Emil Cico Dumitrescu: „Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi”. Ion Iliescu: „nu la “chemarea” lui Cico Dumitrescu am fost la TVR (cu care de altfel nu am fost coleg – el era cadru militar in marina)”. Cine minte ? judecati voi!



Într-un interviu-fluviu, care va fi publicat în trei părţi, amiralul îşi povesteşte participarea la Revoluţia din decembrie 1989. Amiralul Emil Cico Dumitrescu (75 de ani) vorbeşte despre relaţia sa cu URSS, despre cum l-a cunoscut pe Ion Iliescu şi în ce a constat activitatea sa la Televiziune în 1989.

Amiralul Emil Dumitrescu a devenit cunoscut în decembrie 1989. Toată lumea îl cunoaşte drept Cico. E o poreclă veche de câteva decenii. Cico era un maimuţoi dintr-un film foarte bine primit de critică, „Tigrul alb”. La facultate, căci Dumitrescu a fost o viaţă profesor, i se spunea însă „Ibric”.

Emil Dumitrescu s-a numărat printre cei care au luat cuvântul la Televiziune în zilele Revoluţiei, iar ulterior a avut un post călduţ pe lângă Ion Iliescu. A fost, printre altele, secretar de stat şi consilier prezidenţial. Percepţia generală este aceea că el are cheia pentru multe dintre misterele Revoluţiei, doar că un interviu cu Emil Cico Dumitrescu alunecă, inevitabil, în ceaţa care s-a lăsat peste ultima lună de comunism românesc.

Amiralul are o abilitate uluitoare de a adormi vigilenţa interlocutorului şi de a poza într-un bătrânel naiv, care, la cei 75 de ani, meditează asupra misterioaselor mecanisme care au abătut asupra sa un şir interminabil de înscenări şi speculaţii. Cico îl caracterizează scurt pe Cico:Am fost prea credul! Aia e!”.

„Poveşti, răutăţi, prostii”

În anii ’80 a fost arestat pentru că ar fi vândut secrete de stat către KGB. După 1989 s-a spus despre el că, aflându-se în slujba aceloraşi servicii sovietice, a avut un rol decisiv în manipularea populaţiei şi în crearea diversiunilor teroriste de la Revoluţie. De altfel, a fost şi anchetat în dosarul Revoluţiei. În anii tranziţiei a fost acuzat de trafic de influenţă şi subminarea puterii de stat. Cico Dumitrescu crede că toate acestea sunt „poveşti, răutăţi, prostii” şi că, la vârsta lui, nu are timp să-şi ceară scuze pentru ceea ce nu a făcut.

După ce termină cu trecutul, arătându-ne o cicatrice de la un presupus glonţ care l-ar fi „mângâiat” acum douăzeci de ani, aruncă o ancoră înspre viitorul său ca om de litere, pentru că, ei bine, amiralul a căzut în mrejele poeziei. Creaţiile sale literare solicită respect pentru cei care „au făcut Revoluţia”. Cico-poetul e dezolat că sacrificiul lor, în loc să fie respectat, a ajuns să fie pângărit!

„Cu Iliescu am fost coleg la «Ape», nu la Moscova”

Ion Iliescu a ştiut să-i răsplătească pe cei care l-au ajutat în 1989

„Adevărul”: Lumea vă cunoaşte mai mult ca urmare a apariţiei la Televiziune în decembrie 1989 şi prin prisma funcţiilor pe care le-aţi ocupat ulterior. Înainte de Revoluţie cu ce v-aţi ocupat?

Cico Dumitrescu: Am avut diverse funcţii. La „Ape”, la Ministerul Petrolului, la mai multe. Eu sunt de fel din Urziceni. Am făcut Liceul Militar la Galaţi, apoi am terminat Institutul Mecano-Naval. Pe urmă, e adevărat, am făcut chimia la ruşi. Sunt doctor în chimie! Doctor adevărat, nu ca tovarăşa Elena Ceauşescu! Am 42 de invenţii, dintre care 12 internaţionale. Figurez într-un anuar făcut în Anglia. Oamenii au reţinut „Cico Dumitrescu de la Revoluţie”, dar eu am în spate altceva, am în spate o muncă!

Aţi studiat la Moscova?

E un fals! N-am învăţat la Moscova! Eu am studiat la Sankt-Petersburg!

Cât timp aţi stat în URSS?

Cum ziceam, am învăţat 4 ani şi 8 luni la Sankt-Petersburg. Între ’61 şi ’65. L-am avut coleg de promoţie pe Iuri Gagarin (n.r. – celebru cosmonaut sovietic, primul om care a fost trimis în spaţiu). Era un haios. L-am întrebat: „Băi, Iuri, cum ai văzut tu pământul de-acolo?”. Zice: „N-am deschis ochii deloc. M-am învârtit un pic şi am venit jos”. Mi-a dat cadou o cană din aluminiu pe care a scris în ruseşte: „Emile, să bei ceai şi vodcă, dar mai bine vodcă”. Era, în mod clar, un pic zurliu. A sărit odată de la etajul trei, pentru un pariu făcut la băutură. Am avut nişte colegi deosebiţi. Am fost coleg şi cu un gruzin frumos, cu ochi albaştri, era nepotul lui Suslov (n.r. – membru în prezidiul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice).

V-am întrebat de Moscova fiindcă a circulat versiunea conform căreia aţi fi fost coleg acolo cu Ion Iliescu, în vremea studenţiei.

Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi. Sunt poveşti că am studiat împreună la Moscova.

Cum aţi ajuns la Televiziune în decembrie 1989?

În acel moment lucram la Ministerul Petrolului, mă ocupam cu grupa de operaţiuni speciale. Se punea problema creşterii fluxului de ţiţei, iar eu am venit cu o metodă inovativă. Amiralul scoate o foaie A4 şi începe să ne explice. Nu cum a ajuns la Televiziune, ci cum a reuşit să extragă mai mult petrol. Desenează o sondă, vehiculează o teribilă serie de termeni tehnici (înfăşurare trapezoidală, torpilă cu talere) şi înşiră pe hârtie mai multe simboluri din „Tabelul lui Mendeleev”. Rezistăm, cu greu, amplei demonstraţii şi reluăm întrebarea.

Şi totuşi, cum aţi ajuns la Televiziune pe 22 decembrie ’89?

Aşa… Eram la Ministerul Petrolului şi treceau manifestanţii prin faţă. Eu, lucrând prin ţară, pe la sonde, ştiam că lumea e nemulţumită. Să ştiţi că Revoluţia au făcut-o muncitorii, nu intelectualii, că aştia… Cu o seară înainte, pe 21, am trecut şi m-am oprit la baricadă. Cel care are restaurantul de acolo, de vizavi de Inter, e prietenul meu. De la el s-au luat mesele alea şi s-au pus în stradă. Am văzut cum a fost împuşcat un om acolo.

Eraţi la Ministerul Petrolului şi aţi plecat spre Televiziune…

Da. Îl cunoşteam foarte bine pe directorul general al Televiziunii, pe Petre Constantin. M-am dus la el. Zice: „Băi, dacă nici acuma nu iese, nu mai scăpăm de ăsta. Eu am deschis Televiziunea ca toţi să-şi spună părerea. Dacă oamenii văd ce se întâmplă, vor prinde curaj”. Am stat de vorbă cu el la etajul 11, apoi m-am dus la Studioul 4, unde am luat cuvântul fiecare.

„Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm!

Pe 22 decembrie, în jurul orei 14.15, căpitanul de rang I Emil (Cico) Dumitrescu şi-a făcut apariţia la Televiziunea Română. Discursul lui a fost difuzat din Studioul 5 al Televiziunii Române, de unde cu numai zece minute mai devreme vorbea generalul Nicolae Militaru.

Căpitanul Cico Dumitrescu cerea în direct ca Ion Iliescu să se prezinte la Televiziune: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm! „Tovarăşul Iliescu era în zonă, fiind contactat de Sergiu Nicolaescu.

La 15.45 a făcut un apel în direct cerând „factorilor de decizie” să se prezinte la ora 17.00 la sediul Comitetului Central. La Televiziune, Cico a mai făcut un apel şi la comandanţii unităţilor militare din judeţele învecinate Bucureştiului, un apel de a se deplasa pentru a apăra Capitala. Aflat în sediul Comitetului Central, generalul Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major, era consternat: „Cine e marinarul ăsta care dă ordine?”

Ulterior, Cico a fost ridicat în grad până la rangul de amiral. Între 1995 şi 1996 a fost numit în funcţia de secretar de stat, şef al Departamentului de logistică din cadrul Ministerului de Interne. Între anii 2000-2004 a fost consilier de stat în Departamentul Securităţii Naţionale din Administraţia Prezidenţială.

„M-ai sunat, te-am sunat”

V-aţi dus la Televiziune din proprie iniţiativă?

Păi, cine să mă cheme? M-am dus fiindcă am zis: „Acum e momentul să scăpăm de dictatură”.

Se ştie că dumneavoastră eraţi printre cei care selectau ştirile care intrau pe post. Cum procedaţi?

Am făcut în felul următor. Se primeau telefoane întruna. Atunci am luat un registru, l-am numerotat, l-am sigilat. Dădea cineva telefon, îi ceream numele şi numărul de telefon. Notam în registru şi sunam înapoi. Dacă răspundea, dădeam pe post. Făceam o minimă verificare. Şi au spus: de la Sâmbăta, că în catacombe sunt ăia, de la Constanţa, că sunt avioane, că sunt elicoptere, că nu ştiu ce. M-ai sunat, te-am sunat. Altă metodă de verificare nu mai era. Se scria în registru: domnu’ cutare, telefonul cutare – apă infestată. Se nota pe bileţel şi se trimitea jos, la studio.

S-au spus atâtea prostii pe post în acele zile!

S-au spus pe post nu prostii, ci enormităţi, domnii mei, dar n-aveai cum! De tras, s-a tras. Uitaţi gaura! (n.r. – amiralul ne arată o cicatrice undeva lângă urechea dreaptă). A ricoşat din balustradă şi m-a lovit. L-am prins pe unu’ care a tras asupra televiziunii. Era un băiat de la unitatea de Securitate din Mizil. Ne-a spus că el avea ordin să apere. Ce să apere? A fost şi el prada unei manipulări.

Cine a făcut aceste manipulări?

Ştie cineva? Asta trebuie să afle procuratura, nu voi! Dar de tras, s-a tras asupra Televiziunii. Era un tablou pe perete cu cel puţin 50 de cartuşe trase în el.

Din cauza anunţurilor care s-au făcut atunci pe post au murit oameni. Nu era mai bine să nu le daţi?

Cum să nu le dau, dom’le? Dacă se întâmpla şi era aşa?

S-au spus multe prostii, dar n-aveai timp. Cum am apărut eu pe post şi am spus: unităţile cutare şi cutare să apară. A venit pe telefonul operativ, iar Brateş (n.r. – redactor-şef adjunct la „Actualităţi„, care a jucat rol de crainic în zilele Revoluţiei) a zis că dacă spune el, un civil, nu-l crede nimeni. Şi atunci am spus eu. Statul Major spunea că este bruiaj şi că nu poate lua legătura cu unităţile. Eu mă gândeam că dacă nu dau pe post ştirile pe care le primesc, s-ar putea să fie reale, iar apoi îmi ziceau: „N-ai dat, ai fost vândut, ai fost KGB-ist!”.

Dar n-aveaţi certitudinea că sunt reale.

Dacă mă suna omul şi îmi spunea, şi eu când sunam răspundea acelaşi om, înseamnă că era adevărat.

Poate acei oameni care sunau încercau să vă manipuleze. Nu v-aţi gândit la asta?

Cine mai avea timp să se întrebe dacă era manipulat?

Frica de butoane

Dacă tot ce s-a spus pe post a venit prin telefoane, înseamnă că aceia care au dat telefon au manipulat. Dar i-aţi scris în registru pe toţi. Unde e registrul, să vedem cine a manipulat?

Registrul nu mai există, a dispărut.

Unde a dispărut?

De unde să ştiu eu?

Un alt moment care a indus panică este apariţia acelui inginer, Colţ, care a prezentat „maşinăria infernală”, o presupusă bombă. Aţi fost prezent şi l-aţi susţinut.

Cu maşinăria infernală a fost în felul următor. Inginerul Colţ a spus că, dacă acel dispozitiv are butoane, se poate face o programare, se poate folosi la o diversiune. El asta a vrut să spună. I-am mulţumit că ne-a salvat, pentru că un astfel de dispozitiv putea fi folosit la o bombă.

Era, de fapt, un lacăt cu cifru electronic. De unde apăruse acel dispozitiv?

Era de la o uşă din Televiziune. O uşă cu cifru.

Păi, Brateş lucra în Televiziune! Ştia că e de la o uşă.

De unde să ştie, dom’le, ştiţi câte camere sunt în Televiziune? În plus, Brateş fusese pensionat cu ceva timp înainte de Revoluţie.

Nu e adevărat, a plecat din Televiziune în 1990.

În fine, nu mai ştiu exact.

Inginerul Colţ era specialist, ştia că nu e o bombă.

Acuma e uşor, dar atunci nu mai gândeai limpede nici ca specialist. Când am văzut că are toate cifrele, de la zero la nouă, am zis că se poate folosi în orice fel. Ne speriaserăm.
–––––––––-
Când e întrebat de marile mistere ale Revoluţiei, amiralul Cico Dumitrescu răspunde standard: „Păi, eu ştiu?“

Chiar şi spuse cu pipeta, adevărurile lui Emil Cico Dumitrescu aruncă o nouă lumină asupra Revoluţiei. În partea a doua a interviului-fluviu, amiralul se dezice de grupul Militaru-Brucan, admite că voia doar căderea lui Ceauşescu, nu a comunismului, nu înţelege cu ce a greşit justiţiei române, povesteşte cum l-au bătut „golanii” la mineriada din 13-15 iunie 1990 şi cum Ion Iliescu i-a spus ceva demn de un comunist cu faţă umană: „Lasă, dragă, aşa sunt oamenii…”.Peste toate însă, amiralul îşi dezvăluie latura lirică şi face publice poezii despre acel decembrie de acum douăzeci de ani.

Adevărul”: Se ştie că pe 22 decembrie aţi apărut la Televiziune şi l-aţi chemat pe Ion Iliescu. De ce aţi făcut-o?

Cico Dumitrescu: Pentru că aşa ştia toată lumea. Dacă o să cadă Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu este cel care trebuie să-i ia locul. Se spunea şi la Europa Liberă, şi peste tot.

Pe Nicolae Militaru îl cunoşteaţi în momentul Revoluţiei? Ştiaţi că fusese dovedit ca agent sovietic?

Nu-l cunoşteam. Nici pe el, nici pe Brucan, nici pe Roman. Nu ştiam cine sunt. Pe Militaru dacă îl văzusem odată, aşa, de la distanţă. Nu auzisem că ar fi fost dovedit ca spion.

Din toate datele care există reiese că Nicolae Militaru a pus la cale diversiuni de genul celor de la Otopeni şi MApN. Ce părere aveţi despre asta?

Ce s-a întâmplat la MApN nu cunosc. Nu mă hazardez. Sunt chestiuni care mă depăşesc. În televiziune, la etajul 12, erau peste 100 de inşi care nu-şi puteau justifica prezenţa acolo. Sunt multe enigme pe care eu nu mi le explic. Procuratura ar trebui să se ocupe.

„Cinstit, voiam o perestroika!”

Aţi fost în cercul celor care au luat puterea. Aţi avut intenţia de a termina doar cu Ceauşescu sau şi cu comunismul?

Nu. Adevărul e că doream să scăpăm doar de dictatură, nu ne gândeam să scăpăm de comunism. Asta doreau cei care au suferit prin închisori sau alte treburi. Noi ne gândeam la o perestroika, să fie un regim mai permisiv. Cinstit vorbind, voiam o perestroika! Să fie şi la noi ca în RDG, ca în Ungaria, unde oricum se trăia mai bine. Poate a greşit şi domnul Iliescu. Din dorinţa de a fi libertate a zis: „Lasă, dragă, să facă ei!”.

Aţi fost prezent şi în momentul în care Nicu Ceauşescu a fost adus la Televiziune. Ce s-a întâmplat acolo?

Pe 22 seara l-au adus. Unul l-a înjungiat chiar acolo, i-a făcut o rană cumplită. Am discutat cu Iliescu. Am zis: „Dacă îl avem pe ăsta, îl putem folosi ca monedă de schimb în caz de ceva”. Eu şi inginerul Colţ am plecat cu el la spital. Am stat lângă Nicu Ceauşescu când l-a operat, în sală! Avea pe el un slip vernil. Doctorul mi-a arătat: „Ăsta e un ficat cirotic, nu o mai duce mult!” Am stat până l-au dus în salon. Acolo l-au mai legat şi cu cătuşele de pat, parcă fugea ăla, operat. Am stat lângă el, pentru că ne gândeam că se poate întâmpla orice şi îl vom folosi ca monedă de schimb.

Credeţi că aţi făcut bine mergând pe 22 decembrie la Televiziune?

Nu-mi pare rău că am apărut la televizor. În anii ’80, după ce am fost acuzat de spionaj pentru KGB, fusesem închis, păţisem de toate şi n-aveam ce pierde, iar poporul acesta merita libertatea. Îmi pare rău totuşi de cum sunt lucrurile astăzi în ţara noastră.

Dacă aţi mers acolo mânat de acest scop nobil, de ce credeţi că s-au spus atâtea despre dumneavoastră? Spre exemplu, că eraţi agent sovietic şi că aţi făcut jocurile ruşilor alături de Ion Iliescu şi ceilalţi.

Documentul care îl acuză pe Emil Cico Dumitrescu că le-a vândut ruşilor secrete de stat în anii ’80

Prostii, poveşti. Câte nu s-au spus despre mine? Eu, la vârsta mea, nu am timp să-mi cer scuze pentru ceea ce n-am făcut! Pentru minciuni şi pentru fabulaţii. S-a spus că am fost agent KGB, dar n-am avut nicio legătură. Nici n-a încercat nimeni să mă racoleze cât am studiat la ruşi. E o minciună! E un fals! Racolările nu se fac, aşa, oricum. În primul rând că nu aveam ce informaţii să le dau. Nu eram în unitate operativă. Eu răspundeam de oameni care lucrau cu eprubete. De eprubete aveau ruşii nevoie?

Constantin Bucur, ofiţer de contrainformaţii, a declarat că v-a prins înainte de ’90 cum vindeaţi informaţii KGB-ului. E adevărat?

În ’80 am fost arestat vreo cinci luni. Am hârtie că doi ani am fost urmărit de Securitate, am aflat şi eu la Revoluţie. Mă acuzau că am vândut secrete. Ce să le vând, măi băieţi, ruşilor? Ce? Mihai Chiţac mi-a făcut această înscenare, cum că am vândut secrete. Bucur era unul dintre trepăduşii lui Chiţac. M-au ţinut într-un loc izolat şi am scris mai multe hârtii.

Am făcut un raport către Ceauşescu, pe care am scris: „Tovarăşe Comandant Suprem, dacă se dovedeşte că eu am vândut, cer să fiu executat”. Ceauşescu şi-a dat seama că e făcătură. Ceauşeasca, auzind că am făcut multe năzbâtii prin chimie, cu fel de fel, m-a luat director ştiinţific la Institutul de Epurare a Apelor.

„M-au bătut golanii, iar Iliescu a zis «Lasă, dragă…»”

După 1990 aţi ocupat mai multe funcţii publice. Le-aţi văzut ca pe o recompensă pentru felul în care aţi participat la evenimentele din decembrie 1989?

Nu, funcţiile pe care le-am avut după 1990 au fost un rezultat al muncii mele, muncă grea, în cercetare. Între 2000 şi 2004 am fost consilier prezidenţial. Imediat după Revoluţie am fost şeful Direcţiei Generale de Presă şi Sport. Aşa m-au prins şi evenimentele din 13-14 iunie 1990. Am fost bătut de manifestanţi pe Calea Victoriei. Golanii mi-au rupt hainele, mi-au spart ochelarii şi eu fără ochelari nu văd, orbecăi. M-au călcat în picioare. După opt-zece ani a apărut una care a zis că i-am dat cu piciorul în spate şi şi-a pierdut un rinichi. Am vorbit apoi şi cu domnul Iliescu, după ce am luat bătaie, şi el a zis: „Lasă, dragă, aşa sunt oamenii…”

Un amiral recită: „Noi n-am dorit puterea…”

V-a oprit vreodată cineva pe stradă să vă reproşeze că aţi minţit poporul cu televizorul?

Nu, n-am întâlnit oameni care să-mi reproşeze acest lucru. La intrarea la Senat sunt nişte versuri: „Voi ce aţi crezut în noi/ În 21-22/ Să nu-i uitaţi cât veţi trăi/ Pe cei căzuţi şi pe cei vii”. Astea eu ­le-am scris.

Serios?! Nu este foarte cunoscută înclinaţia dumneavoastră către poezie.

Eh, mai scriu din când în când.

Cico Dumitrescu deschide un sertar al biroului său voluminos şi scoate un dosar cu sute de coli A4 prinse între coperţi. Începe să ne recite mai multe poezii, între care reţinem acest „Noi în decembrie”.

Asta este ca un răspuns la acuzaţiile care vi se aduc?

Da, trebuie să fii de fier să rămâi indiferent la atâtea speculaţii şi răutăţi. Aceste poezii le voi lăsa copiilor mei, să le publice ei dacă vor considera că aşa este necesar.

Amiralul mai citeşte câteva poezii, după care umblă în alt sertar şi ne înmânează câte o plachetă pe care sunt gravate câteva versuri. Recunoaştem un fragment din „Arta de a învinge” a lui Kipling. Sub versuri este semnat Amiral (r) prof. Univ. dr. inginer Emil Cico Dumitrescu. „Sunt tot aşa, ca nişte gânduri de-ale mele”, ne lămureşte amiralul.

„Chiţac şi Diamandescu jucau table şi beau whisky”

Pe cine vedeţi vinovat pentru mineriada din iunie 1990? Multe indicii conduc spre Ion Iliescu.

Minerii aduşi în Bucureşti au fost instigaţi. Nu ştiu cine i-a adus. Sunt supoziţii că Iliescu i-a chemat. După aceea a regretat că le-a mulţumit. Nici nu ştiţi voi ce rău i-a părut, cât a regretat, dar ce era să facă? Cum să-i convingi să plece? Printre mineri am văzut unii cu nişte salopete cam curate. Nu prea erau de mineri. S-au dus şi acasă la Dumitru Mazilu. Au fost foarte multe lucruri suspecte.

Ulterior aţi fost cercetat pentru subminarea puterii de stat, din cauza modului în care v-aţi implicat în evenimentele din iunie ’90. Ce aţi făcut mai exact?

Păi, eu ştiu? N-am făcut nimic. Nu v-am spus că am luat bătaie? Au dat în mine ca într-un sac. M-am dus atunci repede, la sediul poliţiei, pe Ştefan cel Mare. Chiţac (n.r. – Mihai Chiţac era ministru de Interne în iunie 1990) juca table cu Diamandescu (n.r. – Corneliu Diamandescu era şeful Inspectoratului General de Poliţie în iunie 1990). Beau whisky şi jucau table, asta făceau!

Aţi avut multe probleme cu justiţia după 1990!

Eram consilier la Securitate Naţională şi a venit unu’ la mine în audienţă, pentru nişte potlogării care se întâmplă. A afirmat că a dat două milioane-jumate de dolari la Guvern. Şi ăsta s-a dus la procurorul Doană, care a spus că i-am spus eu lu’ ăsta să-mi dea 200.000 de dolari, ca să-i recuperez banii. Mihai Florin, om de afaceri, e ăsta care s-a plâns la mine. Acum a dispărut. Eu nu i-am cerut niciun ban.

Ce motiv ar fi avut cineva să inventeze astfel de lucruri?

Păi, eu ştiu? Procurorul Doană m-a întrebat pe mine odată cine s-a opus de la Cotroceni să fie el procuror general. I-am zis că nimeni. Şi atunci m-a avertizat că are o declaraţie de la unu’ care susţine că mi-a dat două Rolexuri de aur, unul pentru mine şi unul pentru Iliescu. Eu nici nu port Rolex. Ăsta e ceas de geambaşi.

Aţi fost audiat şi în „Dosarul Revoluţiei”!

Da. M-au chemat că de ce am apărut pe post să chem trupele la Bucureşti. Dacă aşa a primit Brateş prin telefonul operativ? Brateş a primit-o şi am citit-o eu pe post, că el a zis că nu are credibilitate să facă un anunţ militar.

În acest moment mai ocupaţi vreo funcţie publică?

Nu, sunt pensionar şi atât. Mai sunt în consiliul de administraţie la Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, dar e aşa, voluntariat. Nu iau niciun ban de acolo.

Noi în decembrie

de Cico Dumitrescu

Noi nu am fost golani
şi nici eroi
Nu ne-am bătut pe străzi pentru ciolane
Şi nici cu regi la masă
n-am stat noi
Visând s-avem sub perne milioane
N-am fost nici dizidenţi, nici cerşetori
Ca noi au fost
în ţară sute, mii
Şi s-au luptat în prag
de Sărbători
Să vină Moş Crăciun pentru copii
S-avem în casă cald, s-avem lumină
Să ne privim
în faţă zâmbitori
Şi liberi în gândire,
şi-o viaţă mai senină
Şi unul despre altul
să nu fim temători
Noi n-am dorit puterea
şi nici biciul
Cum alţii azi pretind
c-am fi dorit
Dar e păcat atunci
când sacrificiul
Nu este respectat,
ci pângărit.

George Marinescu:”Europa Liberă a trâmbiţat luni de zile că singurul înlocuitor pentru Ceauşescu este Ion Iliescu. Deci nu era o noutate. Occidentul ne îndoctrinase, ne manipulase, ca să zic aşa, cu o astfel de ştire” „Da, am manipulat“


Deşi nu a avut prompter, George Marinescu a citit impecabil, după cum i-au dictat „emanaţii“ Revoluţiei.
Fostul prezentator al Telejurnalului (între 1969 şi 1990) recunoaşte că televizorul a cam minţit poporul în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. A citit comunicatul despre sinuciderea „trădătorului Milea“, apoi şi-a făcut „mea culpa“ în direct. După 20 de ani, Marinescu admite că a spus multe aberaţii pe post.

George Marinescu a fost odată cel mai cunoscut prezentator de la TVR. În zilele când se urca la bordul Trabantului său, nu puţine erau femeile care-l petreceau cu privirea pe calea Dorobanţilor către intrarea din strada Ermil Pangratti.

Între 1969 şi 1990 a prezentat Telejurnalul de la postul public de televiziune. A făcut Revoluţia într-o echilibristică periculoasă, trecând în numai câteva ore de la statutul de sol al ceauşismului muribund la cel de entuziast luptător împotriva teroriştilor din TVR. George Marinescu a fost ultima voce „încătuşată” din TVR, anunţând, în dimineaţa de 22 decembrie 1989, că „Ministrul forţelor armate (n.r. – generalul Vasile Milea) a acţionat ca trădător împotriva independenţei şi suveranităţii României şi, dându-şi seama că este descoperit, s-a sinucis”.

Conştient de situaţia sa ingrată, George Marinescu şi-a făcut autocritica la câteva minute de la proclamarea Televiziunii Române Libere: „Îmi fac mea culpa în numele colegilor din Televiziune”.

ajuns după Revoluţie un apropiat al Guvernului României, fiind numit director la televiziunea Executivului. A rămas în acest post timp de şapte ani.

Acum are 70 de ani şi prezintă o emisiune politică la Televiziunea România de Mâine, postul TV al Universităţii Spiru Haret, instituţie de învăţământ ghidată de Aurelian Bondrea, cel care a cadorisit-o cu cele mai înalte grade academice pe analfabeta Elena Ceauşescu. Fostul prezentator al Actualităţilor ne-a primit în biroul său de lucru de la „Spiru”.

Chiar dacă nu mai are Trabantul şi nu mai emite în prime-time, septuagenarul tot mai primeşte câte un compliment de la mult mai tinerele sale colege de televiziune: „Domnule Marinescu, arătaţi foarte bine astăzi!”

Viaţa în direct, într-un „război informatic”

„Adevărul”: Cum era, domnule Marinescu, viaţa de prezentator la Telejurnal acum 25-30 de ani?

George Marinescu: Era clar că pe-atunci nu spuneai ce voiai tu, ci ce trebuia spus. Libertatea de exprimare este cel mai mare câştig adus de Revoluţie, exprimarea liberă, dar nu orice prostie, să fim bine înţeleşi. Cine spune că azi nu mai există cenzură se înşală amarnic. Există cenzură şi la TF 1, şi la TF 2, şi la Antena nu ştiu care din Germania, şi la CNN. Este cineva care are puterea să elimine ştirile. Apoi, autocenzura este cel mai mare cenzor. Zici, bă, de asta nu sunt prea sigur şi mai bine o scot. Nu este nicio ruşine, peste tot e la fel. Cine spune „dom’le, eu îmi fac de cap şi spun ce vreau” minte!

Cum funcţiona autocenzura la dumneavoastră?

După atâţia ani de experienţă învăţasem şi eu ceva, că d-aia mi-a dat statul cap. Ştiam că asta nu e voie să spui, asta o spui altfel, aici trebuie umflat şi spus într-un anume fel. Am fost şef de secţie externă la Actualităţi şi prezentator. Vreo 21 de ani am avut aceste două funcţii. Am urcat pe scara ierarhiei. Am fost reporter 3, reporter 2, reporter 1, apoi din nou aceiaşi paşi, dar ca redactor. Treptele astea erau în funcţie de pregătirea profesională.

Care a fost cel mai greu moment din punct de vedere profesional?

Cel mai greu a fost la Revoluţie. Era a doua zi, pe 23 decembrie, seara, când s-a tras pe culoarul studioului patru. Gloanţe de foc, muniţie de război. Îl aveam pe Cornelius Roşiianu alături, prezentam un grupaj de ştiri şi, la un moment dat, s-a stins lumina şi în regie, şi în studio. Am rămas pe întuneric, orbi, ca nişte cârtiţe. Instinctiv, el a întins mâna stângă, eu am întins mâna dreapta. Ne-am prins mâinile şi ni le-am strâns. Am văzut că luminiţele roşii de la camerele de luat vederi erau aprinse, deci se transmitea în continuare. I-am spus lui Cornelius, într-un „aparté”, să nu se audă pe post: „Camerele merg. Noi suntem în emisie. Noi trebuie să spunem orice, numai să nu inducem panică în rândul telespectatorilor”.

Că lumea putea spune orice: că a căzut televiziunea, că au ocupat-o teroriştii, că ne-au căsăpit. Ne-au trecut pe amândoi cele mai teribile sudori, din creştet până în pantofi. A trebuit să improvizez nişte vorbe, nişte prostii, numai să nu se sperie lumea. Am improvizat aşa, în beznă, vreme de un minut. Am revăzut caseta şi m-a pufnit râsul faţă de ce deşteptăciuni am putut să debitez atunci. Dar nu mă întrebaţi, că nu-mi mai amintesc acel discurs. A fost groaznic, mă gândeam că putem fi făcuţi sită.

De la Televiziunea Română Liberă, George Marinescu a ajuns direct la Guvernul României

Dispozitivul diabolic

Pe 22 nu v-a fost frică să nu induceţi panică? Spuneaţi că vin teroriştii spre Televiziune, că sunt bombe la subsolul TVR şi îndemnaţi lumea să vină să vă apere…

Dragă, ce se întâmplă… În acele zile şi nopţi, noi trebuia să dăm nişte informaţii pe care nu aveam cum să le verificăm. Eu am stat două săptămâni în Televiziune şi am dormit după nişte dulapuri. Nu aveai cum să te duci afară, doar operatorii se mai duceau. Nu aveai cum să verifici informaţiile care îţi veneau.

De ce trebuia să daţi nişte informaţii? De unde acest trebuia?

Pentru că trebuia să ţinem la curent lumea cu ce se întâmplă. Evident că triam informaţiile, nu dădeam orice. Ziceam se spune, se pare, adică n-o dădeam la modul cel mai sigur. Au venit cu acea maşinărie infernală. Era şi amiralul Cico şi am zis că militarii trebuie să ştie despre ce e vorba. Deşi am intrat imediat la idei. Cum au venit ăştia cu dispozitivul ăsta diabolic? Dacă sare în aer aici, la televizor?

V-aţi gândit că eraţi manipulat, iar manipularea asta o transmiteaţi mai departe telespectatorilor?

În orice perioadă istorică, inclusiv astăzi, televiziunea manipulează. Voit sau nevoit, de cele mai multe ori voit. Au existat, oricum, terorişti la Revoluţie. Eu am avut un vecin de bloc care a fost împuşcat din stradă, cu un glonţ de război. I-a distrus toată falca.

De unde ştiţi că erau terorişti?

Pentru că armata trecuse deja de partea poporului. Şi încă nu se împărţiseră arme la civili.

Revoluţia în direct a fost o manipulare?

Fără voia noastră... Am transmis şi noi unele informaţii care s-au înscris în acest război informatic secret. Fără doar şi poate.

Admiteţi că aţi fost manipulat şi aţi manipulat mai departe?

Absolut. Dar fără voia noastră şi fără voia altora.

Trebuie să existe o voie, undeva…

Dom’le, nu ştiu, probabil că o fi fost cineva care urmărea ceva. Da, am spus de cutia aia galbenă cu butoane că e un dispozitiv diabolic. Asta era o minciună, fiindcă aparatul ăla era cu totul altceva. Eu i-am crezut pe ei, când au adus-o, pentru că erau militari. Nu am vrut să mă dau deştept, să vorbesc eu peste ei.

Nu a funcţionat în mintea dumneavoastră mecanismul care vă spunea să vă supuneţi puterii? Cei care au venit cu dispozitivul diabolic păreau a fi reprezentanţii noii puteri…

Nici gând de aşa ceva. Nu aveai timp să te gândeşti la aşa ceva.

Marinescu, anunţând sinuciderea generalului Vasile Milea

„Dacă au început să se sinucidă între ei…”

Aţi fost singurul om de la Revoluţie care şi-a făcut „mea culpa”. Aţi spus: „Îmi cer iertare în numele colegilor din Televiziune”. Era 22 decembrie după-amiaza. Nu v-aţi gândit că se poate întoarce cursul evenimentelor?

Aşa este, lucrurile erau foarte fluide, dar mi-am luat inima în dinţi şi am zis că aşa e bine să fac. Mulţi mi-au spus că am făcut o prostie mare de tot. Mi-am cerut scuze pentru ceva ce nu făcusem eu. Prezentasem tot felul de ştiri cu recorduri interplanetare la recoltat tone de sfeclă. Minciuni, era clar. Soţia mea era acasă, cu fiică-mea, care era elevă. Au primit un telefon, voce de bărbat, nu ştiu nici acum cine a fost. I s-a spus că domnul Marinescu trebuie să ajungă urgent acasă. „Pentru ce?”, a întrebat nevastă-mea. „Vorbeşte prea mult”, i s-a răspuns. Era în după-amiaza zilei de 22.

Decizia de a vă face „mea culpa” în direct şi la câteva ore de la fuga lui Ceauşescu, a fost influenţată şi de faptul că aţi fost ultima voce care a citit la televizor mesajele trimise de secretarii lui Ceauşescu? Aţi citit în dimineaţa zilei de 22 decembrie, de câteva ori, comunicatul cu privire la sinuciderea „trădătorului Milea”.

Eu am vrut să înregistrez comunicatul şi apoi să fie dat de câte ori era nevoie. Mi s-a spus că nu se poate, că vor apărea corecturi de la o oră la alta. Şi atunci am început să mă plimb în pauze prin studio şi am spus: „Dacă au început să se sinucidă între ei, înseamnă că ăsta e începutul sfârşitului”. Nimeni n-a îndrăznit să râdă sau să spună ceva. Eram tensionat. Îmi crescuseră adrenalina şi pulsul. Atunci m-am îmbolnăvit de hipertensiune.

Cât de liberă era Televiziunea Română Liberă?

Şi dacă îmi puneam această întrebare, n-aş fi putut afla răspunsul de-acolo, dintre patru pereţi. Se vorbeşte de diversiuni şi de manipulări. Să vă spun finalul poveştii cu stingerea luminii din studio. A fost o prostie făcută de un inginer. Ăla, săracu’, vai de capul lui, s-a speriat când a văzut că se trage pe hol, s-a dus la panoul de comandă şi a tras de ceva pe acolo. El a crezut că or să vadă teroriştii lumina şi vor trage înspre noi. Uitând un fapt elementar: că studioul patru nu are nicio palmă de fereastră.

Ce era în mintea dumneavoastră când l-aţi văzut pe Ion Iliescu intrând în direct la Televiziunea Română în după-amiaza de 22 decembrie?

Europa Liberă a trâmbiţat luni de zile că singurul înlocuitor pentru Ceauşescu este Ion Iliescu. Deci nu era o noutate. Occidentul ne îndoctrinase, ne manipulase, ca să zic aşa, cu o astfel de ştire.

De unde veneau ştirile pe care le citeaţi pe post? Aţi verificat vreodată?

Nu ştiu de unde au venit! Nu ştiu, efectiv nu ştiu!

Dacă nu ştiaţi, de ce le-aţi mai citit?

Pentru că nu puteam verifica. Ar fi însemnat să nu mai dăm nimic. Sau să spunem: „Gata, ho! Ţinem o şedinţă, tragem cortina şi revenim după aceea”.

N-ar fi fost mai cinstit?

Haideţi, nu fiţi copii!

„Cu prim-ministrul vorbeam când simţea nevoia”

Cum a continuat viaţa dumneavoastră după Revoluţie?

Am plecat din TVR în octombrie ’90, când m-am mutat la Guvern şi am înfiinţat acolo studioul de televiziune al Guvernului.

A fost o perioadă bună?

Da, am stat acolo vreo 7 ani. Am zis că îmi pun în valoare cunoştinţele mele de televiziune.

Petre Roman l-a adus pe Marinescu la Guvern

De ce n-aţi ales o televiziune privată?

Am lucrat şi la Tele 7 abc, dar, din păcate, în câteva luni a dat chix. Din ’97 până în ’98. Iar la postul TV România de Mâine lucrez de zece ani.

Slujba de la Guvern aţi văzut-o ca pe o recompensă?

Pentru ce?

Pentru că v-aţi făcut bine treaba la Revoluţie…

Nu, nici prin cap nu mi-a trecut.

Ce făceaţi la această televiziune a Guvernului?

Înregistram şedinţele de Guvern. Făceam interviuri cu prim-ministrul şi cu alţi miniştri. Cu prim-ministrul vorbeam când simţea omul nevoia şi mai puneam şi eu unele întrebări.

V-au plăcut anii de după Revoluţie?

Deloc… sau nu în totalitate.

Cine e de vină pentru anii ăia neplăcuţi?

Nu ştiu, nu sunt judecător. Cine e de vină pentru ce se întâmpla atunci în Piaţa Universităţii? Sau cu minerii?

Păi nu ştiţi cine e de vină pentru mineri şi pentru Piaţă?

Eu am opinii oarecum separate. Pe vremea lui Constantinescu, în ’99, când au venit minerii a nu ştiu câta oară, n-a fost tot mineriadă? Sau a fost vreun bal mascat?

Ştiţi bine ca în ’99 nu au fost chemaţi precum în ’90.

Vă înşelaţi amarnic, dar asta este altă poveste… Ar însemna să vă mai ţin o jumătate de oră şi eu mă cam grăbesc.

Constantin Dobre: „i-am trimis mai multe mesaje pentru o dezbatere faţă în faţă pe tema comploturilor anti-Ceauşescu şi a trădărilor de ţară, dar de fiecare dată m-a tratat cu o tăcere asurzitoare. Ce să-i faci? Laş, trădător”

Minerii
LUPENI 1977. Constantin Dobre, în stânga lui Nicolae Ceauşescu (centru)
LUPENI 1977. Constantin Dobre, în stânga lui Nicolae Ceauşescu (centru)

 

La 19 ani de la lichidarea „originală” a fenomenului Piaţa Universităţii, răspunsurile sunt încă în minoritate, într-o ţară în care, pentru a repeta un clişeu, trecutul este infinit mai greu de intuit decât viitorul. Istoria rămâne însă, până la capăt, ironică şi paradoxală: una dintre figurile legendare ale Văii Jiului din anul de graţie 1977 a fost martorul direct al experimentului teribil care a înecat în sânge Bucureştiul în iunie 1990. Constantin Dobre vorbeşte astăzi, în premieră, despre “amintirile greţoase” ale primei mineriade, despre cuplul Iliescu-Măgureanu, dar mai ales despre cum au fost tăiate inocentele “flori” Vestice de către “secera” Estică.

EVZ: Domnule Dobre, vă pun din start această întrebare, deşi probabil ea ar fi trebuit să fie ultima. În 1977, minerul era un erou – îndrăznise să conteste ordinea socialistă şi să-şi ceară drepturile. În 1990, „omul negru” a schimbat târnăcopul pe bâtă şi a venit pe aripile „democraţiei originale” să facă ordine la Bucureşti. Scenariul avea să se mai repete de câteva ori în deceniul care a urmat mineriadei din 13-15 iunie. Când a fost, până la urmă, minerul egal cu el însuşi?
 

Constantin Dobre: Indiscutabil, minerul din Valea Jiului a fost egal cu el însuşi, şi chiar mai mult decât atât, doar în timpul revoltelor minereşti din luna fierbinte a lui august 1977, atunci când regimul comunist din România se afla pe “creasta valului”, iar conducătoriii săi făceau “valuri” în lumea vestică prin trâmbiţarea necontenită a „indepedenţei” faţă de Moscova. Cu alte cuvinte, minerul revoltat al Văii Jiului din august 1977 şi-a manifestat sfidarea, îndrăzneala, curajul, simţul dreptăţii şi revolta împotriva guvernanţilor comunişti, într-un context istoric în care nici cei mai iluştri clarvăzători sau futurologi n-au îndrăznit să prevadă zdruncinarea sau colapsul comunismului.

Minerul din 1977 era perfect conştient de urmările şi consecinţele actului său de bravură pentru că nici nu i-a trecut prin cap ca cineva din interiorul ţării sau din afara ei să-i vină în ajutor. Să fim drepţi şi cinstiţi: în afară de câteva luări de poziţii personale din interiorul ţării şi, pe plan extern, la Europa Liberă şi Amnesty International, nimeni nu a sărit în ajutorul minerului brav şi sacrificat al Văii Jiului. Vorbind despre sacrificii şi suferinţe, trebuie să precizez că nu toţi minerii revoltaţi au avut de suferit.

Poate că cititorilor li se va părea bizar, dar din datele precise pe care le deţin acum, documente din dosarele întocmite de fosta Securitate pe numele meu, pot spune cu certitudine, dar şi cu durere, că am fost cam singurul expulzat din Valea Jiului, din ordinul personal al şefului Securităţii de atunci, Nicolae Pleşiţă. Sigur, mi s-ar putea reproşa că şi alţii au fost expulzaţi din Valea Jiului şi, chiar mai mult, că unii mineri au făcut puşcărie.

Răspund cu seninătate şi blindat cu probe: cu excepţia unui colaborator al meu – care, la rândul lui, m-a trădat şi a devenit colaboratorul Securităţii; nu-i dau numele pentru că este decedat, Dumnezeu să-l ierte – nici unul nu s-a remarcat în mod deosebit în timpul revoltelor minereşti din 1977, iar pedepsele primite au fost rezultatul unor acţiuni personale care nu au avut de-a face cu pregătirea, organizarea şi conducerea revoltelor minereşti. Că după decembrie 1989 au fost aduşi la rampă şi făcuţi “eroi” tocmai cei care, chipurile, făcuseră puşcărie pentru greva din ’77 este altă poveste pe care nu este cazul s-o dezvolt aici. Fac doar precizarea că nici până acum acei “eroi” nu şi-au făcut publice dosarele de Securitate.
Vremuri tulburi, când se poate muri uşor şi neaşteptat

Revin la întrebarea dumneavoastră şi vă pot spune cu exactitate că ticăloşirea şi pervertirea minerului din Valea Jiului au început imediat după revoltele minereşti din august 1977. Încep cu mine şi vă pot asigura, cu probe scrise de mână şi semnate, că toţi colaboratorii mei, fără excepţie, au dat Securităţii informaţii despre mine, iar majoritatea au devenit informatori şi/sau colaboratori ai Securităţii. Mai mult, Securitatea a dispus recrutarea în masă de colaboratori şi informatori la toate locurile de muncă în subteran şi la administraţiile minelor din Valea Jiului, inclusiv la nivelul fostei Centrale a Cărbunelui din Valea Jiului (CCVJ).

Dacă mai adăugăm că imediat după revolte a început militarizarea Văii Jiului şi că nimeni nu putea fi angajat fără să treacă mai întâi prin biroul securistului afiliat fiecărei întreprinderi miniere, avem răspunsul şi tabloul aproape complet al pervertirii şi ticăloşirii minerimii, cu toate consecinţele sinistre cunoscute azi. Aşa şi numai aşa se poate explica lipsa de reacţie, revoltă sau cel puţin protest din partea minerilor Văii Jiului când, în anul 1984, s-a trecut de la şase ore la opt ore de muncă pe zi – doar eu am depus la Registratura CC al PCR din Bucureşti trei proteste scrise.

Asa şi numai aşa se poate explica lipsa oricărui sprijin public acordat muncitorilor revoltaţi de la Braşov, în 1987, din partea “eroilor din ‘77” – doar eu am protestat public în faţa CC al PCR la data de 17 noiembrie 1987. Aşa şi numai aşa se poate explica lipsa totală de atitudine publică din partea “eroilor din ‘77” împotriva descinderii minerilor Văii Jiului la Bucureşti în sprijinul FSN-lui doar eu am făcut greva foamei, în noaptea Învierii a anului 1990 în faţa Mitropoliei şi a fostului sediu al Parlamentului, înfruntându-l chiar şi pe Virgil Măgureanu, pe 25 aprilie 1990, care m-a avertizat că nu mi se permite instalarea în fruntea minerilor Văii Jiului şi m-a ameninţat că “este o vreme tulbure când se poate muri uşor şi neaşteptat”.

Mai mult, am transmis repetat minerilor Văii Jiului mesajul să nu se amestece în luptele politice pentru putere şi în special să nu sprijine FSN-ul pentru că liderii principali erau total aserviţi Moscovei. În sfârşit, aşa şi numai aşa se pot explica monstruozităţile minereşti din iunie 1990, în Bucureşti.

Aţi fost unul dintre liderii grevei din 1977. 13 ani mai târziu, în iunie 1990, vă aflaţi la Bucureşti, unde aţi văzut, de la faţa locului, mineriada. Cum s-au văzut, prin ochii lui Constantin Dobre, “mărirea” şi ”decăderea” minerilor din Valea Jiului?

E o întrebare bună. Despre “mărirea” minerilor Văii Jiului am relatat anterior. Mă rezum aici la “decăderea minerilor Văii Jiului”. Aş putea dezvolta subiectul pe zeci de pagini. Relatez doar două episoade la care am asistat îndurerat şi total neputincios. Ele îmi răscolesc amintiri greţoase şi macabre, dar românii, în special cei tineri, trebuie să cunoască şi să nu uite. Este o mărturie publică dată în premieră. Iat-o: La data de 14 iunie 1990 am fost martor ocular la două evenimente de o barbarie şi o cruzime rar întâlnite.

Din capul locului precizez că la acea vreme locuiam în fostul Hotel Majestic, camera 309 şi eram angajat la Ministerul Afacerilor Externe, Departamentul Arhivă. La acea dată, MAE se afla în clădirea Guvernului de azi, pe tot etajul patru, ultimul al acelei clădiri. Pe partea către Piaţa Victoriei se afla o terasă lungă şi lată de circa 2 – 2,5 metri. Veţi vedea de ce o aduc în discuţie.

Revin. Din Hotelul Majestic am văzut cum un biet student – înăltuţ, blond, slăbuţ, cu plete până sub urechi, îmbrăcat doar în cămaşă şi blugi) – aflat pe acoperişul Universităţii, pe jumătate în afara ferestrei podului de pe acoperiş, a fost împins spre spate, s-a dezechilibrat, s-a rostogolit şi a căzut pe cimentul din spatele Universităţii. Abia atunci au început scenele de oroare şi animalism: o mulţime de mineri, dar mineri-mineri, nu pretinşi – cred că nimeni nu mă poate acuza că nu aş fi putut sau nu aş putea să deosebesc minerii de cei care s-au pretins sau se pretind a fi mineri, oricât s-ar strădui să mimeze gesturile şi mimica minerilor adevăraţi – au năvălit peste acel tânăr student şi l-au tocat, pur şi simplu, cu picioarele, bâtele, răngile şi furtunurile de cauciuc cu inserţii de metal, prevăzute la ambele extremităţi cu conecţii metalice.

Cunosc acel tip de furtunuri, folosite în minele de cărbune pentru pomparea presiunii de ulei la stâlpurile metalice de susţinere a tavanului şi la combinele pentru tăierea cărbunelui. Retrăiesc aievea strigătele bestiale şi chemările animalice la linşaj, scormonirea ochilor cu călcâiele cizmelor, depărtarea picioarelor şi lovirea şi călcarea repetată a testicolelor…

Imploram agresorii să înceteze pentru că profanau cadavre”

Al doilea eveniment oribil la care am fost martor ocular, de pe terasa de care vă vorbeam, s-a desfăşurat chiar pe pajiştea din faţa Guvernului. Acolo a avut loc alt măcel executat cu bestialitate atât de mineri, cât şi de indivizi civili, de data asta fiind vorba de 11 victime. Atât civilii cât şi minerii erau înarmaţi cu tot felul de unelte ucigaşe: ciomege, furtunuri de cauciuc, răngi, cozi de topor, bâte de diferite forme şi dimensiuni. Ceea ce-i deosebeau pe mineri de civili erau securile – specifice mineritului: coada de aproximativ 80-90 cm, lamele şi muchiile scurte, iar raportul distanţelor dintre coadă şi lamă şi coadă şi muchie era de 1 la 3 – purtate numai de către mineri.

În Piaţa Victoriei se aflau circa 150-200 de mineri şi civili. 14 iunie 1990 a fost o zi foarte călduroasă şi senină. Am văzut cu ochii mei, alături de 10-15 persoane, cu toţii aflaţi pe terasa clădirii Guvernului de la etajul patru, cum erau aduşi, cu diferite maşini, în mijocul acelei mulţimi de barbari, mai mulţi “suspecţi”, în general tineri. Cei care-i coborau din maşini îi ţineau de mâini şi intenţionau să-i ducă spre sediul Guvernului. Dacă la coborârea din maşini săracele victime încă se ţineau pe picioare, după trecerea prin acea mulţime de barbari nemiloşi erau târâte şi atârnau în mâinile unor civili şi mineri ca nişte zdrenţe însângerate.

Erau nişte “trofee” de război aruncate pe iarba din faţa guvernului. Chiar şi acolo, deşi tinerii zăceau nemişcaţi, mineri şi civili se repezeau şi-i jucau cu picioarele, îi loveau cu bâtele peste tot, în special peste faţă. Degeaba însă, săracii oameni erau deja morţi pentru că nu schiţau nicio mişcare şi nu scoteau niciun strigăt. Singurele ţipete veneau din partea noastră, cei de pe terasă, prin care imploram agresorii să înceteze pentru că profanau cadavre.

Rememorând aceste lucruri simt că mă prăbuşesc de ciudă, de nervi, de greaţă, de nimicnicia şi josnicia sufletească a minerului Văii Jiului din iunie 1990 la Bucureşti. Mă întreb: am eu dreptul să fac publice scenele descrise mai sus? Răspunsul normal ar fi nu. Pe de altă parte, cred că am dreptul, ca fost lider al minerilor Văii Jiului din anul 1977, nu numai să fac cunoscute opiniei publice ororile descrise mai sus, dar chiar să şi cer public autorităţilor judecătoreşti din România să se autosesizeze pentru arestarea, judecarea şi pedepsirea autorilor morali şi faptici ai masacrelor bestiale la care, din nefericire, am fost martor ocular.

Domnule Dobre, sunteţi un bun cunoscător al mişcărilor de tip sindical. Lămuriţi-mă, de ce s-ar mobiliza mii de oameni, pentru a veni sute de kilometri până la Bucureşti, cu scopul declarat de a “planta flori în Piaţa Universităţii”?
Răspunsul la această întrebare necesită câteva nuanţări. O derivată a întrebării dumneavoastră este o altă întrebare: de ce, în special, minerii din Valea Jiului? Mă grăbesc să răspund: pentru că acolo, în Valea Jiului, încă din anul 1977, informatorii şi colaboratorii Securităţii se aflau pe metru pătrat.

Emanaţii” Revoluţiei cunoşteau în amănunt “subiectul” Valea Jiului, vezi înfiinţarea SRI-lui pe scheletul fostei Securităţi. Sigur, dacă adăugăm faptul “alegerii” liderilor LSMVJ – Liga Sindicatelor Miniere din Valea Jiului, noul sindicat înfiinţat în martie 1990 – pe posturi de “cozi de topor docile”, îmbuibaţi cu bani şi facilităţi fără limite, mână-n mână cu administratorii întreprinderilor miniere, cu “grangurii” CCVJ-lui şi cu liderii locali FSN, cu toţii gata de atac la orice instigare de la “centru”, avem răspunsul la “scopul declarat de a planta flori în Piaţa Universităţii”.

Ce s-a întâmplat atunci în Piaţă? Nu mă refer la mineriadă în sine, ci la zilele premergătoare ei. Ştiu că mergeaţi acolo, stăteaţi ore în şir alături de participanţi. Puteţi să-mi descrieţi atmosfera, oamenii? O parte din presa vremii a etichetat fenomenul ca “fascist”, vorbind despre “îngerii slinoşi” şi „ducatul haosului”.
Fenomen “fascist”? „Îngeri slinoşi”? „Ducatul haosului”? Nimic mai fals şi denigrator! V-o spune un om care a trăit şi făcut istorie, cu experienţă şi ochi format în aprecierea naturii şi esenţei unui fenomen demonstrativ inocent, sincer, pasionat, cântat şi dansat, dar şi teribil de provocat, infiltrat, trădat şi manipulat. Pe de altă parte, metaforic vorbind, a fost un fel ‘clash’ mental Vest versus Est cu consecinţa previzibilă a tăierii inocentelor “flori” Vestice de către “secera” Estică. Ştiu ce vorbesc pentru că la acea dată eram mult mai informat decât alţii şi cunoşteam natura şi mentalul criminal al celor care puseseră mâna pe putere în România.

“O să vezi tu greva foamei după ce vom chema minerii să discute cu tine

Cum a ajuns Constantin Dobre, dintr-o figură eroică a Văii Jiului, un proscris, un “golan” căutat de mineri în zilele lui 13-15 iunie 1990 pentru a fi “corectat”? Povestiţi-mi ce aţi făcut în acele zile, dar mai ales de ce credeţi că aţi fost pus pe lista indezirabililor.
Aceasta întrebare îmi aduce aminte de două întâmplări ciudate şi prevestitoare. Prima “întâmplare”: atunci când în noaptea zilei de 22 decembrie 1989, după ce am ţinut un discurs, din balconul Primăriei din Petroşani, mulţimii adunate. Discursul meu a fost ferm şi teribil de “fascist”: am cerut arestarea imediată a tuturor ofiţerilor de Securitate şi Miliţie, a tuturor directorilor din întreprinderile miniere, inclusiv a celor din conducerea CCVJ, a tuturor şefilor de BDS (Birou Documente Secrete) şi servicii de personal, a liderilor de partid şi sindicat, plus
confiscarea şi ţinerea sub lacăt a tuturor arhivelor, în special cele de la Miliţie şi Securitate.

La revenirea de pe balcon în sala de consiliu a FSN toţi “aleşii” aveau mutrele pământii, şuşoteau între ei, iar Directorul General al CCVJ sosise deja acolo, se agita şi vorbea cu fiecare în parte. Ce a urmat? Am fost acuzat de către toţi “aleşii” – cu excepţia unuia care a spus “eu zic să nu ne jucăm cu focul”, fiind repede pus la punct de către Directorul General cu cuvintele “vezi că tu n-ai călcat pe la serviciu în ultimele două zile. S-ar putea să te pun nemotivat şi să-ţi desfac contractul
de muncă” – că propunerile mele sunt prea dure
, că nu mă consultasem cu ei în prealabil şi că gândirea mea era tipic “legionară”.

A doua “întâmplare”: în noaptea Învierii, anul 1990, am făcut greva foamei împotriva lui Iliescu şi a ciracilor lui apropiaţi pentru că instigau şi manipulau minerii Văii Jiului în scopuri politice. Atunci, aproape de sfârşitul protestului s-a apropiat de mine ofiţerul care se ocupa cu securitatea vechiului Parlament şi mi s-a adresat astfel: “O să vezi tu greva foamei după ce vom chema câţiva mineri să discute cu tine”. Ciudat, înainte de a veni către mine, ofiţerul respectiv a avut o scurtă întrevedere cu Virgil Măgureanu, pe care îl vedeam atunci pentru prima oară în carne şi oase, după nenumăratele noastre întâlniri din anii ’80. Măgureanu s-a făcut că nu mă vede, ţinea un tort rotund în mâini şi a intrat într-o maşină neagră care a demarat în trombă chiar pe lângă mine. Acestea au fost doar două “întâmplări” din lungul şir al altor “întâmplări” care mi-au marcat destinul
„Mega-Tartorii Sforari au fost ultra-confidenţii Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu

În puţinele intervenţii publice pe care le-aţi avut după Revoluţie, aţi susţinut că nimic din acel iunie 1990 nu este întâmplător. Cu alte cuvinte, totul ar fi fost planificat cu minuţiozitate. Cine sunt sforarii, domnule Dobre? Dar, mai ales, unde mai sunt de găsit sforile?
Suflarea românească nu m-a văzut niciodată pe “sticlă”: nu ştie cum arăt, vorbesc şi gândesc. A avut mare grijă Virgil Măgureanu de asta. Apropo de “dom’ profesor”: i-am trimis mai multe mesaje pentru o dezbatere faţă în faţă pe tema comploturilor anti-Ceauşescu şi a trădărilor de ţară, dar de fiecare dată m-a tratat cu o tăcere asurzitoare. Ce să-i faci? Laş, trădător şi fariseu încă de pe vremea când ne-am cunoscut prima dată şi m-a rugat în genunchi şi cu mâinile încrucişate să-l ajut să înşele vigilenţa Securităţii pentru că, deşi era omul lor, era suspectat că joacă pe mai multe fronturi.

Revin la întrebare. Mega-Tartorii Sforari au fost doi, ultra-confidenţii Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu. În ceea ce priveşte sforile, ele se găsesc, mai greu dar nu imposibil, în arhiva SRI – în special dosarul „operaţiunea Dâmboviţa” –, în registrele cu oaspeţi ale fostului Hotel Majestic – unde la acea vreme mustea de agenţi ruşi, văzuţi şi auziţi de mine, acţionând atât în Piaţa Universităţii, cât şi în barul sau pe culoarele hotelului – şi în arhivele cu n lăcate de la Moscova, că doar nu putem fi atât de naivi încât să credem că agenţii ruşi şi cozile lor de topor nu au avut grijă să-şi ascundă bine trecutul trădător şi criminal. De-aia mimează ei şi acum liniştea şi siguranţa.

În cazul lui Ion Iliescu s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Miron Cozma a fâcut câţiva ani de puşcărie, niciunul însă în contul evenimentelor din iunie 1990. Ştim sigur că există victime, printre ele poate chiar minerii manipulaţi grosolan. Există totuşi şi vinovaţi?
Avem dispunerea neînceperii urmăririi penale în cazul Ion Iliescu? Avem! Ştim sigur că există victime? Ştim! Ştim că şi astăzi victimile îşi cer dreptatea? Ştim! Cunoaştem numele asasinilor morali şi faptici? Cunoaştem! Suntem în Comunitatea Europeană? Suntem! Puterea de a decide şi dispune procedurile judiciare împotriva vinovaţilor stă în voinţa politică.

Şi dacă nu există voinţă politică, aceasta poate fi stimulată şi determinată să acţioneze împotriva criminalilor printr-o campanie
de presă unită, concertată şi stăruitoare atât pe plan intern, dar şi extern. După părerea mea, orice prioritate păleşte în comparaţie cu nevoia urgentă de reconciliere cu trecutul criminal şi tenebros al României recente. România trebuie să-şi asigure cetăţenii şi lumea civilizată că la noi a venit vremea domniei legii. Altfel pace socială şi politică nu va exista.