Victor Atanasie Stănculescu: „L-am ridicat în aer pe Ceauşescu ca să-i iau puterea“ „Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!”

Cum v-aţi asigurat că Ceauşescu, o dată scos din CC, este îndepărtat de putere?

Stănculescu: Acolo am avut un moment mare. Am fost eu „în aer”, de data asta. Dacă-i spune lui Maluţan să plece spre Bulgaria, să iasă, că era frontiera cea mai apropiată? Şi de acolo să schimbe? N-am ştiut etapa Snagov. Maluţan i-a raportat generalului Rus şi generalul Rus mi-a raportat mie telefonic că a aterizat la Snagov. Am fost foarte nelămurit – ce se întâmplă la Snagov? Nu era nimic organizat în zonă, paza era subţire. A fost un moment de cumpănă. Eram puţin dezorientat şi eu. I-am spus lui Rus să-i spună lui Maluţan, dacă decolează din nou, să spună ce spune Ceauşescu. Maluţan a raportat tot timpul.

Tovarăşul a vorbit cu primii-secretari de la judeţe şi i-a spus clar lui Maluţan: „Târgovişte! Oţelarii ne vor apăra”. Atunci m-am liniştit. Ordinul al doilea l-a dat Rus, nu-mi aparţine mie: „Nu mai zboară nimeni în spaţiul aerian românesc!”. Iar lui Maluţan: „Găseşte o soluţie ca să aterizezi, motivează ceva!”. Maluţan a aterizat aproape de Boteni, lângă şosea.

De ce nu i-aţi ordonat colonelului Suciu, comandantul de la Boteni, să-i ia acolo? Puteau fi în cazarmă la unu şi ceva, cu cinci ore mai devreme decât la Târgovişte.

Stănculescu: Nu ştiam dacă va reuşi Suciu să răspundă la ordin. Dacă e o problemă nepregătită, nu ai elemente… Nu ştiam: va răspunde, nu va răspunde…

După CC aţi plecat la MApN?

Stănculescu: Am fost la sediul vechi al ministerului. Acolo nu aveam maşină, dar a venit un locotenent-colonel cu maşina lui şi am plecat la minister, în Drumul Taberei.

Cum aţi ieşit din sediul CC?

Stănculescu: Pe uşa principală. Am deschis-o şi le-am spus oamenilor din piaţă: „Puteţi să intraţi”.
La ce oră aţi ajuns la sediul MApN?

Stănculescu: Pe la 1.05. L-am întrebat din nou pe Rus care e situaţia în spaţiul aerian, mi-a confirmat din nou că i-a dat ordin lui Maluţan să găsească o soluţie ca să nu intre să aterizeze în Combinatul de Oţeluri Speciale de la Târgovişte. S-a dat drumul la Televiziune. Atunci l-am chemat pe ministrul Telecomunicaţiilor, Pintilie, care era fost general de la Direcţia a V-a. Am avut două treburi cu el. Prima – să taie legăturile de la Securitate, că de-aia a fost Securitatea supărată pe mine.
I-am spus: „Taie legăturile de la Securitate! Şi spune-mi de unde se poate opri Televiziunea!” – care începuse.
Vă raportez într-o jumătate de oră”. A plecat, s-a întors, am tăiat legăturile pe la ora 1.20. „Televiziunea se poate decupla de la Palatul Telefoanelor, ultimul etaj”. „Bine, lasă atunci Televiziunea să meargă”.
Între timp mă ocupam să pregătesc ordinul pe care trebuia să-l semnez, cu unităţile. Am avut discuţia în contradictoriu cu Ilie Ceauşescu şi l-am convins să se retragă din biroul ministrului de acolo, să se ducă la el în birou. Am chemat ofiţerul operativ pe minister şi i-am spus: „Bagă-l pe tovarăşul Ilie Ceauşescu în biroul tău de serviciu şi încuie-l acolo!”. Încă nu ajunsese Petre Roman.

Din minister, generalul Ilie Ceauşescu discută la telefon cu fratele său Nicolae, care ajunsese la Snagov. Este ultima încercare a lui Ilie Ceauşescu de a-l convinge să pună un guvern prosovietic, cu Ion Iliescu în frunte.N-a spus în prezenţa mea. Discuta cu ataşatul militar sovietic, la minister, când a sunat Ceauşescu de la Snagov.

Când aţi ajuns la minister, nu era vreo maşină a Ambasadei sovietice pe acolo?

Stănculescu: Nu era nicio maşină. Eu n-am văzut-o.

De ce voiaţi să închideţi Televiziunea? Nu vă ajuta în acţiunea de rupere a lui Ceauşescu de Armată?

Stănculescu: Începuseră primele zvonuri. 20 de minute m-a şi agasat. Nu intrase încă în emisie… După aia a intrat Studioul 4. Atunci au început să apară cu bileţele. Pentru asta am vrut s-o tai. După aia am zis „lasă, mai bine să audă lumea”.

„Ce caută Militaru să dea ordine?”

Ce aţi simţit când aţi văzut că, la 14.45, pe televizor apare Lupoi şi spune că noul ministru al Apărării e generalul Militaru?

Stănculescu: Înainte de asta a fost Militaru, care a spus: „Mă adresez Armatei, încetaţi cu teroarea, nu mai trageţi!”. Când totul era deja închis, era către ora 2.30. Deci, un apel către Armată, care deja primise ordine clare. A fost prima încercare a lui Militaru de a reintra în cărţi.

Îl vedeaţi pentru prima oară în ziua respectivă?

Stănculescu: Atunci l-am văzut, da. Când mi-a dat telefon Sergiu Nicolaescu, i-am şi spus: „Ce caută Militaru să dea ordine, să anunţe Armata să se retragă în cazărmi? Asta e misiune militară, el e scos din Armată, nu-l recunoaşte nimeni”.

Apăruse căpitanul Lupoi…

Stănculescu: Eu, pe Lupoi, pe Cico Dumitrescu, pe alţii am vrut să-i arestez. Amândoi erau civili, deci nu făceau parte din organizarea ministerului. Am considerat că sunt nişte oameni care n-or să ne ajute să finalizăm mai departe ceea ce aşteptam. Trebuia să văd cine apare şi cine mişcă şi în favoarea cui mişcă.

Citate importante:
Dan Voinea: Dosarele Revoluţiei nu au fost finalizate pentru că nu a existat voinţă politică.
„Nu au fost finalizate aceste dosare pentru că a fost o imixtiune foarte puternică a factorului politic, care s-a manifestat permanent în cei 20 de ani, care au trecut din decembrie 1989 până în prezent. Mă refer la faptul că în timpul mandatului de preşedinte al domnului Iliescu asemenea cercetări nu s-au făcut, pentru că în decembrie 1989, cei care au preluat puterea făceau parte din fosta administraţie comunistă a lui Ceauşescu şi nu aveau interes ca cei care au făcut represiunea să suporte şi pedepsele pentru ceea ce au făcut. Presiunea politică s-a manifestat tot timpul prin numirea şefilor unor instituţii din Justiţie, cum ar fi Ministerul Justiţiei şi Parchetul General, prin numirea celor care gestionau aceste cauze”, explică Dan Voinea
 

Dan Voinea: „Nu regret participarea la procesul soţilor Ceauşescu, deoarece cu mine şi cu judecătorul nu a discutat nimeni că soţii Ceauşescu vor fi executaţi după proces, noi am mers acolo să începem procesul, de aia s-a întocmit şi un rechizitoriu, deşi nu aveam noi un dosar întocmit după toate regulile procedurale”.
––––––

25 decembrie 1989, ora 13.20. După ce au trecut prin vizita medicală – efectuată în biroul comandantului UM 01417 Târgovişte, colonelul Andrei Kemenici -, soţii Ceauşescu au fost duşi în sala de judecată. Sala era situată la şapte-opt metri distanţă, chiar în dreptul intrării principale în Comandament.
 

Andrei Kemenici: „În timpul procesului, m-a chemat la telefon de trei ori generalul Militaru (cu care Stănculescu vorbise din primul moment al intrării în Comandament, înainte de a începe pregătirea procesului).

De fiecare dată, generalul Militaru avea acelaşi mesaj: «Nu e gata? Nu s-a terminat? Spune-le, dom’le, să se grăbească! Să încheie odată cu toate!». De fiecare dată prin acelaşi curier, colonelul Ştefan, îl înştiinţam pe generalul Stănculescu, dar o singură dată mi s-a transmis: «Nu se poate mai repede»

–

–––
Cei doi judecători (coloneii Gică Popa şi Ion Nistor), cei trei asesori populari (căpitanul Corneliu Sorescu, locotenentul-major Daniel Candrea şi locotenentul Ion Zamfir) şi grefierul (plutonierul-major Jan Tănase) se retrag în săliţa alăturată, pentru deliberare.

 

Nicolae Ceauşescu „deschide” discuţia referindu-se la condamnarea sa în procesul de la Braşov, din 1936, pe când avea 18 ani.

Nicolae Ceauşescu: …Şi l-am recunoscut, pentru că era un tribunal legal constituit, este scris şi acuma ce am spus… nu am fost cât de cât onest şi apărând burghezia.

Nicolae Ceauşescu: Calitatea de preşedinte nu o poate lua decât Marea Adunare Naţională, de aceea există calitatea.

Există calitatea pentru că un grup contrarevoluţionar care se instituie, se declară Comitet de Salvare Naţională, care e comitet de trădare naţională, a independenţei ţării, nu el poate hotărî. Discutăm ca cetăţeni.

Nicolae Ceauşescu: Puteam fi împuşcaţi fără mascarada asta! Nu, nu odată!

Nicolae Ceauşescu: Nu noi l-am adunat! Nu, n-am fugit, şi acei care au trădat… inclusiv unul, prezent aici, a chemat elicopterele, le-a dat ordin…
(Nicolae Ceauşescu arată cu degetul spre generalul Stănculescu, aflat în sală, la doi metri în stânga lui.)

Nicolae Ceauşescu: Cine a dat lovitura de stat poate să împuşte pe oricine!

Tribunalul se retrage.

Nicolae Ceauşescu: România va trăi în veci de veci! Toţi trădătorii, oricâţi vor fi… Va trăi România şi poporul român liber, nu cu trădătorii!
Nicolae Ceauşescu: Ce nedreptate s-a făcut! (Recitând) „Murim mai bine-n luptă cu gloria deplină, decât să fim sclavi încă pe vechiu’ nost’ pământ…” Ce nedreptate! Toate ne-au spus pe lumea asta, dar nimic de trădători!

Nicolae Ceauşescu: Şi i-am avut lângă noi, da! Ce nedreptate au făcut!… Toate măsurile sunt împotriva noastră, nu vezi?

Elena Ceauşescu: Ăia sunt ai Securităţii, nu sunt ai noştri. Noi suntem aicea aşa, mai avem noi puterea?! Voi o aveţi. Întrebaţi-i pe cei care au puterea!

Soţii Ceauşescu sunt scoşi din sala de judecată şi duşi, de către paraşutişti, către zidul execuţiei. Pe camera video se mai aud doar văicărelile lor.
–––––––––
Ca mulţi alţi romani, Valentin Ceauşescu crede că un grup de comunuişti care se opuneau tatălui său sau doreau să obţină caştiguri personale au conspirat pentru a lua puterea sub acoperirea protestelor, folosind unităţi ale armatei pentru a semăna haos in ţară, inante de a se prezenta drept „Frontul salvării naţionale”. Membri ai FSN şi aliaţii lor au blocat in repetate randuri eforturile de a se afla ce s-a intimplat cu adevărat in 1989.

––––––-
25 decembrie 1989, ora 14.40. Tribunalul Militar Extraordinar tocmai a pronunţat sentinţa: Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena vor fi executaţi. Misiunea de suprimare le-a fost încredinţată, de generalul Victor Atanasie Stănculescu, la trei dintre cei opt paraşutişti aduşi de la Boteni.
Plutonierul Dorin Cârlan: „În acest răstimp a ieşit din sala completului unul dintre avocaţi. Şi-a aprins o ţigară Kent. Apoi îşi face cruce şi zice: «Să mă ierte Dumnezeu că n-am putut să-i apăr!…

Căpitanul Ionel Boeru (31 de ani), plutonierul Dorin Cârlan (27 de ani) şi sergentul-major Octavian Gheorghiu (25 de ani) i-au dus pe inculpaţi spre locul execuţiei. La zidul Corpului de Gardă, loc stabilit de generalul Stănculescu şi de comandantul UM 01417, colonelul Andrei Kemenici, înainte de începerea procesului

După ieşirea din sală a completului de judecată, paraşutiştii aveau oarecari reţineri. Lucrurile au fost tranşate scurt de Victor Atanasie Stănculescu. Plutonierul Dorin Cârlan nu va uita niciodată ordinul dat direct de general.

„Completul deliberase. Ceauşeştii stăteau acolo, era o discuţie mai liberă. Ei totuşi se lamentau, nu voiau să creadă că au primit această condamnare. A venit maiorul Mugurel Florescu şi i-a întrebat dacă au ceva conturi prin străinătate. Atunci, domnul general Stănculescu a luat o magistrală poziţie de drepţi şi, cu glas baritonal, cu o comandă impetuoasă, de general al Armatei Române, a spus: «Vă ordon, luaţi-i, legaţi-i şi la zid cu ei!»”. Ordinul a fost dat de faţă cu condamnaţii, de la trei-patru metri distanţă de ei!

Marcat de pregătirile pentru execuţie, comandantul UM 01417, colonelul Andrei Kemenici, „gazda” Ceauşeştilor din ultimele trei zile, a încercat să evite contactul vizual cu cei doi dictatori. El a descris scena în cartea lui Viorel Domenico, „Ceauşescu la Târgovişte”.
Andrei Kemenici (pe atunci colonel, acum general în rezervă) îşi aminteşte şi secvenţa în care Ceauşescu a dat cu ochii de generalul Stănculescu, în drum spre zidul execuţiei. „La ieşirea din Comandament, Nicolae Ceauşescu era în faţă, flancat de doi paraşutişti, iar în spate, la circa un metru, tot la fel era condusă spre zid Elena Ceauşescu.

Când a dat cu ochii de Stănculescu, aflat afară, lângă scări, ea a întrebat într-un fel ambiguu, viclean: «Nicule, în România se împuşcă oameni?». Eu eram lângă general, iar întrebarea fusese pusă atât de provocator, încât mă aşteptam ca acesta să răspundă. Dar a intervenit Nicolae Ceauşescu, care, săgetându-l cu privirea pe generalul Stănculescu, a răspuns: «Încă o trădare naţională

Plutonierul Dorin Cârlan: „Mă aflam la un metru în spatele lui Ceauşescu. Când a văzut că mergem spre zid, şi-a dat seama că nu mai are nicio şansă. A realizat că, de fapt, nu a fost un circ sau o comedie, şi că de aici începe altceva. S-a uitat aşa, spre mine, spre noi… şi am rămas cu imaginea aceea de… era ceva de genul „moartea căprioarei”. Apoi i-a dat o lacrimă, chiar mai multe, şi-a-nceput să spună: «Moarte trădătorilor!». Colegii l-au întors cu faţa înainte. Dar el a continuat să strige: «Moarte trădătorilor! Trăiască România, liberă şi independentă! Moartea mă va răzbuna!». Ceva de genul ăsta. Şi-a-nceput să cânte un fragment din Internaţionala: „Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii / Voi osândiţi la foame…” N-a mai apucat să zică «sus», că l-am trimis sus”.
Târgovişte, 25 decembrie 1989

Ora 13.00 – aterizarea celor două elicoptere în cazarma UM 01417 Târgovişte
Ora 13.10 – vizita medicală
Ora 13.20 – începe procesul
Ora 14.30 – se încheie procesul, urmează deliberarea
Ora 14.40 – este citită sentinţa
Ora 14.48 – Ceauşeştii sunt scoşi din sală
Ora 14.50 – Ceauşeştii sunt executaţi
Ora 15.00 – decolarea elicopterelor spre Bucureşti

Dan Voinea: „Însă acest proces nu era posibil să fie ţinut în condiţii normale pentru că însemna ca la acest proces să aducem acuze administraţiei comuniste şi crimelor lui Ceauşescu, de care nu se făcea vinovat numai Ceauşescu. (…)Acest proces a devenit o ţintă, pentru că criticând acest proces din punct de vedere procedural de fapt se compătimesc cele două personaje, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu, care sunt vinovate de regimul de tristă amintire de care ne-am despărţit în decembrie 1989″, explică fostul procuror militar.

Domnule general, se fac 20 de ani de la Revoluţie. Spuneţi că nu aţi dat ordine de reprimare la Timişoara. Dar cine le-a dat? Eraţi acolo, ştiţi ce s-a întâmplat.

Victor Atanasie Stănculescu: Da. Ştiu foarte bine chiar. Ordinul a avut o filieră de comandă clară. Ceauşescu i-a spus lui Milea şi l-a făcut cum l-a făcut. Milea l-a transmis lui Guşă. Şi Milea a făcut încă o greşeală. A trecut şi peste Guşă, peste Timişoara, şi l-a dat comandantului Armatei de la Craiova, generalul Roşu, şi chiar la comandanţi de mari unităţi din zonă – să facă defluiri, să facă mişcări de trupe, că ne‑am pomenit cu ele în mişcare, cu ordin de sus.

Când am scos din documentele strict secrete ale Armatei jurnalul de luptă, cu ordinea de bătaie şi pe ce linie s-au transmis ordinele, s-a dat lista. Şi acolo se vede, pe această listă: unul, doi, trei, patru, cinci generali, nouă-zece colonei şi locotenent-colonei, până jos, la comandanţii de batalioane… Stănculescu nu apare deloc pe listele astea. Nu am dat!

Ce a fost cu comisia din 1990, de la Guvern?

A fost o cercetare chiar în primele zile ale lui ianuarie. Petre Roman a făcut o hotărâre de guvern prin care a cerut o comisie care să cerceteze Timişoara. Stănculescu îl interesa, pentru că eram deja ministrul Economiei şi urma să fiu… Fusese scandalul de la Marele Stat Major, Militaru părea să vrea să aresteze Marele Stat Major, să-l dezarmeze. Fusese prima criză în Armată.

Urma să fiţi ministrul Apărării.

A venit comisia, a zis că n‑am fost amestecat, dar Parchetul a continuat cercetările.

Stănculescu priveşte fix în ochii reporterului. Caută, parcă, răspunsul la o întrebare: ăsta cu cine-o mai fi? Toată viaţa a avut de-a face cu oameni care „erau cu cineva”. Cu Ceauşescu sau… Cu Iliescu sau?… Cu sovieticii sau…?

„Dacă pleci, îţi dau cu vasul ăsta în cap!”

Să ne întoarcem la Revoluţie. Piciorul în ghips, în dimineaţa de 22… Soţia v-a convins?

Tocmai venisem de la Timişoara, cu un avion militar. Am ajuns acasă pe la ora trei şi ceva. Pe drum m-au informat aghiotantul şi şoferul cu ce s-a întâmplat la Universitate, în noaptea respectivă. Soţia era şi ea speriată, panicată. A sunat ofiţerul de serviciu pe minister: „Tovarăşul ministru a zis să vă duceţi la dânsul”. „Unde e tovarăşul ministru?” „La Comitetul Central”. „Foarte bine. Deocamdată, eu nu mă duc la Comitetul Central, eu mă duc la minister. Dar o să mai întârzii”.

Ministru era Vasile Milea, care peste noapte făcuse măcel la Universitate…

Al doilea telefon a fost pe la cinci, al treilea pe la cinci şi-un sfert. Soţia, în panică: „Unde să te duci, vrei să te omoare şi pe tine? Decât să pleci, mai bine îţi dau cu vasul ăsta în cap!”. Aveam un vas mare de porţelan. I-am zis ce am făcut la Timişoara. Soţia mi-a zis: „Du-te la spital!”. Am căzut de acord. Am plecat la Spitalul Militar Central pe la ora cinci şi jumătate.

Cu ce maşină?

M-am dus cu maşina mea, cu şoferul de la minister. Am întrebat cine e de serviciu. „La Secţia Ortopedie e de gardă domnul general Niculescu”. Şi am intrat la el în cabinet. I-am spus ce s-a întâmplat la Timişoara şi că nu vreau să mă alătur grupului de la Comitetul Central.

„Găseşte o soluţie!”, i‑am zis, fără alte explicaţii. „Foarte simplu: vă pun piciorul în ghips”. Asta a durat vreo jumătate de oră, că el a mai ieşit din cabinet. Eu tot aşteptam. Pe la şase a apărut. A venit întâi cu un lighean mare şi apoi cu o tavă metalică în care erau feşe de ghips. „Domnule general, nu ştie nimeni că sunteţi aici, n-am spus nimănui. Eu, personal, o să vă pun piciorul în ghips”.

Stângul sau dreptul?

Stângul! Şi mi l-a pus de jos, din vârful degetelor, până sus, la jumătatea coapsei. Zic: „Şi dacă o să mă controleze, să mă întrebe cineva?” „Nu este nicio problemă, spuneţi că aveţi ceva la rotulă şi că v-am blocat piciorul pentru rotulă. Acolo nu se poate face niciun control, că sunt cartilagii, nu pot să se vadă”.

M-a pregătit din punctul de vedere al alibiului. Şi în timpul ăsta dă telefon Hârjeu (n. red. – secretarul de cabinet al lui Ceauşescu), care m-a căutat la minister şi aflase unde sunt – la spital, că le spusesem că mă duc la Spitalul Militar că nu mă simt bine. „Vă cheamă tovarăşul!”, zice. „Nu pot, dom’le, că sunt cu piciorul în ghips”. Şi am închis. Mai târziu, Hârjeu declară că i-a raportat lui Ceauşescu. Şi Ceauşescu a zis: „Să mi-l aduceţi oricum!”.

Întâlnirea cu Ceauşescu

Mai departe?

De la spital am plecat acasă, m-am aşezat în pat şi am aşteptat. Cu atâta ghips pe mine, piciorul era greu, nici nu se uscase complet. Am avut glezna şi călcâiul legate bine. Eu, după telefonul lui Hârjeu, aşteptam să fie ceva, nu ştiam ce raportează – mă lasă, nu mă lasă?! Milea n-a dat niciun telefon după mine.

Pe la ora 9.30-10.00 a venit o maşină de la Comitetul Central, o Dacie, cu doi de la SPP – pardon, de la Direcţia a V-a a Securităţii. Şi cu cineva de la cabinetul lui Ceauşescu. M-am trezit cu ei la poartă: „Tovarăşul vă cheamă. Mergeţi cu noi”. Mi-am chemat aghiotantul, locotenentul-major Trifan Matenciuc, şi cu el am plecat la CC. Am intrat pe intrarea C…

Intrarea laterală…

… Am urcat la etajul 1. M-am dus către cabinet. Acolo, în anticameră, probabil l-a anunţat cineva pe Ceauşescu. Au ieşit şi el, şi ea. Lângă mine, Matenciuc şi alţi civili. Nu mai ţin minte ce-am bâlbâit atunci – „Să trăiţi” probabil c-am zis. „Cine-i ăsta?”, a întrebat Ceauşescu. „Aghiotantul meu”. „Bine. Vezi că a dat ordin Milea să vină două… nişte unităţi în piaţă, să curăţăm piaţa, şi n‑au sosit. Du-te imediat şi…” Nu mai ţin minte exact… după 20 de ani au început să se stingă luminile în cabinetul meu din cap.

„Am înţeles”, am spus. Am plecat şi m‑am dus la al treilea, al patrulea birou de biroul lui Ceauşescu, pe acelaşi etaj, pe dreapta, unde era grupul de generali, cu Voinea (comandantul Armatei 1), Eftimescu (şeful Direcţiei Operaţii din Marele Stat Major)… Am întrebat ce unităţi sunt. „Cele două unităţi de pe Olteniţei, regimentul de tancuri şi regimentul mecanizat”. Am înţeles, am ieşit.

Cu ghipsul pe treptele Palatului, până la etajul 6

Generalul fără grad poartă haine elegante, de culoare maro. În piept, pe partea stângă, nu are decoraţii militare, ci o insignă pe care scrie cu litere mici: „Federaţia Română de Snooker”. „Sunt preşedinte de onoare”, precizează el. Semn că la snooker n-a fost degradat.

Cum aţi „executat” ordinul comandantului suprem?

Am acţionat pe dos. L-am oprit pe primul transmisionist pe care l-am întâlnit, s-a prezentat, l-am întrebat dacă are legătură cu cele două unităţi care afluiesc şi l-am întrebat care-i situaţia lor. A intrat într-o cameră şi a luat legătura prin staţie. După două minute a ieşit şi a zis că una e pe Viilor, alta e la Tineretului. Veneau spre Piaţa Palatului.

Am făcut legătura imediat cu Piaţa Tienanmen. Ştiam ce se petrecuse în China. Am spus: „Dă ordin imediat să se întoarcă în cazărmi şi, dacă e populaţie, să spună că «Armata e cu voi, staţi liniştiţi că nu se întâmplă nimic!»”. Era ora 10.20, cred. M-am întors şi am raportat că unităţile vin spre piaţă.

De ce l-aţi păcălit pe Ceauşescu?

Trebuia. Dacă spuneam că am dat înapoi, nu mai aveaţi ocazia să vorbiţi cu mine.

Ştiaţi că pleacă din sediul CC atât de repede? Dacă mai rămânea acolo, să zicem, încă o zi, vedea că l-aţi păcălit.

Mi-am dat seama că trebuia să-l scot din joc. I-am spus că a început presiunea în piaţă. „Cred că ar fi bine să ieşiţi din local…”. Erau deja în panică, cam cum i-aţi văzut la proces, în film. „Cum să ieşim?” „Chemăm elicopterul sus, pe terasă, vă suiţi şi plecaţi din clădire”. Voiam să le rup legătura cu pământul. Dacă-i ridicam în aer, le luam puterea.

De-aia i-aţi ridicat în aer…

Oricum puteam să-i scot. Prin subsol era un canal care ducea de la Comitetul Central spre Sala Palatului. Neagoe mi-a spus că i-a raportat că nu se poate pe acolo, că e canalul înfundat. Mai era şi o altă variantă, de care eu n-am ştiut, am aflat ulterior – se pregătise varianta ca Eftimescu să-i scoată cu un transportor. Dar eu întâmplător dădusem ordin să plece transportoarele din piaţă. Dacă a vrut Eftimescu să facă mişcarea, pe la 11 şi ceva, n-a mai avut ce să mişte. Eu nu m-am dus la generali să le spun: „Vedeţi, fraţilor, că o să plece şeful”. În perioada aia, niciun general n-a ieşit din cameră. N-au mişcat, efectiv.

I-aţi „paralizat” câteva ore atunci…

Se punea întrebarea dacă ăştia, care erau de două-trei zile acolo, nu vor accepta varianta şi vor spune „nu, noi îl apărăm pe Ceauşescu”. Eram unul contra zece, câţi erau acolo… A fost al doilea moment critic. L-am grăbit. Eu i-am dat ordin lui Rus, i‑am spus lui Neagoe să confirme. Că aşa era atunci, trebuia să cheme elicopter Ministerul Apărării şi să confirme Direcţia a V-a a Securităţii. S-a făcut comunicarea. Ei au ieşit, au stat în hol de pe la ora 12 fără zece, tot aşteptau, apoi au ieşit pe sală. Nu mai vine, nu mai vine…

„Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!”

Dar a venit.

Deodată au apărut Manea Mănescu şi Emil Bobu, că merg şi ei. Eu ştiam că vin două elicoptere. Am întrebat pe cei de sus, de la Statul Major al Aviaţiei, care era la etajul 6, dacă se poate ateriza pe acoperiş şi dacă nu sunt antene. Am aflat că nu poate ateriza decât unul, că au curăţat ei câteva antene mai mici, le‑au dat deoparte. Ei (n.red. – soţii Ceauşescu) s-au suit în lift şi s-au ridicat.

Vă amintiţi ultimul dialog pe care l-aţi avut cu Ceauşescu, înainte să plece spre elicopter?

Am fost despărţiţi. Am raportat că elicopterul a aterizat. „Vă raportez că elicopterul a aterizat, dar numai unul, pentru că al doilea nu mai încape pe terasă”. Atunci a zis: „Manea şi Bobu, mergeţi cu mine!”.

Nu a fost un „La revedere”, ceva?

„Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!” – atât. Simplu. Foarte milităros.

Stop! Trei zile mai târziu, acel „Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!” suna macabru. În cazarma de la Târgovişte, Ceauşescu nu mai era nici comandant suprem, nici nu prea mai avea cum să trăiască. Stănculescu avea grijă de asta.

Totuşi, aţi ajuns sus, la etajul 6.

Am plecat pe scări, să urc cinci etaje, aşa „şchiop” cum eram.

Cu ghipsul acela imens, de la şold la degetul mic…

Se urcă destul de bine dacă urci două trepte: pui pasul din dreapta cu două trepte sus şi pe urmă vii cu stângul alături, mergi destul de repede. Când am ajuns sus, altă nebunie – se blocase liftul şi ei erau în interior. Trânteau în uşă. Eu am încercat să trag de uşă. Nu se deschidea. În fine, s-a rezolvat din interior. Între timp, ăia pregătiseră masa la geam, că nu aveau scară să iasă pe terasă. Ei au trecut pe lîngă mine, au urcat în elicopter şi… gata.

Unde v-aţi luat la revedere de la ei?

De la lift, practic.

Asta cu „Victoraş, ai grijă de copii!” e o legendă?

Una dintre multele le­gende.

„Tovarăşul Milea mi-a luat pistolul şi… am auzit împuşcătura”

N-aţi ieşit pe terasă, măcar în uşă?

N-am ieşit deloc. Când am auzit că motorul se ambalează, atunci m-am dus către geam şi am văzut că se ridică. După ce a decolat elicopterul, i-am spus aghiotantului: „Ce facem cu pistoalele?”. Am căutat biroul unde erau Gărzile Patriotice şi am pus într-un sertar cele două pistoale, al aghiotantului şi al meu. Le-am lăsat acolo. În timpul ăsta, l-am văzut pe transmisionistul prin care se transmisese ordinul de întoarcere a celor două unităţi în cazarmă şi l-am întrebat: „Tufane, ce s-a întâmplat?„. Mi-a spus aşa: „A venit tovarăşul Milea când a ieşit de la Comitetul Central, eram pe sală şi mi-a luat pistolul. M-am ţinut de dânsul, am fost până sus, am stat la uşă acolo, până când… am auzit împuşcătura.

Probabil că s-a sinucis„. Pe urmă s-a schimbat varianta, că a fost omorât. Nu putea să fie omorât. Încăperea aia avea o singură intrare, pe unde n-a intrat nimeni peste el. Probabil că un om care a fost devotat comandantului suprem până în ultima clipă, când a fost făcut trădător, a cedat. Cum a cedat şi judecătorul Gică Popa după ce a dat sentinţa la Târgovişte.

Când aflaserăţi că a murit Milea?

În maşină, când au venit să mă ia de acasă.

Dan Voinea, sustine ca in 25 decembrie 1989 a primit ordinul prin telefon de a se prezenta la Târgovişte – Dan Voinea MINTE ! – vezi VIDEO.

Generalul Dan Voinea a făcut deunăzi o declaraţie senzaţională despre procesul lui Ceauşescu, trecută neobservată de mulţi comentatori. Generalul susţinea pentru “L’Express” faptul că a întocmit rechizitoriul de condamnare la moarte a soţilor Ceuşescu fiind convins că regimul nu va pica şi că el însuşi poate fi condamnat în orice clipă. “Eu sau el”, se întreba Voinea la 25 decembrie 1989. Chiar şi în timpul procesului sumar de la Târgovişte, susţine Voinea, se gândea cu spaimă că sunt mari şanse ca regimul “Geniului din Carpaţi” să nu se prăbuşească. În timp ce-l acuza pe Ceauşescu a cărui soartă era pecetluită, procurorul se temea că, mai devreme sau mai târziu, şi el va ajunge cu spatele la zid.

Ştia că unul dintre ei va muri

Controversatul general Dan Voinea avea 39 de ani la 25 decembrie 1989. El susţine acum pentru publicaţia franceză că în acea zi a primit un telefon pe când se afla în biroul procurorilor militari cu ordinul de a se prezenta la Târgovişte. Voinea îşi mai aminteşte – nici un magistrat nu dorea să facă parte din echipa improvizată care l-a judecat pe Ceauşescu, adaugând: “Eram conştienţi de faptul că ne găseam într-un moment crucial, istoric pentru poporul român. Era evident, având în vedere acuzaţiile, că Ceauşeştii urmau să primească pedeapsa capitală”. Generalul era convins însă că va exista o răsturnare de situaţie în favoarea regimului comunist, iar atunci când s-a aflat faţă în faţă cu Ceauşescu ştia sigur că unul dintre ei va muri. “El sau eu?”. Asta era întrebarea care-l obseda pe Voinea în acea zi.

Generalul nu regretă nimic

Voinea mai susţine pentru “L’express” că avocaţii celor judecaţi la 25 decembrie 1989 în cazarma de la Târgovişte s-au transformat în procurori, mutilând cauza din punct de vedere procedural. Nu am să insist însă asupa acestor chestiuni pentru că ele se cunosc foarte bine, dar am să las pe general să vorbească despre modul în care vede el justiţia în acel moment fierbinte. “Dar justiţia – susţine Voinea – nu s-a aplicat aici într-o situaţie de normalitate. Şi nici unul dintre noi nu are vreun regret. În acea ţară, aveam câte puţin din toate, din punct de vedere material. Dar ne lipsea esenţialul: libertatea. Libertatea de gândire. (…) Libertatea de circulaţie, de asemenea. Când a murit bunica mea, care locuia într-un sat izolat, nu am primit autorizaţie de a părăsi Bucureştiul cu trenul. (…) Ceauşescu a fost un dictator. Dacă n-ar fi fost executat, poate că ar fi cunoscut aceeaşi soartă ca şi alţi lideri comunişti şi s-ar fi adaptat regulilor democratice. Sau poate că ar fi rămas preşedintele Republicii şi în ziua de azi…”.

Au decis doar trei oameni?

Cine i-a pus de fapt pe Nicolae şi Elena Ceauşescu cu spatele la zid? Voinea, prin rechizitoriul său? Ori decizia a fost luată de alţii în spatele uşilor închise – procesul de la Târgovişte fiind doar o piesă tragică, prost jucată, în care procurorul militar de atunci n-a fost decât un simplu figurant. Revoluţionarii aflaţi în miezul evenimentelor susţin că decizia de judecare şi condamnare la moarte a lui Ceauşescu a fost luată de trei oameni: Nicolae Militaru, Silviu Brucan şi Gelu Voican Voiculescu. Alţii îi amestecă pe Măgureanu şi Stănculescu în această poveste, dar şi pe Iliescu. Cred că după 20 de ani trebuie spus un adevăr de care mulţi se feresc azi.

Îngroziţi de întoarcerea lui Ceauşescu

Chiar dacă un anumit grup dorea eliminarea fizică a lui Ceauşescu, indiferent cine făcea parte din acesta ori cine îl comanda, factorul determinant a fost presiunea populară. Nu atât pe fondul crimelor de la Timişoara şi Bucureşti, cât din cauza psihozei declanşată de terorişti. S-a spus, de pildă, că Moscova a decis scoaterea lui Ceauşescu din scenă. Altă variantă, după cum pretinde generalul Stănculescu, Ceauşescu a fost omorât pentru ca România să nu se dezmembreze. Sunt deja zeci de scenarii pe marginea eliminării dictatorului. Cert este însă faptul că în acel moment românii au dorit ca Ceauşescu să fie împuşcat. Adevărat, pe fondul psihozei existenţei teroriştilor, generată în primul rând de televiziunea publică. Mai mult, legat de afirmaţia lui Voinea “Eu sau el”, toţi cei care preluaseră frâiele României, dar şi revoluţionarii, erau convinşi că întoarcerea dictatorului s-ar fi soldat cu o răzbunare cruntă, mai ales pe oamenii din aparatul de partid şi armată. Nu mai exista cale de întoarcere în acel moment. Cred că uneori se vehiculează prea multe scenarii de-a dreptul halucinante în loc să se spună adevăruri simple. Mai există un adevăr de necontestat. Ceauşescu nu a făcut nimic ca să evite deznodământul de la Târgovişte, oraş în care, credea el, va organiza rezistenţa. Era paralel cu realitatea. Până la proces, n-a ştiut nici măcar faptul că este prizonierul unor militari, chiar dacă aceştia care îi dădeau onorul. Simulacrul de la Târgovişte, despre care s-a scris atât de mult, se datorează şi dispreţului pe care Ceauşescu l-a arătat justiţiei în perioada în care a condus România.

Voinea s-a dumirit după proces

Generalul Voinea – cel care a cerut judecătorilor condamnarea la moarte a lui Ceauşescu şi pentru faptul că teroriştii dictatorului trăgeau în populaţia paşnică -, a avut o „revelaţie”. El suţine – după ce ani de zile a coordonat întocmirea dosarului revoluţiei, fără finalitate însă – că în evenimentele din decembrie nu au fost implicaţi terorişti, iar scopul revoluţiei începute la Timişoara fost schimbat din mers. În opinia lui Voinea, Revoluţia s-a transformat, printr-o diversiune „la televizor”, din lupta împotriva comunismului într-una contra unui inamic inexistent, teroriştii. Ar fi simplu, numai că există totuşi mult prea multe mărturii în favoarea faptului că nu peste tot militarii s-au împuşcat între ei, cum susţine gereralul, ci au fost şi persoane care au dus un adevărat război de gherilă. Teroriştii. Nu este limpede dacă pentru a-l readuce pe Ceuşescu la putere ori pentru a-l compromite în faţa populaţiei. Mulţi istorici, analişti politici şi ziarişti imbrăţişează a doua variantă, dar povestea a rămas învăluită într-un mister de nepătruns chiar şi după 20 de ani. Ce n-a spus Voinea foarte clar ziariştilor de la „L’Express” este faptul că atunci când a plecat spre Târgovişte ştia că va judeca nişte terorişti capturaţi de armată, nu pe soţii Ceauşescu. Respectiva informaţie i-a fost furnizată atât lui Voinea, cât şi judecătorului Gică Popa ori avocaţilor apărării.

„Suntem atacaţi de terorişti”

Acum, Dan Voinea îşi asumă responsabilitatea în procesul de la Târgovişte, dar nu şi faptul că a „îngropat” cele mai importante dosare de după 1989: al Revoluţiei şi al Mineriadelor. De pildă, Voinea l-a acuzat pe Ion Iliescu de faptul că a coordonat acţiunea „Suntem atacaţi de terorişti”. Pe de altă parte, procurorul a fost acuzat, în mai multe rânduri, de cea mai subtilă manipulare a opiniei publice, tocmai pentru faptul că a tergiversat aflarea adevărului de pe poziţia de cavaler al dreptăţii. În ce priveşte Mineriada, am să amintesc doar declaraţia, procurorul general al României, Laura Codruţa Kovesi, care susţinea, nu cu multă vreme în urmă, că dosarul mineriadei, în care principalul învinuit este Ion Iliescu, a fost atât de prost întocmit, încât acuzaţiile nu ar fi rezistat în faţa vreunei instanţe.

Transcriere

Ion Cristoiu: Dumneavoastra cand ati stiut precis ora, daca mai tineti minte din dupa-amiaza de 22 ca sotii ceausescu sint la Targoviste in mina lui Chemenici?
Generalul Victor Stanculescu: In momentul cand Andrei Kemenici (Colonel seful Garnizoanei de la Targoviste) mi-a dat telefon.
Ion Cristoiu: Cand?
Victor Stanculescu: cred ca la 17:00.
Ion Cristoiu: Seara?
Victor Stanculescu: Da, seara in 22. Ilescu a aflat in 23 decembrie 1989 spre dimineata. Vezi Video!
Victor Stanculescu: Si i-am spus lui Kemenici – Kemenici e singuru unitate care n-ai forte, si i-am trimis o companie de tancuri de la Batalionul de tancuri din zona, si o companie de vanatorii de mici, si i-am intarit apararea lui. 
Generalul Victor Stanculescu : “Foarte interesant ca Generalul Dan Voinea spune ca eu i-am spus sa se faca asa , asa, si asa mai departe, dar el venise cu rechizitoriul scris cand a venit , ca n-a avut sigur in elicopter unde sa scrie , apoi iarna n-a avut unde sa scrie in care cerea condamnarea la moarte – Setinta Finala !”
Moderator B1TV Radu Moraru: Pentru Ceausescu?
Generalul Victor Stanculescu: Da.
Radu Moraru: Cu asta e interesant deci Generalul Dan Voinea spuneti acum, asta mi se pare o dezvaluire d-le Cristoiu, ca a venit cu rechizitoriul gata facut ceea ce spune ca stia la ce proces vine, pentru ca Generalul Dan Voinea spune in diverse situatii ca nu stia la ce procese este convocat.
Generalul Victor Stanculescu: Si al treilea, acel este cel care i-a spus lui Colonelul Dragomir inainte de a inainta dosarul la Curtea Suprema sau la Tribunalul Militar. Daca imi spui ca ai primit ordin de la Generalul Stanculescu sau de la Iliescu, te scot din cauza. Lucru care e inregistrat pe banda magnetica in sedinta pe la Curtea Suprema de justitie cand (……)
Generalul Dan Voinea a venit cu rechizitoriul din 24 decembrie 1989 gata facut (condamnare la moarte), stia la ce proces vine .
In diversi situatii Dan Voinea spunea ca nu stie la ce fel de proces se duce
Generalul Dan Voinea a recunoscut ca rechizitoriul a fost facut de domnia sa pe 24 decembrie 1989. Daca sotii Ceausescu au fosti impuscati pe 25. Cand a fost facut procesul pe 24 sau pe 25? Sotii Ceausescu au plecat pe 25 dimineata, procesul a durat o ora si jumatate apoi impuscati pe 25 la ora 12,50.

Generalul Victor Atanasie Stănculescu: „Rechizitoriul îl consider o făcătură la fel de mare ca şi procesul Ceauşeştilor”

Foto :Codrin Prisecaru

Fostul ministru al apărării, condamnat la 15 ani de închisoare pentru morţii de la Timişoara, se declară „scârbit” şi de dictatură, şi de anii democraţiei. „A trebuit să fiu tot timpul foarte serios, ca să nu cumva să mă fac de râs”, îşi caracterizează viaţa şi cariera militară fostul general Victor Atanasie Stănculescu, aflat în pragul vârstei de 81 de ani. Încarcerat la Spitalul Penitenciar Jilava, suferind de zece presupuse boli şi cu o pedeapsă de 15 ani de ispăşit, pentru evenimentele de la Timişoara din timpul Revoluţiei din 1989, fostul ministru al apărării îşi separă meticulos destinul în reuşite şi eşecuri.

Afirmă, cinic, că nu i-ar părea rău „să i se întâmple ceva lui Emil Constantinescu”, a cărui euforie electorală o pune la baza redeschiderii dosarului său, iar fostului procuror Dan Voinea, anchetator în dosarul „Timişoara”, îi rezervă judecata divină.

Povesteşte cu nostalgie despre timpurile când era decorat, însă se declară „scârbit” de vremurile actuale şi spune că, dacă ar fi să o ia de la capăt, s-ar apuca mai degrabă de fotbal. Cât despre regrete, ar fi unul mare: faptul că fiica sa, căreia i-a dat totul, nu „s-a deranjat” să-i dea nici măcar un telefon de când se află în detenţie.

„Pe Voinea să-l judece Dumnezeu”

EVZ: La cât a ajuns numărul bolilor de care suferiţi?
Victor Stănculescu: Chiar acum am venit de la vizita medicală. Se aprofundează problema leucemiei. A rămas să fac o histologie, o probă care se face din os. Vor să vadă cum răspunde măduva osoasă la boala asta.

Când mai aveţi înfăţişare în instanţă pentru eliberare?
Pe 14 aprilie. Nu sunt însă convins că voi reuşi ceva, din două motive: n-am glaucom şi nu sunt judecat la Craiova.

Au trecut aproape şase luni de la momentul în care Curtea Supremă lua decizia de a vă condamna la 15 ani de închisoare. Retrospectiv, care sunt concluziile dumneavoastră legate de modul în care a decurs procesul privind Revoluţia de la Timişoara?
În primul rând ar trebui să spună domnul Voinea de ce m-a frecat timp de zece ani, cât a durat procesul acesta. Oricum, am înţeles că îl judecă CSM-ul în două săptămâni. În fine, cred că pe dânsul ar trebui să-l judece, mai degrabă, Dumnezeu.

„Rechizitoriul a fost o făcătură”

Pentru ce îl acuzaţi pe Dan Voinea?
Păi, pentru modul cum s-a făcut cercetarea, cum s-au ales martorii, cum s-a făcut propunerea de urmărire penală la adresa mea şi cum mi-a fost adusă la cunoştinţă această propunere. Oricum, propunerea a fost extrem de subţire.

Dar, per ansamblu, cum consideraţi rechizitoriul: deficitar, eronat sau făcut cu rea-voinţă?
Rechizitoriul îl consider o făcătură la fel de mare ca şi procesul Ceauşeştilor. A chemat pe cineva de la Timişoara, care a strâns probe de la nişte oameni care nu au avut nicio legătură cu evenimentele din decembrie 1989. În plus , cum mi-a fost adus la cunoştinţă. S-a întâmplat când nu eram însoţit de avocat, drept pentru care am şi scris că nu sunt de acord cu modul de aducere la cunoştinţă a învinuirilor. Ca să ajungă dosarul la Curtea Supremă şi să descopăr un document , semnat de Voinea, în care scria că am refuzat avocatul.

De ce credeţi că Dan Voinea a primit trei dosare esenţiale de după 1989: cel în care aţi fost implicat dumneavoastră, cel privind Mineriada din iunie 1990 şi cel privind implicarea lui Ion Iliescu în evenimentele de la Revoluţie?
Din euforie. Când au văzut cum a decurs procesul soţilor Ceauşescu, aştia şi-or fi zis: „Hai, mă, ăsta e băiat bun, poate să bage porcii unde trebuie”.

Constantinescu: „Fraţilor, am să aflu eu adevărul…”

Dosarele „Revoluţiei de la Bucureşti” şi „Mineriadei” au fost deja trecute pe linie moartă, în principal pentru vicii de instru mentare. Cu ce a fost deosebit dosarul „Revoluţiei de la Timişoara”?
Parchetul a început cercetările în acest caz în 1990, înainte ca eu să fiu renumit ministru al apărării. La început, au fost nişte date solicitate de Petre Roman, ca să vadă dacă poate sus ţine în faţa lui Iliescu revenirea mea la Apărare. Cercetarea a fost făcută de o doamnă, nici nu ştiu cum o cheamă. Dânsa a concluzionat că nu e nimic. În 1996, Parchetul Militar, sub semnătura procurorului-şef, Dan Ion a dat neînceperea urmăririi penale (NUP) în patru rânduri. În 1999, an electoral, preşe dintele Emil Constantinescu s-a dus la Timişoara şi le-a spus revolu ţio narilor prezenţi: „Fraţilor, am să aflu eu adevărul despre cine a tras în voi”.

Puneţi reînceperea urmăririi penale pe seama propagandei electorale?
Da, păi, asta este concluzia logică. Până în 1999 nu m-a mai întrebat nimeni după NUP-ul de la Parchetul Militar. Urmează povestea rechizitoriului despre care v-am spus, începe procesul la Curtea Supremă, care avea Secţie Militară. Dintr-o dată, cu totul întâm plător şi fără legătură cu istoria, această Secţie Militară se des fiinţează. Pac, dispare. Şi apare un complet civil de trei. Care judecă şi ăia un an şi, prin no iembrie-decembrie, şefulcompletu lui îşi dă demisia, pe motiv că procesul are tentă politică şi nu mai poate continua. Apare un nou judecător, foarte furtunos, domnul Mihai Ciubotaru, care face declaraţii, în ziare şi la televiziune, înainte de a se aşeza la masă. Pe scurt, ceva de ge nul: „O să-i condamn eu pe criminalii ăştia”.

Despre beneficiile zâmbetului Credeţi că a inflamat atmosfera?
În timpul procesului, sala era constant plină de revoluţionari care strigau, la fiecare termen, „Criminalule, criminalule!”. Masa a fost condusă să reacţioneze aşa. I s-au promis despăgubiri morale şi financiare. Era normală reacţia. Eu am cerut, încă de la început, ca judecata să se facă cu uşile închise. Bineînţeles că s-a refuzat.

Vi s-a dat şi un motiv?
În democraţia asta, poporul tre buie să ştie tot. Tăiaţi-l! Dar n-avea de unde să ştie nimeni, în afară de mine şi ăştia care am rămas în viaţă, ce s-a întâmplat la Timişoara, pe linia comenzii.

De ce de fiecare dată când cei din sala de judecată sau deţinuţii de la Jilava strigau „criminalule” zâmbeaţi? Era ironie sau detaşare?
Zâmbeam pentru că ştiam că nu sunt vinovat. Mă gândeam: „Cum, mă, să mă condamne pe mine, care n-am făcut nimic?”. Şi ce folos? Am rămas cu zâmbetul. Dar să ştii că face bine la sănătate.

„Mă gândeam: «Cum, mă, să mă condamne pe mine, care n-am făcut nimic?». Am rămas cu zâmbetul. Dar să ştii că face bine la sănătate.”,

Foto: Codrin Prisecaru

Victor Atanasie Stănculescu, ministru al apărării naţionale (1990-1991)
„Dacă m-aş apuca azi de militărie, aş fi general la 22 de ani”

Aţi fost decorat şi promovat mai mult decât orice militar român din secolul trecut. Cum aţi ales cariera militară? A fost un plan bine stabilit sau o întâmplare?
Nu ştiu ce-şi închipuie lumea, dar adevărul este că am dat la Şcoala Militară datorită prietenei mele de atunci. Eu voiam medicina, până am aflat că m-a înşelat cu un medic. Şi am decis să schimb domeniul. Am avut noroc ca, din momentul în care am decis să continui în acest domeniu, să nu mi se pună nici piedici, pentru originea burgheză, nici tocuri, pentru cea muncitorească, mai ales că nu era cazul. Am fost un om care a învăţat mult. Am primit, încă de la început, misiuni grele şi le-am îndeplinit. A trebuit să fiu tot timpul foarte serios, ca să nu cumva să mă fac de râs.

Cum aţi ajuns în Partidul Comunist?
Păi, nu mai puteam avansa, mi s-a şi spus asta, fără să mă înscriu în partid. Am primit un teanc mare cu formulare. A trebuit să-l completez.

Dar aţi crezut în Partidul Comunist, în viitorul pe care-l anunţa?
Păi, cum, nu ştiam «beneficiile» de la momentul acela? Tata fusese omorât, fratele lui, care fusese aviator, fugise din ţară, spunându-i mamei mele, în noiembrie 1947: „Draga Aurora, eu plec, că vin comuniştii”. Mai departe. Unul dintre fraţii mamei, marinar, comandantul Portului Militar Constanţa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost deportat, trimis la Canal. Fratelui bunicului – mic moşier, cu vreo 300 de hectare -, i s-a ras tot şi a fost trimis tot la Canal. Deci, eram foarte încântat de ce se întâmplă în comunism, da?

„Azi, m-aş apuca de fotbal”

Dacă aţi termina Şcoala Militară astăzi şi cineva v-ar prezice tot ce vi s-a întâmplat până acum, aţi mai alege cariera militară sau nu?
Păi, cred că da, nu vedeţi câţi cresc în grade în numai doi-trei ani? Nu aş mai fi general la 40 de ani, aş fi la 22. Serios acum, m-aş apuca de fotbal. Asta aş face. În condiţiile actuale cred că mi-ar plăcea, mai ales că am şi jucat fotbal. Am fost extremă dreapta şi portar.

Ăsta era sportul care vă plăcea cel mai mult?
Am început cu baschet, au urmat volei, fotbal, tenis, handbal, călărie. Asta mă ţine în mişcare şi acum.

URA DE PESTE ANI

„Nu mi-ar părea rău să i se întâmple ceva lui Constantinescu”, spune generalul despre fostul preşedinte, pe care îl caracterizează printr-un singur cuvânt: „miroase”

V-aţi înrăit în ultimii ani? După sentinţa din proces şi după sinuciderea soţiei dumneavoastră?
Cuvântul este altul. M-am scârbit.

Dar înverşunat împotriva oamenilor sunteţi? Mă gândesc la ultimele cuvinte ale soţiei dumneavoastră: „Să fiţi blestemaţi!”.
Nu. Am decis doar să mă retrag din toate. De scârbă. Şi mă mai gândesc aşa, din când în când, să nu păţească ceva Constantinescu…

Adică?
Vreo boală, vreun incident. Pentru că nu mi-ar părea rău.

Cum l-aţi caracteriza pe Emil Cons tantinescu? Într-un singur cuvânt.
Sunt atâtea cuvinte… Miroase, poftim. Punct.

„Nu înţeleg gestul fiicei mele” Cu familia în ce relaţii sunteţi?
Să vă spun sincer, fata mea m-a cam uitat. De când sunt aici nu s-a deranjat să treacă să mă vadă. Nu înţeleg. A avut de toate de la noi, a avut apartament, a avut maşină, tot ce trebuia să-i dăm. Nu cum se dă acuma, să le ia minţile, dar oricum… Nu găsesc explicaţia umană a gestului ei.

Vă simţiţi singur?
Nu. Am creat o altă familie, cu o mamă, pe care o iubesc, normal, şi trei copii care nu sunt ai mei, dar mă înţeleg foarte bine cu ei. Suntem prieteni. Ei suferă, deşi nu sunt sânge din sângele meu. Şi nici măcar nu este o căsătorie făcută într-o perioadă, să zicem, normală.

Credeţi că mai sunteţi o persoană respectată de opinia publică?
De ce să nu mă respecte? Dacă peste tot, în maşină, în tramvai, lumea mă salută. Doar că nu mă fotografiază cu telefonul ca pe preşedin tele Băsescu. Am dat şi interviuri în presa in ter naţională, sunt cunoscut şi afară, ba chiar am găsit câteva articole în care se scrie despre mine, aşa… Mă rog, nu-mi place să se tragă cu artificii când se foloseşte numele meu.

Dacă instanţa ar decide să vă elibereze, pe caz de boală, care ar fi primul lucru pe care l-aţi face?
M-aş duce acasă, aş săruta-o pe Elena şi le-aş spune tuturor: „Copii, adunaţi-vă, în seara asta mergem să mâncăm ceva în oraş”.

„Am decis să mă retrag din toate. De scârbă. Şi mă mai gândesc, din când în când, să nu păţească ceva Constantinescu…”,
Victor Atanasie Stănculescu, ministru al apărării naţionale (1990-1991)
DESPRE CEAUŞESCU

„Atotştiutorul” fără educaţie Ceauşescu

vă admira mult? Cum era relaţia dumneavoastră cu el?
Noi, practic, nu ne-am întâlnit niciodată direct. În primul rând, erau vizitele oficiale, la care participam împreună, dar nu am fost niciodată în avionul prezidenţial. Apoi, eram consultat, prin intermediari, în probleme din domeniul meu, expertiză militară, achiziţii de armament etc. Şi trei, la serbările alea naţionale care se organizau stăteam în sală alături, dar nu comunicam. La final, stăteam după ministru, cu un pahar de şampanie în mână şi intram pe rând, fiecare: ţac-pac.

Cum l-aţi caracteriza pe Nicolae Ceauşescu?
A fost omul care a crezut că poate face orice fără să înveţe nimic. Un „atotştiutor” fără vreo bază, care spunea „Faceţi aşa, că aşa trebuie”, iar asta devenea lege până jos.
Sursa : www.evz.ro

 

 

 

22 Decembrie 1989. 19 ani de muşamalizare a adevărului

Scris de George Roncea   

Am aşteptat ani de zile finalizarea anchetelor deschise de Procuratură, în 1990. În decembrie 1989 am susţinut un dialog la gura ţevii pistolului-mitralieră, cu trei dintre acele personaje volatile – „terorişti” – a căror existenţă a constituit, ani de-a rândul, un subiect aprig de controversă. În calitate de participant direct la una dintre secvenţele dramei din 1989, pot afirma cu toată certitudinea, acum, că cei care sunt direct responsabili de muşamalizarea Dosarului revoluţiei/loviturii de stat sunt procurorii militari. Generalul Dan Voinea, complicele conspiratorilor moscoviţi, adus personal de către Ion Ilici Iliescu la „procesul”-mascaradă a lui Ceauşescu, nu întâmplător a fost cel care a pus mâna pe „Dosarul Revoluţiei”. Misiunea sa este aceeaşi cu a predecesorului său procurorul Samoilă Joarză: îngroparea adevărului despre 1989.

Am aşteptat ani de zile finalizarea anchetelor deschise de procuratură în 1990. În decembrie 1989 am făcut cunoştinţă personal cu trei dintre aceste personaje volatile, „terorişti” – a căror existenţă a constituit, ani de-a rândul, un subiect aprig de controversă. În calitate de participant direct la una dintre secvenţele dramei acelui sfârşit de an de acum 19 ani, pot afirma cu toată certitudinea că cei care sunt direct responsabili de îngroparea adevărului sunt procurorii militari, cei care au muşamalizat Dosarul Revoluţiei.
Am participat la deschiderea primei anchete a Parchetului Militar, condusă de Samoilă Joarză şi căpitanul, la acea vreme, Slăvoiu, umbra lui Joarză. În februarie 1990, procurorul militar, colonel pe atunci, Samoilă Joarză m-a invitat, în calitate de martor, prin citaţie, la sediul de atunci al Parchetului Militar. Fusesem chemat în legătură cu dosarul blocului Romarta, blocul de vizavi de CC al PCR. Specificitatea „dosarului Romarta” consta în faptul că putea oferi veriga de legătură dintre terorişti şi instituţia, Aparatul, de care aparţineau.
În blocul de vizavi de CC avusese loc un anumit tip de contact direct cu anonimii trăgători numiţi „terorişti”, iar cei care au participat nemijlocit la „contact” puteau oferi o mărturie şi o serie de probe prin care se putea ajunge direct la punctul de comandă al „teroriştilor”. Printre acei martori, puţini la număr, care au „discutat” şi au făcut faţă „teroriştilor” m-am aflat şi eu. „Discuţia” a durat aproximativ şase ore, pe parcursul acesteia consumându-se în jur de 2.000 de cartuşe. Participanţii activi la dialog au fost în număr de şase. De o parte s-au aflat trei „terorişti” blocaţi într-un palier al unei scări din blocul Romarta, la etajul 2 al scării A de la nr. 35-37, şi de cealaltă parte ne aflam noi, respectiv un sergent din regimentul de gardă, doi soldaţi aflaţi în subordinea sa şi cu mine.

„Teroriştii” nu au tras asupra grupării lui Ion Iliescu

În blocul respectiv – fost sediu al Ministerului de Interne – se aflau un număr de apartamente conspirative şi erau depozitate hărţi, aparate radio, indicative codate, arme, muniţii şi materiale incendiare – o logistică pregătită pentru marea scenă a lansării diversiunii „teroriştilor care trag din toate poziţiile”, cum zicea Ion Iliescu. Cu cei trei „terorişti” cu care m-am confruntat m-am văzut la faţă foarte bine, am tras unii în alţii ore în şir, de aproape. Din când în când, în perioade de acalmie a focului, eu şi soldaţii alături de care luptam am încercat să-i determinăm să se predea. La rândul lor, ei au încercat să ne convingă să ne constituim în ostatici. Au fost multe etape ale confruntării în care am trecut pe lângă moarte în nenumărate rânduri. Am avut noroc şi am scăpat cu viaţă, la limită, numai datorită pregătirii mai deosebite din cursul stagiului militar. Oricum, într-un final, spre dimineaţă, cei trei combatanţi – „teroriştii” – au dispărut utilizând o gură de aerisire care traversa blocul de sus până jos şi care avea, la subsol, acces la o reţea subterană de tunele.
Probabil am rănit grav pe cel puţin unul dintre inamici, deoarece într-unul dintre punctele lor de tragere am găsit foarte mult sânge. Unul dintre membrii „echipei” mele a fost, de asemenea, rănit în şold. Aventura trăită atunci m-a obsedat luni în şir. Mi-au trebuit săptămâni să cunosc blocul respectiv în amănunţime şi să încerc să pricep pe unde s-ar fi putut evapora „teroriştii”. Am oferit apoi toate datele procurorilor militari. Am făcut schiţe, planuri, fotografii, am cercetat subsolurile, acoperişul, am luat probe de cartuşe. Am studiat unghiurile de tragere şi am descoperit că „teroriştii” aveau posibilitatea să tragă asupra balconului CC-ului. De vreme ce nu au tras, rezultă, logic, că printre cei aflaţi în balcon se afla cineva care trebuia ferit. „Actorii” Revoluţiei, cei aflaţi la balconul CC-ului, grupul strâns în jurul lui Iliescu, nu au fost atinşi, deşi unghiurile de tragere şi poziţionările cuiburilor de foc ar fi permis lichidarea cu uşurinţă a acestora.

Bătălia din perimetrul Comitetului Central

În noaptea de 22 spre 23 decembrie, s-a dat o bătălie în epicentrul simbolic al Puterii: zona fostului CC. Aici, în acest spaţiu redus, a avut loc una dintre cele mai dense concentrări de trupe şi de forţe din România. Operaţiunea de executare a terorii la scară naţională în 1989 a avut un Centru de iradiere, iar în plan teritorial, în restul ţării, se repeta, practic, schema de acţiune desfăşurată în Capitală. Miza Puterii în România s-a jucat în perimetrul CC-ului, instituţia care reprezenta Aparatul, Partidul şi pe Ceauşescu. Semnificaţia covârşitoare a luptei care s-a dat aici este simplu de înţeles – confruntarea având ca scop obţinerea controlului şi a cuceririi axei simbolice a Puterii. Din seara zilei de 22 decembrie a început diversiunea teroriştilor, iar startul a avut loc exact în zona centrală a Capitalei, actuala Piaţa a Revoluţiei.

Parchetul Militar a îngropat adevărul despre 1989

Reprezentanţii Parchetului Militar care susţin că nu au probe care să certifice existenţa „teroriştilor” mint. Aceste probe există, iar generalul Samoilă Joarză, fost inspector general în cadrul Parchetului Militar, ca şi generalul Voinea, succesorul său, au strâns toate aceste probe, pe lângă multe altele, şi le-au ascuns în fişetele Parchetului Militar. Pentru cei de la procuratura militară era o joacă să afle cărei instituţii îi aparţineau apartamentele conspirative cu mobilă standard din blocul Romarta, locaţie care are o caracteristică aparte, faţă de alte cazuri în care s-a consemnat contactul direct cu grupele teroriste. Aici se găsea proba nemijlocită a legăturii dintre misterioşii terorişti şi instituţiile statului care deţineau spaţii conspirative care au servit drept baze tactice şi logistice teroriştilor. Parchetul Militar lucrează de zor de 19 ani, cu rezultate zero. Condamnarea pe post de ţap ispăşitor a generalului Stănculescu este doar praf în ochi pentru naivii care nu ştiu să socotească.

Ion Iliescu – de şase ori mai mulţi morţi decât Ceauşescu

Astfel, dacă oficial s-au întregistrat 162 de morţi şi 1.107 de răniţi până în 22 decembrie, de la această dată, după fuga lui Ceauşescu şi apariţia lui Iliescu s-au mai „produs” 942 de morţi şi 2.245 de răniţi. În primele zile ale instaurării la putere a grupării moscovite al lui Ion Ilici Iliescu, respectiv în perioada 22-27 decembrie 1989, au fost ucişi de aproape şase ori mai mulţi oameni decât cei ucişi în zilele anterioare din ordinul lui Ceauşescu. Lovitura de stat avea nevoie de victime, avea nevoie de sânge, iar cei aduşi la putere de către lucrătura sovieticilor sunt cei care ar fi trebuit să fie traşi la răspundere. Iliescu va fi poate, să sperăm, pedepsit măcar de Dumnezeu. Din surse calificate din mediul mănăstiresc am aflat că unor criminali de teapa lui Ion Iliescu le este rezervat un sfârşit teribil şi un traseu special prin fundul Iadului. Generalul Dan Voinea, complicele lui Ion Iliescu, adus personal de către tata Ilici la „procesul” mascaradă a lui Ceuşescu, probabil, nu întâmplător a fost cel care a pus mâna pe „Dosarul Revoluţiei”. În dosarul Mineriadei, unde tot Ion Iliescu este tartorul principal, a confirmat prin acţiunile sale „juridice” – care au dus la infirmarea şi returnarea dosarului lui Ion Iliescu – că misiunea sa este aceeaşi cu a predecesorului său, procurorul Samoilă Joarză. Îngroparea adevărului despre 1989

Sursa: Curentul