrebe de ce au strigat până au răguşit revoluţionarii de la Timişoara către concetăţenii lor: „Laşilor, veniţi cu noi!”, timp de patru zile, şi mulţimea nu s-a mişcat decât atunci când s-a trezit înconjurată stupid de Armată în fabrici şi anunţată diversionist de Europa liberă că sunt 4500 de morţi în Centru. Când am cercetat mărturiile revoluţionarilor de la fabrica Elba şi de la Fabrica de Tutun, atunci nişte tineri, în 2005 nişte oameni maturi, lista revendicărilor era foarte precisă: chiloţi, vată, ciocolată, saloane de Anul Nou!

O zi din viaţa lui Atanasie Stănculescu

Victor Stănculescu, şters de pe lista membrilor CC, din cauza Securităţii, se imobilizează în Spitalul din Timişoara şi îşi pune piciorul în ghips la Bucureşti, pentru că ştia ce operaţiune este în curs. A crede că s-a dus la Timişoara să ordone foc împotriva oamenilor şi că apoi a venit la CC şi „s-a orientat” este o naivitate. Dar pentru a încerca să amplasăm acţiunile sale în vreo subcategorie istorică, trebuie să facem inventarul lor.

Ora 09.50. După ce a fost numit ministrul Apărării, s-a deplasat la grupa operativă şi a aflat situaţia trupelor, mai ales a coloanelor de tancuri chemate de Milea împotriva bucureştenilor. Apoi s-a deplasat la grupa de transmisiuni de la etajul VI al CC.

Ora 10.05. Cere comandantului grupei de transmisiuni, mr. Tufan, să execute numai ordinele sale, fără să comunice eşaloanelor superioare natura acestor ordine.

Ora 10.07. Gen Stănculescu, folosind ilegal indicativul secret al ministrului Milea, RONDOUL, care era un indicator personalizat, dă ordin tuturor trupelor aflate în mişcare şi în dispozitiv să abandoneze misiunea de luptă ordonată de Milea şi să se întoarcă în cazărmi.

N-a fost cu NOI, a fost cu ION

Ora 10.10. Comandanţii de subunităţi de blindate din oraş îi anunţă pe manifestanţi că au primit ordin să se întoarcă în cazărmi. Mulţimea începe să se urce pe tancuri. Mărturia revoluţionarului Mihai Montanu mi se pare semnificativă: „La un moment dat, în jurul orei 10.00, unul la care mă uitam mai mult, un lt. major, a început să zâmbească. Şi atunci am spus la lume: „Gata. Armata e cu noi”. L-am întrebat: „Ce ordin ai primit?”. Mi-a răspuns: „Să ne retragem în unitate”. Ne-am urcat toţi pe TAB-uri. Flori pe ţevile de puşti. I-am spus: „Te retragi la unitate, dar treci prin Piaţa Palatului şi ne laşi acolo”” (Arhiva Senatului României, Stenograma nr. 14/10.XI.1993, Audiere Montanu Mihai, p.6. – n.a.)

Între 10.10 şi 10.40, gen Stănculescu repetă ordinele de retragere în cazărmi şi cere subunităţilor să „parlamenteze” cu manifestanţii. La aceste ore nu exista conceptul de „trecere a Armatei de partea revoluţiei”.
Ora 11.15. Regimentul 7 Mecanizat cere permisiunea să deschidă foc direct împotriva manifestanţilor. Gen. Stănculescu refuză şi ordonă întoarcerea în cazarmă.

Lui Ceauşescu i s-au blocat tunelele de fugă

Ora 11.20. Nicolae Ceauşescu cere evacuarea sa pe cale terestră. Direcţia V a Securităţii îi comunică faptul că accesul prin tunelurile subterane este blocat tehnic. În aceste condiţii, generalul Eftimescu întocmeşte un plan pentru evacuarea soţilor Ceauşescu folosind blindatele aflate în apropiere. Căutând să reconstituie faptele în anul 1990, din calitatea de viceprim-ministru, Gelu Voican Voiculescu a aflat de la ofiţerii implicaţi că planul lui Eftimescu prevedea venirea TAB-urilor „cu trapele deschise spre intrarea B, flancate de cordoane de militari pe laturi şi de acolo, pe strada Oneşti, cu tancurile în frunte înaintau în viteză trecând peste oameni, călcînd peste oameni cu ele”. La ora 11.22, Documentarul comandantului Armatei 1 preciza: „TAB de la Piaţa Palatului să se retragă la intrările de la CC. Col. Costin: unit(ăţile) care sunt în apropiere de Sala Palatului să se retragă către intrările CC.” [Documentarul-Comandantului, Gl.Mr. Voinea Gh., copertă verde, p.112 (pagina din din dreapta) (n.a.)] Acest ordin disperat, menit să asigure forţele cu care să fie pus în aplicare planul de evacuare a soţilor Ceauşescu şi masacrarea manifestanţilor, nu a ajuns la trupe, din cauza faptului că echipa de transmisiuni din clădirea CC nu mai răspundea la alte comenzi decât ale generalului Stănculescu.

Stănculescu decide să-l zboare pe Ceauşescu

În jurul orei 11.30, în înţelegere cu gen. Rus, gen. Stănculescu alege varianta evacuării pe calea aerului cu elicopterul. În acelaşi timp, în cadrul aceloraşi comunicaţii cu gen. Rus, Stănculescu îi cere acestuia să aducă în ţară aeronava presidenţială pentru evacuarea lui Nicolae Ceauşescu în China.

Între orele 12.10 şi 13.00, la indicaţia lui Stănculescu, Comandamentul Aviaţiei ordonă interdicţia oricărui zbor în spaţiul aerian al României şi doborârea oricărei aeronave, iar Direcţia V a Securităţii ordonă subunităţii de pază de la Snagov să îi blocheze pe soţii Ceauşescu în palat.

Ora 13.30. Ajuns la sediul M.Ap.N., gen. Stănculescu semnează două ordine fundamentale pentru a se înţelege poziţia sa şi a Armatei la acea oră.

Notele telefonice ale M.Ap.N.

Nota telefonică nr. 38 a fost întocmită de conducerea Marelui Stat Major, după evacuarea lui Nicolae Ceauşescu din clădirea CC al PCR, găsită în acest stadiu de generalul Stănculescu la sosirea în minister şi semnată de acesta. Prin nota nr. 39, Nicolae Ceauşescu este deposedat oficial de autoritatea de comandant suprem, iar unităţile militare din ţară şi din Bucureşti primesc misiunea de a prelua controlul asupra Comitetelor Judeţene de Partid, asupra Televiziunii, Radioului, Palatului Telefoanelor şi a altor obiective.

Republica Socialistă România
Ministerul Apărării Naţionale
NOTĂ TELEFONICĂ

Nr. 37/ 22 decembrie 1989, ora 11.30

Toate unităţile militare să se considere în stare de luptă şi să acţioneze conform condiţiilor „Stării de necesitate”.

General-locotenent Ilie Ceauşescu

Republica Socialistă România
Ministerul Apărării Naţionale
NOTA TELEFONICĂ

Nr. 38/ 22 decembrie 1989, ora 13.30

Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comitetelor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare.

General locotenent Atanasie Stănculescu

Republica Socialistă România
Ministerul Apărării Naţionale
NOTA TELEFONICĂ

Nr. 39/ 22 decembrie 1989, ora 13.30
Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale. Faţă de cele ordonate, comandanţii militari să asigure paza obiectivelor civile de importanţă deosebită cu subunităţi înarmate, care să nu tragă decât în situaţia în care sunt atacate de grupuri înarmate cu arme de foc. Pentru stabilirea priorităţilor în asigurarea pazei, comandanţii militari să se pună de acord cu reprezentanţii organelor locale. Militarii care asigură paza acestor obiective să poarte pe braţul stâng banderolă tricoloră.

General-locotenent Atanasie Stănculescu

Dovada loviturii de stat militare

Asupra Ordinului nr. 39, Curtea Supremă de Justiţie, ca autoritate juridică, s-a pronunţat astfel: „Acesta a fost momentul în care Armata a preluat practic prerogativele comandantului suprem, în condiţiile în care ministrul Apărării nu mai exista” (CSJ.SPM, Autor colectiv coordonat de gen.bg. Samoilă Joarză, Sinteza aspectelor rezultate din anchetele efectuate de Parchetul Militar, în perioada 1990-1994, în cauzele privind evenimentele din decembrie 1989, p.122 – n.a.) În acest loc doresc să precizez că oriunde şi oricând formule de genul „Armata a trecut de partea revoluţiei” sau „Armata a preluat prerogativele comandantului suprem” echivalează cu lovitura de stat militară. Academicianul Răzvan Theodorescu propune pentru acest moment formula: „acţiunea militară”, pentru a se evita folosirea termenului deranjant de lovitură de stat militară. Formula poate fi acceptată doar dacă se referă la întregul comportament al Securităţii şi Armatei de după 22 decembrie.

Armata preia controlul obiectivelor strategice

În privinţa semnificaţiei Ordinelor 38 şi 39 este de observat că, în timp ce Ordinul 38 cere tuturor unităţilor militare de pe întreg teritorul ţării să se retragă în cazărmi, Ordinul 39 le cere să asigure „paza obiectivelor civile de importanţă deosebită cu subunităţi înarmate”. Cauza schimbării de atitudine, de la retragere în cazărmi, la preluarea controlului asupra obiectivelor strategice, este deschiderea „Televiziunii Române Libere”. În momentul în care cpt. Mihai Lupoi vorbeşte despre Gărzile Patriotice, care „trebuie să apere revoluţia pe care noi o facem acum” (este prima cerere de înarmare a GP), la Ministerul Apărării, generalul Stănculescu dă urgent un ordin de repetare a ordinului conţinut de Nota telefonică nr.39 (la ora 14.10), apoi un ordin de împiedicare a înarmării Gărzilor Patriotice, care ajunge la Armata 1 la 14.45:

(Ora) 14.45. Gl. lt. Stănculescu

să nu se dea armament la G.P ( Gărzile patriotice).
Serviciul operativ. Ordinele să se dea numai de comandanţi” (Documentarul-Comandantului, Gl.Mr. Voinea Gh., copertă verde, p.113 – n.a)

La ora 15.00, gen. Stănculescu emite un nou ordin, prin care precizează obiectivele care intră sub controlul Armatei:

Control militar total

Obiective ocupate în Bucureşti de forţele Ministerului Apărării Naţionale începând cu ora 15.00

OBIECTIVE

Banca comerţ. Exterior
Da – Banca RSR pl. (Da) R(egimentul) 22 = 26 mil(itari)
Da – Poşta pl. (Da. R22)

Castelul de apă Buc. (vezi verso) (au fost preluate sub pază toate centrele de alimentare cu apă potabilă ale Capitalei, indicate de ICAB, n.a.)
Radiodifuziunea Nuferilor – 4 (blindate)
TV – 8 (blindate)
CC – 8 (tăiat şi pus 7 blindate)
Palat. Cons. Stat – 4 (blindate)

Telefoane (Palatul Telefoanelor) – 3 (blindate) – 40.22.53 (telefon de legătură).
Centr. Rd. Comunic Nr. 2 (Centrul de Radiocomunicaţii) – 3 (blindate)
MAI (greu descifrabil) – 4 (blindate)
Dispeceratul energetic naţ. – 2 (blindate)
CET Progresu – 30 militari (de la) R 2 Mc.
Da – (text indescifrabil) … Venezuela Nr. 1 – 10 ( militari de la) R 48 R H 1 (sau A).
Da – cpt. Pascu – Centr. ptr. inf. extern (acesta ar fi sediul CIE al Securităţii, dar, având în vedere locaţia, este posibil să fie vorba de centrul de informatică din clădirea Creţulescu, n.a.) –
– mag. Muzica C. Victoriei
– Ministerul de externe – 3 (TAB) + 1 Tc ?
– Tezaur (vizavi CEC) – 6×3 = 18 +1+1) R2 Mc (Documentarul Comandantului Armatei 1 -copertă verde-, p. 114 n.a.)

Spectacol televizat cu împuşcături

Fundamental pentru ordinul de la ora 15.00 a fost ocuparea de către forţele Armatei a sediilor tuturor Comitetelor Judeţene de Partid. Totodată, pe măsură ce căpitanul Mihai Lupoi face greşeala de a se implica în direct în scandalul din studioul 4 – la un moment dat chiar afirmă că s-a tras cu „trasoare de manevră”!! – , generalul Stănculescu ia legătura cu ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor, Pintilie, ofiţer acoperit DIA, pentru a opri emisia: „Am vrut să opresc televiziunea. Era răposatul gen. Pintilie, care fusese la Centrul de comunicaţii guvernamentale. Şi i-am spus: „De unde?”. Zice: „Ştiu de unde. De la telefoane, sus, Palatul Telefoanelor, sus, la ultimul etaj”. Pe urmă am văzut că spectacolul este favorabil totuşi, era o masă care se adresa maselor, şi aici era un grup mare, de aceea spun o masă, şi că este favorabil, am zis: „Lasă, domnule televiziunea să meargă”. Şi l-am oprit să întrerupă televiziunea. A fost momentul în care poate am greşit sau nu am greşit, dar vreau să vă spun de ce. Pentru că nu voiam să se lase impresia că vreau să astup dialogul direct cu masele” (Historia, Anul 2, nr. 30, mai 2004, p. 15 – n.a.). Afirmaţiile generalului Stănculescu întăresc imaginea de control al statului exercitat atunci de Armată, de forţă care dispunea din umbră asupra evenimentelor, în care revoluţionarii nu se opreau din a cere ajutorul ei. În dialogul pe care l-am purtat cu gen. Stănculescu la 29 octombrie 2004, imaginea sa despre acest moment implică ideea de control al puterii.

Cum a primit Iliescu Armata pe tavă

VAS: Nu se înţelege ce am gândit eu atunci, că ce gândeam eu, având Armata pe mână, se executa.
AMS: I-aţi dat puterea asta lui Iliescu.
VAS: Poate am greşit.
AMS: Dar ce aveaţi de ales?
VAS: Asta este, că la CC era grupul Dăscălescu-Verdeţ şi m-am interesat: „Ce fac domnule ăştia acolo?”.
AMS: Eraţi informat din CC, aveaţi oameni acolo?
VAS: Nu, am dat eu telefon şi m-am interesat.
AMS: Cu cine aţi vorbit?
VAS: Nu mai ştiu, era cineva de acolo. „Ce fac, domnule?”. Şi mi-a spus că a apărut ăla care a fost ministru…. Avram, apoi nu ştiu care din vechiul regim.
AMS: Apăruse şi Drăghici cu soţia.
VAS: Da, aşa e, Drăghici… Ce-i asta?! Ăştia vor să refacă conducerea lui Ceauşescu, iar la televiziune erau Dinescu şi Caramitru. Nu se putea da puterea acestor oameni.
AMS: Bine, dar la ora aceea vorbiseţi deja cu Ion Iliescu.
VAS: Tatonam, urmăream ce se întâmplă, cine…”.

Controlează ca să nu fii controlat!

În interviul acordat la 2 decembrie 2004, dnul Iliescu a avut şi următoarea replică sinceră şi responsabilă:

AMS: Cine avea puterea în acel moment, domnule preşedinte, în momentul în care partidul se dizolvase în câteva ore?
Ion Iliescu: Sigur, Armata. Practic era singura instituţie de stat care şi-a păstrat structura.

Întâlnirea de la ora 16.00, de la M.Ap.N. are semnificaţia istorică de loc şi moment în care Ion Iliescu este recunoscut de ministerele de forţă în calitate de succesor al lui Nicolae Ceauşescu. Asupra lui Stănculescu şi a Armatei nu mai insist. Ministerul de Interne şi Securitatea erau reprezentate de gen. Câmpeanu şi de col. Raţiu ( în numele gen. Vlad):

„Atunci l-am recunoscut pe Iliescu drept lider”

Romeo Câmpeanu: La poartă s-a dat telefon şi am fost primit. Stănculescu era pe scaunul lui Milea, iar în birou erau revoluţionarii… Iliescu, Montanu, Voiculescu. Eu când am intrat, m-am adresat: „Să trăiţi, tovarăşe general locotenent!”, însă el s-a sculat în picioare şi mi-a făcut semn: „Nu, nu mie..” şi mi l-a arătat pe Ion Iliescu: „prezintă-te la tov. Iliescu”. M-am prezentat şi am rugat să ştiu cu cine ţin legătura. Stănculescu a spus atunci: „Pentru orice problemă deosebită ţii legătura cu mine. Dacă acum ai nişte probleme de ridicat, raportează-i dlui Iliescu”.

Gh. Raţiu (şeful Direcţiei I a Securităţii): „Ion Iliescu a dat mâna cu toţi. De la început l-am recunoscut ca lider. Când a dat mâna cu mine i-am reamintit că toate unităţile Departamentului Securităţii Statului sunt de partea revoluţiei şi că aşteptăm ordine” (Col. Gheorghe Raţiu, Raze de lumină pe cărări întunecate, Ed. Paco, Bucureşti, 1996, p. 207 – n.a.)

Bibliografie

[1] Şase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în decembrie 1989. Pledoarie pentru istorie, vol. I, Coordonator gen. de divizie Ion Pitulescu, Bucureşti, Tipografia Luceafărul, 1995, pp. 174 – 175

[2] Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere, decembrie ’89, Bucureşti, Editura All, 2005, p. 150

[3] Constantin Sava şi Constantin Monac, Revoluţia Română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii, Bucureşti, Editura Axioma, 2001, p. 542

[4] Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 168

[5] Sfârşitul dictaturii. Bucureşti. 21 – 25 decembrie 1989. Coordonator Ioan Scurtu, Craiova, Editura Clio, 1990, pp. 38 – 39

[6] Armata română în revoluţia din decembrie 1989. Coordonator Costache Codrescu, Bucureşti, Editura Militară, 1988, p. 112

[7] Ilie Verdeţ, In memoriam, f.a., pp. 86 – 87

[8] Stenograma din 22 decembrie 1989 (Şedinţa C.P.Ex. – în sediul Comitetului Central al P.C.R.), în Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 289

[9] Sfârşitul dictaturii, p. 42

[10] Dinu Săraru în dialog cu Victor Atanasie Stănculescu. Generalul Revoluţiei cu piciorul în ghips. Interviu – fişe pentru un posibil roman, Bucureşti, Editura Rao, 2005, pp. 40 – 41

[11] Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Bucureşti, Editura Elion, 2003, p. 214

[12] Teodor Brateş, Trilogia revoluţiei române în direct. Câteva zile din viaţă, vol. I. 22 decembrie ’89 în studioul 4 al TVR, Bucureşti, Editura Ager-Economistul, 2004, p. 86

[13] Generalul Revoluţiei, p. 53

[14] Emanuel Valeriu, Faţa necunoscută a „Europei Libere”, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2001, p. 9

[15] Vezi, pe larg, Teodor Brateş, Explozia unei clipe. 22 decembrie 1989 – o zi în studioul 4, Bucureşti, Editura Scripta, 1992

[16] Constantin Sava şi Constantin Monac, op. cit., pp. 308 – 309

[17] Ibidem, p. 309

[18]„Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România”, nr. 45 din 28 martie 1974

[19] E un început în tot sfârşitul… Culegere selectivă din programele radiodifuzate în zilele de 17 – 25 decembrie 1989, Bucureşti, Societatea Română de Radiodifuziune, 1998, p. 183

[20] ibidem, p. 273

[21] Marele şoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 188

[22] Generalul revoluţiei, pp. 58 – 59

[23] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, „Revoluţia din decembrie 1989” – o tragedie românească, vol. 4, partea a II-a, Editura RAO, 2005, p. 528

În 4 august 1944 Nicolae Ceauşescu a reuşit să evadeze din lagarul de la Târgu Jiu, preotul Vasile Brâncuşi l-a ţinut ascuns pe Ceauşescu în turla Bisericii din Peştişani! Aici, preotul i-a dat de mâncat şi apă timp de trei zile şi trei nopţi.


La Vatican, papa Paul al VI-lea i-a spus lui Nicolae Ceausescu (26 mai 1973): „Excelenţă, rugăm Cerul să binecuvânteze activitatea dumneavoastră, pe care noi o urmărim cu mult interes, şi am dori să ne consideraţi nişte umili sprijinitori ai politicii dumneavoastră de independenţă şi suveranitate, pe care o duceţi cu atâta consecvenţă.”
Ceauşescu a reuşit să fugă împreună cu Grigore Preoteasa, după ce au mituit un gardian al lagărului, care a slăbit „vigilenţa”. Evenimentul s-a petrecut la 4 august 1944.

După evadare, drumurile celor doi s-au despărţit. Nicolae Ceauşescu s-a ascuns în localitatea Peştişani, fiind găzduit de preotul Vasile Brâncuşi.

La evadare, Ceauşescu a stat ascuns de preotul Vasile Brâncuşi, în turla Bisericii din Peştişani! Aici, preotul i-a dat de mâncat şi apă timp de trei zile şi trei nopţi. Prin luna iunie a anului 1966, fiind elev în clasa a X-a la Liceul „Constantin Brâncuşi”, din Peştişani, am fost martor ocular la o întâmplare mai deosebită, cu un tâlc pe care l-am desluşit abia peste ani.

Vizita tovarăşului Nicolae Ceauşescu

Eram încă UTM-ist şi sârguincios la învăţătură, ba chiar abonat la premii, încât nu puteam lipsi de la primirea călduroasă pe care noi, şcolarii, şi locuitorii comunei gorjene Peştişani trebuia s-o facem secretarului general al PCR, viitorul prim Preşedinte adevărat al României.

Lagarul Targu Jiu, Ceausescu la stanga

Lagarul Targu Jiu, Ceausescu la stanga

Pe la ora matinală 8, mă aflam în faţa Primăriei de mai târziu, astăzi casa lui Jean Brâncuşi, confiscată de comunişti la acea vreme de la holteiul niţel cam afemeiat Ion Huzoi. Se făcuse ora 10 şi oaspetele nu mai venea. Mai marii raionului Târgu Jiu îi pregătiseră o surpriză în pădurea Dumbrava(fosta pădure seculară a Mânăstirii ctitorită de arhimandritul Nicodim, dăruită obştei călugărilor pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza) dintre Tismana şi localitatea mea natală, Peştişani. Pe atunci, traseiştii nu ajunseseră la perfecţiunea de mai târziu. La un moment dat, din tufişuri au apărut o ceată de panduri călări, cu plosca plină de ţuică gorjenească, pâine şi sare pentru înaltul oaspete. Luaţi prin surprindere, securiştii i-au imobilizat pe pandurii călări, trântindu-i la pământ şi până s-au lămurit lucrurile a trecut ceva timp. La final, emoţiile şi spaimele au trecut, pandurii de ocazie fiindu-le scoase cătuşele.

Ceauşescu s-a îmbrăţişat cu Preotul Paroh Vasile Brâncuşi!

Urale, aplauze şi Nicolae Ceauşescu a oprit în centrul Peştişanilor. A coborât din maşină, s-a îndreptat spre părintele Vasile Brâncuşi, un preot paroh cu barba albă, lungă şi mare. S-au îmbrăţişat ca doi vechi prieteni, spre mirarea tuturor. Ceauşescu a plâns, şi-a scos batista ştergându-şi lacrimile, apoi au mai tăsfăsuit, după care a plecat făcându-ne cu mâna. Aveam să aflu mai târziu că preotul nostru nu era un oarecare. Fusese şi protopop de Târgu Jiu şi om respectat de toată lumea. Vasile Brâncuşi se născuse la Brădiceni şi fusese înfiat de ţăranul înstărit Ion Câmpeanu, din Peştişani. Un om iubit de suflarea statului şi apropiat inclusiv de slugile sale. L-a crescut, fără a-l înfia cu schimbare de nume, l-a educat de-a ajuns preot şi protopop al Gorjului.

Secretele ateului cam ne-ateu!

Plin de entuziasm, m-am bucurat de cele văzute. Curiozitatea nu-mi dădea pace, în schimb. De ce se-ntâmplaseră toate astea? Cum era posibil şi de ce?

Ei bine, în anul evadării din Lagărul de la Târgu Jiu, Nicolae Ceauşescu a stat ascuns la Peştişani. În turla bisericii, iar părintele Vasile Brâncuşi i-a dat mâncare şi apă timp de trei zile şi trei nopţi.

Comuniştii îşi atrăseseră oameni de partea lor, încă din ilegalitate. În mai toate structurile statului. Se spune că unul dintre ei se numea Dumitru Petrescu şi era comisar în siguranţa Regatului României. Acesta, se pare, făcuse planul evadării din Lagărul de la Târgu Jiu.

Ştia că ai lui, din siguranţă, o să-l caute pe evadat în toate ascunzătorile posibile din drumul acestuia spre Bucureşti. De aceea, a avut inspiraţia să-l ascundă exact în partea opusă. Adică spre nord-vest, unde nu l-a căutat nimeni. Aşa a ajuns Ceauşescu în turla Bisericii din Peştişani.

Despre domnul şi viitorul tovarăş Dumitru Petrescu se ştie că a ajuns, după 1946, colonel şi chiar general al Ministerului de Interne, fiind într-o vreme, numit preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal a Republicii Populare Române.

Autor: Ion Predoşanu Ziarul „Gorjeanul” din Târgu-Jiu, 23 august 2010

Neagu Djuvara: „Negru Voda e cuman. Sintem un mare amestec de populatii”


În 2006, Neagu Djuvara a fost decorat de preşedintele României Traian Băsescu cu Ordinul Naţional Servicul Credincios în grad de Mare Cruce, în semn de înaltă apreciere pentru întreaga sa activitate pedagogică şi de cercetare, pentru talentul şi dăruirea de care a dat dovadă îmbogăţind istoriografia mondială cu lucrări de certă valoare, pentru înaltul său spirit moral şi cetăţenesc care l-a impus ca un reper pentru tinerele generaţii. În martie 2010, a fost decorat de către ambasadorul Franţei la Bucureşti, Henri Paul, cu ordinul Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Ofiţer. (Agerpres)
Interviu din 18 iunie 2007  realizat de Eugen Istodor. 
Istoricul Neagu Djuvara sustine, in cel mai recent volum al sau, aparut la Editura Humanitas, ca primii voievozi romani erau de origine cumana, la fel si o parte insemnata a boierilor de la curte.

Ce ar fi sa va injure cineva de mama si de tata?
De ce?
Dumneavoastra ne injurati de mama si tata neamul in ultima carte aparuta la Humanitas, „Thocomerius – Negru Voda.

Un voivod de origine cumana la inceputurile Tarii Romanesti”.

Sa va spun ceva. Romanii mei sint in intirziere cu aproape o suta de ani, ca mentalitate. Fiindca noi nu vrem sa admitem, fiindca nu stim si fiindca s-a ocultat lucrul acesta, ca nici o tara din Europa, dar nici una, nu si-a format in Evul Mediu un nou stat pornind de la bastinasi. Dar nici unul! Primele mele lucrari le-am inceput tardiv, date fiind razboiul, diplomatia (bun, sa nu ma pling, ca, daca nu eram trimis la Stockholm in 23 august 1944, as fi infundat puscaria pe zece-cinspe ani plecind, am trecut prin momente grele in strainatate). Pe la 40 de ani m-am apucat de studii, care erau de filosofia istoriei, nu de istorie-istorie. Istorie adevarata nu am scris decit dupa 50 de ani. Cum o sa am 91 de ani peste doua luni, zic ca sint vreo 40 de ani de cind fac istorie
Uite cum tineti sa nu fiti atacat ca v-ati apucat de istorie tirziu
Eram licentiat in istorie. Domle, aveam o obsesie: nu incep sa scriu istorie pina cind nu ma lamuresc cum se poate scrie istoria. De aceea, am facut invers decit ceilalti istorici, care studiaza istorie si apoi filosofia ei. Filosofia e un fel de sfirsit de cariera, ca un fel de concluzie, semnul unui batrin intelept lasat pe lume.
Intii ati imbatrinit
Da, intii am imbatrinit bine si apoi, dupa 50 de ani, am inceput sa scriu istorie. Si ce istorie am scris? Cum s-au occidentalizat Principatele Romane dupa 1800. Sa stiti un lucru: ce traiam eu in Africa, efortul de occidentalizare al africanului, imi deschidea niste orizonturi despre ce s-a intimplat la noi. Si sa nu fiti scandalizat, comparam negrul meu cu romanul, fiindca, in astfel de momente, cind unii incearca sa-i imite pe ceilalti, se intimpla fenomene similare si faptul ca vedeam sub ochii mei acest fenomen – am stat 23 de ani in Africa – mi-a deschis un orizont spre anii 1800. Vedeam superstitiile lor in a imbraca haina europeneasca si m-am gindit ca oarecare dificultate a avut in sensul asta si romanul, sa treaca de la religia ortodoxa bizantina, de la obiceiuri grecesti si turcesti, dintr-o data, la modelul francez. Miracolul la noi a fost ca noi aveam asa o sete de occidentalizare, ca, dintre toate, Bulgaria, Rusia, Serbia, noi am sarit cel mai repede in noul model, dar cit de adinc l-am asimilat e o problema. Era cit p-aci sa fim occidentalizati, cind a venit drama comunismului, o trauma care ne-a oprit din crestere. 45 de ani ne-a stat ceasul, a incetat evolutia noastra normala, iar romanul, oricit de intreg e la minte, este infectat acum cu tot felul de timpenii.
Istoriografia asta duplicitara!
Este, dar culmea este ca de 17 ani incoace nu scriem cum gindim. Nu toti, dar ne-a intrat in reflex sa ne autocenzuram. Nu e bine! E un bumerang, tot ce facem ca sa mistificam trecutul se intoarce impotriva noastra.
Constantiniu, Vlad Georgescu si „Istoriile” lor sint bune?
Da, destul de bune, dar cind e vorba de originea lui Basarab, de exemplu, nu se pronunta.
Habar nu au de poveste!
E, cum sa n-o stie? Iorga cade pe o carte scrisa de un englez privitor la cumani, numiti in trei feluri diferite, „polovske”, „ciupceak”, „cumani”. Trib destul de numeros ce a ocupat aproape toata Ucraina de azi, plus jumatate din Romania. Noi, fiind ultimul val al cumanilor, eram numiti cumanii negri, iar cei din Ucraina erau albi, asta e diferenta dintre cumanii principali si cei periferici, fara conotatie peiorativa. Cumanii albi primesc valul mongolilor. Cei negri, ai nostri, care refuzasera crestinarea, luptindu-se cu ungurii timp de 150 de ani, au vazut victoria oamenilor lui Genghis Han, de la 1223, si au cerut imediat crestinarea din partea regelui Ungariei. Regele era vasalul Papei si considera o misiune sfinta crestinarea vecinilor sai. In 1227, 15.000 de osteni cumani in frunte cu conducatorii lor au fost crestinati. Papalitatea creeaza episcopatul Milcovensis, de la Milcov. Din pacate, asta nu dureaza decit pina la 1241, cind mongolii au venit in al doilea lor val si cumanii au trecut in masa in Ungaria: 40.000 de corturi. Locuitorii din Transilvania ii cunosteau pe astia ca pe niste vrajmasi, asa ca i-au primit prost. Regele Ungariei i-a colonizat de-a lungul Tisei, iar conducatorul cumanilor a fost pus la Buda intr-un palat. Cind au trecut mongolii Carpatii, gloatele ungare de la Buda l-au omorit pe regele cumanilor. A fost o revolta generala in toata Ungaria si, in loc sa le fie de ajutor ungurilor impotriva mongolilor, au generat mereu motive de neliniste. Cumanii au plecat spre Bulgaria si abia dupa retragerea mongola au revenit la chemarea regelui Bela al Ungariei. Bun, niciodata nu au plecat cu totii in aceste dus-intorsuri, iar o parte au ramas si in Moldova, si in Muntenia. Si au ramas nu doar cumani de rind, ci si dintre capetenii, stramosi ai boierilor nostri. Romania e plina de toponime cumane sau pecenege. Nu doar Comana, Peceneaga, astea ar fi simple, nu, toate localitatile ce se termina in „ui”, Vaslui, Calmatui Sint nume proprii, precum Barcan, Tincaba, priviti la satele Barcanesti, Tincabesti, astea sint localitati ce apartin unor boieri. Parerea mea e ca, in ajunul intemeierii Tarii Romanesti, mare parte dintre virfurile ierarhiei erau cumani.
Si Negru Voda?
Negru Voda e cuman!
Nu se poate!
Uite ce se intimpla am inceput sa va spun de Iorga. Iorga descopera aceasta carte ce povesteste de cumani. Iorga descopera acolo o groaza de nume, precum Basaraba, Tincaba, si zice, uite, domle, originea lor cumana. Face o comunicare la Academia Romana in 1927 intitulata „Imperiul cumanilor si domnia lui Basaraba”. Acolo este o fraza: „Numele e cuman”. Basar e aoristul unui verb, „a domina”, iar aba e „tata”. Deci, e cuman. Si adauga: „Dar numai numele?”. Stia. In „Istoria” lui, apoi, nu mai spune acelasi lucru.
A uitat.
Nu! Este un blocaj intelectual. Romanul nu e in stare sa accepte ca intemeietorul lui nu e o corcitura intre Traian si Decebal. Este o timpenie!
Cum sa fie o timpenie? Am trait o viata cu o timpenie in cap?
Da! Va rog sa va lecuiti. Timp de o mie si ceva de ani nu va dati seama ce amestec de populatii au fost pe pamintul acesta! Cine sint romanii astia? In afara de o mica parte dintre legionari si dintre saracii din sudul Italiei, restul, majoritatea colonistilor nu erau romani. Uitati-va la tipul fizic, asta a descoperit-o un Lahovary. El a comparat grupele sangvine din cataloagele de recrutare a civililor. In 1930 se stia. Daca iei cele doua-trei judete de secuime, sint integral cu grupa B. Grupa raspindita in Asia. Turanici. Sudul Transilvaniei, Oltenia, o bucatica din Muntenia
Va rog, nu-mi distrugeti inca un mit! Va puteti face ca ati uitat� cine il mai citeste pe Lahovary?
Domle, nu pot sa nu spun adevarul! Deci, in acele zone avem grupa A, din zona mediteraneana. Cine au fost insa colonistii? In afara de romani, minoritari, am avut multi arabi, Legiunea Syrica.
Sintem arabi!
Da. Eu imi aduc aminte de taranii mei de la tara. Bunicul meu adusese tarani la munca din zone curat romanesti. Domle, sa vezi niste oameni care seamana cu arabii, curat romaneste!
Scandalos!
Coboara din Syrica! Deci, din partea romanilor sintem foarte amestecati. Acum si dintre daci
Nu, va rog!
Cu dacii e problema citi au mai ramas! Nu prea stim cum aratau, destul de deschisi la culoare, precum albanezii. Slusanschi, cel mai bun indoeuropenist al nostru, e de parere ca limba, daca nu are legatura cu cea traca
Cum, domnule Djuvara, chiar vreti sa-mi doboriti miturile?
Astea sint manii, dragul meu, niste improvizatii istorice, nu te pot lasa asa! E dovedit ca limba traca e altceva decit cea daca. Daca e legata, da, de albaneza, dar nu cum au crezut tot felul de minti inventive ca au fost dacii linga albanezi la un anumit moment. Nu e adevarat! Cuvintele romanesti si cele albaneze sint mostenite din dacomeziana, radacina comuna.
Acum chiar ne injurati de mama si de tata!
Hahaha, daca o interpretati asa.  Sa stiti de la mine ceva: sintem un mare amestec de populatii, ne-a unit o limba si e fantastic cum am putut sa asimilam atitea. Asta e puterea romanului, puterea de asimilare.
Adaptarea.
Da, limba romana e un fel de „melting pot”. Aici, un alt lucru pe care l-am tot ascuns… amestecul cu slavii. Giurescu, batrinul, el a venit cu ideea ca slavii aveau acelasi rol, precum germanicii in Franta.
Nu incepeti cu asta!
Domle, regatul Frantei a fost facut de germanici, iar cel al Spaniei, de vizigoti!

Al nostru, de daci si romani.
Nu! Dintr-un amestec dintre slavi si romani. Slavii s-au instalat in colonii uriase, dovada toponimele, Ialomita, Neajlov, Bistrita, Dimbovita. Interesant insa, asta mi-a spus-o Poghirc, ca aceste colonii erau inconjurate de fluvii cu nume stravechi dacice: Dunarea, Oltul, Mures, Cris. Astea sint dovezi de continuitate. Slavii au patruns destul de mult. Satele noastre erau sub un jude, denumire latina; venirea slavilor a adus cneazul. Cele doua denumiri functionau paralel in anumite zone. „Cneazul” era de origine slava. Cnejii erau niste seniori, se impuneau ca autoritate, iar juzii doar administrau. Juzii, deci, nu au avut vocatie de a uni toata tara! Si acum, ca originalitate din partea mea, eu cred ca nici slavii nu au avut puterea de a crea state. Si care e dovada: nici un stat slav, nici unul!, nu s-a nascut cu aristocratie slava. Slavii nu au venit cu intreaga armata, nu, ci ca tarani, neorganizati, dovada ca numele lor privind sefii, „ban”, „jupan”, sint de origine avara. Cneaz chiar e germanic. La sud de Dunare, numai protobulgarii au facut stat, or, ei erau de origine turca. Ei au venit foarte bine organizati, foarte luptatori, i-au batut pe bizantini si i-au obligat sa le dea o bucata de pamint. Rusii au fost facuti de varegi, de nordici razboinici. Numele de „rus” Oleg, Igor sint nordice. Tara noastra facuta de cumani se numea Cumania, dar faptul ca ei au plecat/venit a facut ca ei sa fie romanizati.
Cui ajuta zapaceala asta?
Sa stim cine sintem. Sa nu ne mai inchipuim niste basme! Si basme care nu sint crezute de straini. De ce nu sintem cunoscuti in lume? Fiindca am mintit!
Si ne-am mintit pe noi!
Si ne-am mintit si, ce-i mai rau, am crezut minciuna. Eu consider ca fac o revolutie cu aceasta carte!
Dar cum e sa te minti si sa si crezi?
E un blocaj psihologic. Oamenii inteligenti isi fac autocenzura. Nu merg mai departe, ca nu place poporului. Ghinionul nostru a fost ca am intrat in concertul european cu mare intirziere din cauza ocupatiei turcesti. Abia in veacul 19 intram in Europa. Atunci a fost un moment in care fiecare a vrut sa se arate mai sus decit era.
Balcescu, Kogalniceanu, ei sint de vina!
Toti!
Nu era momentul!
Bine, dar ei stiau multe lucruri! De ce a ascuns Iorga? Despre Basaraba stia ca e cuman. A scris-o in articole, nu a spus-o in cartile mari. Stia si de taica-su. Ticalosia de unde a inceput? De la „filius Thocomerii”, tradus imediat ca Tihomir. E o mica ticalosie intelectuala. S-au repezit sa gaseasca un slavo-roman.
Il stiu pe Tihomir, e ca un frate pentru mine, am crescut cu el!
E, l-ai invatat? Dezvata-l. De 50 de ani, un mare savant, Decei, si unul maghiar au spus ca acest nume este unul cunoscut, cuman, care inseamna „fier calit”. Deci, pe tatal lui Basarab il chema Thocomer. Deci, era cuman! Numele tatalui si fiului erau cumane. Argumentul principal era ca ei erau catolici, iar singurii catolici erau acesti cumani, care cu o suta de ani inainte fusesera crestinati. Nu doar domnitorul era cuman, ci si cei din jur, un sfert dintre boierii importanti erau cu nume cumane.
Va faceti boierii Djuvara cumani?
Eu sint din sudul Dunarii, s-ar putea sa fiu in afara cumanitatii, dar familia mea din partea mamei s-ar putea sa fie de origine cumana! Uite, am facut un tabel de ascendenta de partea mamei. Stiti ce am descoperit acolo?
Ca nu sinteti din Djuvara cu Gradisteanu!
Hahaha, nu asta, fiindca daca mergi pe linia mamei esti mai sigur. Nu, am descoperit ca mama cobora de 12 ori din Basarab.
De 12 ori? Sinteti cuman! Sinteti mindru?
Foarte! Astia erau barbati luptatori. Sa stiti ca o parte dintre cumani au plecat spre Africa ei sint mamelucii care stapinesc Egiptul de sute de ani.
Are legatura faptul ca ati calarit camile si ati iubit prin Africa cu faptul ca aveti curaj sa ne faceti cumani?
Hahahaha! Nici o legatura! Putin imi pasa de injuraturile unora si altora, de conexiuni din astea fanteziste, fiindca eu stiu ca spun adevarul, iar cind voi fi in Iad sau in Rai, peste vreo 50 de ani, teoria mea va fi studiata in manualele scolare.
Pot sa va intreb lucruri simple ce e viata, domnule Djuvara?
Poftim? Domle, s-o iei asa cum vine. Eu cred ca am avut un noroc fantastic in viata! Am avut fel de fel de tragedii, dar dupa ele am trecut ca prin foc! Fa-ma, mama, cu noroc si arunca-ma in foc!, cum e vorba aia. M-am nascut in 1916, la putin timp dupa aceea a trebuit sa fugim in Moldova. La virsta de un an am strabatut toata Rusia ca sa ajungem in Franta si am fost opriti in Petrograd, in plina Mare Revolutie Socialista, din cauza guvernantei cu nume germanic, si am scapat. Nu se numeste noroc? Pe urma, am plecat din Bucuresti in 23 August 1944, altfel infundam puscaria cine stie cit. Asta da noroc! Si am crescut fara tata. Mama fusese saracita prin expropriere. Dar am fost fericit in copilarie.
A lipsit modelul barbatesc?
Nu am avut nevoie de autoritate ca sa fiu copil cuminte. Eram o natura buna! Eram ascultator, prea de tot. Eram fricos de superiori!
Moartea cum o vedeti?
Senin. Pe masura ce imbatrinesc, mi-e tot mai putin frica de ea. Nu as vrea sa sufar fizic! Nu mi-e frica de momentul acesta.
Ce prindeti? Paradis, Iad?
Nu prea cred in ele, desi sint foarte credincios. Dar nu sint sigur ca exista. Eu cred ca Raiul si Iadul sint pe Pamint. Nu stiu ce e dincolo, dar s-ar putea sa fie ceva, altfel mintea noastra nu poate concepe un necunoscut. Principalul e sa scriu, sa scriu, sa scriu.
Biobibliografie
1916, 18 august – se naste la Bucuresti Neagu Djuvara.
1937 – licentiat in litere la Sorbona.
1940 – doctor in drept la Sorbona.
1940 – publica „Le droit roumain en matire de nationalit”, Paris.
1941, iunie-noiembrie – elev-ofiter de rezerva in campania din Basarabia si Transnistria; este ranit la Odessa.
1943, mai – intra prin concurs la Ministerul de Externe.
1944, 23 august – este trimis curier diplomatic la Stockholm.
1944 – septembrie 1947 – secretar de legatie la Stockholm.
1947-1961 – secretar general al „Comitetului de Asistenta a Refugiatilor Romani”, la Paris;
secretar general al Fundatiei Universitare „Carol I”; colaborator al postului de radio Europa Libera.
1961-1984 – consilier diplomatic si juridic al Ministerului Afacerilor Straine nigerian, in Republica Niger; profesor de drept international si de istorie economica la Universitatea din Niamey; diploma a Institutului National de Limbi si Civilizatii Orientale de la Paris.
1972, mai – doctorat de stat (docenta) la Sorbona, cu o teza de filozofie a istoriei.
1973 – publica „Dmtrius Cantemir, philosophe de lHistoire”, in „Revue des tudes roumaines”, Paris.
1975 – publica „Civilisations et lois historiques. Essai dtude compare de civilisations”, Mouton, Paris – Haga (carte premiata de Academia Franceza).
1984-1989 – secretar general al Casei Romanesti de la Paris.
1989 – „Le Pays Roumain entre Orient et Occident: les Pricipauts danubiennes au dbut du XIXe sicle”, Publications Orientalistes de France.
1991-1998 – profesor asociat la Universitatea din Bucuresti; membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iasi si al Institutului de Istorie „N. Iorga” din Bucuresti.
1995 – apare „Intre Orient si Occident. Tarile romane la inceputul epocii moderne”, Ed. Humanitas.
1996 – „Aromanii: istorie, limba, destin”, Ed. Fundatiei Culturale Romane.
1999 – „O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri”, Ed. Humanitas.
1999 – „Civilizatii si tipare istorice: un studiu comparat al civilizatiilor”, trad. din franceza de Serban Broch, Ed. Humanitas.
2001 – „Cum s-a nascut poporul roman”, Ed. Humanitas.
2001 – „Mircea cel Batran si luptele cu turcii”, Ed. Humanitas.
2003 – „De la Vlad Tepes la Dracula vampirul”, Ed. Humanitas.
2004 – „Scrisorile spatarului Nicolae Milescu”, roman, Ed. Humanitas.
2004 – „Exista istorie adevarata?”, Ed. Humanitas.
2005 – „Amintiri din pribegie”, Ed. Humanitas.
2007 – „Thocomerius – Negru Voda. Un voivod cuman la inceputurile Tarii Romanesti”, Ed. Humanitas.

Galerie

De ce religia catolică a cumanilor nu i-a influenţat pe români. Golul de 1000 de ani.

Această galerie conține 5 fotografii.

Un neîntrecut povestitor, profesorul Neagu Djuvara nu poate să-şi reprime pornirea de a oferi cititorilor şi ascultătorilor săi o privire de ansamblu asupra controverselor istorice care i se înfăţişează. În rândurile de mai jos vă propunem o incursiune în trecutul … Continuă lectura

Neagu Djuvara: suntem cei cu populaţia cea mai mare de etnie ţigănească.

Profesorul Neagu Djuvara spune că circulând cu metroul parizian vezi „Europa de mâine”. El arată că şi în România scăderea natalităţii şi migraţia tinerilor conduc la schimbarea echilibrului etnic.

Orice prilej de a dialoga cu profesorul Neagu Djuvara nu poate fi altceva decât un eveniment intelectual. Lipsit de false reţineri, istoricul care a trăit cele mai importante momente ale secolului XX, vorbeşte ca nimeni altul despre adevăratele ameninţări la adresa României. Credibil şi concis, Neagu Djuvara propune o altă agendă publică şi atrage atenţia, fără ocolişuri, asupra greşelilor de interpretare asupra prezentului.


In discutia dintre Stalin si Eden din 16 decembrie 1941, in cursul careia cel dintai a subliniat necesitatea extinderii teritoriale a Romaniei in detrimentul Ungariei (era vorba evident la acea data de anularea Arbitrajului de la Viena), dictatorul sovietic a exprimat in repetate randuri ca Ungaria trebuie „pedepsita” pentru atitudinea ei din timpul razboiului, altfel spus pentru intrarea ei in razboi alaturi de Germania, fara ca ea sa fi avut vreun litigiu cu Uniunea Sovietica.
A acorda Transilvania Ungariei este o imposibilitate intrucat „Ungaria a fost primul stat care a aderat la Pactul Anticomintern. Ea nu a manifestat nici cea mai mica inclinatie pentru apropiere cu Uniunea Sovietica si dimpotriva a participat la toate intrigile antisovietice ale Poloniei. Ungaria a intrat in razboi impotriva URSS de partea Germaniei imediat dupa atacul acesteia din urma, faranici cea mai mica justificare. Ea nu a avut nici macar acele pretentii fatade URSS cu care incearca sa justifice participarea lor la razboi Finlanda si Romania”.
SURSA HISTORIA
Pierduţi în mărunţişuri zilnice şi asurziţi de hărmălaia politică, pierdem din vedere că oamenii de valoare de lângă noi se împuţinează pe zi ce trece. De pildă, plecarea tinerilor în străinătate, în căutarea unui viitor mai bun, este o dramă, în viziunea invitatului nostru. Profesorul Neagu Djuvara spune că ar face orice să-i oprească aici. Rândurile ce urmează sunt o invitaţie la reflecţie pentru toţi cei care îşi caută modele dincolo de ecranele televizoarelor.

Pe Aceeaşi TemăTokes face un nou partid care va lupta pentru autonomia maghiarilor din TransilvaniaVOCEA BANATULUI: Prizonierul Lászlo Tőkés şi autonomia ungurilorAUDIO Neagu Djuvara: „Basarabia nu trebuie tratată drept Siberia României”

Neagu Djuvara: „Moldoveneasca are câteva cuvinte diferite faţă de română, dar nu este un dialect”

Neagu Djuvara: “O republică independentă de România între Prut şi Nistru este o monstruozitate!”

CARTE DE VIZITĂ

-S-a născut la 18 august 1916, la Bucureşti.
-Aparţine, pe linie maternă, familiei Grădişteanu, neam de mari boieri munteni.
-Participă la campaniile din Basarabia şi Transnistria ale Armatei Române (1941), fiind rănit.
-Licenţiat în litere la Sorbona (1937), doctor în drept la Paris (1940), doctor docent cu o teză de filosofie a istoriei.
-Din 1947 şi până în 1989 trăieşte în exil, în Franţa şi în Niger (1961-1984).

„Nu văd de ce am fi împiedicaţi să ne unim cu Basarabia”

Adevărul: Domnule profesor, ştiindu-vă profund ataşat de Basarabia, pentru care aţi şi luptat în război, spuneţi-ne cum percepeţi evoluţiile politice actuale din Republica Moldova.

Neagu Djuvara: Mi-e teamă că respingerea referendumului prin care basarabenii şi-ar fi putut alege prin vot direct preşedintele va afecta parcursul lor european. Totuşi, nu cred să fie ceva de lungă durată pentru că, vă spun cinstit, impresia mea asta este. Sigur, n-am putut studia chestiunea îndeaproape pentru că n-am fost decât o singură dată la Chişinău în ultima vreme, invitat de Facultatea de Istorie de acolo. Oricum, am păstrat o impresie foarte vie a patriotismului românesc al tinerilor basarabeni. Din această impresie păstrez convingerea că, mai curând sau mai târziu, această anomalie – care este tăierea unei provincii în care sunt peste 70% români – va fi înlăturată. Ne aflăm într-o situaţie nefirească, similară cu aceea a Germaniei de Răsărit şi nu văd de ce am fi împiedicaţi să realizăm din nou unirea. Acum, ruşii joacă pe cuvinte – pretind că jumătatea de est a Moldovei, anexată de Rusia în 1812 şi denumită Basarabia (numai Bugeacul se numea înainte Basarabia, asta pentru că aparţinuse vreme de o generaţie, două dinastiei Basarabilor din Muntenia) nu ar fi parte a Moldovei noastre.

De altfel, însuşi Lenin a vorbit despre Basarabia…

Da, bineînţeles. Aşadar, jumătatea de est a Moldovei a devenit Basarabia după ce a fost transformată într-o gubernie rusească. Ruşii, în primele zeci de ani, au mers mai domol cu rusificarea în Basarabia, numind la început chiar un guvernator ales dintre boierii români. Dar după războiul din Crimeea au mai strâns şurubul, au devenit mai ai dracului pentru că fuseseră şubreziţi. Au schimbat echilibrul etnic al provinciei, au lăsat să intre mulţi evrei, au introdus găgăuzii, bulgarii, deci o seamă de minorităţi care au schimbat proporţia etnică. Totuşi, a rămas o majoritate de limbă română. Din păcate, ei sunt prostiţi de atâtea sute de ani de despărţire de România.

Oricum, este un miracol că au rămas majoritari…

Eu am făcut războiul acolo cu Regimentul 6 „Mihai Viteazul”. Am socotit că în Basarabia şi într-o bucată din Transnistria am făcut 750 de kilometri pe jos.

Păstrez convingerea că, mai curând sau mai târziu, această anomalie – care este tăierea unei provincii în care sunt peste 70% români – va fi înlăturată.

„Eram entuziaşti cu toţii de alianţa cu Germania”

Dumneavoastră aţi scris despre „greşeala fatală” făcută de România la 27 iunie 1940. Explicaţi-ne, vă rog.

Când mi-am exprimat opinia în anii ’90, am scandalizat pe toată lumea. Acum constatat cu surprindere că poate o zecime din ascultătorii mei îmi dau dreptate. E foarte greu să faci celebra formulă a lui Max Weber – „counterfactuals conditions” – adică să cercetezi precum chimistul sau fizicianul. Istoricul, pentru a-şi putea închipui ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi luat o altă hotărâre politică la un moment dat, e silit să inventeze urmările, pe baza unui raţionament logic. Aşadar, eu pretind că, dacă Regele Carol al II-lea ar fi avut curajul să meargă împotriva majorităţii Consiliului de Coroană pe care îl convocase, România ar fi avut o altă soartă în Al Doilea Război Mondial. Constituţional, Carol al II-lea avea dreptul să comande Armata Română şi să opună rezistenţă agresiunii teritoriale, în pofida deciziei Consiliului de Coroană de a ceda Basarabia, fără un foc de armă.

Atunci eraţi în Armată?

Nu eram încă în serviciul militar. Fusesem amânat din cauza doctoratului meu în Drept. Pe vremea aceea făcusem şi Istorie, şi Drept. Dar în acel moment eram la ţară şi aveam emoţii enorme să nu fiu chemat în Armată. Dar mă simţeam şi foarte umilit pentru că noi am cedat Basarabia fără să tragem un foc de armă. Prin urmare, mi-am început serviciul militar după trei luni – în toamna anului 1940. Când am plecat pe front, eu nu-mi isprăvisem şcoala militară. Am fost trimişi pe front cu vreo zece zile înainte de operaţiune.

Tânăr fiind, în contextul acela politic, aţi perceput drept o greşeală strategică faptul că România se aliase cu Germania?

Deloc! Dimpotrivă, eram entuziaşti cu toţii. Eu o spun foarte cinstit, chiar dacă, odată cu vremea, văd lucrurile mai altfel. Nu numai asta, dar nu-mi dădeam seama că facem o greşeală trecând Nistrul.

Eu pretind că, dacă Regele Carol al II-lea ar fi avut curajul să meargă împotriva majorităţii Consiliului de Coroană pe care îl convocase, România ar fi avut o altă soartă în Al Doilea Război Mondial.

„În ultimii 75 de ani ne-am stricat cu toată Europa”

Să revenim la momentul 27 iunie 1940…

Da. Mai târziu, l-am avut ca şef în Ministerul de Externe pe domnul Davidescu, ambasadorul României la Moscova în momentul ultimatumului de cedare a Basarabiei. El mi-a povestit că a fost chemat de Molotov, ministrul de Externe sovietic, la ora 10 seara. Acesta i-a întins o notă şi i-a spus prin viu grai: „Noi cerem României ca, în 36 de ore, să restituie Basarabia şi Bucovina de Nord”. Bineînţeles că bietul Davidescu, tremurând, se repede cu nota aceasta la Legaţiunea română şi se grăbeşte, alături de consilierul său, să cifreze mesajul pentru a fi trimis la Bucureşti. Asta i-a luat cam un ceas. Observaţi câtă vreme se pierde! Apoi a constatat că telefonul era în pană. Aşa l-au ţinut ruşii până dimineaţa pe la ora opt.

A fost un sabotaj…

Bineînţeles! Asta pentru a mai câştiga din cele 36 de ore încă o noapte întreagă. Nu mai rămâneau decât 24 de ore. Telegrama soseşte, aşadar, la Bucureşti pe la ora opt dimineaţa, iar până a fost descifrată a mai trecut jumătate de oră. Eu am lucrat la cifrare în 1943-1944 şi îmi dau seama de dificultăţile care sunt – tot felul de greşeli care apar în ascultarea cifrelor şi altele. Dar după ce s-a descifrat mesajul, mai întâi s-a telefonat ministrului şi apoi Regelui Carol al II-lea. Acesta din urmă se grăbeşte să convoace Consiliul de Coroană, care se întruneşte puţin înainte de ora 12. În momentul acela, jumătate din Consiliul de Coroană era pentru rezistenţă. Ministrul de Externe a fost trimis să-i telefoneze lui Ribbentrop, omologul său german. Ştiind că sunt în cârdăşie cu sovieticii, noi am telefonat la Berlin ca să cerem Germaniei să intervină la Moscova pentru a ni se lăsa mai mult timp şi pentru a putea negocia. Ribbentrop a spus că trebuie să-l întrebe pe Führer şi mai trece o oră până se întoarce cu răspunsul, iar Führer-ul ne transmite „Să cedaţi!”. Raţional vorbind, era clar că Hitler era înţeles cu Moscova să le dea voie să ia Basarabia. În momentul acela, eu nu l-aş fi ascultat pe Hitler.

Erau 650 de kilometri de graniţă de acoperit. Puteam face faţă?

Aveam trupe pe toată linia. Desigur, nu eram în situaţia favorabilă pe care a avut-o Finlanda, numai cu un front de vreo 100-150 de kilometri şi implicit cu o posibilitate de rezistenţă mult mai mare. Dar chiar şi aşa, eu cred că dacă se lupta cu artileria şi cu tancurile pe care le aveam, cel puţin şapte zile am fi rezistat. Asta ar fi permis unei mase de fugari să treacă Prutul – aspect foarte important. Mai mult, chiar din prima zi făceam cunoscut Berlinului că, dacă Germania ne atacă, noi vom rezista. Ei probabil ne-ar fi ocupat pe jumătate… Dar să nu uităm că erau deja supăraţi pe sovietici că ceruseră şi Bucovina de Nord, deşi se înţeleseseră numai pentru Basarabia. Deci e aproape sigur că am fi fost ocupaţi de germani. Acum îmi veţi zice că ar fi putut da Transilvania ungurilor. Eu nu cred că o făceau. Nu s-ar mai fi grăbit în momentul acela. Noi am fi avut soarta Poloniei şi faţa curată, ceea ce este extrem de important pentru un popor. Am fi avut imagine de eroi pentru că am rezistat împotriva unei ţări de 20 de ori mai populate şi mai puternice militar. Or, noi nu am făcut asta şi rezultatul a fost că ne-am pus toată Europa în cârcă. Aliindu-ne ulterior cu germanii, le-am permis să atace Iugoslavia prin România – un gest pe care eu îl găsesc absolut dramatic. Acest lucru se repercutează în scrierile istorice pe care le fac sârbii şi grecii. Cu alte cuvinte, în ultimii 75 de ani ne-am stricat cu toată Europa.

Noi am fi avut soarta Poloniei şi faţa curată, ceea ce este extrem de important pentru un popor.

„Am sărit prosteşte în curentul european antisemit

Occidentul n-a înţeles prea bine alianţa noastră cu Germania din Al Doilea Război Mondial…

La nevoie ar fi înţeles-o, dacă ne opream la Nistru. Argumentele lui Ion Antonescu de a merge mai departe aveau o oarecare greutate, nu zic nu, dar el a fost extrem de imprudent, făcând un fel de rămăşag cu germanii. Oricum, pierderea unei treimi din teritoriu într-un termen de trei luni era îngrozitor de dureroasă pentru noi, tineretul. Vă mărturisesc că, la 24 de ani, am plecat cu entuziasm la război.

Credeţi că Ion Antonescu merită rejudecat din punct de vedere istoric şi asumat sau considerat pe mai departe, aşa cum ni se sugerează, un criminal de război?

E foarte greu de spus fiindcă, după fapte – era să spun „tehnic” -, el este un criminal de război. Asta după legile care s-au scos de-atunci – la Nürenberg şi-n alte părţi. Este invocat printre motive şi momentul expulzării evreilor din Basarabia, în 48 de ore, în mod absolut sălbatic. Aici sunt cifre pe care le-a înregistrat Jandarmeria Română. Prin cele cinci puncte de graniţă au ieşit 175.000 de oameni în 48 de ore, cu câte o boccea sau cu ce puteau căra în spinare. Nu erau nici măcar barăci pregătite să-i preia.

Care a fost motivul pentru care Ion Antonescu a făcut acest gest?

Motivul invocat – faptul că au fost câţiva evrei care au jignit Armata Română la retragerea din ’40. Dar n-au fost ofiţeri români omorâţi de evrei în momentul retragerii. Ce-i drept, au fost scuipaţi şi înjuraţi pentru că exista o tensiune socială antievreiască, dar e un adevăr şi faptul că evreii îi detestau pe români. E un adevăr care se simţea… Dar, ulterior, noi am mai făcut nişte orori şi după aruncarea în aer a cartierului general al Armatei Române de la Odessa. A fost o prostie! Ne-am instalat în sediul fostului cartier general rusesc şi n-am verificat dacă în subsol sunt aparate ce pot fi comandate de la depărtare. Prin urmare, pentru o eroare gravă a militarilor români, mareşalul Antonescu a telefonat ca, pentru fiecare general ucis, să fie împuşcaţi o sută de evrei, pentru fiecare colonel 50 şi aşa mai departe.

Există documente în acest sens?

Există documente păstrate… Mai întâi, cine putea demonstra că evreii au determinat această lovitură? În plus, a spus că nu face război poporului rus, ci evreimii.

Era un curent european antisemit.

Aşa este, iar noi am sărit în el cu ambele picioare, prosteşte.

Se afirmă că ungurii au procedat mai rău cu populaţia evreiască. Aşa este?

Da. În 1942, Antonescu a mai cârmit-o, dându-şi seama că nu trebuie să meargă atât de departe. Are meritul că nu i-a livrat pe evreii din restul ţării, aşa cum ar fi vrut nemţii. Noi batem monedă pe această rezistenţă din anii ’42, ’43, ’44, dar gestul din ’41 este absolute dramatic.

Având în vedere aceste argumente, îl putem exonera de răspundere pe Ion Antonescu?

Eu nu cred că putem să-l exonerăm de răspundere. De asumat, însă, eşti obligat să-l asumi. Aşa cum Germania îl asumă pe Hitler. Tot poporul german, prosteşte, din disciplină, a acceptat până în ultimul moment un sacrificiu absolut absurd. Trebuie să spunem şi noi adevărul: mai ales după Stalingrad, Antonescu trebuia să găsească momente mai potrivite pentru a abandona lupta. El a făcut un pariu, dar când vezi că acel pariu este pierdut, te dai în lături. Nu te poţi juca cu soarta a milioane de români pentru că tu ţi-ai dat cuvântul de militar! Ce este cuvântul tău de militar în raport cu soarta a milioane de români?! Mai exista şi riscul ca, continuând războiul alături de Germania după 23 august 1944, aliaţii să nu ne restituie Transilvania de Nord. Acesta a fost jocul lui 23 august 1944! Ni s-a promis că ni se va restitui Transilvania de Nord.

Exista riscul ca, continuând războiul alături de Germania după 23 august 1944, aliaţii să nu ne restituie Transilvania de Nord.

„Ion Antonescu pierduse contactul cu realitatea”

Spera Ion Antonescu să încheie pace cu sovieticii?

El îşi închipuia că va veni un moment mai prielnic de discuţii. La 22 august 1944, atunci când Antonescu se pregătea să se întoarcă pe front pentru a restabili situaţia militară, el vorbeşte cu un ofiţer, uitându-se pe hartă. Îi arată Bărăganul şi îi spune că aici va avea loc bătălia decisivă de tancuri a războiului. Carevasăzică, nici nu credea în posibilitatea unei rezistenţe mai lungi pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Aceasta nu era o linie de rezistenţă formidabilă, aşa cum cred unii istorici, ci una în care se mai turnase beton. Altceva – o mărturie personală: eu sunt ultimul primit de bietul Mihai Antonescu (vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri – n.r.), în noaptea de 22 spre 23 august 1944. Întâmplarea a făcut ca eu să fiu numit curier diplomatic la Stockholm. Acum spuneţi-mi şi mie de ce Antonescu trimite vorbă ministrului nostru de la Stockholm, Fred Nanu, să reînceapă negocierile cu doamna Kollontai (reprezentanta Uniunii Sovietice – n.r.)? El, Antonescu, era vinovat că nu le răspunsese sovieticilor. Şi mai sunt nişte minciuni care circulă acum – de pildă, în filmul lui Sergiu Nicolaescu, „Oglinda”, personajul Antonescu întreabă: „N-a venit un răspuns de la Stockholm?” Este o minciună! Nu era niciun răspuns de aşteptat de la Stockholm. Sovieticii aşteptau un răspuns de la guvernul român. E o chestiune absolut incredibilă! Antonescu şi-a închipuit că vom obţine condiţii mai bune de încheiere a unui armistiţiu. Nici germanii, nici italienii, nici japonezii nu au obţinut condiţii mai bune decât capitularea necondiţionată. Aceasta a fost o condiţie pe care americanii au început să o pună din cauza a ceea ce s-a întâmplat în 1918. Adică atunci s-a acceptat capitularea Germaniei, dar cu tot felul de condiţii.

Ce condiţii pusese Ion Antonescu?

Antonescu i-a transmis doamnei Kollontai două condiţii sau, mai bine spus, nişte ameliorări la capitularea necondiţionată. Amândouă sunt absolut absurde: prima – să i se dea 15 zile pentru a-i convinge pe germani să se retragă din ţară; dacă ar fi făcut asta, Antonescu ar fi fost imediat arestat şi, probabil, adus Horia Sima ca prim-ministru. A doua – dacă este ocupată toată ţara de armata sovietică, să rămână un judeţ neocupat în vestul ţării, pentru ca guvernul să fie liber. Să fim serioşi! Dacă jumătate din Europa este ocupată de armata sovietică, ce contează că tu nu ai armată sovietică în jurul guvernului? Culmea, culmilor, tocmai pentru că aceste condiţii erau absurde, la 28 mai 1944, doamna Kollontai îi transmite lui Fred Nanu răspunsul favorabil. Acest răspuns a fost adus la Bucureşti de către şeful meu, Camil Demetrescu, la 1 iunie 1944. Nici asta nu i-a ajuns lui Antonescu! La 19-20 august se prăbuşeşte frontul şi ce-mi spune mie în noaptea aceea Mihai Antonescu!? Un lucru care dovedeşte că amândoi Antoneştii nu mai aveau picioarele pe pământ: „Să ştiţi un lucru dramatic – trupele noastre nu s-au mai bătut bine! De data asta a fost derută!” Îmi sugera să-i spun asta doamnei Kollontai, ca un argument cum că noi vrem armistiţiu. Eu, la 27 de ani cât aveam atunci, am îndrăznit şi am spus: „Domnule ministru, dar cum putem spune un lucru ca acesta când suntem în negocieri cu adversarul? Să le spunem că noi nu mai suntem în stare să ne batem?!” Atunci mi-a dat dreptate. Dar cum a putut să-i treacă prin gând aşa ceva?! S-ar putea să vi se pară de necrezut, dar vă spun că este un adevăr.

Pierduseră contactul cu realitatea…

Absolut! Rezistenţa noastră era absurdă şi rezultatul ar fi fost că toată ţara s-ar fi distrus. Cel mai rău ar fi fost că apărea riscul ca aliaţii să nu ne mai restituie Transilvania de Nord.

Prin urmare, contrafactual judecând lucrurile, dacă am fi fost alături de Germania până la sfârşitul războiului, România ar fi rămas fără Transilvania?

Nu se ştie… Poate ar fi fost un alt traseu de graniţă. E foarte greu de spus.

Unii spun că Germania „nu ne va ierta” pentru că am întors armele la 23 august 1944…

Şi asta este dramatic. Nu vedeţi, consecinţele faptului că nu ne-am bătut la 27 iunie 1940, ni-i pune în cârcă nu numai pe occidentali, pe sârbi şi pe greci, dar şi pe marele popor rus pe care geografia l-a adus în apropierea noastră. N-avem interesul să fim stricaţi nici cu ruşii care ne judecă pentru că am fost în stare să mergem până la Stalingrad. Dar mai grav este că ne-am certat şi cu nemţii pentru că i-am „trădat” la 23 august 1944. Aceste lucruri nu se uită peste timp. Părerea mea este că am cârmit-o prost în acel moment. Am făcut o eroare pe care am continuat-o ani de-a rândul şi pe care o plătim scump şi astăzi. Avem reputaţie proastă.

Consecinţele faptului că nu ne-am bătut la 27 iunie 1940, ni-i pune în cârcă nu numai pe occidentali, pe sârbi şi pe greci, dar şi pe marele popor rus pe care geografia l-a adus în apropierea noastră.

„E aberant să existe un stat separat dincolo de Prut”

Republica Moldova poate reveni în spaţiul european, dat fiind contextul politic actual?

Este un episod nenorocit… Mi se pare exclus ca această comunitate de români din Basarabia să ajungă un stat separat, aberant, un stat de limbă română. Eu cred că mâine, poimâine, în mod istoric fatal, se vor reataşa României. Sunt absolut convins, dar poate e o convingere nebunească a mea! Eu nu văd cum poate dăinui în timp o mică republică de majoritate românească, dincolo de Prut. E aberant!

Iată că Ciprul a dăinuit…

Da, şi acolo e o dramă. Dar nu s-a terminat cu Ciprul. Nici acolo nu s-a isprăvit. Turcii, când au ocupat Ciprul, acum sute de ani, au colonizat cam o cincime, dar când l-au atacat, în anii ’70, au ocupat cam o treime. Admiţând că rămâne o treime turcilor, eu sunt de părere că restul trebuie să revină Greciei. Şi acolo e o nedreptate dar, bineînţeles, e un precedent pentru Basarabia.

Se discută că Basarabia ar putea fi o zonă tampon între spaţiul euroatlantic şi Federaţia Rusă.

În fine, astea sunt speculaţii… Logic vorbind, Basarabia ar trebui să se reunească cu România. Dar să ştiţi că s-a speculat mult de către ruşi faptul că nu ne-am purtat bine cu basarabenii în cei 22 de ani cât i-am avut, din 1918 până în 1940. Asta o ştiu de când eram copil. Basarabia a fost considerată la Bucureşti ca un fel de Siberia a României – funcţionarii care făcuseră vreo prostie erau trimişi ca pedeapsă acolo. Nu am reuşit să ne facem simpatici, nu reparasem drumurile etc. Am activat foarte prost. Dacă recuperăm Basarabia, ar trebui de acum înainte să investim mult în acea zonă.

E o teză interesantă. De ce credeţi că autorităţile ar fi putut avea o asemenea atitudine?

E foarte curios lucrul acesta. E cert că aveam dragoste pentru Ardeal, însă Basarabia n-am asimilat-o bine din cauză că se prostiseră sub ocupaţia rusească de o sută de ani. Aveam impresia că ţăranii de acolo nu mai înţeleg nimic. De altfel, să ştiţi un lucru: nu mai ştiau pe ce lume trăiesc unii dintre ei. De pildă, un văr primar de-al meu care a murit la încercuirea Stalingradului era în Basarabia în 1939 şi, la un moment dat, a întrebat un ţăran bătrân unde crede el că se hotărăşte politica, la care bătrânul a arătat înspre Răsărit, spunând: „La împăratul, acolo!” El mai trăia cu mintea la ţar. Sigur că nu putem generaliza.

Basarabia a fost considerată la Bucureşti ca un fel de Siberia a României – funcţionarii care făcuseră vreo prostie erau trimişi ca pedeapsă acolo. Nu am reuşit să ne facem simpatici, nu reparasem drumurile etc. Am activat foarte prost. Dacă recuperăm Basarabia, ar trebui de acum înainte să investim mult în acea zonă.

„Radicalii maghiari se vor potoli”

Cum vi se par mişcările radicalilor maghiari din Covasna şi Harghita?

Nu vor avea succes. A fost nenorocirea din vremea comunistă când li s-a dat acea autonomie a secuilor şi de acolo a ieşit o poveste diferită de ceea ce am hotărât în 1918. Trebuia să le dăm din timp ceea ce le-am făgăduit atunci – învăţământ în limba lor şi să aibă posibilitatea de a fi judecaţi în limba lor. Dacă o făceam la vremea cuvenită, nu s-ar mai fi ajuns la asemenea excese.

Cum ar trebui procedat acum cu minoritatea maghiară?

Să se acorde ceea ce trebuie acordat, dar nici vorbă de autonomie sau de aşa ceva. De altfel, ei n-ar câştiga nimic să aibă autonomie. Ei au interesul să fie contopiţi într-o Românie mai mare şi această Românie mai mare să fie contopită în Europa. Ceea ce se întâmplă acum cu autonomia este o rană ce se va vindeca foarte lesne. Dovadă că UDMR e în guvern aproape neîntrerupt de 16 ani. Şi uite ce cuminţi sunt! Cuminţi au fost şi cei care i-au luat în Guvern fiindcă aşa îi silim să fie tot aşa de români ca şi noi.

Credeţi că liderii UDMR sunt la fel de fideli crezului naţional ca şi liderii partidelor româneşti?

Nu, dar interesul lor este ca toată ţara asta să funcţioneze bine. Şi vedem că, de multe ori, sunt mai deştepţi decât noi. În Parlament vorbesc bine româneşte şi am avut miniştri buni dintre ai lor. Eu nu sunt speriat de aceste manifestări ale lor cu drapele. Sigur, e supărătoare sărbătorirea intrării lui Horthy în Ardeal, dar ăştia care se ocupă cu aşa ceva sunt excesivii şi se vor potoli încet-încet. Ei nu reprezintă o majoritate şi dacă noi nu ne vom încăpăţâna în sens prost, se vor potoli şi ei.

E supărătoare sărbătorirea intrării lui Horthy în Ardeal, dar ăştia care se ocupă cu aşa ceva sunt excesivii şi se vor potoli încet-încet.

Vom fi minoritari în ţara noastră”

Proiectul european vi se pare viabil, dat fiind modul în care a răspuns UE crizei economice?

Dacă introduc cumva şi Turcia în Uniunea Europeană, atunci acest proiect nu mai e viabil deloc. Mă surprinde că unii politicieni europeni îşi pot închipui că Europa se poate întinde până în Iran. În plus, mai aduci în Europa vreo 70 de milioane de musulmani, după ce aici mai sunt vreo 25 de milioane. Prin urmare, continentul nostru va deveni majoritar musulman. O sută de milioane de musulmani în Europa înseamnă o sută de milioane de credincioşi practicanţi. Pe continentul nostru nu cred că sunt o sută de milioane de creştini practicanţi… Devenim minoritari.

Oare trebuie pusă problema în termenii aceştia? În prezent s-a schimbat modul în care oamenii privesc chestiunile religioase…

Mi-e teamă că nu… Eu îi văd pe musulmani în Franţa. Şi am trăit şi în Africa 23 de ani, într-o ţară musulmană. Ei sunt exclusivişti. De altfel, Muammar Gaddafi a declarat în Italia că Europa va deveni musulmană. Europa, conştient sau inconştient, se sinucide. Dacă te duci în metroul parizian, vezi care va fi Europa de mâine. Majoritatea populaţiei din metrou este de culoare.

Această reechilibrare a spectrului etnic în Occident poate fi o sursă de conflicte?

Nu, dar va duce la un nou Ev Mediu, la dispariţia civilizaţiei occidentale. Cred că suntem deja pe panta săpunită a dispariţiei civilizaţiei noastre. Nu ştiu cât va mai dura – două sute, trei sute sau patru sute de ani. Ca şi la sfârşitul Imperiului Roman, masa de sclavi, invaziile germanice şi turanice au făcut să se schimbe componenţa etnică a Europei. Aşa se schimbă şi acum…

Suntem într-un ciclu istoric…

Absolut! Asta e părerea mea de specialist în filosofia istoriei.

România nu pare deocamdată afectată de aceste schimbări şi nici nu pare conştientă că se produc…

Fatalmente vom fi afectaţi! Suntem în Europa şi avem deja 10% populaţie ţigănească. Intră foarte mulţi chinezi şi turci, iar noi nu mai facem copii. Doza de sânge românesc va fi din ce în ce mai mică. Să ştiţi că, din acest punct de vedere, suntem ca şi occidentalii. Încetul cu încetul vom fi minoritari în ţara noastră.

Putem adăuga acestui risc şi exodul tinerilor români spre Occident?

Bineînţeles! Aceasta este una dintre preocupările mele majore şi ar trebui să facem orice pentru a-i readuce în ţară. Fără ei nu putem construi o Românie de alt soi decât cel moştenit de la comunişti. Înainte vreme, era un adevăr dictonul „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea”. Spre exemplu, românii sunt poporul cel mai puţin reprezentat în Statele Unite ale Americii. 99% dintre românii plecaţi acolo sunt originari din fostul Imperiu Austro-Ungar. Ardeleanul, săracul, decât să trăiască sub dominaţie străină a zis că mai bine se duce în America. Acum, 45% dintre tineri spun că vor să plece în străinătate. Este absolut dramatic! Nu mai au dragoste de ţara asta pe care o găsesc păcătoasă de când clasa politică este un fel de capac de plumb. E o greşeală pentru că la alegeri am putea schimba ceva. Dar uite că tot pe ăştia îi alegem… Ori nu ne vom vindeca niciodată, ori trebuie aşteptate încă două generaţii.

Avem resorturi interioare pentru a depăşi situaţia?

Tinerii pleacă din ţară din cauza lipsei de speranţă. Asta se combină şi cu scârba de politică. Eu îi înţeleg însă pe cei foarte înzestraţi care pleacă la burse în străinătate şi care capătă diplome în domenii inexistente în România.

Pleacă şi tineri intelectuali care preferă să facă munci subcalificate, dar plătite mai bine decât profesia lor din ţară…

Eu nu-i aprob pe aceştia. Sau dacă se duc să facă pe căpşunarii, da, dar să se întoarcă cu banii în ţară. Vă pot spune din experienţă că, toţi românii din emigraţie, chiar dacă s-au căsătorit cu câte o nemţoaică sau cu câte o franţuzoaică, în străfundurile sufletului lor sunt nenorociţi. Le lipseşte ceva… Nu te poţi transforma în francez sau în neamţ când eşti născut român.

Dacă te duci în metroul parizian, vezi care va fi Europa de mâine.

Vă pot spune din experienţă că, toţi românii din emigraţie, chiar dacă s-au căsătorit cu câte o nemţoaică sau cu câte o franţuzoaică, în străfundurile sufletului lor sunt nenorociţi. Le lipseşte ceva…

„Trebuie să mai treacă două generaţii”

În 20 de ani de acum înainte se va putea vedea o altă faţă a României?

Doar dacă scăpăm de actuala clasă politică şi vor apărea alţii decât fiii fostei nomenclaturi. Chiar dacă nu sunt cei pe care-i vedem în Parlament, există o reţea subterană, cea care l-a adus pe Iliescu la putere în decembrie 1989 şi care continuă să tragă sforile. Este convingerea mea.

Dacă într-adevăr există această „reţea”, cât ar mai putea trece până când vom avea parte de o nouă clasă politică?

Până ce vor muri ei… Poate că atunci se vor mai îndrepta lucrurile, iar copiii lor poate vor fi oameni în regulă. În toate revoluţiile s-a întâmplat aşa – generaţia copiilor sau a nepoţilor revoluţionarilor a devenit conservatoare. Eu cred că urmaşii lui Adrian Năstase, de pildă, vor fi burghezi foarte civilizaţi. De aceea vă spun că trebuie să mai treacă două generaţii.

Cum vi se pare Crin Antonescu ca lider politic şi ca aspirant la Preşedinţia României?

Am fost alături de el pentru că el m-a chemat, cu toate că nu ne cunoşteam foarte bine. De Călin Popescu-Tăriceanu fusesem mai apropiat decât de Crin Antonescu, dar el m-a chemat pentru că ştie că sunt popular, că am notorietate. Dar Crin Antonescu n-a catadicsit să mă întrebe, în seara în care a văzut că nu intră în turul doi de scrutin al alegerilor prezidenţiale, ce să facă. Deşi, după mine, el ieşise cel mai bine din confruntarea televizată. Nu a fost al doilea pentru că PNL nu are structura necesară în provincii. Eu i-aş fi spus lui Crin Antonescu că nu se poate ca un partid liberal să meargă mână-n mână cu Geoană care, deşi e mai occidentalizat decât ceilalţi, are în spate umbra lui Iliescu, a lui Cozmâncă sau a lui Hrebenciuc.

Chiar credeţi că aceia pe care i-aţi enumerat au fost atât de nocivi pentru România?

Criminali! Sunt cei mai nocivi pentru că eu continuu să cred că ei trag diverse sfori. De pildă, cum a îndrăznit Iliescu să spună, în urmă cu vreo 18 ani, că la noi este „o democraţie originală”?! Această „democraţie originală” ne-a întârziat cu zece ani intrarea în Europa. Lui Emil Constantinescu i-au trebuit patru ani ca să-şi dea seama că fosta Securitate continua să conducă ţara. Acest lucru trebuia să-l ştie din prima clipă şi putea da o lovitură mare. A fost un naiv.

Să nu uităm că aderarea la NATO s-a produs în mandatul preşedintelui Iliescu…

Da, dar negocierile au fost începute sub Emil Constantinescu. Dar politiceşte vorbind, Ion Iliescu chiar a sărit peste cal devenind filoamerican. Adică e un politician dibaci, un politician abil.

Cum va rămâne în istoria românilor Ion Iliescu în raport cu Traian Băsescu?

E clar că Ion Iliescu va fi înfierat şi considerat omul care a întârziat integrarea României în Europa. Şi care a vrut să continue pe ascuns comunismul. Eu nu am o problemă împotriva unui om, dar el este adus de această clică care se manifestă în Parlament şi care a pus mâna pe averi colosale…

Aceasta este şi teza preşedintelui Băsescu. În contextul economic actual, credeţi că opinia publică mai este sensibilă la astfel de chestiuni?

Economia nu are de-a face cu Justiţia! Eu am de gând să public o scrisoare deschisă preşedintelui Băsescu. Îi voi aminti că, la ultima confruntare cu ceilalţi doi contracandidaţi ai săi la prezidenţiale, a fost primul care a îndrăznit să scoată problema asta la suprafaţă. Să spună că e o ruşine faptul că, după 20 de ani, noi nu am scos încă la lumină ce s-a întâmplat în decembrie 1989 şi nici în cele trei mineriade. Cu alte cuvinte, el ne-a făgăduit că va da drumul Justiţiei pentru a începe aceste procese. Uite că au trecut nouă luni şi că n-a făcut nimic… Aşa că eu o să-i aduc aminte. Acesta este un cancer pe care noi trebuie să-l operăm acum cu bisturiul. Dacă nu-l operăm, să ştiţi că nu se începe vindecarea României. Este un început indispensabil, care n-are de-a face cu economia.

Mulţi îl acuză şi pe Traian Băsescu de faptul că face parte din acest „sistem ticăloşit” pe care îl înfieraţi şi dumneavoastră. Sunteţi de acord?

Nu-mi dau seama, dar preşedintele poate ieşi din „sistemul ticăloşit” dacă-şi ţine promisiunea de care am vorbit. Românul, în general, are fibră politică, chiar dacă ne-am sărăcit şi am scos smântâna de pe ţară în ultimii 20 de ani. Putem juca un rol în Europa, dacă ne însănătoşim mai întâi în ţară.

Românul, în general, are fibră politică, chiar dacă ne-am sărăcit şi am scos smântâna de pe ţară în ultimii 20 de ani.

S-a schimbat profilul etnic al românului”

De unde această agresivitate exagerată în societatea românească?

E o problemă pe care mi-am pus-o şi eu, deseori. Eu o arunc şi pe aceasta în cârca celor 50 de ani de comunism care au modificat profilul etnic al românului. Românul pe care l-am cunoscut eu când eram copil – adică şi ţăranii, şi ostaşii pe care i-am avut pe front – era prea blând, prea supus. Dintr-odată a venit un regim atât de brutal şi atât de injust încât omul a început să se apere cu dinţii. Nu uitaţi că până şi în cel mai mic sat s-au inversat valorile. Ţăranii cei mai iscusiţi, cei mai îndemânatici şi cei mai avuţi au fost nu numai daţi la o parte, ci şi ucişi sau băgaţi la închisoare. La suprafaţă au ieşit lepădăturile – toţi guşaţii şi tâmpiţii din sate au devenit primari sau mai ştiu eu ce… S-au schimbat elitele de jos şi până sus. Lucrul acesta a făcut ca oamenii să se înrăiască. Nu mai există sentimentul că vecinul tău e un prieten. Lumea nu se mai salută pe scara blocului pentru că zice „Bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat!”

Acum şi copiii au devenit extrem de agresivi…

În anii mei de şcoală în România, aproape că nu existau bătăi între copii. Eu nu am văzut astfel de bătăi. În schimb, în Franţa am fost absolut îngrozit de agresivitatea copiilor între ei. Bine, erau şi foarte mulţi corsicani la Nisa şi aceea sunt mai temperamentali. Dar românii de astăzi se bat până se omoară şi asta este foarte îngrijorător.

S-a schimbat ierarhia de valori şi am căpătat o sumedenie de obiceiuri proaste…

Sunt anumite moravuri ţigăneşti pe care noi le-am fi putut evita. Amestecându-ne cu ei, era de aşteptat ca părţile româneşti să domine, dar văd că s-a întâmplat invers. În vechime, ţiganii erau persecutaţi, ce-i drept, dar erau şi mai violenţi decât românii. Străinii au constatat că închisorile erau pline de ţigani, acuzaţi de infracţiuni de omor. Dovadă că şi călăii erau aleşi dintre ţigani pentru că erau mai în stare de un lucru violent decât românii.

Cum găsiţi decizia autorităţilor franceze de a-i expulza pe ţiganii de origine română şi bulgară?

Adevărul e că, la Paris, aproape toţi cerşetorii de pe stradă sunt ţigani români. Eu dacă-i văd că au o figură simpatică, mă adresez direct pe româneşte: „Domnule, ce cauţi aici?” „A, păi dacă la noi nu se poate…”, îmi spun majoritatea. Păerea mea este că se vor întoarce în Franţa…

Este o problemă românească sau una europeană?

Categoric este una europeană! E românească numai în măsura în care nenorocul istoric face că suntem cei cu populaţia cea mai mare de etnie ţigănească. E foarte interesant cum, în Evul Mediu, ei au trecut prin Principatele Române când au fugit de turci. Ei erau năpăstuiţi şi de populaţia grecească din Imperiul Bizantin care îi denumise cu un derivat al sintagmei „oameni de care să nu te atingi”. Erau un fel de paria. De acolo au venit la noi cu numele de „aţigani”. Primul document care ne vorbeşte despre existenţa „aţiganilor” datează din 1385. Dar, revenind, ceea ce s-a întâmplat în Franţa este un gest niţel demagogic al lui Sarkozy şi care nu va avea viitor. E o problemă europeană care se va rezolva cu timpul.

Românul pe care l-am cunoscut eu când eram copil – adică şi ţăranii, şi ostaşii pe care i-am avut pe front – era prea blând, prea supus. Dintr-odată a venit un regim atât de brutal şi atât de injust încât omul a început să se apere cu dinţii.
–––––––
Un loc important in elaborarea politicii sovietice fata de Romania l-a ocupat problema Transilvaniei. Însemnatatea acordata de Moscova rezolvarii litigiului teritorial romano-ungar se explica prin faptul ca problema Transilvaniei a fost perceputa de conducerea sovietica nu numai din unghiul de vedere al raporturilor sovieto-romane si sovieto-ungare, ci si ca un mijloc de consolidare a influentei sovietice in Europa de Sud-Est.

Fara a intra in toate detaliile evolutiei atitudinii sovietice in problema Transilvaniei este de mentionat ca, in intrevederea din 23 iunie 1941 dintre Molotov si ministrul Ungariei la Moscova, Kristoffy, seful diplomatiei sovietice a declarat ca”Uniunea Sovietica nu are nici un fel de probleme litigioase in relatia cu Ungaria si nu are nici un fel de pretentii fata de Ungaria. Uniunea Sovietica nu are obiectii in legatura cu extinderea teritoriului Ungariei pe seama Romaniei”.

Aceasta atitudine se explica prin faptul ca, in acel moment, Uniunea Sovietica dorea sa determine guvernul ungar sa nu se alature atacului german impotriva URSS. De indata ce, chiar in aceeasi zi, la 23 iunie Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu URSS si la 27 iunie 1941 a declarat razboi Uniunii Sovietice, pozitia atat de binevoitoare a Moscovei fata de Ungaria si fata de litigiul teritorial romano-ungar s-a schimbat radical

Emil Cico Dumitrescu: „Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi”. Ion Iliescu: „nu la “chemarea” lui Cico Dumitrescu am fost la TVR (cu care de altfel nu am fost coleg – el era cadru militar in marina)”. Cine minte ? judecati voi!



Într-un interviu-fluviu, care va fi publicat în trei părţi, amiralul îşi povesteşte participarea la Revoluţia din decembrie 1989. Amiralul Emil Cico Dumitrescu (75 de ani) vorbeşte despre relaţia sa cu URSS, despre cum l-a cunoscut pe Ion Iliescu şi în ce a constat activitatea sa la Televiziune în 1989.

Amiralul Emil Dumitrescu a devenit cunoscut în decembrie 1989. Toată lumea îl cunoaşte drept Cico. E o poreclă veche de câteva decenii. Cico era un maimuţoi dintr-un film foarte bine primit de critică, „Tigrul alb”. La facultate, căci Dumitrescu a fost o viaţă profesor, i se spunea însă „Ibric”.

Emil Dumitrescu s-a numărat printre cei care au luat cuvântul la Televiziune în zilele Revoluţiei, iar ulterior a avut un post călduţ pe lângă Ion Iliescu. A fost, printre altele, secretar de stat şi consilier prezidenţial. Percepţia generală este aceea că el are cheia pentru multe dintre misterele Revoluţiei, doar că un interviu cu Emil Cico Dumitrescu alunecă, inevitabil, în ceaţa care s-a lăsat peste ultima lună de comunism românesc.

Amiralul are o abilitate uluitoare de a adormi vigilenţa interlocutorului şi de a poza într-un bătrânel naiv, care, la cei 75 de ani, meditează asupra misterioaselor mecanisme care au abătut asupra sa un şir interminabil de înscenări şi speculaţii. Cico îl caracterizează scurt pe Cico:Am fost prea credul! Aia e!”.

„Poveşti, răutăţi, prostii”

În anii ’80 a fost arestat pentru că ar fi vândut secrete de stat către KGB. După 1989 s-a spus despre el că, aflându-se în slujba aceloraşi servicii sovietice, a avut un rol decisiv în manipularea populaţiei şi în crearea diversiunilor teroriste de la Revoluţie. De altfel, a fost şi anchetat în dosarul Revoluţiei. În anii tranziţiei a fost acuzat de trafic de influenţă şi subminarea puterii de stat. Cico Dumitrescu crede că toate acestea sunt „poveşti, răutăţi, prostii” şi că, la vârsta lui, nu are timp să-şi ceară scuze pentru ceea ce nu a făcut.

După ce termină cu trecutul, arătându-ne o cicatrice de la un presupus glonţ care l-ar fi „mângâiat” acum douăzeci de ani, aruncă o ancoră înspre viitorul său ca om de litere, pentru că, ei bine, amiralul a căzut în mrejele poeziei. Creaţiile sale literare solicită respect pentru cei care „au făcut Revoluţia”. Cico-poetul e dezolat că sacrificiul lor, în loc să fie respectat, a ajuns să fie pângărit!

„Cu Iliescu am fost coleg la «Ape», nu la Moscova”

Ion Iliescu a ştiut să-i răsplătească pe cei care l-au ajutat în 1989

„Adevărul”: Lumea vă cunoaşte mai mult ca urmare a apariţiei la Televiziune în decembrie 1989 şi prin prisma funcţiilor pe care le-aţi ocupat ulterior. Înainte de Revoluţie cu ce v-aţi ocupat?

Cico Dumitrescu: Am avut diverse funcţii. La „Ape”, la Ministerul Petrolului, la mai multe. Eu sunt de fel din Urziceni. Am făcut Liceul Militar la Galaţi, apoi am terminat Institutul Mecano-Naval. Pe urmă, e adevărat, am făcut chimia la ruşi. Sunt doctor în chimie! Doctor adevărat, nu ca tovarăşa Elena Ceauşescu! Am 42 de invenţii, dintre care 12 internaţionale. Figurez într-un anuar făcut în Anglia. Oamenii au reţinut „Cico Dumitrescu de la Revoluţie”, dar eu am în spate altceva, am în spate o muncă!

Aţi studiat la Moscova?

E un fals! N-am învăţat la Moscova! Eu am studiat la Sankt-Petersburg!

Cât timp aţi stat în URSS?

Cum ziceam, am învăţat 4 ani şi 8 luni la Sankt-Petersburg. Între ’61 şi ’65. L-am avut coleg de promoţie pe Iuri Gagarin (n.r. – celebru cosmonaut sovietic, primul om care a fost trimis în spaţiu). Era un haios. L-am întrebat: „Băi, Iuri, cum ai văzut tu pământul de-acolo?”. Zice: „N-am deschis ochii deloc. M-am învârtit un pic şi am venit jos”. Mi-a dat cadou o cană din aluminiu pe care a scris în ruseşte: „Emile, să bei ceai şi vodcă, dar mai bine vodcă”. Era, în mod clar, un pic zurliu. A sărit odată de la etajul trei, pentru un pariu făcut la băutură. Am avut nişte colegi deosebiţi. Am fost coleg şi cu un gruzin frumos, cu ochi albaştri, era nepotul lui Suslov (n.r. – membru în prezidiul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice).

V-am întrebat de Moscova fiindcă a circulat versiunea conform căreia aţi fi fost coleg acolo cu Ion Iliescu, în vremea studenţiei.

Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi. Sunt poveşti că am studiat împreună la Moscova.

Cum aţi ajuns la Televiziune în decembrie 1989?

În acel moment lucram la Ministerul Petrolului, mă ocupam cu grupa de operaţiuni speciale. Se punea problema creşterii fluxului de ţiţei, iar eu am venit cu o metodă inovativă. Amiralul scoate o foaie A4 şi începe să ne explice. Nu cum a ajuns la Televiziune, ci cum a reuşit să extragă mai mult petrol. Desenează o sondă, vehiculează o teribilă serie de termeni tehnici (înfăşurare trapezoidală, torpilă cu talere) şi înşiră pe hârtie mai multe simboluri din „Tabelul lui Mendeleev”. Rezistăm, cu greu, amplei demonstraţii şi reluăm întrebarea.

Şi totuşi, cum aţi ajuns la Televiziune pe 22 decembrie ’89?

Aşa… Eram la Ministerul Petrolului şi treceau manifestanţii prin faţă. Eu, lucrând prin ţară, pe la sonde, ştiam că lumea e nemulţumită. Să ştiţi că Revoluţia au făcut-o muncitorii, nu intelectualii, că aştia… Cu o seară înainte, pe 21, am trecut şi m-am oprit la baricadă. Cel care are restaurantul de acolo, de vizavi de Inter, e prietenul meu. De la el s-au luat mesele alea şi s-au pus în stradă. Am văzut cum a fost împuşcat un om acolo.

Eraţi la Ministerul Petrolului şi aţi plecat spre Televiziune…

Da. Îl cunoşteam foarte bine pe directorul general al Televiziunii, pe Petre Constantin. M-am dus la el. Zice: „Băi, dacă nici acuma nu iese, nu mai scăpăm de ăsta. Eu am deschis Televiziunea ca toţi să-şi spună părerea. Dacă oamenii văd ce se întâmplă, vor prinde curaj”. Am stat de vorbă cu el la etajul 11, apoi m-am dus la Studioul 4, unde am luat cuvântul fiecare.

„Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm!

Pe 22 decembrie, în jurul orei 14.15, căpitanul de rang I Emil (Cico) Dumitrescu şi-a făcut apariţia la Televiziunea Română. Discursul lui a fost difuzat din Studioul 5 al Televiziunii Române, de unde cu numai zece minute mai devreme vorbea generalul Nicolae Militaru.

Căpitanul Cico Dumitrescu cerea în direct ca Ion Iliescu să se prezinte la Televiziune: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm! „Tovarăşul Iliescu era în zonă, fiind contactat de Sergiu Nicolaescu.

La 15.45 a făcut un apel în direct cerând „factorilor de decizie” să se prezinte la ora 17.00 la sediul Comitetului Central. La Televiziune, Cico a mai făcut un apel şi la comandanţii unităţilor militare din judeţele învecinate Bucureştiului, un apel de a se deplasa pentru a apăra Capitala. Aflat în sediul Comitetului Central, generalul Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major, era consternat: „Cine e marinarul ăsta care dă ordine?”

Ulterior, Cico a fost ridicat în grad până la rangul de amiral. Între 1995 şi 1996 a fost numit în funcţia de secretar de stat, şef al Departamentului de logistică din cadrul Ministerului de Interne. Între anii 2000-2004 a fost consilier de stat în Departamentul Securităţii Naţionale din Administraţia Prezidenţială.

„M-ai sunat, te-am sunat”

V-aţi dus la Televiziune din proprie iniţiativă?

Păi, cine să mă cheme? M-am dus fiindcă am zis: „Acum e momentul să scăpăm de dictatură”.

Se ştie că dumneavoastră eraţi printre cei care selectau ştirile care intrau pe post. Cum procedaţi?

Am făcut în felul următor. Se primeau telefoane întruna. Atunci am luat un registru, l-am numerotat, l-am sigilat. Dădea cineva telefon, îi ceream numele şi numărul de telefon. Notam în registru şi sunam înapoi. Dacă răspundea, dădeam pe post. Făceam o minimă verificare. Şi au spus: de la Sâmbăta, că în catacombe sunt ăia, de la Constanţa, că sunt avioane, că sunt elicoptere, că nu ştiu ce. M-ai sunat, te-am sunat. Altă metodă de verificare nu mai era. Se scria în registru: domnu’ cutare, telefonul cutare – apă infestată. Se nota pe bileţel şi se trimitea jos, la studio.

S-au spus atâtea prostii pe post în acele zile!

S-au spus pe post nu prostii, ci enormităţi, domnii mei, dar n-aveai cum! De tras, s-a tras. Uitaţi gaura! (n.r. – amiralul ne arată o cicatrice undeva lângă urechea dreaptă). A ricoşat din balustradă şi m-a lovit. L-am prins pe unu’ care a tras asupra televiziunii. Era un băiat de la unitatea de Securitate din Mizil. Ne-a spus că el avea ordin să apere. Ce să apere? A fost şi el prada unei manipulări.

Cine a făcut aceste manipulări?

Ştie cineva? Asta trebuie să afle procuratura, nu voi! Dar de tras, s-a tras asupra Televiziunii. Era un tablou pe perete cu cel puţin 50 de cartuşe trase în el.

Din cauza anunţurilor care s-au făcut atunci pe post au murit oameni. Nu era mai bine să nu le daţi?

Cum să nu le dau, dom’le? Dacă se întâmpla şi era aşa?

S-au spus multe prostii, dar n-aveai timp. Cum am apărut eu pe post şi am spus: unităţile cutare şi cutare să apară. A venit pe telefonul operativ, iar Brateş (n.r. – redactor-şef adjunct la „Actualităţi„, care a jucat rol de crainic în zilele Revoluţiei) a zis că dacă spune el, un civil, nu-l crede nimeni. Şi atunci am spus eu. Statul Major spunea că este bruiaj şi că nu poate lua legătura cu unităţile. Eu mă gândeam că dacă nu dau pe post ştirile pe care le primesc, s-ar putea să fie reale, iar apoi îmi ziceau: „N-ai dat, ai fost vândut, ai fost KGB-ist!”.

Dar n-aveaţi certitudinea că sunt reale.

Dacă mă suna omul şi îmi spunea, şi eu când sunam răspundea acelaşi om, înseamnă că era adevărat.

Poate acei oameni care sunau încercau să vă manipuleze. Nu v-aţi gândit la asta?

Cine mai avea timp să se întrebe dacă era manipulat?

Frica de butoane

Dacă tot ce s-a spus pe post a venit prin telefoane, înseamnă că aceia care au dat telefon au manipulat. Dar i-aţi scris în registru pe toţi. Unde e registrul, să vedem cine a manipulat?

Registrul nu mai există, a dispărut.

Unde a dispărut?

De unde să ştiu eu?

Un alt moment care a indus panică este apariţia acelui inginer, Colţ, care a prezentat „maşinăria infernală”, o presupusă bombă. Aţi fost prezent şi l-aţi susţinut.

Cu maşinăria infernală a fost în felul următor. Inginerul Colţ a spus că, dacă acel dispozitiv are butoane, se poate face o programare, se poate folosi la o diversiune. El asta a vrut să spună. I-am mulţumit că ne-a salvat, pentru că un astfel de dispozitiv putea fi folosit la o bombă.

Era, de fapt, un lacăt cu cifru electronic. De unde apăruse acel dispozitiv?

Era de la o uşă din Televiziune. O uşă cu cifru.

Păi, Brateş lucra în Televiziune! Ştia că e de la o uşă.

De unde să ştie, dom’le, ştiţi câte camere sunt în Televiziune? În plus, Brateş fusese pensionat cu ceva timp înainte de Revoluţie.

Nu e adevărat, a plecat din Televiziune în 1990.

În fine, nu mai ştiu exact.

Inginerul Colţ era specialist, ştia că nu e o bombă.

Acuma e uşor, dar atunci nu mai gândeai limpede nici ca specialist. Când am văzut că are toate cifrele, de la zero la nouă, am zis că se poate folosi în orice fel. Ne speriaserăm.
–––––––––-
Când e întrebat de marile mistere ale Revoluţiei, amiralul Cico Dumitrescu răspunde standard: „Păi, eu ştiu?“

Chiar şi spuse cu pipeta, adevărurile lui Emil Cico Dumitrescu aruncă o nouă lumină asupra Revoluţiei. În partea a doua a interviului-fluviu, amiralul se dezice de grupul Militaru-Brucan, admite că voia doar căderea lui Ceauşescu, nu a comunismului, nu înţelege cu ce a greşit justiţiei române, povesteşte cum l-au bătut „golanii” la mineriada din 13-15 iunie 1990 şi cum Ion Iliescu i-a spus ceva demn de un comunist cu faţă umană: „Lasă, dragă, aşa sunt oamenii…”.Peste toate însă, amiralul îşi dezvăluie latura lirică şi face publice poezii despre acel decembrie de acum douăzeci de ani.

Adevărul”: Se ştie că pe 22 decembrie aţi apărut la Televiziune şi l-aţi chemat pe Ion Iliescu. De ce aţi făcut-o?

Cico Dumitrescu: Pentru că aşa ştia toată lumea. Dacă o să cadă Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu este cel care trebuie să-i ia locul. Se spunea şi la Europa Liberă, şi peste tot.

Pe Nicolae Militaru îl cunoşteaţi în momentul Revoluţiei? Ştiaţi că fusese dovedit ca agent sovietic?

Nu-l cunoşteam. Nici pe el, nici pe Brucan, nici pe Roman. Nu ştiam cine sunt. Pe Militaru dacă îl văzusem odată, aşa, de la distanţă. Nu auzisem că ar fi fost dovedit ca spion.

Din toate datele care există reiese că Nicolae Militaru a pus la cale diversiuni de genul celor de la Otopeni şi MApN. Ce părere aveţi despre asta?

Ce s-a întâmplat la MApN nu cunosc. Nu mă hazardez. Sunt chestiuni care mă depăşesc. În televiziune, la etajul 12, erau peste 100 de inşi care nu-şi puteau justifica prezenţa acolo. Sunt multe enigme pe care eu nu mi le explic. Procuratura ar trebui să se ocupe.

„Cinstit, voiam o perestroika!”

Aţi fost în cercul celor care au luat puterea. Aţi avut intenţia de a termina doar cu Ceauşescu sau şi cu comunismul?

Nu. Adevărul e că doream să scăpăm doar de dictatură, nu ne gândeam să scăpăm de comunism. Asta doreau cei care au suferit prin închisori sau alte treburi. Noi ne gândeam la o perestroika, să fie un regim mai permisiv. Cinstit vorbind, voiam o perestroika! Să fie şi la noi ca în RDG, ca în Ungaria, unde oricum se trăia mai bine. Poate a greşit şi domnul Iliescu. Din dorinţa de a fi libertate a zis: „Lasă, dragă, să facă ei!”.

Aţi fost prezent şi în momentul în care Nicu Ceauşescu a fost adus la Televiziune. Ce s-a întâmplat acolo?

Pe 22 seara l-au adus. Unul l-a înjungiat chiar acolo, i-a făcut o rană cumplită. Am discutat cu Iliescu. Am zis: „Dacă îl avem pe ăsta, îl putem folosi ca monedă de schimb în caz de ceva”. Eu şi inginerul Colţ am plecat cu el la spital. Am stat lângă Nicu Ceauşescu când l-a operat, în sală! Avea pe el un slip vernil. Doctorul mi-a arătat: „Ăsta e un ficat cirotic, nu o mai duce mult!” Am stat până l-au dus în salon. Acolo l-au mai legat şi cu cătuşele de pat, parcă fugea ăla, operat. Am stat lângă el, pentru că ne gândeam că se poate întâmpla orice şi îl vom folosi ca monedă de schimb.

Credeţi că aţi făcut bine mergând pe 22 decembrie la Televiziune?

Nu-mi pare rău că am apărut la televizor. În anii ’80, după ce am fost acuzat de spionaj pentru KGB, fusesem închis, păţisem de toate şi n-aveam ce pierde, iar poporul acesta merita libertatea. Îmi pare rău totuşi de cum sunt lucrurile astăzi în ţara noastră.

Dacă aţi mers acolo mânat de acest scop nobil, de ce credeţi că s-au spus atâtea despre dumneavoastră? Spre exemplu, că eraţi agent sovietic şi că aţi făcut jocurile ruşilor alături de Ion Iliescu şi ceilalţi.

Documentul care îl acuză pe Emil Cico Dumitrescu că le-a vândut ruşilor secrete de stat în anii ’80

Prostii, poveşti. Câte nu s-au spus despre mine? Eu, la vârsta mea, nu am timp să-mi cer scuze pentru ceea ce n-am făcut! Pentru minciuni şi pentru fabulaţii. S-a spus că am fost agent KGB, dar n-am avut nicio legătură. Nici n-a încercat nimeni să mă racoleze cât am studiat la ruşi. E o minciună! E un fals! Racolările nu se fac, aşa, oricum. În primul rând că nu aveam ce informaţii să le dau. Nu eram în unitate operativă. Eu răspundeam de oameni care lucrau cu eprubete. De eprubete aveau ruşii nevoie?

Constantin Bucur, ofiţer de contrainformaţii, a declarat că v-a prins înainte de ’90 cum vindeaţi informaţii KGB-ului. E adevărat?

În ’80 am fost arestat vreo cinci luni. Am hârtie că doi ani am fost urmărit de Securitate, am aflat şi eu la Revoluţie. Mă acuzau că am vândut secrete. Ce să le vând, măi băieţi, ruşilor? Ce? Mihai Chiţac mi-a făcut această înscenare, cum că am vândut secrete. Bucur era unul dintre trepăduşii lui Chiţac. M-au ţinut într-un loc izolat şi am scris mai multe hârtii.

Am făcut un raport către Ceauşescu, pe care am scris: „Tovarăşe Comandant Suprem, dacă se dovedeşte că eu am vândut, cer să fiu executat”. Ceauşescu şi-a dat seama că e făcătură. Ceauşeasca, auzind că am făcut multe năzbâtii prin chimie, cu fel de fel, m-a luat director ştiinţific la Institutul de Epurare a Apelor.

„M-au bătut golanii, iar Iliescu a zis «Lasă, dragă…»”

După 1990 aţi ocupat mai multe funcţii publice. Le-aţi văzut ca pe o recompensă pentru felul în care aţi participat la evenimentele din decembrie 1989?

Nu, funcţiile pe care le-am avut după 1990 au fost un rezultat al muncii mele, muncă grea, în cercetare. Între 2000 şi 2004 am fost consilier prezidenţial. Imediat după Revoluţie am fost şeful Direcţiei Generale de Presă şi Sport. Aşa m-au prins şi evenimentele din 13-14 iunie 1990. Am fost bătut de manifestanţi pe Calea Victoriei. Golanii mi-au rupt hainele, mi-au spart ochelarii şi eu fără ochelari nu văd, orbecăi. M-au călcat în picioare. După opt-zece ani a apărut una care a zis că i-am dat cu piciorul în spate şi şi-a pierdut un rinichi. Am vorbit apoi şi cu domnul Iliescu, după ce am luat bătaie, şi el a zis: „Lasă, dragă, aşa sunt oamenii…”

Un amiral recită: „Noi n-am dorit puterea…”

V-a oprit vreodată cineva pe stradă să vă reproşeze că aţi minţit poporul cu televizorul?

Nu, n-am întâlnit oameni care să-mi reproşeze acest lucru. La intrarea la Senat sunt nişte versuri: „Voi ce aţi crezut în noi/ În 21-22/ Să nu-i uitaţi cât veţi trăi/ Pe cei căzuţi şi pe cei vii”. Astea eu ­le-am scris.

Serios?! Nu este foarte cunoscută înclinaţia dumneavoastră către poezie.

Eh, mai scriu din când în când.

Cico Dumitrescu deschide un sertar al biroului său voluminos şi scoate un dosar cu sute de coli A4 prinse între coperţi. Începe să ne recite mai multe poezii, între care reţinem acest „Noi în decembrie”.

Asta este ca un răspuns la acuzaţiile care vi se aduc?

Da, trebuie să fii de fier să rămâi indiferent la atâtea speculaţii şi răutăţi. Aceste poezii le voi lăsa copiilor mei, să le publice ei dacă vor considera că aşa este necesar.

Amiralul mai citeşte câteva poezii, după care umblă în alt sertar şi ne înmânează câte o plachetă pe care sunt gravate câteva versuri. Recunoaştem un fragment din „Arta de a învinge” a lui Kipling. Sub versuri este semnat Amiral (r) prof. Univ. dr. inginer Emil Cico Dumitrescu. „Sunt tot aşa, ca nişte gânduri de-ale mele”, ne lămureşte amiralul.

„Chiţac şi Diamandescu jucau table şi beau whisky”

Pe cine vedeţi vinovat pentru mineriada din iunie 1990? Multe indicii conduc spre Ion Iliescu.

Minerii aduşi în Bucureşti au fost instigaţi. Nu ştiu cine i-a adus. Sunt supoziţii că Iliescu i-a chemat. După aceea a regretat că le-a mulţumit. Nici nu ştiţi voi ce rău i-a părut, cât a regretat, dar ce era să facă? Cum să-i convingi să plece? Printre mineri am văzut unii cu nişte salopete cam curate. Nu prea erau de mineri. S-au dus şi acasă la Dumitru Mazilu. Au fost foarte multe lucruri suspecte.

Ulterior aţi fost cercetat pentru subminarea puterii de stat, din cauza modului în care v-aţi implicat în evenimentele din iunie ’90. Ce aţi făcut mai exact?

Păi, eu ştiu? N-am făcut nimic. Nu v-am spus că am luat bătaie? Au dat în mine ca într-un sac. M-am dus atunci repede, la sediul poliţiei, pe Ştefan cel Mare. Chiţac (n.r. – Mihai Chiţac era ministru de Interne în iunie 1990) juca table cu Diamandescu (n.r. – Corneliu Diamandescu era şeful Inspectoratului General de Poliţie în iunie 1990). Beau whisky şi jucau table, asta făceau!

Aţi avut multe probleme cu justiţia după 1990!

Eram consilier la Securitate Naţională şi a venit unu’ la mine în audienţă, pentru nişte potlogării care se întâmplă. A afirmat că a dat două milioane-jumate de dolari la Guvern. Şi ăsta s-a dus la procurorul Doană, care a spus că i-am spus eu lu’ ăsta să-mi dea 200.000 de dolari, ca să-i recuperez banii. Mihai Florin, om de afaceri, e ăsta care s-a plâns la mine. Acum a dispărut. Eu nu i-am cerut niciun ban.

Ce motiv ar fi avut cineva să inventeze astfel de lucruri?

Păi, eu ştiu? Procurorul Doană m-a întrebat pe mine odată cine s-a opus de la Cotroceni să fie el procuror general. I-am zis că nimeni. Şi atunci m-a avertizat că are o declaraţie de la unu’ care susţine că mi-a dat două Rolexuri de aur, unul pentru mine şi unul pentru Iliescu. Eu nici nu port Rolex. Ăsta e ceas de geambaşi.

Aţi fost audiat şi în „Dosarul Revoluţiei”!

Da. M-au chemat că de ce am apărut pe post să chem trupele la Bucureşti. Dacă aşa a primit Brateş prin telefonul operativ? Brateş a primit-o şi am citit-o eu pe post, că el a zis că nu are credibilitate să facă un anunţ militar.

În acest moment mai ocupaţi vreo funcţie publică?

Nu, sunt pensionar şi atât. Mai sunt în consiliul de administraţie la Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, dar e aşa, voluntariat. Nu iau niciun ban de acolo.

Noi în decembrie

de Cico Dumitrescu

Noi nu am fost golani
şi nici eroi
Nu ne-am bătut pe străzi pentru ciolane
Şi nici cu regi la masă
n-am stat noi
Visând s-avem sub perne milioane
N-am fost nici dizidenţi, nici cerşetori
Ca noi au fost
în ţară sute, mii
Şi s-au luptat în prag
de Sărbători
Să vină Moş Crăciun pentru copii
S-avem în casă cald, s-avem lumină
Să ne privim
în faţă zâmbitori
Şi liberi în gândire,
şi-o viaţă mai senină
Şi unul despre altul
să nu fim temători
Noi n-am dorit puterea
şi nici biciul
Cum alţii azi pretind
c-am fi dorit
Dar e păcat atunci
când sacrificiul
Nu este respectat,
ci pângărit.

Le Figaro: Parodia de proces a Ceauşeştilor, moştenirea unei ţări zgârcite cu amintirile – Nomenclatura comunistă „a confiscat revoluţia”

Nicolae Ceausescu

ANDREEA BANICA

Elenasi Nicolae Ceausescu LEGATATI SI EXECUTATI

În urmă cu 20 de ani epoca Ceauşescu se încheia cu împuşcarea cuplului dictatorial în urma unei „parodii” de proces. Aceasta este moştenirea unei Românii postcomuniste zgârcită cu amintirile, scrie „Le Figaro”, în ediţia de astăzi

„Chiar dacă nu o mărturiseşte, Dan Voinea, ştie că pe 25 decembrie 1989, a devenit o marionetă a istoriei. Avea atunci 39 de ani şi era judecător de instrucţie. În ziua aceea de Crăciun, generalul Stănculescu, ministrul Apărării în abia formatul Front al Salvării Naţionale, care a preluat puterea după înlăturarea comuniştilor, i-a telefonat pentru a-i cere să participe la judecarea dosarului cuplului dictatorial, aflat în arest la Târgovişte”, scrie trimisul special al publicaţiei franceze, Arielle Thedrel.

Nicolae Ceausescu India

„Dacă Ceauşecu nu era împuşcat în ’89, acum era sigur senator”

„Eu mă aşteptasem la un proces în adevăratul sens al cuvântului, însă oameni sus puşi doreau capul Ceauşeştilor. Nimeni nu mi-a spus că vor fi împuşcaţi imediat după”, declară Dan Voinea.

În total, procesul în care s-a decis executarea cuplului dictatorial a durat o oră. „Ceauşeştii au refuzat să facă apel. Au fost conduşi în curtea cazematei. Trei soldaţi au executat pe loc sentinţa”, îşi aminteşte Voinea.

Fostul procuror militar declară că moartea tiranilor nu a servit la nimic. Nomenclatura comunistă „a confiscat revoluţia”. Adaptaţi la noile vremuri, foştii comunişti deţin şi astăzi puterea economică şi politică în România. „Dacă nu ar fi fost împuşcat în 1989, Ceauşescu ar fi fost astăzi senator”, adaugă cu ironie Voinea.

Dosare dispărute

Muzicologul Ladislau-Antoniu Csendes, care conduce Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), afirmă că acest organism deţine, în prezent, aproximativ 90% din arhiva vechii Securităţi. Ţine însă să precizeze că acestă estimare este, de departe, una optimistă.

CNSAS a fost creat în 1999, însă a devenit funcţional, cu adevărat abia după preluarea puterii, în urma alegerilor din 2004 de către preşedintele Traian Băsescu.

Securitatea era un stat în stat. Pentru ea lucrau milioane de informatori, stabilise reguli absurde menite să convingă populaţia că fiecare mişcare era controlată şi supravegheată de ea. Puţinii disidenţi erau condamnaţi fie la exil, fie la domiciuliu forţat.

Istoricul Marius Oprea este absolut convins ca multe dintre dosare vechii Securităţi au dispărut. Istoricul refuză să creadă că o „maşinărie birocratică tentaculară, precum Securitatea, chiar mai paranoică decât sora ei est-germană, Stasi”, a lucrat mai puţin bine decât aceasta.

„Arhivele Stasi reprezentau 160 de kilometri liniari şi ştim că la momentul căderii zidului Berlinului, agenţii săi au distrus 20 de kilometri în două luni. Vă puteţi imagina ce s-a putut face aici în 10 ani”, a declarat Oprea, care conduce Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului.

Mungiu a realizat „Amintiri din Epoca de Aur” deoarece „comunismul a ajuns o abstracţie în România”

Într-o ţară fără tradiţii democratice, Cristian Mungiu s-a înhămat la realizarea unui film, „Amintiri din Epoca de Aur”, deoarece „în România, comunismul a ajuns o ajuns o abstracţie”. „Nimeni nu se simte responsabil de ce s-a întâmplat în trecut: Toată lumea preferă să creadă că singurul vinovat este Ceauşescu, air el este oricum mort”, a justificat Mungiu realizarea lung-metrajului „Amintiri din Epoca de Aur”.

Iliescu, un ideolog marxist fără remuşcări

La 79 de ani, Ion Iliescu, fost şef de stat, vorbeşte ca un adevărat ideolog marxist fără remuşcări. În iunie 1990, Iliescu făcea apel la minerii din Valea Jiului pentru a-i „calma” pe studenţii care protestau în Piaţa Universităţii din Capitală. Aceste „mineriade” s-au încheiat cu 60 de morţi şi sute de răniţi. Un proces menit să determine rolul jucat de Iliescu în cadrul acestor evenimente, nu a făcut altceva decât să-l „albească” pe fostul şef de stat, continuă „Le Figaro”.

De asemenea şi fostul responsabil cu afacerile externe ale Securităţii, generalul Nicolae Pleşiţă, a fost îngropat cu toate onorurile în momentul în care a decedat la 80 de ani într-un spital bucureştean. Pleşită a făcut obiectul mai multor anchete judiciare pentru atentatul din 1981 care a vizat sediului din Berlin al postului de radio Europa Liberă.

Băsescu, a ocupat în comunism un post la care doar oamenii „siguri” aveau acces

Cotidianul francez scrie că postul ocupat de actualul şef de stat, Traian Băsescu, în timpul regimului comunist, de şef al Agenţiei româneşti pentru navigatie la Anvers, era un post la care aveau acces doar oamenii considerati «siguri» de regim.

O comisie condusă de istoricul Vladimir Tismăneanu i-a cerut preşedintelui Băsescu revizuirea în scădere a pensiilor ofiţerilor poliţiei politice din perioada comunistă. Cerea comisiei a rămas fără răspuns, ca şi cum şi pentru preşedintele Băsecu este mai bine că regimul comunist să rămână o „abstracţie” pentru români, încheie jurnalistul francez.
Le Figaro

The Observer: „It was impossible to have a revolution in Romania. So it had to be staged.” – „Era imposibil sa avem o Revolutie in Romania. Asa ca a trebuit sa fie inscenata”

Nicolae Ceausescu
LONDRA / 14:33, 19.07.2009

După 20 de ani, revoluţia română, cea mai dramatică insurgenţă împotriva comunismului, rămâne şi cea mai misterioasă, comentează The Observer, în ediţia electronică de duminică, în care publică un amplu material realizat în România.

Autorul, Ed Vulliamy, a revenit în România după 20 de ani de la Revoluţie, pentru a discuta cu oameni pe care i-a cunoscut în 1989 sau care au fost implicaţi în evenimente.

Printre aceştia, Dorin-Marian Cîrlan, unul dintre membrii plutonului de excuţie care i-au ucis pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, a cărui „stranie poveste” sugerează că „revoluţia română nu a fost ceea ce a părut”. Autorul reaminteşte şi că „cel care a condus aparent insurgenţa şi i-a succedat lui Ceauşescu, Ion Iliescu, a fost acuzat în mod frecvent că a condus mai mult o lovitură de stat decât o revoltă”.

The Observer reaminteşte şi că „momentele execuţiei au fost televizate, transmise în România şi în întreaga lume ca dovadă că o eră s-a încheiat, că cea mai turbulentă şi violentă dintre revoluţiile care au înlăturat comunismul în Europa de Est în 1989 şi-a atins obiectivul imediat”.

Ceausescu Executie

Vulliamy s-a reîntâlnit şi cu Codruţa Cruceanu, fost curator la Muzeul Naţional de Artă, devenit scenă a luptelor din decembrie. „Încă nu ştim tot adevărul şi mă întreb dacă îl vom şti vreodată (…) Ceea ce ştim, totuşi, este că totul a fost teatru într-o măsură – că a fost regizat”, spune ea.

O altă personalitate evocată în materialul publicat de Observer este Ion Caramitru, care reaminteşte momente trăite în zilele de 21 şi 22 decembrie 1989.

„A fost o revoluţie a oamenilor, dar oamenii au fost înşelaţi”, spune el. „Eram romantici, nu aveam relaţii cu cei de la Putere. Într-un an, nu mai exista îndoială că o facţiune înlăturase pur şi simplu altă facţiune, probabil în contact direct cu Moscova, unde Gorbaciov înţelesese că sistemul lui Ceauşescu va suferi o implozie (…) În mod tragic, după execuţia lui Ceauşescu au fost ucişi mai mulţi oameni decât înainte. Dacă aş fi Iliescu şi aş crede în Dumnezeu, mi-ar fi teamă de judecata Domnului în legătură cu morţii”, spune el.

Rezultatul a fost „un hibrid ciudat: o ţară care a îmbrăţişat sistemul de piaţă capitalist, dar este condusă încă de vechea gardă. Moştenirea este reflectată într-un raport de anul trecut al UE, care a admis România numai pentru o eticheta drept cea mai coruptă ţară din Uniune, după Bulgaria”, comentează The Observer.

Fostă asistentă la Ministerul Justiţiei, Laura Ştefănescu vorbeşte despre lupta anticorupţie care se loveşte de rezistenţă din partea Parlamentului, în timp ce Mattei Pualin, bancher de investiţii revenit în ţară după 1989, consideră că fenomenul corupţiei s-a răspândit şi din cauza „complicităţii Occidentului în privatizări”.

Vulliamy l-a reîntâlnit şi pe Doru Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie, fost participant la revoluţie, care a dat în judecată Guvernul pentru dezvăluirea adevărului privind evenimentele din decembrie 1989, dar s-a întâlnit şi cu liderii minerilor din Valea Jiului.
La începutul anilor ’90, „minerii erau mobilizaţi de liderul de sindicat Miron Cozma, care avea o loialitate feroce faţă de Iliescu”, reaminteşte Observer, relatând episoadele de violenţă devenite cunoscute sub denumirea de mineriade.

Articolul conţine şi o relatare din Galaţi, unde se afla în 1989 cea mai mare oţelărie din Europa, cu 40.000 de angajaţi, dar unde mai lucrează numai 12.500 în prezent

Elevul Basescu tragea fetele de codite si copia pe gaura cheii


Traian Basescu
Foto: Traian Basescu, la finele clasei a VIII-a Bacau 1966.

Traian Basescu Elena  UdreaStrengar, mereu pus pe sotii, hazliu, un bun coleg. Asa il caracterizeaza fostii colegi bacauani pe actualul presedinte al tarii, Traian Basescu. Unde era loc de o boacana era prezent si pentru ca i-au placut fetele de mic, inca din vremea scolii generale, le tragea de codite. Toate acestea, pe cand invata la Scoala 5 din municipiul Bacau.
Traian Basescu Avidor Liberman
A devenit elev al Scolii generale nr.5 din Bacau, in clasa a VI-a. Era prin anul 1963. „Tatal lui era ofiter in Armata si asa a ajuns in Bacau”, isi aminteste Cornelia Cojocaru, Teodorescu pe vremea aceea, fosta sefa a clasei, acum un renumit medic oftalmolog.

 „Un copil vesel, un bun camarad, peste media pe clasa ca si rezultate, care prindea din zbor materiile. Avea o capacitate de sinteza extraordinara, inca de pe vremea aceea, fara a excela, fara a fi tocilar. Megeam impreuna spre scoala, si dupa cursuri inapoi acasa, pentru ca stateam cam in aceeasi zona, undeva langa Gara, iar aceasta «naveta» era suficienta pentru a face sute de pozne.

Bataile cu zapada au ramas in istoria amintirilor. De cele mai multe ori durau chiar si patru ore.”

„Rasul si l-a pastrat. Nu este un ras fortat sau studiat „

Traian Basescu facea parte dintr-o echipa de patru baieti, cei 3 „B” – Basescu (Traian), Baciu (Florin) si Balasoiu (Emilian) – si Lucian Popa, „Tuchi” cum ii spuneau colegii (alintul era de acasa, de la parinti).

Traian Basescu Benjamin Netanyahu

Basescu, dupa cum isi aminteste Cornelia Cojocaru, „sefa”, era cel care dadea tonul la boacana cu rasul lui patologic, molipsitor. „Era de-o veselie fantastica”, mai adauga. „Foarte glumet, foarte sociabil, spontan si fara ranchiuna, care facea haz din nimic. Cand se apuca sa rada ne molipsea pe toti, inclusiv pe profesori, si o tineam tot asa, minute in sir. Rasul si l-a pastrat si acum, din cate am vazut la televizor.

Nu este un ras fortat sau studiat, ci venit din interior, din structura lui”. Un om ferm, disciplinat, tot timpul orientat, de aceea niciodata nu era prins pe picior gresit, cu o fire mobila, mereu „pe pozitie”, descurcaret Asa si-l aminteste „sefa” pe Traian.

Basescu Peres

A copiat la teza de la „mate” prin gaura cheii

Fara a se abate de la disciplina clasei, chiar daca aruncatul cu ghemotoace de hartie sau paine devenise un adevarat „joc zilnic”, Traian Basescu a incercat si sa insele: la mate, la teza, prin clasa a VII-a sau a VIII-a.

„Aveam profesori foarte buni, iar noi eram una dintre cele mai bune clase din scoala”, se intoarce in timp Cornelia Cojocaru. „Nu copiam, ne sopteam la ore doar pentru a ne ajuta intre noi, iar in pauze, unde erau sanse de a face o pozna eram cu totii prezenti, in frunte cu Traian. Tot impreuna am fost si cand s-a copiat la teza de la matematica prin gaura cheii¦.

Teza era in aceeasi zi la doua clase, cea alaturata si a noastra, fara nici o ora pauza intre, asa ca nu ne puteam influenta”. Se pregatisera cu totii, dar cu toate acestea, mai ales ca-si doreau sa fie primii, au ales sa ¦triseze.

Asa ca, Traian, Cornelia, Emil, Florin si altii (au trecut totusi 40 de ani de atunci, tine sa ne precizeze „sefa” ) s-au postat pe furis in fata clasei in care „ceilalti colegi erau sub teroarea tezei”, si s-au apucat de copiat subiectele.

„Usa clasei respective nu mai avea yala, iar in locul ei trona o ditamai gaura din care se auzea tot. Asa ca ne-a fost foarte usor sa aflam subiectele din teza si asa, am avut si timp sa le rezolvam. A doua ora, am urmat noi. Am asteptat linistiti in clasa, fara mari emotii, teza.

La inceput ne-a mers, la prima problema, (cu totii am crezut ca ne-a mers, adauga razand Cornelia Cojocaru) dar apoi¦cred ca profu„ si-a dat seama de furt si a schimbat subiectele”

La 12 ani, sef de stat si antrenor de fotbal

Unul din cei mai buni prieteni ai lui Traian Basescu a fost Lucian Popa, „Tuchi”, actualmente profesor de engleza la Universitatea Bacau. Amintirile lui in legatura cu actualul presedinte al tarii i-au ramas adanc intiparite in memorie, chiar daca de atunci nu s-au mai reintalnit niciodata.

„Daca imi aduc eu aminte bine, am fost colegi in scoala generala din clasa a VI-a pana intr-a VIII-a”, ne dezvaluie profesorul Popa o parte din ceea ce a insemnat pentru el „scoala generala, copilaria si prietenia cu Traian”.

Basescu Peres

„Traian Basescu si cu mine eram printre mezinii clasei, fiind nascuti in noiembrie si dati la scoala inainte de 7 ani. Poate de aceea eram mai pusi pe sotii; imitam profesorii chiar in prezenta lor, uneori, ne harjoneam, incercam noi sa vedem daca ceea ce citisem in Jules Verne se putea aplica in realitate.

Citisem despre diferite masinarii si incercam sa facem si noi niste vapoare cu aburi asemanatoare cu niste jucarii, care se vindeau pe sub mana la magazinele de jucarii – erau fabricate in RDG; adunam bucati mici de trotil din poligonul de peste calea ferata si faceam rachete.

Formasem un grup (un alt grup!), cei 4 G, si aveam porecle de genul Goguta, Gogoasa etc. La un moment dat, ne credeam sefi ai unor state imaginare si, vezi Doamne, incheiam tratate, ne aliam, ne construiam din carton armate si avioane militare, iar cel care avea armata cea mai bine dotata era cel care gasea aliati mai usor.

TraianBasescuLivni

Faceam aliante unii impotriva altora sau le rupeam. Aceste tratate duceau la un joc sau la un razboi al vorbelor si ne faceau sa «inventam» tot felul de nimicuri pe care noi le investeam cu niste calitati iesite din comun, dar care aveau ca scop sa intimideze «adversarul». Joaca de-a baietii¦Dar cel mai des ne infruntam in campionate ca manageri si antrenori de echipe nationale de fotbal.

Cu nasturi, bineinteles. N-as putea spune ce se intampla in capul lui Traian in acea vreme. El poate sa ne zica”.

Basescu Peres

Mai dadea, dar si incasa pumni

Ce facea Basescu la vremea copilariei, cum se purta cu colegii, cu profesorii, cum invata, ce note avea, daca facea boacane? Copia la ore, avea fituici la teze, spunea bancuri, tragea colegele de codite? Intrebarile noastre au curs neintrerupt, dar si raspunsurile au venit imediat, pline de umor, rascolind mereu amintiri din cele mai placute.

„Nu stiu”, ne-a spus simplu Lucian Popa. „Facea tot ce este amuzant. Se comporta ca un om normal, ca noi toti: mai dadea si incasa pumni, baietii deh, mai daramam tabla, dar nu copiam. Clasa in care eram era una dintre cele mai bune din scoala la vremea aceea si competitia era foarte serioasa, nu se tolerau astfel de lucruri.

Cu trasul de codite, ce sa zic¦ Cred ca da. De fapt, dupa clasa a VIII-a, el s-a dus la un liceu mixt, actualul Vranceanu, unde putea eventual sa continue cu trasul de cozi. Restul baietilor din clasa, aproape toti, ne-am dus la «cazarma», adica la «Bacovia», iar majoritatea fetelor la «manastire», la «Alecsandri».

In rest, din cate imi aduc eu aminte, Traian Basescu, ca si mine, de altfel, mai luam cate o mentiune, cate un premiu, la sfarsit de an scolar „

„Nimic nu prevestea dezvoltarea lui ulterioara”

Mariana Prutica, acum directorul Gradinitei din Faraoani, a stat in banca din fata lui Traian Basescu. Pe randul din mijloc. Isi aminteste ca Traian Basescu nu copia, nu o chinuia la lectii si lucrari atunci cand nu stia lectia si nici nu a incercat sa copie de la ea, chiar daca era in spate. „El statea in ultima banca”, spune Mariana Prutica rememorand atmosfera acoperita de trecerea anilor.

„Nimic nu prevestea dezvoltarea lui ulterioara. Era disciplinat, ordonat, nu chiulea. De altfel «chiulul» era un cuvant inexistent pentru clasa noastra. Cu totii aveam spiritul de grup al copiilor. Ne suflam la ore, doar pentru a arata profesorilor ca stim si noi lectia. Traian insa nu sufla, el era in ultima banca¦(rade, n.r.).

Un copil ambitios, cu un caracter puternic inca de atunci, care se impunea prin comportament, un caracter sangvin. De aceea, nu m-am mirat cand a ajuns ministru in vremea Guvernului Roman. Atunci am auzit pentru prima oara de el, dupa ce ne-am despartit in clasa a VIII-a. Era in 1991, parca”.

Declaratia de dragoste – trasul de codite

Pauzele dintre ore erau momentele cele mai prielnice pentru Traian Basescu de a-si arata maiestria in „agatatul” fetelor. „De mic era iubaret”, il „tradeaza” Cornelia Cojocaru. „Avea unele simpatii fata de colege si cand vroia sa cada in gratiile uneia dintre ele incerca sa fie tot timpul in preajma ei, in banca cu ea, ii trimitea biletele.

Mie nu mi-a trimis, insa au fost colege care au primit de la el si ravase de dragoste. Cel mai mult ii placea sa ne chinuie tragandu-ne de codite, cel putin pe cele care aveam codite”.

Una din aceste colege este Coca Costandache, acum director la liceul „Mangeron” . Dar si Georgeta Cozma, fosta Potop, in prezent profesoara de muzica la Scoala nr.10 din Bacau. „Erau cei trei B care ne chinuiau si ne trageau de codite”, ne-a marturisit si doamna Geta. „Pe Coca o tragea de par Traian, pe mine Florin Balasoiu, iar celalalt B, Baciu, pe o alta colega.

Asta insemna pentru ei declaratia de dragoste. Faceam zarva mare in pauza, dar era foarte placut. Eram copii si ne bucuram din orice. Amintiri¦.Mi-ar placea sa-l revad, dar nu cred ca m-ar mai recunoaste”.

„Pe mine nu m-a tras Traian de codite pentru ca aveam parul scurt, insa sunt foarte mandra ca mi-a fost coleg si il sustin in tot ceea ce face, am incredere in el, chiar daca el nu cred ca-si mai aduce aminte de noi”, ne-a marturisit si Doina Paraschiv, medic stomatolog in Bacau.

Se mai auzise ca Traian ar fi furat impreuna cu un coleg porcul din afumatoarea altui coleg, chiar in ajun de Craciun, dar acest lucru nu a putut fi dovedit niciodata

Revederea pentru unii

Lucian Popa nu au avut bucuria sa-l reintalneasca pe colegul Traian Basescu, din 1966, de cand au terminat scoala, iar Conelia Cojocaru isi aminteste ca a mai auzit de el din „Flacara” lui Adrian Paunescu. „Scria despre Traian ca a participat la salvarea unei nave”, spune Cornelia Cojocaru. „Era in anii 1975 1980. Atunci am aflat ca devenise comandant de nava.

Apoi a intrat in politica si l-am revazut, dar la televizor. M-am bucurat atunci cand a devenit presedinte, mai mult din «patriotismul» copilariei”.

In schimb, Geta Cozma l-a revazut pe Traian Basescu pe vremea cand era studenta la Iasi, prin anii ¬1973- 1974. Purta deja costum de marinar ! Insa Mariana Prutica a avut ocazia sa-l revada in urma cu 10 ani, pe vremea cand conducea Ministerul Transporturilor: „Cand ne-am reintalnit a fost ca si cum ne-am despartit ieri. L-am sunat intai si m-a primit imediat.

Chiar daca trecuse timpul, m-a recunoscut. Ulterior a devenit presedinte. M-am bucurat enorm, eram convinsa ca va iesi el.

M-am dus special la vot, nu pentru presedintele Basescu, ci pentru colegul Basescu. Iar daca acum mai are momente cand da rateuri, nu e din cauza lui, consider doar ca nu are consilieri buni. Insa la fel de convinsa sunt ca daca nu face ceva din tot ce a promis in campania electorala va pierde cu succes alegerile viitoare”.

Intrebarea de final

Reprosuri? „O, da”, spune Mariana Prutica. „M-as fi asteptat sa se implice mai mult in viata pensionarilor. Insa daca m-as reintalni cu el i-as spune sa-l schimbe pe primul ministru si daca se poate sa puna in schimb o sosie de-a lui, apoi sa schimbe radical sistemul de invatamant si cel de sanatate”. „Si sa aiba mai multa grija de cei din jur”, adauga Doina Paraschiv.

Ultimul cuvant il are Lucian Popa, mereu zambitor si plin de umor, care incheie: „Daca l-as revedea, in primul rand i-as spune «buna ziua», apoi apoi l-as intreba daca mai are echipa de fotbal.  Lasand gluma, l-as ruga sa dea dovada de cat mai mult realism si pragmatism in misiunea pe care si-a asumat-o cu atata curaj.

Sa se gandeasca foarte bine unde vrea sa ramana in cartile de istorie – in textul propriu-zis sau in notele de la subsol?

Iar daca ar fi ceva in plus sa-i spun i-as comunica faptul ca sunt gata sa sacrific o parte din timpul meu liber sa mai rezolvam un pic problemele cu limba engleza”.

In 2006 se implinesc 40 de ani de la terminarea clasei a VIII-a. Colegii din Bacau sunt hotarati sa-i pregateasca colegului si presedintelului Traian Basescu o surpriza.

Basescu Monument

Shimon Peres i-a mulţumit lui Traian Băsescu pentru boicotarea discursului de negare a Holocaustului al preşedintelui Ahmadinejad

Treaian Basescu Yad Vashem
Traian Basescu a vizitat Memorialul Holocaustului Yad Vashem din Ierusalim. Preşedintele României a depus o coroană de flori pe lespedea ce marchează locul în care este îngropată cenuşa victimelor din şase lagăre de concentrare
Traian Basescu Yad Vashem

Traian Basescu alaturi de Shimon Peres (stanga) si Benjamin Netanyahu (dreapta)

La începutul vizitei, preşedintele s-a declarat deosebit de emoţionat de ultima cameră a Memorialului, cea dedicată copiilor-victime ale pogromului.

Preşedintele României a spus că vrea să vadă cât mai repede ridicat la Bucureşti Memorialul celor şase milioane de victime ale pogromului. El a adăugat că, până să vadă mărturiile din muzeul dedicat victimelor, era sceptic în privinţa proporţiilor tragediei. Traian Băsescu a declarat că “soţia mea, care a vizitat Memorialul înainte, m-a avertizat că această cameră este cea mai impresionantă şi mi-a atras atenţia că nu trebuie să vorbesc în această încăpere”.

Traian Basescu Shimon PeresTraian  Basescu

Liderul statului evreu i-a mulţumit omologului român pentru gestul de a ieşi din sală în timpul discursului de negare a Holocaustului ţinut de preşedintele iranian Mahmud Ahmadinejad la o conferinţă a ONU. El a mai mulţumit României pentru că a introdus obligativitatea studierii Holocaustului în şcoli, ceea ce demonstrează că România este o ţară tolerantă şi deschisă.

Traian Basescu Shimon Peres

În discursul său de mulţumire, preşedintele Traian Băsescu a subliniat, la rândul său, importanţa relaţiilor bilaterale, cât şi dorinţa României ca procesul de pace să se desfăşoare cât mai rapid şi în condiţii care să garanteze siguranţa Statului Israel.

„Romania este leaganul pluralismului, o tara cu o busola de valori clare. Oricat a fost provocata sau au incercat sa o cotropeasca, ea si-a pastrat identitatea si traditiile”, a spus seful statului israelian.

Preşedintele Traian Băsescu urma să viziteze Memorialul Holocaustului Yad Vashem şi să aibă întâlniri cu premierul Benjamin Netanyahu, cu ministrul de Externe, Avigdor Lieberman, şi cu liderul Kadima, Tzipi Livni.
La orele 9:30 coloana de maşini oficiale a sosit la reşedinţa preşedintelui Israelului, unde a fost întâmpinată cu tradiţionale sunete de trâmbiţă. La coborârea din limuzina oficială, preşedintele Băsescu a fost întâmpinat de preşedintele Israelului Shimon Peres. Apoi au fost intonate imnurile României şi Israelului, comandantul gărzii de onoare a prezentat onorul şi cei doi preşedinţi au trecut în revistă garda de onoare.
După încheierea acestei ceremonii, preşedintelui român i-au fost prezentaţi membrii guvernului israelian şi persoanele oficiale prezente la reşedinţa preşedintelui Israelului, reprezentanţi ai religiilor creştină, musulmană şi iudaică. A fost de asemenea prezent deputatul israelian origine română Ilan Ghilon.
România, în calitatea sa de membru al Uniunii Europene şi al NATO, poate influenţa modul în care lumea liberă face faţă „tiraniei iraniene”, a declarat, luni, preşedintele Statului Israel, Shimon Peres, cu această ocazie.
„Ca membru al Uniunii Europene şi al NATO, România poate influenţa modul în care lumea liberă
face faţă tiraniei iraniene şi tendinţelor ei de hegemonie”, a spus Shimon Peres, mulţumind totodată pentru sprijinul acordat de preşedintele Băsescu în vederea îmbunătăţirii poziţiei Israelului în UE.
El a afirmat că preşedintele României conduce o ţară importantă, într-o zonă înfloritoare, dar plină de provocări.

Shimon Peres a subliniat că statul israelian este recunoscător României pentru faptul că a permis mai multor sute de mii de evrei să emigreze în Israel, devenind astfel cea de-a treia comunitate etnică, din punct de vedere numeric. De asemenea, a mulţumit şi pentru faptul că România este un stat tolerant, reamintind faptul că, recent, au fost sărbătoriţi 60 de ani de relaţii diplomatice bilaterale neîntrerupte.
„Relaţiile dintre România şi Israel sunt neîntrerupte şi adânci. Ele au reuşit să traverseze deşertul dictaturii şi ariditatea comunismului”, a afirmat Shimon Peres, subliniind că între cele două ţări există legături „înfloritoare” în plan cultural şi economic.
De asemenea, Shimon Peres a apreciat faptul că în România este studiat Holocaustul şi a catalogat drept o „expresie nobilă” faptul că delegaţia română a părăsit sala în timpul discursului de negare a Holocaustului, rostit la o reuniune a ONU de preşedintele iranian, Mahmoud Ahmadinejad.

Traian Basescu Yad Vashem

„România este leagănul pluralismului, o ţară cu o busolă de valori clare. Oricât a fost provocată sau au încercat să o cotropească, ea şi-a păstrat identitatea şi tradiţiile”, a spus şeful statului israelian.
Preşedintele israelian a elogiat eforturile poporului român de-a lungul istoriei de a-şi păstra identitatea naţională în pofida vicisitudinilor cu care s-a confruntat şi a scos în evidenţă contribuţia unor oameni de cultură evrei la cultura românească cum ar fi Elie Wiesel, Marcel Iancu şi alţii.
‘Domnule preşedinte, considerăm România, o adevărată prietenă a Israelului. Obligativitatea predării Holocaustului în şcolile româneşti, educaţia în spiritul toleranţei sunt un exemplu al alegerii dumneavoastră consecvente în favoarea culturii şi în detrimentul obscurantismului şi ignoranţei’ a afirmat Shimon Peres.
Preşedintele Traian Băsescu a afirmat că România susţine demersurile politice care au ca scop realizarea păcii în Orientul Mijlociu.
„Mesajul pe care îl aduc cu mine, la Ierusalim, este acela că România susţine atât în mod direct, cât şi din postura de membru al Uniunii Europene, demersurile politice ce au ca scop realizarea păcii în Orientul Mijlociu, o pace justă şi durabilă, care să garanteze securitatea statului israelian”, a spus Traian Băsescu.
El şi-a exprimat convingerea că vizita de stat de două zile pe care o efectuează în Israel va fi un succes şi va contribui la îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale şi la stabilirea unor noi proiecte de colaborare.
„Relaţia specială de parteneriat dintre ţările noastre este bazată pe valori şi interese comune, dar şi pe împărtăşirea unei moşteniri culturale etnice şi istorice. Aceasta se datorează prezenţei în Israel a unei importante comunităţi originare din România, care a adus o contribuţie deosebită la crearea şi dezvoltarea acestei ţări”, a spus şeful statului român.
În acest sens, preşedintele Băsescu şi-a exprimat satisfacţia pentru faptul că relaţiile dintre cele două ţări „au trecut testul timpului, deşi istoria recentă nu a fost lipsită de încercări şi de situaţii extrem de dificil de gestionat”.
Traian Băsescu a subliniat că vizita sa are o semnificaţie aparte în contextul în care aceasta încheie ciclul anului calendaristic în care au fost sărbătorite şase decenii de relaţii diplomatice bilaterale neîntrerupte.
„Cu atât mai mult putem aprecia relaţia specială de prietenie statornicită între popoarele noastre, cu cât aceasta a început chiar de la înfiinţarea Statului Israel, odată cu recunoaşterea sa de către România”, a spus Traian Băsescu.

Traian Băsescu a afirmat că aduce cu sine mesajul că România susţine, atât în mod direct, cât şi din postura de membru al UE, demersurile politice ce au ca scop realizarea păcii în Orientul Mijlociu, o pace justă şi durabilă, care să garanteze securitatea statului Israel.
‘Îmi exprim convingerea că această vizită în Israel va fi una de succes şi că împreună cu domnul preşedinte şi cu oficialii israelieni vom reuşi să stabilim noi proiecte de cooperare prin care să contribuim la dezvoltarea relaţiilor româno-israeliene în beneficiul ţărilor şi popoarelor noastre’, a declarat preşedintele Băsescu în încheierea discursului său.
După ceremonia primirii oficiale, au avut loc convorbiri oficiale cu participarea membrilor celor două delegaţii. De asemenea, preşedintele Traian Băsescu a semnat în Cartea de onoare.
Următorul punct din program a fost vizitarea Muzeului Memorial al Martirilor şi Eroilor Holocaustului, Yad Vashem, unde şeful statului român a depus o coroană de flori.

Dan Voinea, sustine ca in 25 decembrie 1989 a primit ordinul prin telefon de a se prezenta la Târgovişte – Dan Voinea MINTE ! – vezi VIDEO.

Nicolae siElena CeausescuGeneralul Dan Voinea a făcut deunăzi o declaraţie senzaţională despre procesul lui Ceauşescu, trecută neobservată de mulţi comentatori. Generalul susţinea pentru “L’Express” faptul că a întocmit rechizitoriul de condamnare la moarte a soţilor Ceuşescu fiind convins că regimul nu va pica şi că el însuşi poate fi condamnat în orice clipă. “Eu sau el”, se întreba Voinea la 25 decembrie 1989. Chiar şi în timpul procesului sumar de la Târgovişte, susţine Voinea, se gândea cu spaimă că sunt mari şanse ca regimul “Geniului din Carpaţi” să nu se prăbuşească. În timp ce-l acuza pe Ceauşescu a cărui soartă era pecetluită, procurorul se temea că, mai devreme sau mai târziu, şi el va ajunge cu spatele la zid.

Ştia că unul dintre ei va muri

Controversatul general Dan Voinea avea 39 de ani la 25 decembrie 1989. El susţine acum pentru publicaţia franceză că în acea zi a primit un telefon pe când se afla în biroul procurorilor militari cu ordinul de a se prezenta la Târgovişte. Voinea îşi mai aminteşte – nici un magistrat nu dorea să facă parte din echipa improvizată care l-a judecat pe Ceauşescu, adaugând: “Eram conştienţi de faptul că ne găseam într-un moment crucial, istoric pentru poporul român. Era evident, având în vedere acuzaţiile, că Ceauşeştii urmau să primească pedeapsa capitală”. Generalul era convins însă că va exista o răsturnare de situaţie în favoarea regimului comunist, iar atunci când s-a aflat faţă în faţă cu Ceauşescu ştia sigur că unul dintre ei va muri. “El sau eu?”. Asta era întrebarea care-l obseda pe Voinea în acea zi.

Generalul nu regretă nimic

Voinea mai susţine pentru “L’express” că avocaţii celor judecaţi la 25 decembrie 1989 în cazarma de la Târgovişte s-au transformat în procurori, mutilând cauza din punct de vedere procedural. Nu am să insist însă asupa acestor chestiuni pentru că ele se cunosc foarte bine, dar am să las pe general să vorbească despre modul în care vede el justiţia în acel moment fierbinte. “Dar justiţia – susţine Voinea – nu s-a aplicat aici într-o situaţie de normalitate. Şi nici unul dintre noi nu are vreun regret. În acea ţară, aveam câte puţin din toate, din punct de vedere material. Dar ne lipsea esenţialul: libertatea. Libertatea de gândire. (…) Libertatea de circulaţie, de asemenea. Când a murit bunica mea, care locuia într-un sat izolat, nu am primit autorizaţie de a părăsi Bucureştiul cu trenul. (…) Ceauşescu a fost un dictator. Dacă n-ar fi fost executat, poate că ar fi cunoscut aceeaşi soartă ca şi alţi lideri comunişti şi s-ar fi adaptat regulilor democratice. Sau poate că ar fi rămas preşedintele Republicii şi în ziua de azi…”.

Au decis doar trei oameni?

Cine i-a pus de fapt pe Nicolae şi Elena Ceauşescu cu spatele la zid? Voinea, prin rechizitoriul său? Ori decizia a fost luată de alţii în spatele uşilor închise – procesul de la Târgovişte fiind doar o piesă tragică, prost jucată, în care procurorul militar de atunci n-a fost decât un simplu figurant. Revoluţionarii aflaţi în miezul evenimentelor susţin că decizia de judecare şi condamnare la moarte a lui Ceauşescu a fost luată de trei oameni: Nicolae Militaru, Silviu Brucan şi Gelu Voican Voiculescu. Alţii îi amestecă pe Măgureanu şi Stănculescu în această poveste, dar şi pe Iliescu. Cred că după 20 de ani trebuie spus un adevăr de care mulţi se feresc azi.

Îngroziţi de întoarcerea lui Ceauşescu

Chiar dacă un anumit grup dorea eliminarea fizică a lui Ceauşescu, indiferent cine făcea parte din acesta ori cine îl comanda, factorul determinant a fost presiunea populară. Nu atât pe fondul crimelor de la Timişoara şi Bucureşti, cât din cauza psihozei declanşată de terorişti. S-a spus, de pildă, că Moscova a decis scoaterea lui Ceauşescu din scenă. Altă variantă, după cum pretinde generalul Stănculescu, Ceauşescu a fost omorât pentru ca România să nu se dezmembreze. Sunt deja zeci de scenarii pe marginea eliminării dictatorului. Cert este însă faptul că în acel moment românii au dorit ca Ceauşescu să fie împuşcat. Adevărat, pe fondul psihozei existenţei teroriştilor, generată în primul rând de televiziunea publică. Mai mult, legat de afirmaţia lui Voinea “Eu sau el”, toţi cei care preluaseră frâiele României, dar şi revoluţionarii, erau convinşi că întoarcerea dictatorului s-ar fi soldat cu o răzbunare cruntă, mai ales pe oamenii din aparatul de partid şi armată. Nu mai exista cale de întoarcere în acel moment. Cred că uneori se vehiculează prea multe scenarii de-a dreptul halucinante în loc să se spună adevăruri simple. Mai există un adevăr de necontestat. Ceauşescu nu a făcut nimic ca să evite deznodământul de la Târgovişte, oraş în care, credea el, va organiza rezistenţa. Era paralel cu realitatea. Până la proces, n-a ştiut nici măcar faptul că este prizonierul unor militari, chiar dacă aceştia care îi dădeau onorul. Simulacrul de la Târgovişte, despre care s-a scris atât de mult, se datorează şi dispreţului pe care Ceauşescu l-a arătat justiţiei în perioada în care a condus România.

Voinea s-a dumirit după proces

Generalul Voinea – cel care a cerut judecătorilor condamnarea la moarte a lui Ceauşescu şi pentru faptul că teroriştii dictatorului trăgeau în populaţia paşnică -, a avut o „revelaţie”. El suţine – după ce ani de zile a coordonat întocmirea dosarului revoluţiei, fără finalitate însă – că în evenimentele din decembrie nu au fost implicaţi terorişti, iar scopul revoluţiei începute la Timişoara fost schimbat din mers. În opinia lui Voinea, Revoluţia s-a transformat, printr-o diversiune „la televizor”, din lupta împotriva comunismului într-una contra unui inamic inexistent, teroriştii. Ar fi simplu, numai că există totuşi mult prea multe mărturii în favoarea faptului că nu peste tot militarii s-au împuşcat între ei, cum susţine gereralul, ci au fost şi persoane care au dus un adevărat război de gherilă. Teroriştii. Nu este limpede dacă pentru a-l readuce pe Ceuşescu la putere ori pentru a-l compromite în faţa populaţiei. Mulţi istorici, analişti politici şi ziarişti imbrăţişează a doua variantă, dar povestea a rămas învăluită într-un mister de nepătruns chiar şi după 20 de ani. Ce n-a spus Voinea foarte clar ziariştilor de la „L’Express” este faptul că atunci când a plecat spre Târgovişte ştia că va judeca nişte terorişti capturaţi de armată, nu pe soţii Ceauşescu. Respectiva informaţie i-a fost furnizată atât lui Voinea, cât şi judecătorului Gică Popa ori avocaţilor apărării.

„Suntem atacaţi de terorişti”

Acum, Dan Voinea îşi asumă responsabilitatea în procesul de la Târgovişte, dar nu şi faptul că a „îngropat” cele mai importante dosare de după 1989: al Revoluţiei şi al Mineriadelor. De pildă, Voinea l-a acuzat pe Ion Iliescu de faptul că a coordonat acţiunea „Suntem atacaţi de terorişti”. Pe de altă parte, procurorul a fost acuzat, în mai multe rânduri, de cea mai subtilă manipulare a opiniei publice, tocmai pentru faptul că a tergiversat aflarea adevărului de pe poziţia de cavaler al dreptăţii. În ce priveşte Mineriada, am să amintesc doar declaraţia, procurorul general al României, Laura Codruţa Kovesi, care susţinea, nu cu multă vreme în urmă, că dosarul mineriadei, în care principalul învinuit este Ion Iliescu, a fost atât de prost întocmit, încât acuzaţiile nu ar fi rezistat în faţa vreunei instanţe.

Transcriere

Ion Cristoiu: Dumneavoastra cand ati stiut precis ora, daca mai tineti minte din dupa-amiaza de 22 ca sotii ceausescu sint la Targoviste in mina lui Chemenici?
Generalul Victor Stanculescu: In momentul cand Andrei Kemenici (Colonel seful Garnizoanei de la Targoviste) mi-a dat telefon.
Ion Cristoiu: Cand?
Victor Stanculescu: cred ca la 17:00.
Ion Cristoiu: Seara?
Victor Stanculescu: Da, seara in 22. Ilescu a aflat in 23 decembrie 1989 spre dimineata. Vezi Video!
Victor Stanculescu: Si i-am spus lui Kemenici – Kemenici e singuru unitate care n-ai forte, si i-am trimis o companie de tancuri de la Batalionul de tancuri din zona, si o companie de vanatorii de mici, si i-am intarit apararea lui. 
Generalul Victor Stanculescu : “Foarte interesant ca Generalul Dan Voinea spune ca eu i-am spus sa se faca asa , asa, si asa mai departe, dar el venise cu rechizitoriul scris cand a venit , ca n-a avut sigur in elicopter unde sa scrie , apoi iarna n-a avut unde sa scrie in care cerea condamnarea la moarte – Setinta Finala !”
Moderator B1TV Radu Moraru: Pentru Ceausescu?
Generalul Victor Stanculescu: Da.
Radu Moraru: Cu asta e interesant deci Generalul Dan Voinea spuneti acum, asta mi se pare o dezvaluire d-le Cristoiu, ca a venit cu rechizitoriul gata facut ceea ce spune ca stia la ce proces vine, pentru ca Generalul Dan Voinea spune in diverse situatii ca nu stia la ce procese este convocat.
Generalul Victor Stanculescu: Si al treilea, acel este cel care i-a spus lui Colonelul Dragomir inainte de a inainta dosarul la Curtea Suprema sau la Tribunalul Militar. Daca imi spui ca ai primit ordin de la Generalul Stanculescu sau de la Iliescu, te scot din cauza. Lucru care e inregistrat pe banda magnetica in sedinta pe la Curtea Suprema de justitie cand (……)
Generalul Dan Voinea a venit cu rechizitoriul din 24 decembrie 1989 gata facut (condamnare la moarte), stia la ce proces vine .
In diversi situatii Dan Voinea spunea ca nu stie la ce fel de proces se duce
Generalul Dan Voinea a recunoscut ca rechizitoriul a fost facut de domnia sa pe 24 decembrie 1989. Daca sotii Ceausescu au fosti impuscati pe 25. Cand a fost facut procesul pe 24 sau pe 25? Sotii Ceausescu au plecat pe 25 dimineata, procesul a durat o ora si jumatate apoi impuscati pe 25 la ora 12,50.

Generalul Victor Atanasie Stănculescu: „Rechizitoriul îl consider o făcătură la fel de mare ca şi procesul Ceauşeştilor”

Victor Stanculescu

Foto :Codrin Prisecaru

Fostul ministru al apărării, condamnat la 15 ani de închisoare pentru morţii de la Timişoara, se declară „scârbit” şi de dictatură, şi de anii democraţiei. „A trebuit să fiu tot timpul foarte serios, ca să nu cumva să mă fac de râs”, îşi caracterizează viaţa şi cariera militară fostul general Victor Atanasie Stănculescu, aflat în pragul vârstei de 81 de ani. Încarcerat la Spitalul Penitenciar Jilava, suferind de zece presupuse boli şi cu o pedeapsă de 15 ani de ispăşit, pentru evenimentele de la Timişoara din timpul Revoluţiei din 1989, fostul ministru al apărării îşi separă meticulos destinul în reuşite şi eşecuri.

Afirmă, cinic, că nu i-ar părea rău „să i se întâmple ceva lui Emil Constantinescu”, a cărui euforie electorală o pune la baza redeschiderii dosarului său, iar fostului procuror Dan Voinea, anchetator în dosarul „Timişoara”, îi rezervă judecata divină.

Povesteşte cu nostalgie despre timpurile când era decorat, însă se declară „scârbit” de vremurile actuale şi spune că, dacă ar fi să o ia de la capăt, s-ar apuca mai degrabă de fotbal. Cât despre regrete, ar fi unul mare: faptul că fiica sa, căreia i-a dat totul, nu „s-a deranjat” să-i dea nici măcar un telefon de când se află în detenţie.

„Pe Voinea să-l judece Dumnezeu”

EVZ: La cât a ajuns numărul bolilor de care suferiţi?
Victor Stănculescu:
Chiar acum am venit de la vizita medicală. Se aprofundează problema leucemiei. A rămas să fac o histologie, o probă care se face din os. Vor să vadă cum răspunde măduva osoasă la boala asta.

Când mai aveţi înfăţişare în instanţă pentru eliberare?
Pe 14 aprilie. Nu sunt însă convins că voi reuşi ceva, din două motive: n-am glaucom şi nu sunt judecat la Craiova.

Au trecut aproape şase luni de la momentul în care Curtea Supremă lua decizia de a vă condamna la 15 ani de închisoare. Retrospectiv, care sunt concluziile dumneavoastră legate de modul în care a decurs procesul privind Revoluţia de la Timişoara?
În primul rând ar trebui să spună domnul Voinea de ce m-a frecat timp de zece ani, cât a durat procesul acesta. Oricum, am înţeles că îl judecă CSM-ul în două săptămâni. În fine, cred că pe dânsul ar trebui să-l judece, mai degrabă, Dumnezeu.

„Rechizitoriul a fost o făcătură”

Pentru ce îl acuzaţi pe Dan Voinea?
Păi, pentru modul cum s-a făcut cercetarea, cum s-au ales martorii, cum s-a făcut propunerea de urmărire penală la adresa mea şi cum mi-a fost adusă la cunoştinţă această propunere. Oricum, propunerea a fost extrem de subţire.

Dar, per ansamblu, cum consideraţi rechizitoriul: deficitar, eronat sau făcut cu rea-voinţă?
Rechizitoriul îl consider o făcătură la fel de mare ca şi procesul Ceauşeştilor. A chemat pe cineva de la Timişoara, care a strâns probe de la nişte oameni care nu au avut nicio legătură cu evenimentele din decembrie 1989. În plus , cum mi-a fost adus la cunoştinţă. S-a întâmplat când nu eram însoţit de avocat, drept pentru care am şi scris că nu sunt de acord cu modul de aducere la cunoştinţă a învinuirilor. Ca să ajungă dosarul la Curtea Supremă şi să descopăr un document , semnat de Voinea, în care scria că am refuzat avocatul.

De ce credeţi că Dan Voinea a primit trei dosare esenţiale de după 1989: cel în care aţi fost implicat dumneavoastră, cel privind Mineriada din iunie 1990 şi cel privind implicarea lui Ion Iliescu în evenimentele de la Revoluţie?
Din euforie. Când au văzut cum a decurs procesul soţilor Ceauşescu, aştia şi-or fi zis: „Hai, mă, ăsta e băiat bun, poate să bage porcii unde trebuie”.

Constantinescu: „Fraţilor, am să aflu eu adevărul…”

Dosarele „Revoluţiei de la Bucureşti” şi „Mineriadei” au fost deja trecute pe linie moartă, în principal pentru vicii de instru mentare. Cu ce a fost deosebit dosarul „Revoluţiei de la Timişoara”?
Parchetul a început cercetările în acest caz în 1990, înainte ca eu să fiu renumit ministru al apărării. La început, au fost nişte date solicitate de Petre Roman, ca să vadă dacă poate sus ţine în faţa lui Iliescu revenirea mea la Apărare. Cercetarea a fost făcută de o doamnă, nici nu ştiu cum o cheamă. Dânsa a concluzionat că nu e nimic. În 1996, Parchetul Militar, sub semnătura procurorului-şef, Dan Ion a dat neînceperea urmăririi penale (NUP) în patru rânduri. În 1999, an electoral, preşe dintele Emil Constantinescu s-a dus la Timişoara şi le-a spus revolu ţio narilor prezenţi: „Fraţilor, am să aflu eu adevărul despre cine a tras în voi”.

Puneţi reînceperea urmăririi penale pe seama propagandei electorale?
Da, păi, asta este concluzia logică. Până în 1999 nu m-a mai întrebat nimeni după NUP-ul de la Parchetul Militar. Urmează povestea rechizitoriului despre care v-am spus, începe procesul la Curtea Supremă, care avea Secţie Militară. Dintr-o dată, cu totul întâm plător şi fără legătură cu istoria, această Secţie Militară se des fiinţează. Pac, dispare. Şi apare un complet civil de trei. Care judecă şi ăia un an şi, prin no iembrie-decembrie, şefulcompletu lui îşi dă demisia, pe motiv că procesul are tentă politică şi nu mai poate continua. Apare un nou judecător, foarte furtunos, domnul Mihai Ciubotaru, care face declaraţii, în ziare şi la televiziune, înainte de a se aşeza la masă. Pe scurt, ceva de ge nul: „O să-i condamn eu pe criminalii ăştia”.

Despre beneficiile zâmbetului Credeţi că a inflamat atmosfera?
În timpul procesului, sala era constant plină de revoluţionari care strigau, la fiecare termen, „Criminalule, criminalule!”. Masa a fost condusă să reacţioneze aşa. I s-au promis despăgubiri morale şi financiare. Era normală reacţia. Eu am cerut, încă de la început, ca judecata să se facă cu uşile închise. Bineînţeles că s-a refuzat.

Vi s-a dat şi un motiv?
În democraţia asta, poporul tre buie să ştie tot. Tăiaţi-l! Dar n-avea de unde să ştie nimeni, în afară de mine şi ăştia care am rămas în viaţă, ce s-a întâmplat la Timişoara, pe linia comenzii.

De ce de fiecare dată când cei din sala de judecată sau deţinuţii de la Jilava strigau „criminalule” zâmbeaţi? Era ironie sau detaşare?
Zâmbeam pentru că ştiam că nu sunt vinovat. Mă gândeam: „Cum, mă, să mă condamne pe mine, care n-am făcut nimic?”. Şi ce folos? Am rămas cu zâmbetul. Dar să ştii că face bine la sănătate.

„Mă gândeam: «Cum, mă, să mă condamne pe mine, care n-am făcut nimic?». Am rămas cu zâmbetul. Dar să ştii că face bine la sănătate.”,
Victor Stanculescu
Foto: Codrin Prisecaru
Victor Atanasie Stănculescu, ministru al apărării naţionale (1990-1991)
„Dacă m-aş apuca azi de militărie, aş fi general la 22 de ani”

Aţi fost decorat şi promovat mai mult decât orice militar român din secolul trecut. Cum aţi ales cariera militară? A fost un plan bine stabilit sau o întâmplare?
Nu ştiu ce-şi închipuie lumea, dar adevărul este că am dat la Şcoala Militară datorită prietenei mele de atunci. Eu voiam medicina, până am aflat că m-a înşelat cu un medic. Şi am decis să schimb domeniul. Am avut noroc ca, din momentul în care am decis să continui în acest domeniu, să nu mi se pună nici piedici, pentru originea burgheză, nici tocuri, pentru cea muncitorească, mai ales că nu era cazul. Am fost un om care a învăţat mult. Am primit, încă de la început, misiuni grele şi le-am îndeplinit. A trebuit să fiu tot timpul foarte serios, ca să nu cumva să mă fac de râs.

Cum aţi ajuns în Partidul Comunist?
Păi, nu mai puteam avansa, mi s-a şi spus asta, fără să mă înscriu în partid. Am primit un teanc mare cu formulare. A trebuit să-l completez.

Dar aţi crezut în Partidul Comunist, în viitorul pe care-l anunţa?
Păi, cum, nu ştiam «beneficiile» de la momentul acela? Tata fusese omorât, fratele lui, care fusese aviator, fugise din ţară, spunându-i mamei mele, în noiembrie 1947: „Draga Aurora, eu plec, că vin comuniştii”. Mai departe. Unul dintre fraţii mamei, marinar, comandantul Portului Militar Constanţa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost deportat, trimis la Canal. Fratelui bunicului – mic moşier, cu vreo 300 de hectare -, i s-a ras tot şi a fost trimis tot la Canal. Deci, eram foarte încântat de ce se întâmplă în comunism, da?

„Azi, m-aş apuca de fotbal”

Dacă aţi termina Şcoala Militară astăzi şi cineva v-ar prezice tot ce vi s-a întâmplat până acum, aţi mai alege cariera militară sau nu?
Păi, cred că da, nu vedeţi câţi cresc în grade în numai doi-trei ani? Nu aş mai fi general la 40 de ani, aş fi la 22. Serios acum, m-aş apuca de fotbal. Asta aş face. În condiţiile actuale cred că mi-ar plăcea, mai ales că am şi jucat fotbal. Am fost extremă dreapta şi portar.

Ăsta era sportul care vă plăcea cel mai mult?
Am început cu baschet, au urmat volei, fotbal, tenis, handbal, călărie. Asta mă ţine în mişcare şi acum.

URA DE PESTE ANI

„Nu mi-ar părea rău să i se întâmple ceva lui Constantinescu”, spune generalul despre fostul preşedinte, pe care îl caracterizează printr-un singur cuvânt: „miroase”

V-aţi înrăit în ultimii ani? După sentinţa din proces şi după sinuciderea soţiei dumneavoastră?
Cuvântul este altul. M-am scârbit.

Dar înverşunat împotriva oamenilor sunteţi? Mă gândesc la ultimele cuvinte ale soţiei dumneavoastră: „Să fiţi blestemaţi!”.
Nu. Am decis doar să mă retrag din toate. De scârbă. Şi mă mai gândesc aşa, din când în când, să nu păţească ceva Constantinescu…

Adică?
Vreo boală, vreun incident. Pentru că nu mi-ar părea rău.

Cum l-aţi caracteriza pe Emil Cons tantinescu? Într-un singur cuvânt.
Sunt atâtea cuvinte… Miroase, poftim. Punct.

„Nu înţeleg gestul fiicei mele” Cu familia în ce relaţii sunteţi?
Să vă spun sincer, fata mea m-a cam uitat. De când sunt aici nu s-a deranjat să treacă să mă vadă. Nu înţeleg. A avut de toate de la noi, a avut apartament, a avut maşină, tot ce trebuia să-i dăm. Nu cum se dă acuma, să le ia minţile, dar oricum… Nu găsesc explicaţia umană a gestului ei.

Vă simţiţi singur?
Nu. Am creat o altă familie, cu o mamă, pe care o iubesc, normal, şi trei copii care nu sunt ai mei, dar mă înţeleg foarte bine cu ei. Suntem prieteni. Ei suferă, deşi nu sunt sânge din sângele meu. Şi nici măcar nu este o căsătorie făcută într-o perioadă, să zicem, normală.

Credeţi că mai sunteţi o persoană respectată de opinia publică?
De ce să nu mă respecte? Dacă peste tot, în maşină, în tramvai, lumea mă salută. Doar că nu mă fotografiază cu telefonul ca pe preşedin tele Băsescu. Am dat şi interviuri în presa in ter naţională, sunt cunoscut şi afară, ba chiar am găsit câteva articole în care se scrie despre mine, aşa… Mă rog, nu-mi place să se tragă cu artificii când se foloseşte numele meu.

Dacă instanţa ar decide să vă elibereze, pe caz de boală, care ar fi primul lucru pe care l-aţi face?
M-aş duce acasă, aş săruta-o pe Elena şi le-aş spune tuturor: „Copii, adunaţi-vă, în seara asta mergem să mâncăm ceva în oraş”.

„Am decis să mă retrag din toate. De scârbă. Şi mă mai gândesc, din când în când, să nu păţească ceva Constantinescu…”,
Victor Atanasie Stănculescu, ministru al apărării naţionale (1990-1991)

DESPRE CEAUŞESCU

„Atotştiutorul” fără educaţie Ceauşescu

vă admira mult? Cum era relaţia dumneavoastră cu el?
Noi, practic, nu ne-am întâlnit niciodată direct. În primul rând, erau vizitele oficiale, la care participam împreună, dar nu am fost niciodată în avionul prezidenţial. Apoi, eram consultat, prin intermediari, în probleme din domeniul meu, expertiză militară, achiziţii de armament etc. Şi trei, la serbările alea naţionale care se organizau stăteam în sală alături, dar nu comunicam. La final, stăteam după ministru, cu un pahar de şampanie în mână şi intram pe rând, fiecare: ţac-pac.

Cum l-aţi caracteriza pe Nicolae Ceauşescu?
A fost omul care a crezut că poate face orice fără să înveţe nimic. Un „atotştiutor” fără vreo bază, care spunea „Faceţi aşa, că aşa trebuie”, iar asta devenea lege până jos.
Sursa : www.evz.ro

 

 

 

Alex Mihai Stoenescu, autorul: „Istoria loviturilor de stat în România.”

Alex Mihai Stoenescu: 1989 – Explicaţia procesului revoluţionar
22/12/2008 Jurnalul National

Alex Mihai Stoenescu

În România post-comunistă se face confuzia frecventă între revoluţie şi lovitură de stat, tocmai din cauza necunoaşterii raportului între categorie istorică şi o subcategorie a sa.
Nu se întelege că un proces revoluţionar, cum a fost cel desfăşurat între 14 decembrie 1989 (tentativa de revoltă de la Iaşi) şi 20 mai 1990 (primele alegeri libere) a cunoscut mai multe etape, corespunzătoare subcategoriilor istorice ale revoluţiei: tentativă de revoltă (Iaşi), diversiune (Timişoara, 16-17 decembrie), represiune (17 decembrie), revoltă populară (Timişoara, 20 decembrie), diversiune (Bucureşti, 21 decembrie), represiune (noaptea de 21 spre 22 decembrie), revoltă populară (dimineaţa de 22 decembrie), lovitură militară (începând cu ora 10.07), diversiune (fenomenul terorist), asasinatul politic (execuţia şefului statului, 25 decembrie), instalarea puterii provizorii (27 decembrie), lovitură de stat (23 ianuarie 1990, transformarea CFSN în partid politic conducător), alegerile libere (obţinerea legitimităţii juridice, 20 mai 1990).

Prin urmare, nu se poate pune problema dacă a fost revoluţie sau lovitură de stat, aceasta din urmă fiind doar o secvenţă a procesului revoluţionar mai amplu pe care l-a cunoscut România la sfârşitul anului 1989 şi începutul anului 1990.  Este cu preponderenţă un criteriu cantitativ, dar este singura modalitate de a pune ordine în noţiunile cu care operează istoria. În acest fel putem încadra mai uşor anumite evenimente într-un fenomen politic de durată şi putem determina succesiunea şi simultaneitatea unor fapte.

Astfel putem înţelege de ce, în timp ce revolta populară declanşată în dimineaţa de 22 decembrie 1989 era în desfăşurare la ora 10.00, ministrul Apărării declanşează o lovitură de stat militară, care îşi urmează cursul paralel cu revolta şi se întoarce împotriva ei în seara aceleiaşi zile.

Populaţia a văzut şi a trăit doar revolta, motiv pentru care nu înţelege rolul puciului sau îl neagă cu vehemenţă. Întâlnindu-se mai târziu cu un nucleu politic conducător nelegitimat de revoluţie, dar instalat la conducerea statului, populaţia nu a înţeles că lovitura militară a decis, prin şedinţa din 22 decembrie 1989 de la Ministerul Apărării, ora 16.00,  cine va conduce România.

O altă confuzie se face între revoltă şi revoluţie, prima fiind o mişcare locală, care angajează mase de oameni din rândul societăţii (civile), cu sau fără un program politic, în timp ce a doua este un proces politico-militar complex, care cuprinde şi cauzele şi consecinţele imediate ale evenimentelor. Lovitura de stat este o acţiune generată, condusă şi dată în interiorul sistemului de putere al statului (partid, guvern, Armată, servicii secrete).

Pe blogul lui Ion Iliescu Alex  Mihai Stoenescu , ne explica urmatoarele:

  • alexmstoenescu Says:
    16/03/2009 at 12:13 pm “Scrisoarea” dlui Iliescu se incheia cu un manifest anticeausist explict si foarte dur. Este cel mai categoric manifest anticeausit al epocii. Am facut referinta la el in cartea mea Romania Postcomunista (2007), cu detalii, prin urmare nu este un document inedit. Este o surpriza pentru cei care nu citesc. Este insa foarte bine ca s-a publicat integral acest document, pe care il detin din 2005. Dnul Iliescu are in continuare foarte multe de spus in apararea sa, fata de acuzatii inventate ale presei, fapt care ii incurca si pe istorici. Am explicat in aceeasi carte de ce teoria jurnalistica a complotului care l-a rasturnat pe Ceausescu este nerealista. El a fost dezorganizat din ordinul lui Ceausescu incepind cu aprilie 1989. Vezi nota inaintata de gen. Vlad lui Ceausescu si decizia de a pune echipaje de supraveghere a dlui Iliescu, in cartea mea.
  • alexmstoenescu Says:
    16/03/2009 at 8:12 pm
    pt. dl ionborgo. Eu nu controlez pretul sau distrubutia cartilor mele. Pt. explicatii privind categoria istorica revolutie şi subcategoria lovitura de stat vezi Jurnalul National online, search stoenescu si citeva articole cu explicatii. De asemenea la inceptul vol. I din Ist. loviturilor de stat exista un dictionar. Chiar dlul Iliescu, fata de care nu am nimic personal, cu exceptia teoriilor fanteziste despre evenimentele din decembrie, face unele confuzii. Nu poti vorbi de revolutie spontana, cind evenimentele de la Timisoara izbucnesc in 16 decembrie, iar revolta populara se declanseaza abia in 20 !Din evenimentele petrecute in decembrie 1989 nu poate fi scoasa diversiunea, pentru ca ea a asigurat incitarea, mobilizarea la acte anticeausiste. Ca dupa aceea au iesit romanii – greu, foarte greu – este altceva, ca erau nemultumiti, iar alceva. Cu brasovenii in 1987 s-au solidarizat… 11 oameni
  • alexmstoenescu Says:
    17/03/2009 at 6:16 pm pt. dnul Iliescu si ionborgo. Inchid aici interventia mea prin a semnala, ca oricit de mare ar fi ura unora pe dnul Iliescu, exista niste realitati puse in evidenta de istorici ( deocamdata doar eu), care atesta ca, desi “scrisoarea”/manifest din 1989 nu a fost data publicitatii si mai ales NU ERA SEMNATA DE dnul Iliescu, detaliile acestui demers au fost cunoscute de Securitate. Asa cum am publicat, din anchetele Procuraturii si declaratiile de la Comisia senatoriala, Securitatea cunostea faptul ca dnul Magureanu a pregatit o scrisoare pe care dnul Iliescu a modificat-o, dindu-i o anumita amploare. Niciunul dintre cei doi nu si-au asumat riscul de a le semna. Dar istoricul trebuie sa tina seama de pericolul real in care s-au aflat cei doi. Intr-un interviu de lucru cu ofiterii de la Târgoviste care l-au pazit pe Ceauşescu acestia mi-au relatat cu amanunte discutia despre Ion Iliescu dintre Elena Ceauşescu si Nicolae Ceauşescu din noaptea de 22 spre 23 decembrie, in interiorul TAB-ului. In acesta discutie, N. Ceausescu i-a reprosat Elenei: “Nu m-ai lăsat sa-l elimin la timp. Acum ne lichideaza el pe noi”. Din alte surse informatia se confirma: Ceausescu a vrut eliminarea fizica a dnului Iliescu. Securitatea a jucat un joc dublu, tipic serviciilor secrete, punind niste echipaje sa-l supravegheze, dar si sa-l protejeze. Protectia Securitatii, ca si in cazul Bacanu, urmarea sa impiedice iesirea in relief, ajungerea la urechea lui Ceausescu a unor fapte grave. Cind Bacanu a iesit cu ziarul, au fost nevoiti sa actioneze. Cind manifestul Magureanu-Iliescu a fost gata, Securitatea a actionat din nou si a blocat actiunea. Dnul Iliescu poate lamuri aceasta problema daca ar raspunde la intrebarea: a fost chemat la CC al PCR pentru a da explicatii si pentru a fi avertizatpe linie de partid? Acesta este tipul de intrebari care intereseaza istoricul, iar faptul ca dnul Iliescu nu raspunde si continua sa se lanseze in teorii fanteziste, trezeste suspiciunea istoricilor.
  • Sólyom László: Sângele vărsat în 1848 pentru libertate şi autonomie va da roade bune ! – Revoluţia maghiară din 1848-49 şi lupta pentru independenţă

    Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
    Preşedintele maghiar, Solyom Laszlo, a susţinut un discurs în judeţul Harghita, localitatea Cozmeni cu prilejul sărbătoririi Zilei Maghiarilor de Pretutindeni.

    Solyom Laszlo a declarat că nicio autoritate din lume nu poate interzice o sărbătoare naţională mai ales când de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, pe 15 martie, peste tot în lume ungurii sărbătoresc.

    „O sărbătoare poate fi interzisă, pot fi schimbate în calendar literele roşii cu cele negre. Pot fi puse piedici în calea sărbătorii. Toate aceste sunt cu putinţă – dar sărbătoarea naţională nu poate fi scoasă din suflete de nicio forţă exterioară”, a spus Solyom Laszlo.
    Preşedintele maghiar, Solyom Laszlo, le-a amintit participanţilor la eveniment că „sângele vărsat în 1848 pentru libertate şi autonomie va da roade bune”.

    „Cel mai important lucru este că suntem împreună. Cel mai important este că, în ciuda tuturor obstacolelor sărbătorim împreună. Zilele de 15 martie, 20 august şi 23 octombrie sunt sărbătorite de maghiarii de peste tot din lume. Această sărbătoare este să fim împreună, este o ocazia de ne simţi că aparţinem unei comunităţi”, a precizat şeful statului ungar.

    Preşedintele Solyom Laszlo a ajuns în această dimineaţă în România cu maşina.
    Şeful statului maghiar a ajuns la monumentul din pasul Nyerges în Harghita, ridicat în memoria revoluţionarilor de la 1848. Citeşte mai mult

    Solyom Laszlo intenţiona să vină abia mâine la Târgu Mureş, însă potrivit informaţiilor postate pe site-ul administraţiei prezidenţiale maghiare, avionul cu care acesta ar fi vrut să ajungă în România nu ar fi primit autorizaţie să aterizeze. Din acest motiv, şeful statului maghiar şi-a devansat vizita prilejuită de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni pentru astăzi. Citeşte mai mult

    Agenţia maghiară de presă MTI susţine că ambasadorul Ungariei la Bucureşti a fost chemat la Ministerul român de Externe pentru a i se transmite îngrijorarea părţii române cu privire la vizita preşedintelui maghiar. Autorităţile de la Budapesta sunt contrariate şi susţin că decizia României de a retrage autorizaţia de aterizare este una fără precedent.

    Nem kapott leszállási engedélyt Sólyom

    Nem szállhat le vasárnap Marosvásárhelyen Sólyom László repülőgépe – így döntöttek a román légügyi hatóságok. A magyar államfő ezért szombaton utazik, repülő helyett gépkocsival. A román döntés előtt értetlenül áll a Magyar Külügyminisztérium.
    RTL Híradó – Zimonyi Melinda
    2009-03-13, 18:52
    Kolozsváron mondott beszédet Sólyom László egy 48-as ünnepségen, két évvel ezelőtt. Az államfő idén Marosvásárhelyen ünnepelt volna, de a román légügyi hatóságok az utolsó pillanatban visszavonták repülőgépének leszállási engedélyét. Így az államfő szombaton utazik, kocsival. Úti célja Nyergestető lesz, ahonnan még aznap hazatér. Az erdélyi magyar szervezetek felháborítónak tartják a történteket.

    „Magát az országot, a kormányt és az államfőt jellemzi, hogy nem adnak egy szomszédos, baráti, szintén európai uniós tagország államfőjének beutazási engedélyt arra a napra, amelyre ő szeretne” – mondta Sógor Csaba EP képviselő.

    Értetlenül áll a román lépés előtt a Magyar Külügyminisztérium is. Azt mondják, az engedély visszavonása nem felel meg a két ország stratégiai együttműködésének.

    Ezt, azaz a partnerségi viszonyt hozta fel indoklásul állítólag a bukaresti külügyminisztérium is, amikor aggodalmát fejezte ki Sólyom László látogatása miatt. Romániai hírforrások szerint ugyanis a hatóságok attól tartottak, hogy az államfő Székelyföld területi autonómiája mellett szeretne felszólalni.

    A Magyar Külügyminisztérium jövő héten dönt arról, hogyan reagáljon a példa nélküli román lépésre.

    MTI: Romania’s refusal of Hungarian President’s landing permit was „unfriendly move”

    Budapest, March 14 (MTI) – It was an „unfriendly move” from the Romanian authorities to deny Hungarian President Laszlo Solyom’s plane permission to land in Transylvania, Romania, Hungary’s foreign minister said on Saturday.

    The foreign ministry has yet to receive a satisfactory explanation to the decision, Kinga Goncz told MTI.

    „The explanation so far is only technical, but we obviously think this is not the only reason. If the real reason is that the Hungarian President is unwelcome on the occasion of a Hungarian national holiday, it is unacceptable”, she said.

    The ongoing presidential election campaign in Romania may also be behind this, she added.

    Solyom was planning to visit Transylvania, Romania’s western region, once part of Hungary, inhabited by over a million ethnic Hungarians, on March 15, the national day of Hungary, but decided otherwise after Romanian authorities refused his military plane to land in Targu Mures, NW Romania. Instead he left for Romania on Saturday by car to deliver a speech at a commemoration, and he would return to Hungary on the same day.

    According to MTI’s information, the Hungarian ambassador was summoned to the Romanian Foreign Ministry and was told that Romania was concerned that the visit „would not send a signal that would be in compliance with the strategic partnership between the two countries”. The ambassador responded that it was just the Romanian opposition to the visit that sent a message contradicting the strategic partnership.

    The Hungarian Foreign Ministry then summoned the Romanian ambassador to ask him about the reason of their concern. It was after this that the aviation authorities withdrew the landing permit.

    Hungary’s small opposition liberal Free Democrats party said it was shocked by the decision of the Romanian authorities to prevent Solyom’s participation at the Targu Mures commemoration and expect explanation from the Romanian side.

    In a statement on Saturday, the party said, „in our view it is in violation of the strategic relations between the two countries, also with the basic concept of the European Union, and not least a very unfriendly move against those Romanian Hungarians who invited and expected the President of Hungary for a joint commemoration,” the statement said.
    –––––
    Revoluţia maghiară din 1848-49 şi lupta pentru independenţă.

    La 3 martie 1848, la scurt timp  după ştiriile aflate despre revoluţia franceză, opoziţia maghiară a cerut în mod urgent să se aplice programele de reformă propuse mai înainte, iar Parlamentul a aprobat. Decizia s-a bazat pe faptul că austriecii vor fi forţaţi să aprobe, preabil Kossuth a negociat cu regele V. Ferdinand la Viena despre cele 12 puncte, la inceput a refuzat sa accepte ratificarea programului in parlamentul de la Bratislava, mai tarziu pe 16 a ratificat fortat. Pe data 15 martie 1848 a început revoluţia sangeroasa in Pesta si Buda, reformistii unguri au proclamat indenpendenta fata de imperiul habsburgic, si ca atare primul guvern maghiar independent din 23 martie. Poetul naţional al Ungariei, Petőfi Sándor, a citit mulţimii adunate în faţa Muzeului Naţional Maghiar listă cu cele 12 puncte importante pentru independenţă.

    Lajos Kossuth a devenit ministru de finanţe în guvernul Batthyány. Szemere Bertalan ministrul de interne, Deák Ferenc ministrul de justitie, Mészáros Lázár ministrul de aparare, Klauzál Gábor ministrul de agricultura, Széchenyi István ministrul muncii, Eötvös József ministrul educatii. În vara anului 1848 au continuat cu programele de reforme si revoluţie, în iulie guvernul ungar a avut nevoie de un buget special pentru revoluţie trebuia finanţata, costul era imens 40 de milioane de forinţi. La 6 septembrie Banca Naţională a eliberat bani pentru apărare şi prima bancnotă. In 15 septembrie parlamentul ungar a votat pentru înfiinţarea comitetului naţional de apărare, iar guvernul Batthyány a demisionat. Ungaria a rămas temporar fără guvernare, dar comitetul naţional de apărare a luat conducerea iar Kossuth a fost ales conducătorul operativ ai comitetului. Organizarea armatei le-a făcut mari probleme. A fost necesar ca Parlamentul să se mute la Debretin, deoarece austriecii, sub conducerea lui Windisch-Graetz, au ocupat Buda şi Clujul. În luna martie 1849, generalul Artur Görgey a pornit un atac masiv impotriva Austriei. Până în mai 1849 a reuşit să elibereze aproape tot teritoriul Ungariei. De la Viena, împăratul Franz Joseph a cerut ajutorul armatei ruse prin generalul Paskievici, şi în iunie 1849 au întrat în luptă cu 200.000 de soldaţi ruşi împotriva Ungariei. Generalul Görgey tot in luna iunie 1849 a atacat forţele ruse sub conducera Generalului Haynau (Julius Freiherr von Haynau). Între 6 şi 21 iunie 1849 a avut loc bătălia nereuşită de la Pered (în slovacă Tešedíkovo, un sat din Slovacia). La 2 iulie 1849 generalul Haynau porneşte un atac masiv împotriva lui Görgey. La 1 septembrie 1849 generalul Görgey trimite o scrisoare kaizerului cu condiţiile de retragere, dar Franz Joseph le respinge.  La 1 octombrie 1849 armata ungară nu face faţă şi predă armele la Világos, judeţul Arad. Trupele Cezarului austriac sub conducerea lui Julius Jacob von Haynau au pornit un atac de răzbunare împotriva Ungariei.  La 6 octombrie 1849  Cei 13 generali maghiari din armata maghiara au fosti executaţi la Arad, tot în aceasi zi l-au executat pe Batthyány Lajos. La 11 august 1849, Lajos Kossuth demisionează din funcţie şi îl desemnează pe generalul Artúr Görgey.

    În 20 martie 1894 Lajos Kossuth a decedat în Torino. Trupul său a fost adus şi înmormântat la Budapesta, în doliu naţional. Kossuth este considerat cel mai mare patriot maghiar.

    Originea şi studiile
    ________________
    Lajos Kossuth s-a născut într-o familie nobilă, dar fără avere. Studiile sale le-a facut în următoarele oraşe: Sátoraljaúhely, Eperjes şi Sárospatak, unde şi-a terminat studiile. În 1823 a dat examen la avocatură, devenind jurist în oraşul Pest. Între 1824-1832 a practicat avocatura în oraşul Monok din judeţul Zemplén. La sfârşitul anului 1832 a intrat în parlamentul din Pozsony (fosta capitală a Ungariei, azi Bratislava) ca deputat. Aici a redactat şi raportat informaţiile parlamentare între anii 1832-1836 şi a plănuit reforme în ceea ce priveşte modernizarea şi avansarea societăţii în favoarea apărării interesului naţional, foarte decis a popularizat lupta sa pentru schimbări. După ce parlamentul a încetat să funcţioneze, tot cu aceasi ambiţie şi spirit a redactat şi raportat ca jurnalist, a informat autorităţiile juridice totul printr-un ziar propriu (1836-1837). Ziarul, jurnalul său a fost suspendat şi interzis, iar în 1837 Kossuth a fost condamnat la 4 ani închisoare; în acest timp a studiat economia şi limba engleză. A fost eliberat în luna mai 1840.

    Reformişti marcanţi 1830-1848
    ______________________________
    Gróf Széchenyi István, născut la 21 septembrie 1791, decedat la 8 aprilie 1860 la Viena, fiul lui Széchenyi Ferenc care a infiinţat Muzeul Naţional şi Librăria Naţională a Ungariei. Széchenyi Istvan a luat parte ca ofiţer în războiul lui Napoleon, iar după război a ajuns în Anglia. Această vizită a avut o influenţă atât de mare asupra lui, încât s-a decis să-şi dedice toate eforturile pentru progresul şi dezvoltarea Ungariei. Autor a trei cărţi: Împrumut, Lumea, Stadium.
    Kölcsey Ferenc Gróf Wesselényi Miklós Deák Ferenc : Ministrul justiţiei născut la Söjtör la 17 octombrie 1803 – decedat la Budapesta, ianuarie 1876. Gróf Batthyány Lajos născut la 10 februarie 1807, decedat la 6 octombrie 1849. Regele Ferdinand V l-a desemnat pe Lajos Batthyány ca prim-ministru pe data 17 martie 1848.

    Redactor la ziarul „Pest”
    __________________________
    În ianuarie 1841 Kossuth a ajuns la ziarul Pest, în funcţia de redactor şef. A început să publice articole de fond împotriva privilegiilor feudale şi despre lupta pentru drepturile cetăţeanului, a cerut independenţa constituţională, dar nu s-a luat nici un fel de măsură, nu s-a luat în consideraţie. István Széchenyi, marele reformist liberal, care era mai răbdător, l-a avertizat că publicaţiile sale agită şi pot să ducă la o revoluţie. Prioritatea lor a era unirea naţională, şi împreună au publicat o politică naţională, publicaţia lui Kossuth a avut un efect extraordinar de mare, având un tiraj între 3000-6000 de exemplare. Conservativii şi ce care au fost împotriva reformelor au fost criticaţi de Széchenyi, după acesta a oprit critica, Kossuth a dat răspunsuri printr-un articol care de fapt sunt condiţiile. În 1844 guvernul l-a demisionat din funcţia de la ziarul Pesti, pretextul fiind salariul.

    Kossuth a iniţiat înfiinţarea ziarului şi a scris o mulţime de articole despre o economie independentă, s-a opus importurilor industriale din Austria, iar opoziţia a aprobat decizia.

    Dacă ar mai fi trăit, ar fi împlinit astăzi 90 de ani. Cunoscută sub apelativele „tovarăşa academician doctor inginer” sau „înalta doamnă a ţării” , Elena Ceauşescu a fost în epoca comunismului soţia dictatorului Nicolae Ceauşescu şi prim-viceprim-ministru al României. Din anul 1979, numele Elenei Ceauşescu este asociat „Cabinetului nr. 2”, devenind astfel a doua persoană în stat din punct de vedere al importanţei politice.

    Elena Ceausescu Juan Peron

    Fostă ţesătoare la fabrica Jaquard, Elena Ceaşuşescu pe numele de fată Petrescu s-a născut în Petreşti Dâmboviţa. In 1937 a intrat în rândurile Partidului Comunist iar în 1939 l-a întâlnit pe Nicolae Ceauşescu. Cei doi s-au căsătorit în 1945. A devenit doctor în chimie cu teza de doctorat „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului”, despre care s-a spus că ar fi redactată de alţi savanţi şi susţinută în condiţii dubioase în decembrie 1967, întrucât cunoştinţele ei în chimie se limitau doar la noţiuni elementare.

    Pasiunea Elenei Ceauşescu o reprezentau hainele de blană, iar în garderoba ei se găseau aproape 40 de astfel de haine. Modelul său feminin a fost Eva, soţia dictatorului argentian Juan Perón. A fost descrisă de majoritatea celor care au intrat în contact cu ea ca o femeie rea şi dispreţuitoare.

    Cât despre ziua de naştere Elenei Ceauşescu, aceasta era sărbătorită în fiecare an cu mare fast. Din toate judeţele ţării începeau să sosească la Comitetul Central al Partidului telegrame şi scrisori de felicitare. Despre cum era sărbătorită în familie îşi aminteşte Camil Roguschi, arhitectul al lui Nicolae Ceauşescu într-un interviu publicat în urmă cu doi ani în ziarul Cronica Română.

    „Ceauşescu îi oferea un buchet uriaş de flori. Copiii veneau, o felicitau, îi aduceau flori şi atât. Primul care pleca era Nicu. De fapt, Ceauşeştii nu erau persoanele cu care să stai, chiar daca era ziua lor. El era, cu certitudine, mult mai vesel, mai antrenant decat ea. Era un bonom, care-şi iubea enorm soţia” spunea Camil Roguschi într-un interviu acordat ziarului Cronica Română pe 26 ianuarie 2007.
    Elena Ceauşescu a fost condamnată la moarte şi executată, împreună cu soţul ei, Nicolae Ceauşescu pe 25 decembrie 1989.

    Cititi si aici in casa sotii Ceausescu aveau icoane la care se inchinau, Nicolae Ceausescu a donat 1.000.000 de dolari pentru Muntele Athos.

    De ce in 22 decembrie 1989 a fost Lovitura de stat?

    Ion Iliescu la masa rotunda cu Minerii

    Generalul Nicolae Militaru dezvaluie intr-un interviu acordat doamnei Adina Anghelescu-Stancu in anul 1991 – Interviul a fost publicat în revista “Baricada”.


    Generalul Militaru: „Ideea iniţierii unui comitet al salvării naţionale a existat încă iarna lui ’80-’85. Se preconiza ca în fruntea partidului, să fie pus Ion Iliescu”

    Generalul Militaru dezvaluie ca a existat o conspiratie  a cărei intenţie era înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu inca din anul 1983
    Generalul Militaru a intrat în rezistenţa militară in 1983 prin intermediul lui Ion Iliescu. La Spitalul Elias s-a intalnit cu Ion Iliescu si Walter Roman „intamplator”.
    Domnul Ion Iliescu l-a cautat la telefon pe generalul Militaru – prima întâlnire a fost în parcul Herăstrău.
    După două zile, i-a făcut cunoştinţă cu doi oameni: Virgil Măgureanu şi căpitanul de rang I Radu Nicolae. În toamna lui 1984 s-a pus la cale primul plan de înlăturare a lui Ceauşescu, dar a esuat.

    Planul si strategia loviturii de stat

    „Generalul Militaru:”Aveam nevoie de cineva care să ne informeze asupra programului cuplului Ceauşescu. Aceest om de mare încredere a fost profesorul Ion Ursu.

    Stabilisem ca Ceauşescu să fie atras fie la vânătoare de urşi la Bistriţa, fie la vânătoare de fazani şi mistreţi la Timiş. Cornel Pacoste, care era prim-secretar la Timiş, a intrat în joc fără rezerve. Pentru acţiune a fost nevoie să atragem în conspiraţie ofiţeri de securitate şi miliţie, şi foarte mulţi activişti de partid.

    Acţiunea trebuia realizată cu ajutorul unui “detaşament de asalt” înarmat cu mijloace speciale. Nu urma a se folosi gloanţe, ci nişte capsule care conţineau un drog foarte puternic. Se urmărea ca Ceauşescu să-şi prezinte demisia, iar după instalarea noilor organe de conducere ale ţării, Marea Adunare Naţională urma să se autodizolve şi să constituie Frontul Salvării Naţionale”.
    Concluzia este ca Ion Iliescu era sprijinit de un grup conspirativ comunist anti-ceausescu, si de un grup din armata, inca de atunci din 1980.  La Iliescu nu exista cuvantul „intamplator” sau spontan totul este planificat.
    Nu trebuie sa ne miram ca asa-zisul grup ad-hoc FSN exista inca din 1983 chiar si din 1980. Iliescu timp de noua ani a incercat sa deie lovituiri de stat.

    Cand se planifica o rasturnare conspirativa impotriva seful statului, se numeste Lovitura de stat.

    Deci Revolutia a inceput in Timisoara, iar  in Bucuresti a urmat Lovitura de stat.

    De fapt revolutia a fost cofiscata de grupul conspirativ FSN, cu alte cuvinte planul conspirativ FSN din 1983, s-a indeplinit in 22 decembrie 1989. 
    Citeste aici interviul cu generalul Militaru

    In constiinta domnului Ion Iliescu – Mercenari, Iuda, Criminali, Asasini, Tradatori, Ateisti. Comunistii tradatori l-au asisanat pe Ceausescu in sfanta Zi de Craciun 25 decembrie ora 16 – 1989 – în curtea interioară a, pe atunci, UM 01417 din Târgovişte. !

    ELENA CEAUŞESCU: Da, aşa se întâmpla, trădările vin de lânga tine.”
    Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

    Zidul unde au fost impuscati sotii Ceausescu

    Peretele în faţa căruia au stat Elena şi Nicolae Ceauşescu înainte de execuţie este tot timpul umed  în după-amiaza zilei de 25 decembrie 1989, în curtea interioară a, pe atunci, UM 01417 din Târgovişte

    Cladirea unde au fost judecati sotii Ceausescu
    Aceasta este clădirea unde au fost judecaţi soţii Ceauşescu. Aici a funcţionat, până acum câţiva ani, Unitatea Militară 01417 

    In aceasta camera au fost judecati sotii Ceausescu

    În această cameră au fost judecaţi Elena şi Nicolae Ceauşescu la sfârşitul anului 1989 

    Dacă ar putea vorbi, ar spune multe despre ce s-a întâmplat în după-amiaza zilei de 25 decembrie 1989, în curtea interioară a, pe atunci, UM 01417 din Târgovişte. Din păcate pentru unii, din fericire pentru alţii, nu poate face acest lucru.

    Pentru că e un simplu perete, ciuruit de gloanţe. Peretele în faţa căruia s-au aflat Nicolae şi Elena Ceauşescu puţin înainte de a fi executaţi. Un perete care, din ziua aceea, pe o porţiune de aproape doi metri, e în permanenţă umed. De ce, nimeni nu îşi poate explica.

    Zidurile cazarmei din Târgovişte în care, până mai acum câţiva ani, a funcţionat Unitatea Militară 01417 sunt, astăzi, reci şi neospitaliere. Cel care ajunge în preajma lor e străbătut de fiori din cap până în picioare, pentru că aici au fost executaţi foştii dictatori comunişti Nicolae şi Elena Ceauşescu.

    Peretele în dreptul căruia au fost postaţi Ceauşeştii, puţin înainte de a fi ciuruiţi de gloanţele plecate din automatele soldaţilor care au făcut parte din plutonul de execuţie, e şi el martor tăcut la ceea ce a însemnat istoria sfârşitului de an 1989. Şi totuşi, cred localnicii, ceva tot a reuşit să transmită generaţiei de acum zidul “necuvântător”.

    “Din momentul în care au fost ucişi soţii Ceauşescu şi până în ziua de azi, porţiunea de zid în dreptul căreia s-au aflat cei doi e în permanenţă umedă”, ne-a mărturisit lt. colonelul Gavrilă Costel, cel care îndeplineşte funcţia de şef al Inspectoratului de Jandarmi Dâmboviţa. Tot el ne-a informat şi cu privire la ce s-a întâmplat cu clădirea după ce militarii şi-au făcut bagajele şi au plecat.

    “A fost încredinţată celor din Prefectură pentru o bună bucată de timp. Ulterior, s-a revenit asupra deciziei şi a ajuns în custodia Ministerului de Interne. Aşa se face că, în momentul de faţă, în fosta cazarmă se află „cantonate” nu doar Inspectoratul de Jandarmi Dâmboviţa, ci şi acela al Poliţiei judeţene. Clădirea în care au fost ţinuţi prizonieri, judecaţi iar mai apoi executaţi cei doi lideri comunişti a rămas liberă. Nici un birou nu se află în vreuna din săli. De ce? Greu de spus. Pur şi simplu, nu i s-a găsit deocamdată o întrebuinţare acelui spaţiu. Cel puţin aşa cred”, ni s-a confesat lt. colonelul, care a adăugat că, din punctul lui de vedere, statul român ar trebui să transforme clădirea în muzeu”.

     

    Nicolae Ceauşescu:  cine sunteţi voi mă să mă arestaţi voi pe mine. Sunt preşedintele vostru mă, sunt secretarul vostru general, sunt comandantul vostru suprem, cine mă sunteţi voi? aţi adus aici copii?  da’ eu nu am făcut nimic pentru ţara asta, pentru Târgoviştea asta a voastră? V-am făcut combinatul siderurgic, v-am făcut platforma asta industrială, aici am fost arestat în ilegalitate şi asta e răsplata mă care mi-o acordaţi voi mie”

    Citate din proces:
    JUDECĂTORUL: Noi judecam dupa nouă lege adoptată de către Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Te rog sa te ridici în picioare, inculpat.

    PROCURORUL: Domnule preşedinte, am o întrebare: să ne spună inculpatul Ceauşescu Nicolae, contul de 400.000 de dolari…

    JUDECĂTORUL: 400 de milioane de dolari din Elveţia.

    ELENA CEAUŞESCU: Ce cont?

    PROCURORUL: Pe numele cui este, cui aparţine?

    Ambii inculpati: Ce cont?

    JUDECĂTORUL: Cele 400 de milioane de dolari care au fost depuse la băncile din Elveţia?

    ELENA CEAUŞESCU: Să se facă dovada, dovada!…

    JUDECĂTORUL: O să se aducă şi dovada!

    CEAUŞESCU: Nu există nici un cont al nimănui şi ceea ce spuneţi arată cât de fals şi de provocator cei care au făcut lovitura de stat.

    PROCURORUL VOINEA: Domnule preşedinte, dacă acest inculpat paranoic nu are nici un cont, să incheiem şi noi conturile cu el, că se pare că nu ne putem înţelege.

    CEAUŞESCU: România va trăi-n în veci de veci. Toţi trădătorii, oricâţi vor fi… Va trăi România şi poporul român liber, nu cu trădătorii,

    CEAUŞESCU: Mai bine luptă cu gloria deplină decât sa fii sclavi, înca pe vechiul pământ … Ce nedreptate! Toate ne-au spus pe lumea asta, dar nimic de trădători!

    CEAUŞESCU: Nu recunosc pe nimeni şi de aceea poporul luptă în ţară pâna la eliminarea acestei bande de trădători de ţară, care sunt în legătură cu străinătatea, au organizat lovitura de stat!

    CEAUŞESCU: In faţa loviturii de stat nu răspund celor care au chemat armatele străine în ţară, nu răspund!

    CEAUŞESCU: Nu există nici un cont al nimănui şi ceea ce spuneţi arată cât de fals şi de provocator cei care au făcut lovitura de stat.

    CEAUŞESCU: Cine a dat lovitura de stat poate să împuşte pe oricine!

    Rugă pentru Ăl Bătrân

    Bucuria sărbătorilor mi-a fost întunecată de o postare a colegului Ovidiu, care deplânge Uciderea barbară a lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu în Sfânta Zi de Crăciun. Nu pot comenta nimic, din cauza emoţiei, mă recunosc acum în băiatul de 10 ani din centrul burghez al Constanţei, înfiorat de prima lecţie dură, de viaţă, cu privire la caracterul acestui Neam. Aceste imagini sunt cele mai tragice din toată viaţa mea, sunt sfârşitul unui paradis pământesc, al inocenţei copilăriei, întreruptă brusc, în acel Decembrie însângerat… Sângele lui Ceauşescu cere răzbunare, Sângele lui strigă din pământ la noi

    Frumos a scris prietenul Mihnea Georgescu!

    Vă recomand să ascultaţi Rugă pentru Ăl Bătrân, a inegalabilului Adrian Păunescu

     

    In noaptea de 22 spre 23 decembrie – Ion Iliescu: “Lasati, ma, sa traga! Trebuie sa avem morti, ca asa e la revolutie”

    Ion Iliescu

    22 decembrie 1989  ora 13:30  – Lovitura de Stat Militara

    Revolutie si lovitura de stat… linistite
    Primul contact al fostului presedinte cu un astfel de dosar s-a facut la sfarsitul lui 2004,  in urma unei plangeri penale facute de revolutionari de la “Asociatia 21 Decembrie”. Acestia au prezentat atunci, ca probe noi, doua casete video cu imagini inregistrate in decembrie 1989 la televiziune si la sediul fostului CC al PCR. “O noutate ar fi inregistrarea momentului cand Iliescu refuza sa fie adusa caseta cu procesul si impuscarea familiei Ceausescu la TVR pentru a fi data pe post. E inregistrat cum s-a dus Sergiu Nicolaescu, a discutat cu el si l-a convins sa difuzeze caseta, sa fie vizionata la Televiziunea Romana Libera”, a declarat presei Doru Maries. Tot ce s-a putut obtine prin initiativa de atunci a fost audierea vreme de cateva ore, la Sectia Parchetelor Militare, a lui Ion Iliescu in calitate de martor. Asociatia 21 Decembrie a facut, anul trecut, o noua plangere penala impotriva lui Ion Iliescu, de aceasta data in calitate de faptuitor. Concret, revolutionarii lui Maries l-au acuzat de genocid pe fostul sef al CFSN. Justificarea acestei acuzatii, conform lui Maries, ar fi aceea ca Iliescu ar fi premeditat crimele revolutiei, cerand sa nu se intervina pentru incetarea tragerilor cu arma consemnate incepand cu seara de 22 decembrie 1989. “Dupa intoarcerea lui Ion Iliescu de la Ministerul Apararii, intrebat de revolutionarii exasperati de modul in care se tragea din toate directiile in noaptea de 22 spre 23 decembrie, Iliescu raspunde: “Lasati, ma, sa traga! Trebuie sa avem morti, ca asa e la revolutie”, a declarat Doru Maries. Cercetarile declansate in noul dosar au fost, la fel, blocate. In iunie 2007, Curtea Constitutionala a admis o exceptie de neconstitutionalitate si a decis ca toate dosarele in care sunt anchetati atat civili, cat si militari sa fie instrumentate numai de procurori civili. In acest mod, toate dosarele revolutiei, dar si ale mineriadelor, in care era cercetat Ion Iliescu, au trecut sub controlul procurorilor civili, ceea ce a reprezentat o noua tergiversare a finalizarii lor.

    Sursa: Gardianul

    Coproductia CIA – KGB din Decembrie ’89

    Nicolae Ceausescu Eric Hoenecker Mihail Gorbaciov

    Definitia oficiala a evenimentelor din decembrie 1989 de „revolutie” nu mai sta in picioare. Istoricul Catherine Durandin – in prezent director de cercetari la Institutul de Relatii Internationale si Strategice din Paris – ne-a acordat un interviu in care prezinta implicarea serviciilor secrete americane si sovietice in evenimentele din decembrie 1989 din Romania.

    In Romania exista un interes fata de definitia evenimentelor din decembrie 1989: unii spun ca a fost o revolutie, altii spun ca a fost o lovitura de stat. Dvs cum ati defini cele intamplate in Romania in decembrie 1989?

    Nu as face o alegere. A fost o revolutie in mintile oamenilor, cei care au demonstrat pe strazi, erau sinceri, nu stiau ca exista o manipulare. Erau legati de grevele din 1987, de opiniile studentilor, dinainte de decembrie 1989. Acesti oameni au fost revolutionari prin faptele lor. Insa in acelasi timp, in spatele acestui cadru, a existat o lovitura de stat si acum cu deschiderea arhivelor si cu studiile lui Alexandru Stoenescu se poate intelege ce s-a intamplat in spatele scenei. Astfel ca se poate spune ca in actiuni a fost o revolutie, insa de fapt a fost o lovitura de stat. Daca as incerca sa merg mai departe cu aceasta definitie as spune ca a fost o revolutie politica prin aceea ca Constitutia din 1991 este o constitutie democratica. Insa in acelasi timp nu a existat o revolutie sociala reala, oameni care faceau parte din conducere au ramas la putere in continuare si unii se afla inca in Camera Deputatilor.

    Au existat multe discutii legate de interventia unor puteri straine in Romania in decembrie 1989. Ce ne puteti spune: a existat o astfel de interventie si in ce masura s-a manifestat?

    Este normal ca puterile straine sa fi fost implicate, de vreme ce Romania era membra a Pactului de la Varsovia si Uniunea Sovietica era interesata direct in evolutia situatiei. Cred ca o parte a Partidului Comunist Roman si o parte a Securitatii aveau legaturi cu puterea sovietica, cu KGB-ul, cu multi ani inainte de 1989. Nu stiu in ce masura au fost implicati, de vreme ce nu au fost deschise arhivele sovietice. Unii istorici au cercetat acest lucru – ca Jacques Leveq din Canada – care a incercat sa il intervieveze pe Gorbaciov care a refuzat. Sovieticii au sustinut in permanenta ca nu au actionat, ca au lasat evenimentele sa se deruleze. Eu nu cred asta, au fost implicati direct in armata romana si in Securitate. Ceea ce este sigur, pentru ca exista cateva documente publicate, este ca Bush si Agentia din Washington au fost implicati in evenimente. Si ne putem aminti ca in 1978 Ion Pacepa a defectat dintr-o pozitie inalta a Securitatii, a mers in Statele Unite si a dat o multime de informatii. Incepand din acest punct, CIA a incercat sa intre in contact cu fosti ofiteri de Securitate care au fost alungati de Ceausescu dupa defectiunea lui Pacepa. Acesti oameni au fost convinsi sau cumparati de Agentie pentru a interveni in sistemul din Romania. De aceea cred ca au existat actiuni ale Ambasadei americane din Bucuresti care de exemplu era in contact cu Silviu Brucan. In memoriile sale Brucan spune deschis ca se afla in contact cu Ambasada americana, ca in 1989 dupa faimoasa scrisoare a celor sase a plecat la Washington, apoi la Londra si apoi la Moscova. Este foarte interesant de vazut interventia celor doua mari puteri si actiunile lui Silviu Brucan care a mers printre aceste puteri imense in timpul evenimentelor.

    Evenimentele din decembrie 1989 sunt inca importante in Romania, deoarece in acea perioada pot fi gasite radacinile actualei clase politice din Romania. Cum ati descrie clasa politica rezultata din acele evenimente?

    Cred ca oameni ca Talpes, Magureanu, Teodor Stolojan au fost oameni din nomenklatura, chiar daca se aflau intr-un fel de opozitie – inca sunt prezenti in viata politica la un nivel inalt. Chiar si presedintele Basescu a avut o pozitie in nomenklatura inainte de 1989. Insa in acelasi timp, acesti oameni i-au lasat pe altii sa ia parte la anarhia primelor zile de capitalism din anii ’90. Exista un alt grup, de oportunisti orientati catre bani si prosperitate. Probabil ca exista si o clasa politica noua formata din tineri, insa sunt foarte pesimista dupa alegerile din noiembrie datorita absenteismului ridicat. Chiar si din partea maghiara, Marko Bela, Verestoy Attila sunt oameni din anii ’90. Exista un imens conservatorism la nivel politic, iar oferta la nivel politic foarte redusa, programele politice sunt practic identice, oamenii trec de la un partid la altul fara probleme.

    Mai exista o intrebare – dezbatuta mai mult in Franta decat in Romania. Intrebarea este: cum a fost omorat Ceausescu? Este o intrebare mai directa: a avut parte de un pluton de executie? Sau a fost pur si simplu impuscat in cap?

    Am vazut de multe ori caseta cu procesul si executia lui Ceausescu, ceea ce a fost pus la dispozitie. Nu se poate spune daca a fost executat de un pluton sau impuscat de un singur om. Cred ca nu a existat nici o formalitate, nici in ceea ce priveste judecata. Tribunalul nu a fost unul stalinist, Ceausescu avea dreptate cand spunea ca vrea sa fie adus in fata Marii Adunari Nationale, ca nu raspunde pentru ca nu recunoaste legitimitatea tribunalului. Nu a fost un tribunal stalinist unde acuzatul isi recunoaste vina. Ceausescu si sotia sa au sustinut ca nu sunt vinovati, nu au acceptat termenul de genocid. Nu a fost respectata nici o regula in aceasta judecata si in aceasta executie, insa cei veniti acolo erau constienti ca daca Ceausescu ar fi fost salvat sau bagat la inchisoare ar fi devenit un pericol pentru noua putere. Oamenii in varsta sau chiar Partidul Romania Mare l-ar fi vrut inapoi. Cred ca au fost foarte cinici si pragmatici: sa-l impuscam, cu sau fara pluton de executie.

    Exista o formulare in mass-media din Romania „Iliescu-KGB”. Cum ati aprecia aceasta formulare?

    Nu as spune „Iliescu-KGB”, nu stiu daca a existat o astfel de legatura – insa „Iliescu-URSS” cu siguranta. Evolutia sa este interesanta, insa in 1991 a vrut sa incheie un tratat cu Uniunea Sovietica si nu a dorit niciodata sa renunte la trecutul sau si a fost un politician la varf si inainte de 1989. Iliescu seamana intr-un fel cu generatia vechilor gorbaciovisti din Rusia. A avut o evolutie catre euro-atlantism, insa ramane credincios socialis­mului comunist.

    Jocul american in Romania

    Catherine Durandin  prezinta implicarea serviciilor secrete americane in evenimentle din decembrie 1989 din Europa de Est in volumul sau „CIA in razboi”, publicat in anul 2003 astfel: „Accesul la activitatea de analiza a C.I.A. este indispensabil pentru a inlatura imaginea stereotipa a unei Agentii compuse din analisti birocrati si razboinici fara scrupule, dar aceasta interpretare revizuita trebuie sa fie insotita de o ancheta asupra muncii de teren. Ar fi prezumtois sa incercam a da un raspuns definitiv la intrebarea, formulata de o maniera reductionista: care este rolul C.I.A. in procesul de prabusire al blocului sovietic? In schimb, este posibil sa apreciem rolul jucat de C.I.A. in evolutiile din Polonia anilor ’80, care au fost dramatice pentru Moscova; si in prezent este interesant, in masura in care se deschid arhivele, iar martorii manifesta bunavointa, sa ne indreptam atentia asupra tranzitiei, asupra evenimentelor de la Bucuresti din decembrie 1989, in care tendinta prea accentuata a fost de a vedea numai mana ascunsa, dar cu o prezenta intensa a Moscovei si a clientilor romani ai lui Gorbaciov. Ori C.I.A. si jocul american subtil si puternic erau acolo.

    Aceste cazuri, ale membrilor nomenclaturii anti-Ceausescu invitati in Statele Unite in perioada 1987-1989, suscita intrebari si nu pot fi intelese decat inscriind activitatea C.I.A. intr-un cadru mai larg. Din 1985-1986, Guvernul american a mizat pe momentul Gorbaciov pentru a ocupa o nisa de oportunitate. Nimeni nu crede, in serviciile de la Langley, ca Gorbaciov ar fi un „good guy”, dar el are nevoie sa negocieze cu Washingtonul pentru a desfasura reforma interna in care crede. Trebuie sa iasa din mlastina afgana, sa franeze cursa inarmarilor pe care au accelerat-o Statele Unite sub Presedentia lui Reagan. Trebuie sa castige de partea sa opinia publica si, in particular, pe pacifistii europeni si sa construiasca aceasta casa comuna europeana de care este profund atasat. Americanii ii cunosc atat intentiile, cat si slabiciunile. Vor profita magistral de acest lucru intre 1985 si 1991. In fapt, jocul american consta in distrugerea ordinii de la Ialta, integrand in N.A.T.O. Germania unificata. Aceasta etapa, o Germanie unificata in N.A.T.O., semneaza infrangerea U.R.S.S. ca putere victorioasa in 1945 si prabusirea ideologiei comuniste, al carei stindard era purtat de R.D.G.. Gorbaciov pierde teren. Faptul ca in aceasta faza a schimbarilor iau fiinta, la Budapesta sau la Bucuresti, echipe formate din fosti comunisti „gorbaciovisti” nu deranjeaza Washingtonul: fara sustinerea fratelui mai mare, aceste echipe neocomuniste nu vor putea decat sa caute sfaturi si subsidii in Vest. Arhivele C.I.A. lasa sa transpara extrema tenacitate a Statelor Unite in desfasurarea dialogului cu un partener/adversar ale carui slabiciuni au fost exploatate cu un maxim de profesionalism. Dar Statele Unite, invingatoare in Razboiul Rece, au devenit in cursul anilor ’80, datorita noilor aliante cu un grad ridicat de risc, un invingator la stramtoare”.
    Pagina realizata de George DAMIAN
    Citeste si Cum a murit regimul Ceausescu