Franz Oliver Giesbert: „dacă Ceauşescu ar fi avut parte de un proces public, „ar fi putut face dezvăluiri cu privire la foştii săi tovarăşi care au devenit gorbaciovişti şi tronează astăzi în Consiliul Frontului Salvării Naţionale. De aceea era urgent să i se închidă gura, era urgent să fie omorât.” Ion Mihai Pacepa şi planul sovietic Dnestr.

Ion Mihai PACEPA: “E timpul ca România să rupă tăcerea”
Miercuri, Ianuarie 13, 2010

În 1988, într-un interviu cu Dr. Michael Ledeen, consilier pentru terorism al Preşedintelui Ronald Reagan, publicat în revista franceză Politique Internationale, am prezis posibilitatea ca Kremlinul să organizeze o lovitură de stat în România menită să-l înlocuiască pe Ceauşescu cu Ion Ilici Iliescu, un comunist educat la Moscova, al cărui tată fusese atât de devotat lui Lenin încât şi-a botezat propriul copil cu numele lui. Pe ce mi-am bazat această afirmaţie? În anii 1970, când am avut în subordine U.M. 0920/A, o unitate specială a Departamentului de Informaţii Externe (DIE) ce era însărcinată cu activitatea contrainformativă împotriva URSS, aceasta a depistat şi înregistrat magnetic contactele secrete pe care Ion Ilici Iliescu, atunci secretar al CC al PCR pentru propagandă şi agitaţie, le-a avut cu un membru al unei delegaţii „ideologice” sovietice în vizită la Bucureşti. Acesta i-a spus: „Kremlinul ar fi mai fericit cu tovarăşul Iliescu în fruntea Partidului Comunist Român”. Kremlinul se temea că românii îl urau pe Ceauşescu atât de înverşunat încât l-ar fi putut izgoni fără intervenţia Moscovei, şi că ura împotriva lui Ceauşescu va degenera în ură împotriva comunismului care ar fi putut merge atât de departe încât România să ceară retragerea din Pactul de la Varşovia. Kremlinul se temea de asemenea şi că o eventuală relaxare politică în România ar fi putut exacerba dorinţa populaţiei din Republica Moldovenească de a se uni cu Patria Mamă, creând astfel un val de fervoare naţionalistă în alte republici sovietice
–––
Ceauşescu, care ştia de la U.M. 0920/A că sovieticul ce l-a contact pe Ion Iliescu venise în România să recruteze aderenţi pentru o lovitură de stat în România, a ascultat de câteva ori banda de magnetofon ce conţinea înregistrarea acestei convorbiri pe care Iliescu, bineînţeles, nu i-o raportase. La scurt timp după aceasta Ceauşescu l-a îndepărtat pe Iliescu din anturajul său apropiat, numindu-l secretar al unui comitet judeţean de partid. Pentru a nu irita Moscova, Ceauşescu l-a păstrat însă membru supleant al Comitetului Politic Executiv, dar a ordonat U.M. 0920/A să-l ţină pe Iliescu în continuă supraveghere. (După ce am părasit România, U.M. 0920/A şi-a schimbat indicativul în U.M. 0110 şi a fost condusă de generalul Victor Neculicioiu
––––
Un proverb spune că pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti. La 22 decembrie 1989, după ce Ceauşescu a abandonat sediul Comitetului Central, Ion Ilici Iliescu s-a proclamat preşedinte al unui Comitet Provizoriu pentru Unitate Naţională creat ad-hoc. La 23 decembrie Iliescu a anunţat că Ceauşescu a fost arestat, şi un purtător de cuvânt al său a asigurat România că tiranul va fi judecat public. În ziua de Crăciun televiziunea română a informat însă că Nicolae şi Elena Ceauşescu fuseseră condamnaţi la moarte şi executaţi. Primele indicaţii că revolta populară din decembrie 1989 a fost furată de comunişti educaţi la Moscova au fost continuate în articolul jurnalistului francez Kosta Christitch intitulat „Mâna Moscovei,” care a apărut la sfârşitul lui decembrie 1989 în revista Le Point din Paris.
––––
În cartea Moştenirea Kremlinului (Bucureşti: Editura Venus, 1993), am descris similitudinile dintre evenimentele din decembrie 1989 şi planul sovietic Dnestr pentru înlocuirea lui Ceauşescu cu un comunist mai docil Kremlinului – plan pe care l-am cunoscut în anii când am avut în subordine U.M. 0920/A. Planul Dnestr a fost declanşat în august 1969 când Ceauşescu a invitat în România, fără acordul Moscovei, pe viitorul preşedinte american Richard Nixon, care deocamdată pierduse alegerile şi era ostracizat de Kremlin. Lansarea operaţiei Dnestr a fost precedată de anularea de către Moscova a vizitei pe care Brejnev şi Kosâghin urmau să o facă în România în 1969, vizită ce fusese larg popularizată în presa celor două ţări. Redau pe scurt aceste similarităţi, deoarece mărturii ulterioare ale unui înalt ofiţer de Securitate prezintă alte asemănări, extrem de relevante, între planurile Kremlinului pentru înlocuirea lui Ceauşescu şi evenimentele din decembrie 1989. Planul Dnestr, al cărui conţinut l-am cunoscut până în iulie 1978, a avut cinci prevederi de bază: (1) preluarea conducerii Armatei şi Securităţii de către un înalt ofiţer român recrutat de organele sovietice; (2) crearea unui Front al Salvării Naţionale – care figura şi în planurile Kremlinului pentru instalarea de guverne pro-sovietice în Grecia şi Spania; (3) atragerea simpatiei internaţionale prin lansarea zvonului că zeci de mii de oameni au fost ucişi de terorişti străini veniţi în ajutorul lui Ceauşescu; (4) informarea permanentă a Moscovei asupra stadiului loviturii de stat; şi (5) solicitarea intervenţiei militare a URSS în cazul când succesul loviturii de stat ar fi fost periclitat. Similitudinile dintre aceste prevederi şi evenimentele din decembrie 1989 sunt relevante. La 22 decembrie 1989, doar la câteva ore după fuga lui Ceauşescu, generalul în rezervă Nicolae Militaru, a cărui recrutare de către sovietici (înregistrată magnetic de U.M 0920/A) a fost prezentată în 1987 în prima mea carte, Orizonturi Roşii(6), s-a autoproclamat şef al forţelor armate şi a pus imediat Securitatea sub controlul său. În noaptea de 22 decembrie 1989 Ion Ilici Iliescu, ale cărui contacte secrete cu Moscova le descrisesem de asemenea public, a creat Frontul Salvării Naţionale şi s-a autoproclamat preşedintele său.

Ideologul acestui Front a fost Silviu Brucan, care a anunţat imediat că Frontul avea binecuvântarea Moscovei. Ca să fie şi mai convingător, a spus că obţinuse personal acea aprobare cu ocazia unei vizite pe care o făcuse la Moscova în urmă cu câteva săptămâni. Televiziunea româna a raportat pe larg afirmaţiile lui Brucan. El şi-a înghiţit însă propriile vorbe a doua zi, când Eduard Şevardnadze, un ofiţer KGB acoperit ca ministru de Externe al Uniunii Sovietice, a negat vehement orice amestec sovietic în evenimentele din România.
––––
De îndată ce Ion Iliescu şi generalul Militaru s-au instalat la cârma ţării, ei au lansat o dezinformare de tip KGB conform căreia Securitatea ar fi ucis 60.000 de oameni numai în Bucureşti şi Timişoara. Lansarea de ştiri false menite să incite populaţia contra lui Ceauşescu era de asemenea parte a planului Dnestr. Presa sovietică s-a grăbit să confirme cifrele, şi să toarne benzină pe foc cu „detalii” despre masacru. În iunie 1990, noul guvern din Bucureşti a admis că de fapt totalul victimelor răscoalei pe întreaga ţară a fost de numai 1.030, din care 889 au murit după executarea lui Ceauşescu. La orele 2 în după-amiaza zilei de 23 decembrie 1989 televiziunea română a anunţat că Frontul Salvării Naţionale a cerut ajutor militar Uniunii Sovietice deoarece „terorişti neidentificaţi” erau pe cale să-l reinstaureze pe Ceauşescu. Aceasta era o altă prevedere a planului Dnestr: găsirea unui pretext pentru o intervenţie militară sovietică, ce trebuia să aibă loc dacă succesul loviturii de stat ar fi fost primejduit. Ambasada Sovietică din Bucureşti a intrat prompt în joc, declarând presei că personalul ei era în pericol din cauza teroriştilor. În aceeaşi seară programul de televiziune sovietic Vremea a „confirmat” că Ceauşescu era sprijinit de „mercenari străini” şi a anunţat că Gorbaciov a informat deja pe „tovarăşul Iliescu” că Uniunea Sovietică i-a aprobat ajutorul militar solicitat. Departamentul de Stat al SUA, care voia să oprească continuarea „genocidului”, a anunţat public că Washingtonul priveşte cu simpatie o intervenţie militară sovietică în România. Kremlinul a evitat însă implicaţiile politice ale unei astfel de intervenţii deoarece, în ziua de Crăciun, Ceauşescu a fost împuşcat.
Asasinarea dictatorului a fost singurul eveniment care nu a făcut parte din planul Dnestr pe care l-am cunoscut până în iulie 1978, când am făcut ruptura cu Ceauşescu. La 29 decembrie 1989 televiziunea română a anunţat formarea unui guvern provizoriu, şi similitudinile cu planul Dnestr au continuat. Conform acestui plan, oamenii Moscovei trebuiau ca, după succesul loviturii de stat, să preia imediat conducerea celor trei „forţe vitale” cu ajutorul cărora Kremlinul şi-a consolidat întotdeauna controlul politic al ţărilor pe care le-a sovietizat: Armata, Externele şi Internele
Potrivit relatărilor lui Napoleon Popa, fratele decedatului general (publicate în Lumea Liberă din 13 iulie 1991, pp. 24-25), Gică Popa nu a fost de acord cu omorârea Ceauşeştilor. El i-a repetat de multe ori fratelui său că a dat sentinţa de condamnare la moarte „cu drept de recurs” deoarece voia ca Ceauşeştii să fie până la urmă condamnaţi pe viaţă şi să „trăiască într-o cameră cum am trăit şi noi, cu două felii de salam.” Napoleon Popa a mai spus că fratele său nu a îmbrăcat noua uniformă de general decât o singură dată, şi că a refuzat o propunere ulterioară de a deveni ministrul Justiţiei deoarece nu vroia să fie recompensat pentru ceea ce a făcut. Cinci alţi generali implicaţi în evenimentele din decembrie 1989 au murit în împrejurări la fel de suspecte, încă neelucidate: gen. Vasile Milea, ministrul Apărării, aparent sinucis; gen. Nicolae Doicaru, fost şef al DIE, care cunoştea legăturile secrete ale preşedintelui Iliescu cu KGB, mort „accidental” şi îngropat fară ca familia să poată vedea cadavrul; gen. Emil Macri, şeful direcţiei II a Securităţii şi gen. Constantin Nuţă, şef al Miliţiei, care au co-organizat represiunea de la Timişoara; gen. Dumitru Puiu, comandant al aeroportului Otopeni, unde au fost ucişi numeroşi revoluţionari. Sute de alte personaje cheie implicate în evenimentele din ’89, care puteau spune adevărul despre modul cum revolta populară a fost furată de comunişti, şi-au găsit sfârşitul în condiţii bizare.
–––-
La 28 decembrie 1989, ziaristul francez Franz Oliver Giesbert a scris în Le Figaro că dacă Ceauşescu ar fi avut parte de un proces public, „ar fi putut face dezvăluiri cu privire la foştii săi tovarăşi care au devenit gorbaciovişti şi tronează astăzi în Consiliul Frontului Salvării Naţionale. De aceea era urgent să i se închidă gura, era urgent să fie omorât.” Într-un alt articol, apărut a doua zi în revista Le Point, jurnalistul francez Kosta Christitch a ajuns la aceeaşi concluzie. Guvernul din Bucureşti, realizând grotescul simulacrului juridic numit pompos „Procesul Ceauşescu,” a încercat să-l legalizeze post-mortem, recurgând la practica sovietică a creării de documente fictive. Un exemplu concludent îl constituie „Hotărârea pentru Instituirea unui Tribunal Militar Excepţional care să procedeze de urgenţă la judecarea faptelor comise de CEAUŞESCU NICOLAE şi CEAUŞESCU ELENA.” Această Hotărâre, publicată la mult timp după „proces,” este semnată: „Preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale ION ILIESCU. România, Bucureşti, 24 decembrie 1989.” Cei care au falsificat acest document au uitat însă că Ion Iliescu a devenit preşedinte al Consiliul Frontului Salvării Naţionale numai la 26 decembrie 1989. (subl. n.)
Un alt fals este documentul intitulat „RECHIZITOR din 24 decembrie 1989” care dispune „punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată” a Ceauşeştilor. Acest document este semnat de „maior de justiţie Voinea Dan,” care a aflat însă despre procesul Ceauşescu numai la 25 decembrie 1989. Documentul falsificat poartă aprobarea unui „colonel de justiţie” al cărui nume este indescifrabil şi arată că ar fi fost înregistrat la Direcţia Procuraturilor Militare sub numărul „1 – S.P. / 1989.”(20)
Ion Mihai Pacepa, Romanian Vip

Le Figaro: Parodia de proces a Ceauşeştilor, moştenirea unei ţări zgârcite cu amintirile – Nomenclatura comunistă „a confiscat revoluţia”

Nicolae Ceausescu

În urmă cu 20 de ani epoca Ceauşescu se încheia cu împuşcarea cuplului dictatorial în urma unei „parodii” de proces. Aceasta este moştenirea unei Românii postcomuniste zgârcită cu amintirile, scrie „Le Figaro”, în ediţia de astăzi

„Chiar dacă nu o mărturiseşte, Dan Voinea, ştie că pe 25 decembrie 1989, a devenit o marionetă a istoriei. Avea atunci 39 de ani şi era judecător de instrucţie. În ziua aceea de Crăciun, generalul Stănculescu, ministrul Apărării în abia formatul Front al Salvării Naţionale, care a preluat puterea după înlăturarea comuniştilor, i-a telefonat pentru a-i cere să participe la judecarea dosarului cuplului dictatorial, aflat în arest la Târgovişte”, scrie trimisul special al publicaţiei franceze, Arielle Thedrel.

„Dacă Ceauşecu nu era împuşcat în ’89, acum era sigur senator”

„Eu mă aşteptasem la un proces în adevăratul sens al cuvântului, însă oameni sus puşi doreau capul Ceauşeştilor. Nimeni nu mi-a spus că vor fi împuşcaţi imediat după”, declară Dan Voinea.

În total, procesul în care s-a decis executarea cuplului dictatorial a durat o oră. „Ceauşeştii au refuzat să facă apel. Au fost conduşi în curtea cazematei. Trei soldaţi au executat pe loc sentinţa”, îşi aminteşte Voinea.

Fostul procuror militar declară că moartea tiranilor nu a servit la nimic. Nomenclatura comunistă „a confiscat revoluţia”. Adaptaţi la noile vremuri, foştii comunişti deţin şi astăzi puterea economică şi politică în România. „Dacă nu ar fi fost împuşcat în 1989, Ceauşescu ar fi fost astăzi senator”, adaugă cu ironie Voinea.

Dosare dispărute

Muzicologul Ladislau-Antoniu Csendes, care conduce Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), afirmă că acest organism deţine, în prezent, aproximativ 90% din arhiva vechii Securităţi. Ţine însă să precizeze că acestă estimare este, de departe, una optimistă.

CNSAS a fost creat în 1999, însă a devenit funcţional, cu adevărat abia după preluarea puterii, în urma alegerilor din 2004 de către preşedintele Traian Băsescu.

Securitatea era un stat în stat. Pentru ea lucrau milioane de informatori, stabilise reguli absurde menite să convingă populaţia că fiecare mişcare era controlată şi supravegheată de ea. Puţinii disidenţi erau condamnaţi fie la exil, fie la domiciuliu forţat.

Istoricul Marius Oprea este absolut convins ca multe dintre dosare vechii Securităţi au dispărut. Istoricul refuză să creadă că o „maşinărie birocratică tentaculară, precum Securitatea, chiar mai paranoică decât sora ei est-germană, Stasi”, a lucrat mai puţin bine decât aceasta.

„Arhivele Stasi reprezentau 160 de kilometri liniari şi ştim că la momentul căderii zidului Berlinului, agenţii săi au distrus 20 de kilometri în două luni. Vă puteţi imagina ce s-a putut face aici în 10 ani”, a declarat Oprea, care conduce Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului.

Mungiu a realizat „Amintiri din Epoca de Aur” deoarece „comunismul a ajuns o abstracţie în România”

Într-o ţară fără tradiţii democratice, Cristian Mungiu s-a înhămat la realizarea unui film, „Amintiri din Epoca de Aur”, deoarece „în România, comunismul a ajuns o ajuns o abstracţie”. „Nimeni nu se simte responsabil de ce s-a întâmplat în trecut: Toată lumea preferă să creadă că singurul vinovat este Ceauşescu, air el este oricum mort”, a justificat Mungiu realizarea lung-metrajului „Amintiri din Epoca de Aur”.

Iliescu, un ideolog marxist fără remuşcări

La 79 de ani, Ion Iliescu, fost şef de stat, vorbeşte ca un adevărat ideolog marxist fără remuşcări. În iunie 1990, Iliescu făcea apel la minerii din Valea Jiului pentru a-i „calma” pe studenţii care protestau în Piaţa Universităţii din Capitală. Aceste „mineriade” s-au încheiat cu 60 de morţi şi sute de răniţi. Un proces menit să determine rolul jucat de Iliescu în cadrul acestor evenimente, nu a făcut altceva decât să-l „albească” pe fostul şef de stat, continuă „Le Figaro”.

De asemenea şi fostul responsabil cu afacerile externe ale Securităţii, generalul Nicolae Pleşiţă, a fost îngropat cu toate onorurile în momentul în care a decedat la 80 de ani într-un spital bucureştean. Pleşită a făcut obiectul mai multor anchete judiciare pentru atentatul din 1981 care a vizat sediului din Berlin al postului de radio Europa Liberă.

Băsescu, a ocupat în comunism un post la care doar oamenii „siguri” aveau acces

Cotidianul francez scrie că postul ocupat de actualul şef de stat, Traian Băsescu, în timpul regimului comunist, de şef al Agenţiei româneşti pentru navigatie la Anvers, era un post la care aveau acces doar oamenii considerati «siguri» de regim.

O comisie condusă de istoricul Vladimir Tismăneanu i-a cerut preşedintelui Băsescu revizuirea în scădere a pensiilor ofiţerilor poliţiei politice din perioada comunistă. Cerea comisiei a rămas fără răspuns, ca şi cum şi pentru preşedintele Băsecu este mai bine că regimul comunist să rămână o „abstracţie” pentru români, încheie jurnalistul francez.
Le Figaro

Dan Voinea, sustine ca in 25 decembrie 1989 a primit ordinul prin telefon de a se prezenta la Târgovişte – Dan Voinea MINTE ! – vezi VIDEO.

Generalul Dan Voinea a făcut deunăzi o declaraţie senzaţională despre procesul lui Ceauşescu, trecută neobservată de mulţi comentatori. Generalul susţinea pentru “L’Express” faptul că a întocmit rechizitoriul de condamnare la moarte a soţilor Ceuşescu fiind convins că regimul nu va pica şi că el însuşi poate fi condamnat în orice clipă. “Eu sau el”, se întreba Voinea la 25 decembrie 1989. Chiar şi în timpul procesului sumar de la Târgovişte, susţine Voinea, se gândea cu spaimă că sunt mari şanse ca regimul “Geniului din Carpaţi” să nu se prăbuşească. În timp ce-l acuza pe Ceauşescu a cărui soartă era pecetluită, procurorul se temea că, mai devreme sau mai târziu, şi el va ajunge cu spatele la zid.

Ştia că unul dintre ei va muri

Controversatul general Dan Voinea avea 39 de ani la 25 decembrie 1989. El susţine acum pentru publicaţia franceză că în acea zi a primit un telefon pe când se afla în biroul procurorilor militari cu ordinul de a se prezenta la Târgovişte. Voinea îşi mai aminteşte – nici un magistrat nu dorea să facă parte din echipa improvizată care l-a judecat pe Ceauşescu, adaugând: “Eram conştienţi de faptul că ne găseam într-un moment crucial, istoric pentru poporul român. Era evident, având în vedere acuzaţiile, că Ceauşeştii urmau să primească pedeapsa capitală”. Generalul era convins însă că va exista o răsturnare de situaţie în favoarea regimului comunist, iar atunci când s-a aflat faţă în faţă cu Ceauşescu ştia sigur că unul dintre ei va muri. “El sau eu?”. Asta era întrebarea care-l obseda pe Voinea în acea zi.

Generalul nu regretă nimic

Voinea mai susţine pentru “L’express” că avocaţii celor judecaţi la 25 decembrie 1989 în cazarma de la Târgovişte s-au transformat în procurori, mutilând cauza din punct de vedere procedural. Nu am să insist însă asupa acestor chestiuni pentru că ele se cunosc foarte bine, dar am să las pe general să vorbească despre modul în care vede el justiţia în acel moment fierbinte. “Dar justiţia – susţine Voinea – nu s-a aplicat aici într-o situaţie de normalitate. Şi nici unul dintre noi nu are vreun regret. În acea ţară, aveam câte puţin din toate, din punct de vedere material. Dar ne lipsea esenţialul: libertatea. Libertatea de gândire. (…) Libertatea de circulaţie, de asemenea. Când a murit bunica mea, care locuia într-un sat izolat, nu am primit autorizaţie de a părăsi Bucureştiul cu trenul. (…) Ceauşescu a fost un dictator. Dacă n-ar fi fost executat, poate că ar fi cunoscut aceeaşi soartă ca şi alţi lideri comunişti şi s-ar fi adaptat regulilor democratice. Sau poate că ar fi rămas preşedintele Republicii şi în ziua de azi…”.

Au decis doar trei oameni?

Cine i-a pus de fapt pe Nicolae şi Elena Ceauşescu cu spatele la zid? Voinea, prin rechizitoriul său? Ori decizia a fost luată de alţii în spatele uşilor închise – procesul de la Târgovişte fiind doar o piesă tragică, prost jucată, în care procurorul militar de atunci n-a fost decât un simplu figurant. Revoluţionarii aflaţi în miezul evenimentelor susţin că decizia de judecare şi condamnare la moarte a lui Ceauşescu a fost luată de trei oameni: Nicolae Militaru, Silviu Brucan şi Gelu Voican Voiculescu. Alţii îi amestecă pe Măgureanu şi Stănculescu în această poveste, dar şi pe Iliescu. Cred că după 20 de ani trebuie spus un adevăr de care mulţi se feresc azi.

Îngroziţi de întoarcerea lui Ceauşescu

Chiar dacă un anumit grup dorea eliminarea fizică a lui Ceauşescu, indiferent cine făcea parte din acesta ori cine îl comanda, factorul determinant a fost presiunea populară. Nu atât pe fondul crimelor de la Timişoara şi Bucureşti, cât din cauza psihozei declanşată de terorişti. S-a spus, de pildă, că Moscova a decis scoaterea lui Ceauşescu din scenă. Altă variantă, după cum pretinde generalul Stănculescu, Ceauşescu a fost omorât pentru ca România să nu se dezmembreze. Sunt deja zeci de scenarii pe marginea eliminării dictatorului. Cert este însă faptul că în acel moment românii au dorit ca Ceauşescu să fie împuşcat. Adevărat, pe fondul psihozei existenţei teroriştilor, generată în primul rând de televiziunea publică. Mai mult, legat de afirmaţia lui Voinea “Eu sau el”, toţi cei care preluaseră frâiele României, dar şi revoluţionarii, erau convinşi că întoarcerea dictatorului s-ar fi soldat cu o răzbunare cruntă, mai ales pe oamenii din aparatul de partid şi armată. Nu mai exista cale de întoarcere în acel moment. Cred că uneori se vehiculează prea multe scenarii de-a dreptul halucinante în loc să se spună adevăruri simple. Mai există un adevăr de necontestat. Ceauşescu nu a făcut nimic ca să evite deznodământul de la Târgovişte, oraş în care, credea el, va organiza rezistenţa. Era paralel cu realitatea. Până la proces, n-a ştiut nici măcar faptul că este prizonierul unor militari, chiar dacă aceştia care îi dădeau onorul. Simulacrul de la Târgovişte, despre care s-a scris atât de mult, se datorează şi dispreţului pe care Ceauşescu l-a arătat justiţiei în perioada în care a condus România.

Voinea s-a dumirit după proces

Generalul Voinea – cel care a cerut judecătorilor condamnarea la moarte a lui Ceauşescu şi pentru faptul că teroriştii dictatorului trăgeau în populaţia paşnică -, a avut o „revelaţie”. El suţine – după ce ani de zile a coordonat întocmirea dosarului revoluţiei, fără finalitate însă – că în evenimentele din decembrie nu au fost implicaţi terorişti, iar scopul revoluţiei începute la Timişoara fost schimbat din mers. În opinia lui Voinea, Revoluţia s-a transformat, printr-o diversiune „la televizor”, din lupta împotriva comunismului într-una contra unui inamic inexistent, teroriştii. Ar fi simplu, numai că există totuşi mult prea multe mărturii în favoarea faptului că nu peste tot militarii s-au împuşcat între ei, cum susţine gereralul, ci au fost şi persoane care au dus un adevărat război de gherilă. Teroriştii. Nu este limpede dacă pentru a-l readuce pe Ceuşescu la putere ori pentru a-l compromite în faţa populaţiei. Mulţi istorici, analişti politici şi ziarişti imbrăţişează a doua variantă, dar povestea a rămas învăluită într-un mister de nepătruns chiar şi după 20 de ani. Ce n-a spus Voinea foarte clar ziariştilor de la „L’Express” este faptul că atunci când a plecat spre Târgovişte ştia că va judeca nişte terorişti capturaţi de armată, nu pe soţii Ceauşescu. Respectiva informaţie i-a fost furnizată atât lui Voinea, cât şi judecătorului Gică Popa ori avocaţilor apărării.

„Suntem atacaţi de terorişti”

Acum, Dan Voinea îşi asumă responsabilitatea în procesul de la Târgovişte, dar nu şi faptul că a „îngropat” cele mai importante dosare de după 1989: al Revoluţiei şi al Mineriadelor. De pildă, Voinea l-a acuzat pe Ion Iliescu de faptul că a coordonat acţiunea „Suntem atacaţi de terorişti”. Pe de altă parte, procurorul a fost acuzat, în mai multe rânduri, de cea mai subtilă manipulare a opiniei publice, tocmai pentru faptul că a tergiversat aflarea adevărului de pe poziţia de cavaler al dreptăţii. În ce priveşte Mineriada, am să amintesc doar declaraţia, procurorul general al României, Laura Codruţa Kovesi, care susţinea, nu cu multă vreme în urmă, că dosarul mineriadei, în care principalul învinuit este Ion Iliescu, a fost atât de prost întocmit, încât acuzaţiile nu ar fi rezistat în faţa vreunei instanţe.

Transcriere

Ion Cristoiu: Dumneavoastra cand ati stiut precis ora, daca mai tineti minte din dupa-amiaza de 22 ca sotii ceausescu sint la Targoviste in mina lui Chemenici?
Generalul Victor Stanculescu: In momentul cand Andrei Kemenici (Colonel seful Garnizoanei de la Targoviste) mi-a dat telefon.
Ion Cristoiu: Cand?
Victor Stanculescu: cred ca la 17:00.
Ion Cristoiu: Seara?
Victor Stanculescu: Da, seara in 22. Ilescu a aflat in 23 decembrie 1989 spre dimineata. Vezi Video!
Victor Stanculescu: Si i-am spus lui Kemenici – Kemenici e singuru unitate care n-ai forte, si i-am trimis o companie de tancuri de la Batalionul de tancuri din zona, si o companie de vanatorii de mici, si i-am intarit apararea lui. 
Generalul Victor Stanculescu : “Foarte interesant ca Generalul Dan Voinea spune ca eu i-am spus sa se faca asa , asa, si asa mai departe, dar el venise cu rechizitoriul scris cand a venit , ca n-a avut sigur in elicopter unde sa scrie , apoi iarna n-a avut unde sa scrie in care cerea condamnarea la moarte – Setinta Finala !”
Moderator B1TV Radu Moraru: Pentru Ceausescu?
Generalul Victor Stanculescu: Da.
Radu Moraru: Cu asta e interesant deci Generalul Dan Voinea spuneti acum, asta mi se pare o dezvaluire d-le Cristoiu, ca a venit cu rechizitoriul gata facut ceea ce spune ca stia la ce proces vine, pentru ca Generalul Dan Voinea spune in diverse situatii ca nu stia la ce procese este convocat.
Generalul Victor Stanculescu: Si al treilea, acel este cel care i-a spus lui Colonelul Dragomir inainte de a inainta dosarul la Curtea Suprema sau la Tribunalul Militar. Daca imi spui ca ai primit ordin de la Generalul Stanculescu sau de la Iliescu, te scot din cauza. Lucru care e inregistrat pe banda magnetica in sedinta pe la Curtea Suprema de justitie cand (……)
Generalul Dan Voinea a venit cu rechizitoriul din 24 decembrie 1989 gata facut (condamnare la moarte), stia la ce proces vine .
In diversi situatii Dan Voinea spunea ca nu stie la ce fel de proces se duce
Generalul Dan Voinea a recunoscut ca rechizitoriul a fost facut de domnia sa pe 24 decembrie 1989. Daca sotii Ceausescu au fosti impuscati pe 25. Cand a fost facut procesul pe 24 sau pe 25? Sotii Ceausescu au plecat pe 25 dimineata, procesul a durat o ora si jumatate apoi impuscati pe 25 la ora 12,50.

Pe 24 decembrie 1989 Ion Iliescu nu avea calitatea de presedinte al Consiliului FSN. Consiliul Provizoriu al FSN si-a desemnat „presedintele” pe 26 decembrie 1989 – sotii Ceausescu n-au fost executati dupa o procedura legala, ci au fost pur si simplu asasinati.

Fara indoiala ca Nicolae si Elena Ceausescu trebuia sa fie judecati. Cei doi aveau insa dreptul, ca orice cetatean, la un proces corect si drept, asa cum au avut parte dictatorul Manuel Noriega sau Slobodan Milosevici.

Era o ocazie unica pentru romani sa afle secretele unei guvernari totaliare, care a condus Romania in ultimii 50 de ani. Si, poate, cu aceasta ocazie sa afle si unele informatii despre Iliescu si ai sai. Acest lucru, evident, nu convenea insa grupului Iliescu. Si altora. Asa ca celor doi Ceausescu li s-a inchis gura: au fost executati imediat, dupa o mascarada de proces. Procesul Ceausescu incepe insa cu un decret ilegal, semnat de cetateanul Iliescu, care se face astfel vinovat pentru „uzurparea de calitati oficiale”.

Executie trucata

Pe 25 decembrie 1989, la TVR s-a prezentat o prima versiune a procesului si executiei. Cu acea ocazie s-a putut observa un prim aspect frapant: banda se intrerupsese brusc, fara justificare, in clipa cand soldatii legau mainile sotilor Ceausescu. Urma apoi, printr-o saritura de montaj, o scena in care, pe fundalul unor impuscaturi, se distingea cu greu un nor de praf, un zid, fara sa se poata observa si cine erau cei executati. Ulterior aparea un doctor care examinand cadavrele sotilor Ceausescu. La 22 aprilie 1990, televiziunea franceza a prezentat o banda de 90 de minute cu procesul si executia sotilor Ceausescu, banda despre care se sustinea ca includea versiunea integrala, necenzurata, a evenimentului. Asadar, a doua videocaseta. Examinand-o cu atentie, un grup de experti francezi, condus de doctorul Loick Le Ribault, director la Centrul de Microscopie Electronica din Franta, a ajuns la concluzia surprinzatoare, necunoscuta cititorilor romani. Expertii francezi au sesizat pe videocaseta, in clipa cand doctorul a ridicat capul Elenei Ceausescu, imediat ce praful starnit de gloante s-a imprastiat, ca sangele de sub cap era deja coagulat, iar gatul devenise teapan. Ceea ce era imposibil, daca executia avusese loc cu cateva momente mai inainte. S-a conchis, fara dubii, ca Elena Ceausescu era moarta de cel putin cinci ore inaintea filmarii „executiei”.

Impuscati separat in ceafa

Tot pe baza aceleiasi videocasete, grupul de experti francezi a mai semnalat si ca nu existau urme de sange in jurul gaurilor provocate de gloante. S-a stabilit ca, in aceste conditii, este posibil ca cei doi sa fi fost impuscati cu cel putin cateva ore inaintea filmarii executiei, in mod separat, cu un singur glonte tras in ceafa. Apoi, pentru filmare, fusesera proptiti de perete pentru simularea executiei. Potrivit grupului de experti ai doctorului Le Ribault, executia cuplului Ceausescu fusese, in mod evident trucata. Francezii au solicitat, in martie 1990, exhumarea cadavrelor si autopsierea lor de medici strani, pentru confirmarea verdictului lor. Guvernul de la Bucuresti nu a dat insa nici un raspuns, nici expertizei, nici propunerii de exhumare si investigatii. Aceste fapte raman, asadar, in continuare neelucidate. Se pune insa si o alta problema: nu cumva exista si o videocaseta, a treia, completa cu procesul si executia?

Un alt mister

Sa ne reamintim un alt fapt ciudat: prima cursa Bucuresti-Belgrad de dupa evenimente avea un singur pasager la bord, un reporter britanic, care transporta videocasete, fotografii si alte documente legate de evenimente evenimentele din decembrie ’89. Avionul cu acest singur pasager la bord, a fost doborat cu o racheta, nu se stie de cine trasa. Era la doar trei zile de la executia cuplului Ceausescu. Evident, videocasetele, filmele si fotografiile „au disparut”.

–––––––––––––

 SUBORDONARE ● Constitutional, Ceausescu avea dreptate la Targoviste Citind pentru o emisiune tv „Meditatii necenzurate”, exceptionalul volum de amintiri al lui Silviu Curticeanu, fost sef al Cancelariei CC al PCR, aflu amanunte interesante despre activitatea Marii Adunari Nationale.

 Ulterior, dialogul in direct cu autorul imi lamureste, de exemplu, mersul proiectelor de legi. Astfel, proiectul de lege era inaintat Parlamentului de catre Consiliul de Ministri, asa cum i se zicea Guvernului la vremea respectiva. De notat ca oranduirea socialista a pastrat denumirea de Consiliu de Ministri, sub  care era cunoscut Executivul in perioada interbelica. Regimul postdecembrist, desi facand mare caz de intoarcerea tarii la anii democratiei dintre cele doua razboaie, a evitat  termenul de Consiliu de Ministri. Potrivit Constitutiei din 1965, proiectul  intra in dezbaterea Comisiilor permanente ale MAN. Era posibil – si in realitate chiar s-a intamplat, dupa cum dezvaluie Silviu Curticeanu – ca deputatii sa aduca amendamente. Proiectul ajungea apoi in dezbaterea Plenului MAN si votat.

 – Bine, bine, replic eu imediat, surprins de similitudinile cu procesul din democratia de azi, dar pana la urma MAN adopta legea in unanimitate.

Unde-i democratia? 

– Avem azi un partid de guvernamant – isi incepe raspunsul Silviu Curticeanu. Ce face Guvernul cand are un proiect de lege? Il supune dezbaterii si aprobarii in forurile de conducere ale partidului de guvernamant. Odata aprobat, proiectul de lege e votat de grupul parlamentar al partidului.

– Voteaza impotriva vreun parlamentar al acestui partid?, ma intreaba Silviu Curticeanu. Retoric, desigur, deoarece stie deja raspunsul meu:

– Nici vorba.

– Ei bine, asa se petreceau lucrurile si in regimul Ceausescu. Proiectul de lege era supus dezbaterii si aprobarii Comitetului Central al PCR, forul conducator, intre Congrese, al PCR. O data trecut prin CC, proiectul de lege nu putea fi decat obligatoriu pentru parlamentarii comunisti.

Taifasul televizat, venind dupa lectura cartii, imi atrage atentia asupra unui subiect la care nici macar nu m-am gandit in acesti ultimi 20 de ani de iscodire a epocii Nicolae Ceausescu: compararea celor doua regimuri din perspectiva constitutionala. Romania Socialista a avut institutii precum Marea Adunare Nationala, Consiliul de Stat, Consiliul Legislativ, Consiliul de Ministri, Presedintie. M-am aplecat insa, ca mai toti curiosii de altfel, doar asupra Partidului Comunist si a Secretarului General. M-am multumit sa zic: Nicolae Ceausescu era Conducatorul absolut.

Silviu Curticeanu semnaleaza in dese randuri ca fostul Presedinte marturisea o preocupare iesita din comun pentru respectarea Legii. E drept, Legea o facea el. Dupa ce o facea insa, n-ar fi incalcat-o nici macar cu o virgula. Dar chiar si facutul Legii nu se abatea o clipa de la procedurile temeinic prevazute de Constitutie.

Targoviste, 25 decembrie 1989

Dimineata, ora aproximativa. Procesul Ceausescu se blocheaza chiar de la inceput. Dupa ce procurorul Dan Voinea, jucand in aceasta mascarada rolul Acuzarii, a tinut un discurs de tip bolsevic, marcat de multe absurditati (Ceausescu e acuzat de „organizarea de acte armate de natura sa slabeasca puterea de stat”), Judecatorul Gica Popa, intruchipand Presedintele Completului de Judecata, preia legatura, cum ar spune azi o fatuca dintr-o transmisie in direct:

„Ai auzit, inculpat Ceausescu Nicolae – si tribunalul iti cere sa te ridici in picioare. Ai auzit care sunt invinuirile care ti se aduc?”.

Inculpatul, cunoscut sub numele de Nicolae Ceausescu, si nu de Ceausescu Nicolae, reactioneaza  imediat:

„Nu raspund decat in fata Marii Adunari Nationale!”.

Acest prim raspuns din cosmarul care a fost si ramane Procesul pentru mintile normale ne avertizeaza asupra tacticii asumate constient de Nicolae Ceausescu: aducerea Completului de judecata pe un teritoriu mlastinos pentru membrii sai: cel al Dreptului Constitutional.

Din start declara ca refuza sa coopereze cu Tribunalul Militar extraordinar. Argumentele sale tin insa – si aici e paradoxul care a scapat celor care au scris sau vorbit despre Proces – nu numai de tezele sale preferate – lovitura de stat, actiune impotriva intereselor poporului, amestec al puterilor straine –  dar si, daca nu mai ales,  de constitutionalitate. Chiar daca nu vor, membrii Completului de judecata se vor angaja intr-o disputa cu Nicolae Ceausescu in chestiunea cadrului legal al Procesului. O disputa care domina practic intreg momentul de la Targoviste. Acuzarea tine sa-i puna in carca diversiunea cu teroristii:

 „Acuzarea:
– Domnule presedinte, sa ne spuna  inculpatul care sunt mercenarii straini care trag in popor. Cine i-a adus si cine ii plateste pe acesti mercenari?

Presedintele:
– Raspunde, te rog, inculpat”.

Sa lasam deoparte limbajul de Scinteia folosit de magistratul Dan Voinea. Sa subliniem insa ca intrebarea nu e pusa  intamplator.

Asa cum am mai aratat intr-un eseu din volumul „De la o lovitura de stat la alta”, diversiunea cu teroristii din decembrie 1989 a vizat, printre altele, si crearea unei stari de spirit populare menite a fi favorabile executarii lui Ceausescu. Fostului presedinte i se atribuie puterea fantasmagorica de a dirija din puscaria de la Targoviste comandourile teroriste. Nicolae Ceausescu nu se lasa prins pe picior gresit: „E o alta provocare si nu raspund la nici o intrebare decat in fata Marii Adunari Nationale, a poporului”.

De fiecare data de acum incolo, refuzul de a recunoaste Tribunalul se bazeaza pe doua invocari:

1) A Marii Adunari Nationale.

2) A poporului, a clasei muncitoare.

„Acuzarea:
– In afara de cele invocate in legatura cu legalitatea acestui tribunal, ce va impiedica sa raspundeti la intrebarile puse?”

Obligat sa stea pe un scaun incomod, la o masuta amarata, Nicolae Ceausescu da replica fara sa clipeasca:

„– Raspund la orice intrebare in fata Marii Adunari Nationale si a reprezentantilor clasei muncitoare.”

Dupa momentul funambulesc cu teroristii pe care Ceausescu i-ar comanda din celula improvizata de la Targoviste, completul trece la chestiuni privind situatia social-politica si economica a tarii.

De fiecare data insa Nicolae Ceausescu protesteaza, insistand pe raspunderea sa doar in fata Marii Adunari Nationale. Cand binevoieste sa raspunda, e fantastic de prudent (de unde o fi avut atata luciditate ca sa se poata pastra in limitele Constitutiei?!), identificandu-i pe cei din fata drept simpli cetateni:

„– Va spun ca simpli cetateni, cu speranta ca veti spune vreodata adevarul si nu veti lucra pentru nimicirea Romaniei.”

Presedintele Completului se lanseaza intr-un discurs ditirambic, prin nimic deosebit de interventia unui pitifelnic tv de azi, despre infometarea poporului roman. De observat ca ditamai procurorul aduce acuzatii ce nu se ridica peste nivelul tatei Marghioala din suburbii:

„De ce, inculpat, ai luat masura aceasta, ca sa umilesti poporul, sa il terfelesti, sa il aduci in halul de umilinta in care l-ai adus? De ce exportai produsele astea, pe care le munceau taranii? Si veneau apoi taranii de la Caracal, din toata tara, la Bucuresti, sa cumpere, pe ger, pe frig, paine la Bucuresti? Cei care produceau painea, cei la care d-ta te duceai si le dadeai indicatii! De ce ai facut asta? De ce ai infometat acest popor?…”.

Au mai fost in Istorie si alte Tribunale Revolutionare. Data fiind esenta lor, nu tineau cont de legile regimului abia rasturnat. Tineau insa cont de calitatea intelectuala. Ceausescu nu se lasa intimidat. Are argumente. Chiar daca doar argumentele sale:  

„– Nu va raspund la intrebare! Dar va spun ca simpli cetateni, ca simpli cetateni si voi arata si in Marea Adunare Nationala. Pentru prima data, cooperatorii au primit 200 kg de grau pe persoana. Nu pe familie! Si mai aveau dreptul inca sa mai primeasca! E o minciuna si un fals! Va spun ca sa va ganditi bine si o minciuna in fals, si va arat acum cata lipsa de patriotism si ce tradare s-a comis in tara aceasta!…”.

Invocarea Poporului, a clasei muncitoare nu surprinde. Nicolae Ceausescu a fost un comunist convins. A dovedit asta chiar si la Targoviste. Surprinde insa invocarea Marii Adunari Nationale. S-a facut mare caz de acest „Nu raspund decat in fata Marii Adunari Nationale!”.  Dupa mascarada de proces de la Targoviste, propaganda FSN-ista s-a straduit sa-l prezinte drept o aberatie. Lasand sa se inteleaga, fireste, ca Tiranul invoca o institutie imaginara, dat fiind ca MAN fusese spulberata de poporul rasculat.

Inclinatia noastra naturala, a romanilor, de a lua totul in neserios si a face subiect de bascalie din orice, a transformat raspunsul lui Ceausescu intr-un prilej de gluma. Si, totusi, fata-n fata cu un Complet de judecata ce se pretindea a intruchipa Legea, Nicolae Ceausescu  intruchipeaza Legea, iar Completul, Faradelegea. Mi-a venit asta in cap citind intaia oara in viata Constitutia RSR. Intaia oara in viata, da, pentru ca – lucru mai mult decat semnificativ – desi jurnalist pana in 1989, ba chiar un jurnalist sincer interesat de politic, n-am citit niciodata Constitutia RSR. De ce? Stiam si eu ceea ce stia o tara intreaga. Constitutia era Nicolae Ceausescu. Si, daca ma gandeam sa dibui ce urma sa se petreaca mai acatarii in Romania, ma apucam de citit, si nu oricum, ci cu creionul in mana, Cuvantarile tovarasului Nicolae Ceausescu. Remarc la o simpla frunzarire. Titlul trei: „Organele Supreme ale Puterii de Stat”.

Sub acest titlu sunt inscrise prerogativele Organelor Supreme ale Puterii de Stat. Pe primul loc nu e insa – cum ne-am astepta – Presedintele, ci Marea Adunarea Nationala. Urmeaza Consiliul de Stat, alt organism colectiv. Presedintele e al treilea, ultimul in enumerare. Prerogativele constitutionale fac din Marea Adunare Nationala (Parlament unicameral) „organul suprem al puterii de stat”, cum suna articolul 42 din Constitutie. Presedintele, in schimb, potrivit articolului 71, „reprezinta puterea de stat in relatiile interne si internationale ale Republicii Socialiste Romania”. Ceausescu, doar un presedinte de protocol? Fireste ca da. Potrivit articolului 72: „Presedintele Republicii Socialiste Romania este ales de Marea Adunare Nationala pe durata legislaturii, in prima sesiune a acesteia, si ramane in functie pana la alegerea presedintelui in legislatura urmatoare”. Pe hartie, in Constitutie adica, RSR era republica parlamentara. Nicolae Ceausescu era ales de Parlament si ramanea in functie doar in perioada dintre alegerile parlamentare: cinci ani. Articolul 76 fixeaza si mai puternic ipostaza lui Ceausescu de presedinte dependent la modul absolut de Parlament: „Presedintele Republicii Socialiste Romania este raspunzator fata de Marea Adunare Nationala pentru intreaga sa activitate. Presedintele Republicii Socialiste Romania prezinta periodic Marii Adunari Nationale dari de seama asupra exercitarii atributiilor sale si asupra dezvoltarii statului”.

Prerogativele Parlamentului (MAN)

Raporturile Presedintelui cu Guvernul marturisesc si ele o putere mai mult decat simbolica a lui Nicolae Ceausescu. Parlamentul are urmatoarele prerogative, precizate prin Articolul 43:

• „11. Alege si revoca pe Presedintele Republicii Socialiste Romania;
• 12. Alege si revoca Consiliul de Stat;
• 13. Alege si revoca Consiliul de Ministri;
• 14. Alege si revoca Tribunalul Suprem si procurorul general;
• 15. Exercita controlul general al aplicarii Constitutiei. Numai Marea Adunare Nationala hotaraste asupra constitutionalitatii legilor.
• 16. Controleaza activitatea Presedintelui Republicii Socialiste Romania, a Consiliului de Stat”.

Prerogativele Presedintelui sunt surprinzator de limitate. Potrivit articolului 75, el are, printre altele, urmatoarele atributii:

• „1. Prezideaza Consiliul de Stat;
• 2. Prezideaza sedintele Consiliului de Ministri atunci cand apare necesar;
• 3. Stabileste masurile de importanta deosebita ce privesc interese supreme ale tarii, care urmeaza a fi supuse de catre Marea Adunare Nationala spre consultare poporului, prin referendum;
• 4. Numeste si revoca, la propunerea primului-ministru, pe viceprim-ministrii, ministrii si presedintii altor organe centrale ale administratiei de stat, care fac parte din Consiliul de Ministri”.

S-ar putea obiecta ca Nicolae Ceausescu avea prerogative in materie de conducere a tarii, prin calitatea sa de presedinte al Consiliului de Stat.

Potrivit articolului 65 insa:
„Consiliul de Stat e ales de Marea Adunare Nationala dintre membrii sai, pe durata legislaturii, in prima sesiune a acesteia. Consiliul de Stat functioneaza pana la alegerea noului Consiliu de Stat in legislatura urmatoare”.

Raporturile dintre Ceausescu si Legislativ

In „Meditatii necenzurate”, Silviu Curticeanu se ocupa cu competenta de raporturile lui Nicolae Ceausescu cu Parlamentul: „In afara controlului constitutionalitatii legilor, «Cartea cartilor», de inspiratie socialista, recunostea organului suprem al puterii de stat, in mod expres, un drept de control asupra activitatii Consiliului de Stat si a Presedintelui Republicii, o data cu obligatia corelativa a acestora de a prezenta, periodic, in fata Marii Adunari Nationale, dari de seama cu privire la modul de exercitare a atributiilor, la respectarea legilor in intreaga activitate de stat…”. Stapanul neconditionat al Romaniei – Ceausescu – putea nici sa nu ia in seama aceste prevederi constitutionale. Si totusi – expresie a obsesiei sale de a respecta Legea pana la ultima virgula (experienta Dej il invatase ca totul trebuie facut in limitele legii) – Ceausescu se straduie sa gaseasca portite legale pentru a nu da seama in fata Marii Adunari Nationale. Dupa cum scrie Silviu Curticeanu: „In privinta Consiliului de Stat, «spiritul lui democratic» a gasit, in cele din urma, o solutie acceptabila, numai buna sa impace si capra, si varza; solutia, simpla si perfect legala in felul ei, a constat in prezentarea, la intervale mari de timp, a unor dari de seama cu un continut foarte general, ce excludea orice idee de subordonare, de catre un vicepresedinte al Consiliului de Stat”. Interesanta ramane solutia in cazul Darii de seama in fata Parlamentului: „In privinta darii de seama a Presedintelui Republicii, metoda delegarii nefiind posibila, a ales calea amanarii momentului, asteptat de alesii poporului, sine die; a avut insa, si in aceasta privinta, un argument «constitutional», raspunzand atentionarilor mele cu precizarea ca in lege nu se prevede un termen pana la care Presedintele trebuie sa prezinte darea de seama”. Ceausescu se credea – sustin adversarii sai post-mortem – ca intruchipand nazuintele poporului. Propaganda Oficiala il si alinta, de altfel, cu sintagma cel mai iubit fiu al poporului roman. Si cu toate acestea, la Targoviste, in fata Completului de judecata, Nicolae Ceausescu nu invoca Poporul. Invoca Marea Adunare Nationala. Desi nu da numarul articolului din Constitutie (72), Ceausescu il spune aproape exact. Dictatorul, cum i se mai spune azi lui Ceausescu, neaga Completul din punct de vedere constitutional. Cum reactioneaza Completul de judecata?

„Nicolae Ceausescu:
– Voi raspunde in fata Marii Adunari Nationale si a reprezentantilor clasei muncitoare la orice intrebare. Nu recunosc decat clasa muncitoare si Marea Adunare Nationala. Sa auda si sa stie intreaga lume!

Presedintele:
– Marea Adunare Nationala de care vorbesti d-ta a fost dizolvata, destituita.

Nicolae Ceausescu:
– Nu o poate dizolva nimeni!

Presedintele:
– Prin vointa nestramutata a poporului, avem un alt organ al puterii. Este Consiliul Frontului Salvarii Nationale, legal constituit si recunoscut pe plan national.”

Presedintele Completului de judecata e Gica Popa, cel care, ulterior, din motive necunoscute, s-a sinucis. Prin afirmatia sa, el bate campii cu gratie. Consiliul Frontului Salvarii Nationale era, intr-adevar, un organism constituit. Nu insa si „legal constituit”. Din cauza asta, nu putea inlocui Marea Adunare Nationala, singura institutie care, potrivit Constitutiei, il putea revoca pe Nicolae Ceausescu. Pozitia asumata de Nicolae Ceausescu la Targoviste e tratata si azi in bascalie, deoarece noi, cei care sedem acum in sala, si nu pe scena, stim ca Tribunalul Militar Extraordinar era un truc menit a da unei crime o spoiala de legalitate. Indiferent de ce-ar fi spus Nicolae Ceausescu, Tribunalul tot l-ar fi condamnat la moarte. In aceste conditii, stradania lui Nicolae Ceausescu de a aduce discutia in hotarele Constitutiei pare absurda. Sa nu fi realizat fostul Conducator ca totul era o mascarada? Fireste ca si-a dat seama. Numai ca el nu se adresa Completului de judecata, ci posteritatii. Din clipa in care si-a dat seama ca totul e pierdut, a intrat in functiune, automat, ca si in cazul Maresalului Antonescu, instinctul istoriei. El tine sa arate Posteritatii ca fusese inlaturat in chip ilegal, printr-o lovitura de stat regizata de cei de peste granita. Nicolae Ceausescu se adresa, de fapt, noua, celor de azi. Pe cei din Completul de Judecata nici nu-i vedea.

Generalul Victor Atanasie Stanculescu se Destainuie, interviu B1 tv 2006 VIDEO!

VIDEO 2
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

VIDEO 3
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

VIDEO 4
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

VIDEO 5
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.