Ion Iliescu

Discursul domnului Ion Iliescu

la cea de-a treia sesiune anuala de comunicari stiintifice

a Institutului Revolutiei Romane, cu tema:

„Armata Romana in Revolutia din Decembrie 1989”

 

– Palatul Parlamentului, 21 decembrie 2006 –

Stimaţi participanţi, Devine o tradiţie ca, la final de an, să organizăm câte o manifestare ştiinţifică. Prima a avut loc odată cu înfiinţarea institutului, la finele anului 2004. Atunci am ţinut acea reuniune ştiinţifică în sediul fostului Comitet Central, unde fiinţa Senatul României. Anul trecut, ne-am întâlnit în aceeaşi sală. Este a treia reuniune anuala, ştiinţifică, un simpozion. De data aceasta, având ca temă dominantă rolul armatei în Revoluţia română. Vor fi trei comentari, prezentate din partea celor care au studiat prezenţa armatei în Revoluţia română, ca şi o serie de alte comunicari. Domnul Scurtu va prezenta tot programul desfăşurării. Aceste imagini (casetă prezentată în deschidere) ne aduc în memorie ceea ce s-a petrecut în România, începând cu mişcarea populaţiei timişorene, apoi în alte oraşe şi finalizarea întregii acţiuni la Bucureşti, care a marcat şi victoria Revolutiei Romane, prin fuga lui Ceauşescu şi instaurarea noii structuri a puterii provizorii de stat – CFSN, cu comunicatul către ţară din noaptea de 22 care proclamă tocmai acest lucru, şi anume încetarea activităţii tuturor structurilor vechiului stat – şi Guvern, şi Consiliul de Stat, şi instituţiile sale – şi preluarea puterii, de către Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Acesta este momentul de cotitură – instaurarea noii puteri, care marchează o revoluţie. Programul său, în cele zece puncte programatice, fixează cele trei mari obiective: schimbări în plan politic, trecerea de la dictatură spre democraţie şi stat de drept; în plan economic – părăsirea economiei etatizate, centralizate şi trecerea spre economia de piaţă; în planul relaţiilor internaţionale – deschiderea ţării către lume, care, apoi, s-a concretizat prin cele două obiective strategice majore: integrarea ţării în NATO şi în Uniunea Europeană. După acest final de an – reuniunea noastră are loc la finele anului 2006 –, 1 ianuarie va marca tocmai acest moment nodal, care, ca importanţă istorică, se situează, după Revoluţia din decembrie, ambele marcând momente de cotitură în ceea ce priveşte destinele societăţii româneşti: Revoluţia din decembrie marcând ruptura cu vechiul sistem, iar 1 ianuarie 2007 marcând intrarea noastră în comunitatea UE. Cu aceste câteva cuvinte, permiteţi-mi să deschid lucrările simpozionului nostru. Domnul Ion Scurtu va prezenta desfăşurarea şi cei care urmează să ia cuvântul, iar în final vom avea intervenţii pe marginea celor discutate în cursul simpozionului. Înainte de a intra în dezbateri, vă propunem un moment de reculegere în memoria celor care s-au jertfit în decembrie 1989.   * * * Stimaţi participanţi, Au trecut 17 ani de la Revoluţia română şi constatăm şi astăzi intensificarea unei întregi campanii de discreditare chiar a ideii de revoluţie şi de deformare a adevărului istoric despre revoluţie. O primă chestiune care a fost lansată încă de atunci şi care este şi astăzi perpetuată – alimentarea confuziei dintre conceptul de revoluţie şi cel de lovitură de stat. Şi semne de întrebare. Ce a fost: revoluţie, revoltă populară, lovitură de stat? Această confuzie, care este alimentată are două surse. Pe de o parte, la unii, lipsă de cultură politică elementară, neînţelegerea conceptelor. La alţii, din contră, este o acţiune conştientă, o diversiune cu caracter politic, pentru contestarea CFSN-ului, a noilor structuri de putere care au apărut, acţiune care s-a desfăşurat pe fundalul luptei politice, declanşate odată cu apariţia de partide politice. Ce este o revoluţie? Revoluţia este un proces care determină schimbări structurale, esenţiale în societate. În 1989 a avut loc, nu numai în România, ci pe un mare areal geografic, un proces de prăbuşire a unui sistem totalitar şi trecerea spre democraţie. Revoluţia română a fost, deci, parte a unui proces general, care exprima falimentul unui sistem, concretizat prin procese interne de erodare, de compromitere, de disoluţie a acestora. Şi în plan politic, şi în plan economic, şi în plan social. Toată lumea vorbeşte de anul revoluţionar 1989. Se vorbeşte de revoluţie de catifea în Cehoslovacia, evoluţii paşnice în alte ţări. Şi tocmai la noi, unde procesul a avut caracterul cel mai radical şi de profundă esenţă populară, să negăm, să contestăm acest lucru, să punem semnul întrebării: a fost sau nu revoluţie exprimă cum spuneam, pe de o parte incultură, dar, fără îndoială, ceva mai mult. Este o acţiune politică şi exprimă o poziţie antinaţională. Este o jignire la adresa poporului român. Este o lipsă de respect faţă de cei care s-au jertfit şi care au mers cu tot sufletul şi şi-au dat viaţa pentru cauza revolutiei. Revoluţia se poate promova pe diverse căi, în diverse modalităţi, prin acţiuni violente, lovituri militare, de stat, lovituri de palat, prin revolte populare mai mult sau mai puţin paşnice, cu vărsare sau nevărsare de sânge. Portugalia a pus capăt unei dictaturi şi a trecut spre democraţie printr-o lovitură militară. Armata a fost cea care a declanşat procesul. Şi s-a numit Revoluţia garoafelor. Militarii şi-au pus câte o garoafă pe ţeava puştii. Şi de aici şi simbolul. Nu a fost nici o vărsare de sânge. Armata a înlăturat dictatura şi a deschis calea organizării democratice a societăţii. În zona noastră, chiar Uniunea Sovietică, prin acţiunea lui Gorbaciov şi a generaţiei lui, cu perestroika, a înlesnit prăbuşirea unui imperiu fără vărsare de sânge. Sigur, au fost acţiunile de încercare de stopare a mişcărilor populare în Lituania, Gruzia, Armenia, Azerbaidjan. Acelaşi lucru – înfăptuirea revolutiei pe cale paşnică – s-a produs în toate celelalte ţări. Cehii vorbesc de „revoluţie de catifea”. În Polonia, a fost o „masă rotundă” iniţiată de putere, de generalul Jaruzelski, care era şeful statului, o masă rotundă cu reprezentanţii Guvernului şi ai societăţii civile şi au convenit să treacă pe cale paşnică la reorganizarea societăţii. Aşa a apărut guvernul Mazowiecki, în vara lui 1989. Bulgarii au cunoscut o iniţiativă din interiorul partidului. Într-o plenară a Comitetului Central, a fost destituit Jivkov şi s-a înlesnit această trecere. În România, aşa ceva nu a fost posibil, datorită trăsăturilor dictaturii instaurate de Ceauşescu. Şi orice încercări au fost din start înăbuşite. Dacă s-ar fi putut la noi organiza o lovitură de stat, indiferent de cine iniţiată – de factori politici, militari sau combinaţi – ar fi fost o salvare, aceasta ar fi înlesnit evitarea vărsării de sânge. Dar n-a fost să fie. S-au creat şi confuzii din acest punct de vedere, datorită unei formulări pe care a folosit-o generalul Militaru în seara de 22 decembrie. Eu, personal, am avut discuţii, începând din 1984, cu diverse personalităţi, printre care generalul Ioniţă, fostul ministru al armatei; cu generalul Militaru, fost şef al Marelui Stat Major, înlăturat; lucra la un minister al construcţiilor. Cu Măgureanu, care era la „Ştefan Gheorghiu“. Cu un comandor, Radu Nicolae, pe care l-am cunoscut, când lucram la Consiliul Naţional al Apelor; el se ocupa de problema protecţiei calităţii apei în porturi. Am avut discuţii, inclusiv în legătură cu ce s-ar putea face. Vedeam cum se degradează viaţa şi climatul general în ţară, suspiciunile şi intensificarea supravegherii unor persoane. A provocat comentarii moartea suspectă a lui Trofin. Eu lucram la Ape. Aveam unele lucrări pe Valea Mostiştei; am vizitat lucrările respective. Se construiau lacuri de acumulare pentru sistemele de irigaţii. Trofin era surghiunit, era director la un IAS de lângă Călăraşi. L-am vizitat. Era sănătos, dar total izolat şi sub pază, cu santinelă la intrarea în sediul unde şi locuia. La câteva zile după aceea, fratele lui a mers şi a luat masa cu el. A doua zi, dimineaţa, a aflat că a murit în urma unui atac de cord. La înmormântarea lui nu a venit nimeni de la partid. A fost membru în conducerea de partid, secretar al CC. Au fost prezenţi doar trei foşti membri ai CC: generalul Ioniţă, Corneliu Mănescu şi cu mine. S-a şi remarcat acest lucru. Foşti activişti, care au vrut să participe la înmormântarea lui, au fost împiedicaţi sau au fost preveniţi ca nu cumva să participe. La un moment dat, generalul Militaru a încercat nişte contacte în armată. Fusese şeful Marelui Stat Major şi a avut discuţii cu nişte generali din Marele Stat Major. A fost „turnat” de aceştia şi a intrat într-o anchetă. Şi generalul Ioniţă a fost prevenit. De atunci, am şi încetat legăturile cu gen. Militaru, pentru că mi-am dat seama că nu este un om prea prudent. Ca, de altfel, şi comandorul Radu Nicolae. În 1987, generalul Ioniţă a cunoscut un cancer galopant şi în trei luni a decedat. În iulie 1987. Măgureanu a fost scos de la „Ştefan Gheorghiu“, la începutul anului 1989 şi trimis pe la Focşani. Astfel încât grupul iniţial a fost dispersat. Eu am încercat să trimit o scrisoare la Europa Liberă, care nu a mai ajuns. Canalele prin care încercam să comunicăm au fost blocate. Dar în vara lui 1989, a apărut la Europa Liberă un text semnat: Frontul Salvării Naţionale. Ulterior, am aflat că textul aparţinea profesorului Melian, de la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Militaru, cu care nu mai aveam contacte, a bănuit că trebuie să fie un text trimis de mine; de aceea, în discuţia din seara de 22 decembrie asupra denumirii noii structuri a puterii el a făcut afirmaţia că „avem un Front al salvării naţionale” – denumire care mie mi s-a părut chiar adecvată pentru denumirea acestei noi structuri provizorii. De aici, confuzii, speculaţii: că a existat o grupare constituită dinainte, s-au organizat într-un complot şi au preluat puterea. Nici unul dintre cei menţionaţi nu a intrat în prima componenţă a Frontului Salvării Naţionale. Generalul Ioniţă era mort. Radu Nicolae nu mai avea nici o legătură cu noi. Şi Măgureanu a venit ulterior; el nu a fost în Bucureşti în 22. Generalul Militaru nu a fost inclus în prima structură a celor 39 de membri ai Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Toate încercările de a fabula pe această temă – mai ales de către dl Stoenescu – sunt, pur şi simplu, speculaţii gratuite. Sunt multe fabulaţii în ceea ce mă priveşte şi poate o să scriu pe tema Ariile calomniei. Tema Iliescu – KGB, spre exemplu, a alimentat o întreagă campanie. Nu am avut în viaţa mea nici un fel de relaţii cu nici un fel de serviciu de informaţii. Iar eu am fost sub o strictă supraveghere începând din 1971, când am fost scos din structura Secretariatului CC, în care am fost cinci luni, din februarie până în iulie, după întoarcerea din Asia. Apoi, fabulaţiile pe seama relaţiilor mele cu Gorbaciov. Este inexact că am fi studiat împreună, ceea ce, de altfel, nu avea de ce să fie compromiţător. Mai mult, nu m-am văzut cu Gorbaciov niciodată înainte de 1989. Prima noastră întâlnire a avut loc în iunie 1990, când ne-am reunit la Moscova – şefi de state şi guverne – pentru a discuta despre desfiinţarea Tratatului de la Varşovia. Un an după aceea, în iunie 1991, la Praga, am semnat documentul de desfiinţare a Tratatului, la care Gorbaciov nici nu a participat. A venit Ianaev, vicepreşedinte, care vroia să-l răstoarne, apoi, pe Gorbaciov. Au apărut apoi tot felul de fabulaţii josnice: Iliescu Ilici, pentru a sublinia presupusele mele înclinaţii pro ruse. Ba, nu demult, a apărut o nouă formulă: Ivan Ilici. Nu ştiu de unde au inventat o asemenea făcătură. A fost lansată de un ziarist de la „Ziua“, care a scris o biografie falsă a mea. Pe mine, în familie, cunoştinţele, prietenii m-au numit într-un singur fel: Ionel. Ăsta a fost numele meu dintotdeauna. Iar, în familie n-avem decât nume româneşti: bunicul a fost Vasile, bunica – Maria, mama – Maria, fraţii şi surorile tatălui meu – Eftimie, Aristiţa. Virginia, Florica. Am avut trei fraţi: Eugen, Crişan, Mihai. În toată familia noastră nu au existat decât nume neaoşe, româneşti. Şi în familia din sud, şi în familia maramureşenilor de pe Valea Izei. Multe alte neadevăruri s-au vehiculat despre bunic, despre o mătuşă. Până şi despre soţie – fată din cartierul Crângaşi-Giuleşti, născută Şerbănescu Elena (Nina) – unii au afirmat că ar fi rusoaică. Obsesii maladive! O altă fabulaţie: că eu aş fi refuzat intrarea lui Coposu în biroul în care lucram noi în seara de 22 decembrie 1989. Am văzut reluată această chestiune recent şi prezentată ca un fel de mărturie: că, atunci când noi ne adunasem ca să redactăm proclamaţia către ţară, ar fi apărut Coposu, iar Bârlădeanu şi Iliescu ar fi strigat “să nu intre Coposu”. Eu habar nu aveam de existenţa lui Coposu, în momentul acela. N-auzisem de numele acesta. Sunt oameni care l-au cunoscut şi ştiau de el. Eu, nu. Pentru prima dată l-am văzut, am vorbit cu Coposu la întâlnirea pe care am avut-o, împreună cu Mazilu, cu delegaţia PNŢCD, condusă de Coposu în ziua de 10 ianuarie 1990. A fost prima noastră întâlnire. Dar se fabulează pe această chestiune, de asemenea. Iar noi, nu numai că nu am vrut să înlăturăm pe nimeni, am căutat să atragem partidele, pe măsură ce s-au înfiinţat, în cadrul CFSN. Noi am scos decretul din 31 decembrie 1989 privind condiţiile de constituire de partide politice, în ideea pluralismului politic. Şi aşa au apărut partide. Am avut întâlniri în luna ianuarie cu delegaţia PNŢCD, cu delegaţia PNL, condusă de dl Câmpeanu, cu delegaţia PSDR, condusă de Cunescu. Cu acest prilej, i-am invitat pe toţi să-şi desemneze reprezentanţi care să facă parte din CFSN. Ne-au refuzat! Ulterior, am căutat altceva. Ideea de a organiza un partid, sub denumirea de FSN, a apărut în momentul în care reprezentanţii CFSN din teritoriu, din judeţe, văzând că apar partide politice care îşi construiesc filiale peste tot, îşi amenajează sedii, încep să elaboreze materiale electorale, au ridicat problema: “ şi noi cu cine votăm”, vorba lui Caragiale. Noi ai cui suntem. Aşa a apărut ideea organizării unui partid. A fost o discuţie într-o reuniune a CFSN. Unii spuneau să-l denumim partidul revolutiei. Era si poziţia lui Bârlădeanu, printre altele. Cei mai mulţi s-au pronunţat, însă, pentru folosirea denumirii consacrate de Revoluţie – Front al Salvării Naţionale, iar platforma sa politică să fie platforma Revolutiei Romane, cu cele 10 puncte programatice. S-a supus la vot. Eu m-am abţinut pentru a nu influenţa votul şi pentru că aveam o anumită temere, în legătură cu confuzia posibilă. Dar, noi nu am decis atunci transformarea structurii de stat CSFN în partid, ci crearea unui partid a cărui denumire a creat această confuzie, urmând să găsim o altă formulă pentru structura de stat, în care să putem atrage alte partide. Experienţa ne arăta că în CFSN nu doreau să se integreze principalele partide care se constituiau. Şi aşa s-a născut ideea CPUN, ca nouă structură de stat, idee conturată încă de la întâlnirea din 27 ianuarie, cu domnii Coposu, Câmpeanu şi Cunescu, la care a luat parte şi Petre Roman, şi, apoi, pe 28 ianuarie, la masa rotundă de la Guvern, cu o delegaţie condusă de domnul Coposu – urmare demonstraţiei organizate de PNŢCD şi PNL. Iar la 1 februarie am avut, precum se ştie, adunarea cu reprezentanţii celor 30 de partide care apăruseră până atunci, unde s-a decis crearea CPUN. Dar, mai ales în atmosfera electorală care se năştea, pe măsură ce au apărut partidele, calomnia a devenit un instrument al luptei politice şi am fost permanent supuşi unei asemenea campanii denigratoare, iar Piaţa Universităţii a devenit emiţătorul principal a tot felul de asemenea formule. Ceea ce este mai regretabil este că, la 17 ani de la revoluţie, asemenea teme se reiau şi se amplifică. Cel mai aberant şi jignitor demers – sunt fabulaţiile care vor să statueze că revoluţia noastră, mişcarea populară, revolta, ar fi fost inspirată de servicii străine. Chiar şi imaginile care au fost prezentate în debutul reuniunii noastre spulberă asemenea aberaţii. Cine poate să creadă că se poate iniţia aşa ceva de agenturi străine. A fost o mişcare veritabil populară, o explozie socială generată de cauze profunde. Profesorul Constantiniu a arătat argumentat cum anume se poate declanşa o revoluţie, cauzele care le preced, care duc la asemenea procese. Apare acum o nouă diversiune – o aşa zisă nouă etapizare a revolutiei – iniţiată de Guvern, se pare de Secretariatul pentru problemele revoluţionarilor. Se propun, astfel, trei etape: – 16-19 decembrie revolta populaţiei de la Timişoara; – 19-22 decembrie până la prânz, Revoluţie care s-ar fi terminat la prânz pe 22 decembrie, odată cu fuga lui Ceauşescu; – după aceea începe lovitura de stat şi preluarea puterii de către CFSN. Vedeţi cât este de parşivă toată aşa zisa etapizare. Păi, ce înseamnă o revoluţie? Ea trebuie să ducă, pe de o parte la prăbuşirea vechilor structuri de putere şi – pe de altă parte – instaurarea unei noi puteri cu programul său. Fuga lui Ceauşescu este doar prima parte a acestui proces, expresie a prăbuşirii dictaturii, dar nu şi a victoriei Revolutiei, ci doar începutul ei. Despre victorie se poate vorbi doar o dată cu apariţia, la miezul nopţii, a Comunicatului către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţională, ca stat major al Revolutiei, care proclama că „din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi încetează activitatea. Întreaga putere este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale”. După care urmează confirmarea celor 10 puncte programatice ale Revolutiei Romane. Acesta a fost momentul crucial care consemna nu doar prăbuşirea vechiului sistem, cişi apariţia noilor structuri de putere şi elementele de Program al Revolutiei Romane. Aceasta a fost marea problemă pe care ne-am pus-o atunci, după fuga lui Ceauşescu, când am trăit cu toţii ore de euforie, de entuziasm ş.a.m.d., dar lipsea ceva. Bun, am scăpat de tiran. Şi mai departe, încotro mergem? Ce facem? Aceasta a fost şi ideea mea, când am sugerat, în prima apariţie la TVR, Studioul 4, să ne întâlnim la cinci după-amiază în sediul Comitetului Central, cei care doresc, vor şi pot să încercăm să structurăm ceva şi să elaborăm un program al revolutiei romane. La ora cinci când am ajuns la Comitetul Central era o mare înghesuială, se călcau pe picioare, nu mai era loc de respirat. Şi în jurul sediului şi în sediu, de asemeni. Cu greu am ajuns până la balcon, care devenise, ca şi Studioul 4 TVR, o tribună a Revolutiei Romane. Am dialogat cu lumea din piaţă, inclusiv pe ideea alegerilor libere, era una din cerinţele care se concretizau, de acum. Şi am dialogat când anume să programăm organizarea alegerilor libere. Iniţial, am propus luna martie; era cam devreme. Caramitru, care era lângă mine, a propus aprilie: era luna Paştilor; să aibă şi semnificaţia renaşterii societăţii româneşti. Şi aşa a intrat în comunicatul către ţară: în aprilie să organizăm alegerile libere. Apoi, am încercat să ne aşezăm să lucrăm asupra unui document programatic. Unde? Biroul lui Ceauşescu era înţesat de lume. Am urcat la etajul doi, în sala mare de şedinţe; imposibil să te mişti. Ne-am retras într-un birou la etajul trei. Ne-am adunat ad-hoc vreo 15 oameni. Eu nu am venit cu nimeni după mine. Statutul meu, până în 22 decembrie, era al omului poate cel mai supravegheat din România de atunci. Din 1971, când am fost îndepărtat din conducerea de partid, indiferent unde am lucrat – la Timişoara, la Iaşi, la Ape, la Editura Tehnică – am fost sub supraveghere permanentă. La Timişoara, inspectorul şef de la Interne, Viorel Tăurescu, a ţinut să mă avertizeze, încă din primul an, în mod confidenţial: „fii atent: eşti urmărit, pas cu pas. Ai microfoane în casă, la birou şi eşti supravegheat pentru fiecare întâlnire pe care o ai; dar nu o facem noi, cei de aici, de la judeţ”. Venise Pacepa la Timişoara la o reuniune de bilanţ. „Aceştia de la centru au o unitate specială care te supraveghează”. Acest lucru (supravegherea) a continuat tot timpul; iar, în ultimii ani, mai ales după evenimentele de la Braşov, filajul se făcea fără jenă, la vedere. Erau trei echipaje, în trei maşini, care mă însoţeau permanent de acasă la Casa Scânteii, unde se afla Editura Tehnică, şi oriunde mergeam. Două mergeau după mine, a treia supraveghea casa, o supraveghea pe soţie. Şi această supraveghere a filajului a durat până în 22 decembrie, la ora 11. Cei care lucrau cu mine la Editura Tehnică deja se obişnuiseră. Îi vedeau pe cei care mă însoţeau. La 22 decembrie, după ora 11, unul din colaboratori a venit să-mi spună că cele două maşini care mă urmăriseră de dimineaţă au dispărut. Începuseră grupurile de muncitori de pe platforma electronică să meargă spre centru, trecând pe lângă Casa Scânteii. Acesta a fost statutul meu până în ziua de 22 decembrie. După apariţia emisiunii speciale de la TVR, care anunţa fuga lui Ceauşescu – am părăsit Editura şi am plecat însoţit de 20 de colaboratori. Mi-am lăsat maşina acasă şi am mers la televiziune. Câteva zile şi nopţi nu am mai dat pe acasă. Cea mai mârşavă fabulaţie care se vehiculează este că acei care am preluat puterea, membrii CFSN, am fi inventat, am fi imaginat diversiunea cu teroriştii. Este o ticăloşie ordinară. Deci, noi ne adunasem, după ce ne-am adresat din balcon celor din piaţă – într-un birou de la etajul III, în jurul orei cinci şi jumătate. Începusem să redactăm textul. Mazilu avea nişte notiţe ale lui, alţii cu alte idei, eu stăteam şi colectam ideile tuturor şi începeam să încropesc textul. Nu am redactat jumătate din el, când, în jurul orei 18,30 s-a declanşat prima rafală. Nu ştiu cum a fost pe ansamblu, dar s-a tras spre biroul în care ne aflam noi. Ne-am dispersat, unii spre sediul Ministerului Apărării, alţii la Televiziune. Ne-am reunit din nou abia la ora 11 seara, în sediul TVR, la etajul XI, când am continuat şi definitivat textul. Acolo ne-am gândit şi la o primă structură nominală a CFSN, în care am introdus câteva nume care erau cunoscute, vehiculate mai ales la Europa Liberă, şi apoi oameni care erau de faţă. Unii de la Televiziune, de la baricada din 21 decembrie, alţii din sediul CC ş.a.m.d. Era numai o primă listă improvizată din cei care erau de faţă. Nu aveam nici o comunicare cu Timişoara. Şi am ştiut că aceasta este o lipsă esenţială. De aceea am spus că lista rămâne deschisă şi ne-am adresat tuturor, în orice caz în ideea să avem reprezentanţii tuturor judeţelor şi să completăm şi cu alte categorii de oameni. Toată această acţiune, la Televiziune, s-a desfăşurat în stare de asediu. S-a tras continuu asupra sediului Televiziunii, iar etajul 11 a fost sub foc concentrat. Ca să trecem din turnul Televiziunii în Studioul 4, am trecut prin pasarela de la etajul l, cu geamurile acelea mari. Când am trecut noi s-a tras spre pasarelă; ne-am aruncat pe burtă. Geamurile au căzut peste noi. Un geam mare mi-a pătruns prin haină şi cămaşă; am fost atins în spate. Iar cu palmele şi genunchii am plonjat pe geamuri sparte. Toată noaptea, după ce am prezentat textul, din Studioul 4, am stat la etajul 11, în birourile fostei conduceri a Televiziunii, la podea. În aceste condiţii am petrecut seara şi noaptea de 22 decembrie în Televiziune. Şi apoi, ori unde am fost, în sediul MApN, sau la Televiziune, s-a tras continuu. În noaptea aceea a apărut şi un elicopter care a tras asupra turnului Televiziunii; la etajul 13 s-au păstrat, multă vreme, urmele în aparatura electronică de la acest etaj. În asemenea condiţii, să spui că noi, care eram ţinta acestei acţiuni, am fi conceput aşa ceva, este o veritabilă mârşăvie, pe care văd că o vehiculează mulţi şi astăzi, cu intenţii foarte clare. Deci, era o încercare de discreditare a noii puteri, aşa cum spuneam, pe fundalul unei lupte politice, care se declanşase atunci, odată cu apariţia partidelor şi declanşarea campaniei electorale. Dar, momentul adevărului au fost alegerile generale din mai 1990. Voinţa populară a fost exprimată prin alegerile din mai 1990. Atunci s-a legitimat şi Revoluţia română şi structurile care au luat fiinţă şi cei care erau purtătorii de drapel ai programului Revolutiei romane. Însă, campania de discreditare, de calomnii şi de vehiculare a diferitelor neadevăruri continuă şi azi, în forme diverse. Până şi raportul comisiei Tismăneanu adoptă o poziţie ostilă faţă de Revoluţie şi principalii săi autori, lansând o nouă aberaţie – că adevăratul program al Revolutiei Romane ar trebui considerat Proclamaţia de la Timişoara, din martie 1990 – document prin excelenţă electoral, destinat să împiedice participarea la alegerile din mai a lui Ion Iliescu!! „Curat murdar, coane Fănică!” – vorba lui nenea Iancu. Precum vedem aspectele legate de Revoluţia Română sunt speculate politic, încercându-se deformarea adevărului istoric. De aceea, trebuie neapărat să promovăm o abordare obiectivă, ştiinţifică, corectă a acestor evenimente. Aceasta a fost raţiunea creării Institutului Revolutiei Român. Trebuie să apărăm acest institut, este singura instituţie care a început sistematic să organizeze studierea problemelor Revolutiei Romane. Eu aş încheia cele ce am ţinut să spun cu acest prilej printr-un text propus de membrii colegiului, pe care vi-l citesc şi dumneavoastră: „Mesajul Institutului Revolutiei romane“. „Dacă există cu adevărat miracole în istorie, atunci unul dintre ele îl constituie Revoluţia română din decembrie 1989, a cărei flacără aprinsă la Timişoara avea să cuprindă toată ţara şi să pună capăt, în mai puţin de o săptămână, regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu şi sistemului totalitar deschizând României calea spre democratizare şi integrarea în concertul statelor Europene civilizate. Prin consecinţele şi perspectivele sale, Revoluţia din decembrie ’89 rămâne una dintre cele mai măreţe pagini din istoria României. Ea a oferit poporului român, nu numai şansa unui nou drum în istorie, dar şi a făuririi unui nou destin în demnitate, în libertate şi democraţie. Fără acel memorabil decembrie ’89 România nu ar fi fost astăzi membră NATO şi nici membră a Uniunii Europene. Ieşind în stradă şi înfruntând dictatura românii au dovedit că pot muri pentru libertate. Cinstind acţiunea lor curajoasă din zilele şi nopţile lui decembrie ’89 recunoştinţa noastră se îndreaptă spre toţi aceia care s-au jertfit pentru ca idealurile Revolutiei să triumfe. Din păcate multe dintre idealurile de atunci, pentru care au căzut sute de oameni, au rămas neîmplinite. Astfel din pagina cea mai frumoasă a istoriei românilor, aşa cum ar fi trebuit să fie şi cum şi-au dorit-o mulţi dintre noi, Revoluţia din decembrie ’89 continuă să rămână pagina ei cea mai controversată. Articolele şi cărţile care s-au scris până acum despre evenimentele din decembrie ’89 au îmbrăcat nuanţe şi tonuri dintre cele mai diverse: de la contestare la blamare, de la negare la acuzare, de la suspiciuni la invective, de la vehemenţă la pesimism. Aşa cum ar fi fost de dorit istoricii încă nu s-au exprimat sau a făcut-o cu reticenţă. Iată de ce întemeierea Institutului Revolutiei romane din decembrie 1989 răspunde astăzi aşteptărilor îndreptăţite ale generaţiei noastre de a pune în drepturile sale fireşti adevărul despre unul dintre cele mai importante evenimente din istoria recentă a României. Cercetare minuţioasă, nepărtinitoare, nemanipulată, independentă a arhivelor, a documentelor şi a mărturiilor celor care au supravieţuit Revolutiei, va putea oferi, pentru prima dată, românilor cartea de istorie a Revolutiei din decembrie 1989. Membrii Colegiului naţional al Institutului Revolutiei Romane salută întreaga mişcare revoluţionară din România cu care se simt solidari în încercarea de a oferi dreptul la adevăr, onoare şi dreptate tuturor celor care au participat la victoria Revolutiei romane“.   * * *   Stimaţi participanţi, Vă rog să îmi permiteţi câteva cuvinte, în încheiere. Cred că intervenţia generalului Chelaru a fost o bună concluzie a tematicii simpozionului, legat de prezenţa şi rolul armatei. Eu vreau să vă dezvălui încă un fapt pe care nu toţi îl cunosc. Generalul de azi, locotenent-colonel în martie 1990, a fost unul dintre oamenii care au contribuit la stoparea declanşării unui mare conflict la Târgu Mureş. Domnia sa şi cu Iordan Rădulescu au fost cei doi care s-au interpus între grupurile de români şi grupurile de maghiari şi au încasat şi de la unii, şi de la alţii. Şi au avut de suferit multă vreme. Eu aş mulţumi, în primul rând, tuturor pentru prezenţă. Cred că această manifestare a Institutului afirmă ceea ce încearcă să facă acest institut. Să încercăm să creăm un cadru organizat, de studiere obiectivă, ştiinţifică a ceea ce a reprezentat Revoluţia română pentru istoria contemporană a ţării. Un astfel de studiu, despre ce a însemnat o parte de istorie a României, trebuie făcut cu mijloacele ştiinţei, cu mijloacele istoriei, cu mijloacele stabilirii adevărului. Iar adevărul trebuie să ne ajute, pe de o parte, să îmbunătăţim climatul de înţelegere din ţară, de normalitate şi de reconciliere, cum s-a spus aici, şi nu să fie instrumente de alimentare a urii, a discordiei, a încrâncenării în societatea românească. Ne aflăm, într-adevăr, în faţa unui moment istoric la fel de important, ca schimbare a statutului nostru internaţional – intrăm în Uniunea Europeană. După Revoluţia din decembrie este al doilea moment istoric hotărâtor pentru destinele noastre viitoare. Intrăm în Uniunea Europeană într-o atmosferă de conflict permanent, de alimentare a discordiei naţionale, sau, promovând temeliile unei solidarităţi naţionale? Desigur, democraţie înseamnă şi confruntare liberă de idei, de opţiuni ş.a.m.d. Aceasta este virtutea democraţiei. Dar, asta nu trebuie să însemne slăbirea unităţii naţionale, în faţa unui moment care trebuie să ne ajute să mobilizăm resursele naţionale şi cunoştinţele pentru a ajuta ridicarea ţării la nivelul ţărilor civilizate ale lumii. Să depăşim greutăţile prin care trece cea mai mare parte a populaţiei acestei ţări şi să dăm o nouă demnitate ţării. Asta trebuie să ne ajute să reîntărim unitatea, să reîntărim solidaritatea, să reîntărim spiritul de înţelegere şi colaborare umană în societatea românească. Cu aceste gânduri, să urăm şi Institutului, pe mai departe, succes şi tuturor – sărbători fericite şi un an bun.

Nicolae Ceausescu si Ion Iliescu