Executanţii planului, clica şi „troică politică” formată din marginalizaţi, agenţi KGB, şi trădători. „Revoluţia română în direct”.

George Militaru a făcut parte din echipa TVR deplasată la mitingul ţinut de Nicolae Ceauşescu în data de 21 decembrie 1989, în faţa Comitetului Central. Apoi, din 22 decembrie până la 2 ianuarie 1990 a asigurat funcţionarea camerelor de transmisie din studioul 4 al TVR.
George Militaru: „„Brateş se cunoştea cu Iliescu. Bine de tot se cunoştea cu Iliescu şi Rodica Becleanu, care era producătoare la Telejurnal pe vremea aia”.

Prinicipalul instrument de diversiune din timpul Revoluţiei a fost coordonat de Silviu Brucan, fost conducător al Radioteleviziunii între 1962 şi 1966! Printre cei care au spus vrute şi nevrute, în direct, se mai numără: George Marinescu, Cico Dumitrescu, generalul Nicolae Militaru, Mihai Lupoi, Virgil Măgureanu şi alţii. „Granzii”, ca generalul Militaru, au vorbit din studioul 5, alţi revoluţionari, din studioul 4, unde se afla şi Teodor Brateş.

Dan Marţian a fost presedinte al Camerei Deputatilor, in perioada 1990-1992, apoi vicepresedinte al aceleiasi Camere, in legislatura 1992-1996. A fost membru fondator al FSN si co-presedinte al CPUN. Dan Martian a fost numit ambasador la Lisabona in primavara anului 2001.
Absolvent al Universitatii “M. V. Lomonosov” din Moscova, decedat la Lisabona, ca ambasador, in al doilea mandat al lui Iliescu, din cauze necunoscute.

Emil (Cico) Dumitrescu – Constantin Bucur: Emil Cico Dumitrescu a fost prins la un simpozion la care au venit si delegatiile din blocul sovietic. In pauza de masa si-au lasat caschetele pe hol, am plantat microreceptori in caschete si asa l-am dovedit pe Cico.
Cico Dumitrescu: „În ‘80 am fost arestat vreo cinci luni. Am hârtie că doi ani am fost urmărit de Securitate, am aflat şi eu la Revoluţie. Mă acuzau că am vândut secrete.
Cico Dumitrescu: „„Cu Iliescu am fost coleg la «Ape», nu la Moscova” Ion Iliescu: „Va dati seama ca nu la “chemarea” lui Cico Dumitrescu am fost la TVR (cu care de altfel nu am fost coleg – el era cadru militar in marina). Si altii afirma acelasi lucru, probabil cu bune intentii” (Deci ori Cico minte ori ,Iliescu). Omul care l-a chemat pe Ion Iliescu la TVR (Pe 22 decembrie, în jurul orei 14.15, căpitanul de rang I Emil (Cico) Dumitrescu şi-a făcut apariţia la Televiziunea Română. Discursul lui a fost difuzat din Studioul 5 al Televiziunii Române, de unde cu numai zece minute mai devreme vorbea generalul Nicolae Militaru. La ora 14.35 Iliescu vorbeste la televiziune, cu 10 minute inainte a vorbit cu gen. Stanculescu.

„Căpitanul Cico Dumitrescu cerea în direct ca Ion Iliescu să se prezinte la Televiziune: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm! „Tovarăşul Iliescu era în zonă, fiind contactat de Sergiu Nicolaescu.
Cico Dumitrescu: „Pentru că aşa ştia toată lumea. Dacă o să cadă Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu este cel care trebuie să-i ia locul. Se spunea şi la Europa Liberă, şi peste tot.”

Cico Dumitrescu: „Între 2000 şi 2004 am fost consilier prezidenţial. Imediat după Revoluţie am fost şeful Direcţiei Generale de Presă şi Sport.”

Documentul care îl acuză pe Emil Cico Dumitrescu că le-a vândut ruşilor secrete de stat în anii ’80

Florin VelicuPersoana care l-a insotit pe Ion Iliescu in permanenta, fostul angajat al Consiliului Culturii Florin Velicu povesteste despre Iliescu: „Dupa eveacuarea lui Ceausescu din CC, mi-a venit brusc ideea sa iau legatura cu Iliescu. L-am sunat pe Iliescu. Si colegii ma impingeau. Ei stiau legatura noastra…

13:00, 13:05. Incepuse transmisia pe televizor. Biroul lui Ladislau Hegedus era plin. Plin era, cu tot felul de salariati, bineinteles. Se uitau la televizor. Eu il cunosteam pe Hegedus, lucrand in aceeasi institutie. De fapt, si Iliescu il cunostea foarte bine. Si eu i-am zis: «Domnule, fa legatura cu cineva de la Armata». Zice: «Pot sa-i fac cu Hortopan sau cu Stanculescu». Mi-a si explicat Hegedus de ce: cu fiecare din cei doi lucra la spectacolele omagiale. A sunat la minister. Desi au trecut 15 ani, si acum imi aduc aminte, era numarul 272 pe scurt.

262.
262, pe scurt. A sunat la minister si a dat peste Stanculescu. Stanculescu i-a spus, n-am auzit, dar am inteles chestia asta de la el (de la Ion Iliescu, n.a.)… «Ma cheama acolo». Stanculescu i-a spus sa vina acolo. A fost un moment de genialitate a lui Iliescu, pe care l-am vazut uitandu-se la televizor.
Cand Iliescu vorbea la telefon cu Stanculescu era lume in jur?
Da, multa.

Cam cate persoane?
Toti salariatii de la Hegedus, 10-15 persoane. Iliescu era fixat pe televizor…

Incercati sa va aduceti aminte ce-i spunea Iliescu lui Stanculescu?
«Care e situatia?» Lucruri pe undeva generale. «Care-i situatia, ce se intampla?» Probabil ca ala ii dadea niste raspunsuri, dar esential era ca il chema insistent acolo.

La MApN.
Da, la Armata.

Probabil i-a spus ca este la conducerea Armatei.
Nu se auzea. Noi auzeam doar ce spune Iliescu, nu ce spune Stanculescu. Stiu ca a dat un telefon si la Televiziune. Dar era fixat pe ecranul televizorului, era ca un magnet. Cand a vazut Televiziunea deschisa, cu tot ce se intampla acolo, haosul ala… Repet, eu as face aceasta miscare de traveling, vizavi de pozitia lui din biroul sau, unde era foarte pasiv si discuta relaxat, si pozitia electrizanta, cand a vazut ce se intampla la Televiziune. Eu cred ca in momentul ala s-a gandit ca pierde trenul. Ceva s-a intamplat cu el, ca a devenit electrizat. Am plecat de la Hegedus…

A mai dat si alte telefoane?
Nu. De aici incep incurcaturile istoriei si falsurile. Pentru ca foarte multa lume a vrut sa ma faca pe mine… Bine, unii m-au facut si ofiter acoperit.

Va pot explica eu de ce…
Si eu va pot explica de ce cei doi (Gelu Voican Voiculescu si Sergiu Nicolaescu, n.a.) m-au facut soferul lui Iliescu. In realitate, n-am plecat eu cu el din Casa Scanteii. El a plecat cu masina lui, eu cu masina mea, impreuna cu o colega de la Hegedus, Marcela Iacob este numele ei, si am plecat la el acasa. Eu, dupa Iliescu…

O secunda. Sa ne intelegem: Iliescu a mai avut cel putin alte doua convorbiri telefonice. Vorbeste cu Suzana Gadea, vorbeste cu Stanculescu, vorbeste la Televiziune, vorbeste acasa cu Nina… Da. De la Hegedus.

Vorbeste la Comitetul Central, unde da de un revolutionar pe nume Luca.
De asta nu stiu eu. Nu cred ca a mai vorbit cu cineva.
Prin urmare, sa punctam ca, in mod categoric, Ion Iliescu a stat acasa o jumatate de ora.
Categoric! De acolo am plecat, el cu masina nu stiu cui, spre Televiziune, eu din nou cu masina mea si cu Marcela Iacob inauntru…”

Dumitru Mazilu – In perioada 1965-1966, Dumitru Mazilu deţine funcţia de director al Şcolii de ofiţeri de Securitate de la Băneasa.
Între anii 1986-1989, a fost pus sub stare arest la domiciliu.

Cornel Dinu– („Procurorul”), Pe Cornel Dinu l-a dus mintea să meargă ţintă la Televiziunea Română în după-amiaza de 22 decembrie. A fost introdus în cercul puterii de Dan Marţian: „Am intrat împreună într-un birou de la etajul doi, unde se redactau ştirile lansate pe post. Înăuntru era şi Ion Iliescu. I-am amintit cum îmi ratasem intrarea în politică în 1968 (n.r. – în acel an, Dinu nu a mai apucat să ţină o alocuţiune la un congres UTC dirijat de Ion Iliescu, pe atunci ministru al Tineretului). Iliescu mi-a zâmbit larg (n.r. – cum altfel?!) m-a îmbrăţişat şi mi-a spus să-l ajut pe prietenul său, Dan Marţian”.
Extrem de importantă este scena la care Cornel Dinu a asistat în noaptea de 22 spre 23 decembrie: „În jur de ora cinci dimineaţa, după ce se anunţase că ruşii au recunoscut primii proclamaţia Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu a vorbit la telefon cu consulul lor. În ruseşte, la fel şi Petre Roman, după el. Concluzia împărtăşită era clară: «Ruşii pot interveni să asigure ordinea în două ore”.

Ceauşescu i-a dat ţara „proastei de nevastă-sa”

În periplul său prin Bucureşti, încercând să-i facă pierdută urma doamnei Iliescu, chipurile urmărită de terorişti, Cornel Dinu a băut un ceai cu Gheorghe Murer, la 24 decembrie. Maurer locuia gard în gard cu familia Iliescu, în cartierul Aviatorilor. Fusese prim-ministru al României (1961-1974) şi, totodată, omul care l-a susţinut pe Ceauşescu în 1965, în ­cursa pentru preluarea funcţiei de secretar general al Partidului. În discuţia tihnită cu Dinu, Maurer ar fi punctat începutul sfârşitului pentru Nicolae Ceauşescu: „Diabetul de după 1974 l-a înnebunit. Neavând ce să-i mai dea proastei de nevastă-sa, i-a dat ţara”.

Ion Iliescu a înroşit telefonul care făcea legătura cu Moscova

Dinu a cizelat câteva ore la ştirile care intrau pe post, apoi Ion Iliescu l-a trimis să o ia de acasă pe „doamna Nina„ şi să i-o aducă la Televiziune. Alături de soţia viitorului preşedinte a trăit Cornel Dinu emoţiile Revoluţiei. Nina s-a ascuns câteva nopţi în casa „Procurorului” şi pe la rudele acestuia. De frică, Dinu le-a cerut „emanaţilor Revoluţiei” un pic de protecţie într-una dintre nopţile de zbucium. I-a oferit-o amiralul Cico Dumitrescu, cu care se împrietenise la Televiziune, trimiţându-i în faţa casei o maşină de la Circa 2 de Miliţie.

„Cu Cico Dumitrescu m-am înţeles doar din priviri. Amiralul Cico Dumitrescu a fost o rotiţă foarte importantă din angrenajul acelor evenimente. Era unul dintre executanţii planului. Masele, provocate şi dirijate de profesionişti ai unor asemenea cataclisme istorice, pregătiţi pentru aşa ceva, doar se mişcau şi făceau zgomote”. Tot Cico Dumitrescu l-a salvat pe Cornel Dinu şi la 24 decembrie, seara, când fostul sportiv a fost depistat cu arme în portbagajul maşinii şi catalogat de un locotenent drept terorist.

Amiralul ar fi dat ordin să fie trimise două Dacii cu paraşutişti pentru a-l scoate pe Dinu de la ananghie. „Procurorul” povesteşte în cartea sa că numai o maşină a ajuns pentru a-l salva – „cealaltă fusese mitraliată în faţa Academiei Militare”.

„Ruşii pot veni în două ore”

Orele petrecute de Cornel Dinu în Televiziune s-au transformat în pagini savuroase de carte. Când Sergiu ­Nicolaescu gesticula frenetic amestecând în fraze sacadate AKM-uri, TAB-uri şi alte nenorociri, fostul fotbalist constata: „Incontestabilul mare regizor avea chiar accente de platou de filmare. Apărea şi ne anunţa că verifică coloana de blindate, care s-ar fi îndreptat spre Televiziune. M-am simţit obligat să-l sancţionez: „Maestre, asta aţi făcut în «August în flăcări», pe platou, acum este cu adevărat realitate!”.

Extrem de importantă este scena la care Cornel Dinu a asistat în noaptea de 22 spre 23 decembrie: „În jur de ora cinci dimineaţa, după ce se anunţase că ruşii au recunoscut primii proclamaţia Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu a vorbit la telefon cu consulul lor. În ruseşte, la fel şi Petre Roman, după el. Concluzia împărtăşită era clară: «Ruşii pot interveni să asigure ordinea în două ore”.

Ceauşescu i-a dat ţara „proastei de nevastă-sa”

În periplul său prin Bucureşti, încercând să-i facă pierdută urma doamnei Iliescu, chipurile urmărită de terorişti, Cornel Dinu a băut un ceai cu Gheorghe Murer, la 24 decembrie. Maurer locuia gard în gard cu familia Iliescu, în cartierul Aviatorilor. Fusese prim-ministru al României (1961-1974) şi, totodată, omul care l-a susţinut pe Ceauşescu în 1965, în ­cursa pentru preluarea funcţiei de secretar general al Partidului. În discuţia tihnită cu Dinu, Maurer ar fi punctat începutul sfârşitului pentru Nicolae Ceauşescu: „Diabetul de după 1974 l-a înnebunit. Neavând ce să-i mai dea proastei de nevastă-sa, i-a dat ţara”.
Dinu susţine că a asistat la o discuţie telefonică purtată de Iliescu şi Roman cu unul dintre consilierii Ambasadei URSS de la Bucureşti.
„Eu am stat în aceeaşi încăpere cu Ion Iliescu în noaptea de 22 spre 23 decembrie, la Televiziunea Română, de la nouă seara până dimineaţa la şapte.

George Marinescu: Fostul prezentator al Telejurnalului (între 1969 şi 1990) recunoaşte că televizorul a cam minţit poporul în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. A citit comunicatul despre sinuciderea „trădătorului Milea“, apoi şi-a făcut „mea culpa“ în direct. După 20 de ani, Marinescu admite că a spus multe aberaţii pe post.
Europa Liberă a trâmbiţat luni de zile că singurul înlocuitor pentru Ceauşescu este Ion Iliescu. Deci nu era o noutate. Occidentul ne îndoctrinase, ne manipulase, ca să zic aşa, cu o astfel de ştire.
George Marinescu a ajuns după Revoluţie un apropiat al Guvernului României, fiind numit director la televiziunea Executivului. A rămas în acest post timp de şapte ani.

Teodor Brateş
Am făcut şcoala profesională, apoi am fost ucenic la Malaxa. După 1944, când muncitorii au fost scoşi în faţă, am fost şi eu trimis la Radiodifuziune, împreună cu alţi tineri muncitori. Am dat probe şi am fost angajat. Am făcut ştiri şi am rămas vândut ştirilor. Prelucram noutăţi din ţară. Prima ştire pe care am făcut-o pentru radio a fost un eşec catastrofal. Am fost pus la gazeta de perete şi credeam că o să fiu dat afară.

Erau la modă ştirile despre recorduri în producţie. Doi cetăţeni depăşiseră norma, iar eu am redactat în felul următor: „Cutare şi cutare, lucrând la robineţi cu capul înşurubat, au depăşit norma de producţie”. Mie mi s-a părut o chestiune corectă pentru că eu ştiam ce înseamnă robineţi cu cap înşurubat

Teodor Brateş:„Trebuie să spun că ascultând „Vocea Americii” şi „Europa Liberă„, şi eu credeam că soluţia de schimb era Ion Iliescu. Aşa se şi explică de ce l-am prezentat atât de călduros şi de special.
Televiziunea am părăsit-o pe 30 martie 1990. Aveam 57 de ani, din care 41 de ani de muncă şi de cotizaţie. Am primit şi eu oferte atractive de la Petre Roman, de la PD, oferte de secretar de stat, în 1997. Înainte mi se oferiseră funcţii la grupul parlamentar. Am refuzat, fiindcă am zis că am stat prea mult la stăpân şi am vrut să fiu liber. Am refuzat inclusiv certificatul de revoluţionar.

Mihail Lupoi
În 22 decembrie 1989, în timpul revoluţiei, având gradul de căpitan în armată, a apărut la televiziunea română anunţând că armata este alături de popor, şi a făcut afirmaţia falsă, că armata nu a deschis focul împotriva populaţiei. Cu aceeaşi ocazie l-a anunţat pe generalul Nicolae Militaru (dovedit agent al GRU, eliminat din acest motiv din armată în 1978) ca ministru al apărării. Tot atunci a avertizat – însoţit de protestele lui Mircea Dinescu – asupra posibilităţii unei intervenţii militare din afară în caz că se va ajunge la haos.

A fost membru în Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi ministru al turismului între 2 ianuarie şi 7 februarie 1990
Mult timp după Revoluţie, Ion Iliescu a susţinut că n-a ştiut că Lupoi ar fi avut vreo legătură spionajul sovietic. Victor Atanasie Stănculescu a spus că nu avea niciun motiv să îl informeze pe Ion Iliescu că Militaru era spion pentru că acesta deja ştia.

Generalul Stănculescu a precizat că era o practică a serviciilor secrete ca atunci când un tânăr era la studii, mai ales la cele militare, să se încerce racolarea lui de către serviciile secrete alte ţării resprective.
În momentul în care Lupoi anunţă că Militaru este noul ministru al Apărării, Ion Iliescu este prezent la TVR şi nu dezminte acest anunţ. Acesta are două scurte cuvântări înainte şi după anunţ.

Silviu Brucan: a fost preşedinte al Radioteleviziunii între 1962 şi 1966. Hortensia, mama lui Petre Roman, s-a angajat la Radiodifuziune în 1954, printr-un transfer de la Editura Politică. A lucrat în radio până în 1975, când s-a pensionat. Din cele afirmate pentru „Adevărul” rezultă că Teodor Brateş a fost coleg, la radio, cu Hortensia Roman şi i-a fost subordonat lui Silviu Brucan, între 1965 şi 1966. La Revoluţie, Silviu Brucan a fost şeful neoficial al „grupului de la TVR”.
Conform celor declarate de Sergiu Nicolaescu la emisiunea „Naşul”, Brucan este şi cel care l-a propus pe Roman pentru funcţia de prim-ministru. Brateş a fost „amfitrionul” Revoluţiei la TV, stând în direct aproape 70 de ore pe 22, 23 şi 24 decembrie 1989. Ana-Maria Onisei

Sergiu Nicolaescu:
După revoluţia română din 1989, în care a fost implicat, Sergiu Nicolaescu a susţinut Frontul Salvării Naţionale, fiind ales în repetate rânduri senator pe listele acestei formaţiuni politice, iar apoi al PDSR.
Regizorul Sergiu Nicolaescu a relatat la emisiunea „Naşul” cum a ajuns la TVR. Nicolaescu era în Piaţa Romană când a fost luat pe sus de muncitori. „Erau foarte organizaţi. Eu i-am văzut şi am coborât cu ei. M-au îmbrăţişat şi m-au luat pe sus. A scos capul un căpitan care a fost apoi pus la SPP, Dumitru Iliescu”, a spus Nicolaescu.

Iliescu i-a spus lui Nicolaescu că a primit ordin să se retragă la unitate. „Eu i-am spus să meargă în unitatea, dar să meargă mai întâi la TVR. Am plecat cu trei TAB-uri din coloană. Pe unul din TAB-uri se urcase Caramitru la teatrul Notarra. Când a ajuns în Piaţa Confederaţiei (Dorobanţi – n.r.) eu am vrut să merg acasă pentru că aveam arme şi două grenade acasă.”

Regizorul Sergiu Nicolaescu a relatat la emisiunea „Naşul” cum a ajuns la TVR. Nicolaescu era în Piaţa Romană când a fost luat pe sus de muncitori. „Erau foarte organizaţi. Eu i-am văzut şi am coborât cu ei. M-au îmbrăţişat şi m-au luat pe sus. A scos capul un căpitan care a fost apoi pus la SPP, Dumitru Iliescu”, a spus Nicolaescu.

Iliescu i-a spus lui Nicolaescu că a primit ordin să se retragă la unitate. „Eu i-am spus să meargă în unitatea, dar să meargă mai întâi la TVR. Am plecat cu trei TAB-uri din coloană. Pe unul din TAB-uri se urcase Caramitru la teatrul Notarra. Când a ajuns în Piaţa Confederaţiei (Dorobanţi – n.r.) eu am vrut să merg acasă pentru că aveam arme şi două grenade acasă.”

Vladimir Cohn (Vova)- mare industriaş în Italia şi Statele Unite ale Americii, ulterior anturat în clica finanţatorilor clubului Dinamo.
Dinu a plecat în Italia la 13 decembrie 1989 şi a revenit în ţară pe 19, aceeaşi lună. În „Cizmă” s-a întâlnit cu Vladimir Cohn, pe atunci mare industriaş în Italia şi Statele Unite ale Americii, ulterior anturat în clica finanţatorilor clubului Dinamo.
Cornel Dinu povesteşte în volumul doi al romanului său autobiografic („Zâmbind din iarbă”) învăţăturile primite în acel decembrie ’89 de la prietenul Vova Cohn: „Cornelică, cred că acesta este sfârşitul lui Ceauşescu. La Fonte dei Marmi (n.r. – orăşel de lângă Florenţa) m-am întâlnit cu doi colonei americani. Îi ştiu de mult. Mi-au spus că acum este sfârşitul lui Ceauşescu. S-a hotărât la Malta. La Timişoara a fost doar începutul (n.r. – discuţia are loc în seara de 18 decembrie). Urmează şi la Bucureşti. Tot ei mi-au împărtăşit că tot la Malta s-a hotărât ca în România să acţioneze ruşii. Mâine eşti în Bucureşti. Vezi ce poţi să faci, te cunoaşte lumea, te duce mintea!”.

Mihai Ispas
taximetrist, si fost sofer al lui Iliescu, ulterior ministru adjunct al Sportului. „Am jucat rug­by inca dinainte de 1989. Pe vremea cand jucam la Olim­pia mi-am cunoscut sotia, Iuliana Ghimbsanu, fata de antrenor de rugby. Suntem impreuna si acum”, isi a­min­­teste Mihai. De-a lungul vremii, a trecut pe la Olim­pia, Grivita Rosie si Spor­tul, unde joa­ca si acum, la 45 ani” „Fals! N-am fost soferul lui Iliescu, om pe care-l respect si pe care-l pre­tuiesc. Am condus un taxi, in decembrie 1989, cand se tragea. L-am dat la o parte pe taximetrist, i-am spus ca am mai multa incredere in mine in situatia respec­tiva”, puncteaza Ispas. Dupa ’90 a fost ministrul adjunct al Sporturilor, ala­turi de Cornel Dinu, iar in prezent este consilier COR.
Gelu Voican Voiculescu – În anul 1970 este arestat şi anchetat pentru atingere adusă securităţii statului prin trădare de secrete de serviciu şi spionaj economic – După Revoluţia din decembrie 1989, el a deţinut funcţia de viceprim-ministru în primul guvern provizoriu şi responsabil cu controlul serviciilor secrete ) Virgil Măgureanu (După cum afirmă generalul Ion Mihai Pacepa, Măgureanu a devenit colaborator al Securităţii interne în februarie 1972 şi a fost apoi încadrat în DIE cu grad de căpitan şi numele conspirativ „Mihăila Mihai”. Pe 24 decembrie, la ora 15.00, el a venit la TVR şi a citit un comunicat din partea Consiliului Frontului Salvării Naţionale.
Ion Iliescu a respins ideea ca Ceausestii sa fie ucisi prin act revolutionar, apoi s-a lansat ideea unui proces condus de un tribunal militar exceptional. Iliescu a fost de-acord după ce i s-a propus formula ocolită, a procesului.

Generalul Nicolae Militaru
Reactivat de Ion Iliescu şi numit ministru al Apărării pe 23 decembrie 1989, generalul Nicolae Militaru, dovedit încă din anii ’70 ca agent al serviciului secret al Armatei sovietice (GRU), este omul de care se leagă majoritatea crimelor produse între 22 şi 25 decembrie 1989. Nicolae Militaru este cel care a „regizat” conflictele dintre Armată şi presupuşii terorişti. Aproape o mie de oameni au murit, în urma acestor scenarii.
Mai mult, de numele lui Nicolae Militaru, care în 1989 avea 64 de ani, se leagă cazurile „Otopeni”, „Trosca” şi „Nuţă-Mihalea”, după cum a demonstrat ziarul „Adevărul” în cadrul serialului „Sfârşitul Ceauşeştilor”.

La Otopeni, pe 23 decembrie 1989, 48 de civili şi militari în termen şi-au pierdut viaţa, în urma unei „regii” marca Nicolae Militaru. În faţa Ministerului Apărării Naţionale, tot la 23 decembrie, au fost ucişi 8 oameni de la Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA), conduşi de colonelul Gheorghe Trosca, vechi adversar al lui Militaru.

Apariţia lui Nicolae Militaru la conducerea Armatei, în decembrie 1989, aduce în prim-plan zeci de generali şi alţi ofiţeri excluşi din Armata Română din cauza legăturilor cu Moscova. „Reţeaua Militaru” confirmă că Nicolae Ceauşescu avea dreptate, în ultimele zile din viaţă, când vorbea de acţiunile „agenturilor străine”.

Militaru era absolvent al Academiei Militare „Frunze” din URSS. El a fost cel care a condus ostilităţile în cele mai sângeroase zile ale Revoluţiei, cu acest grup de generali care au fost reactivaţi oficial prin decrete semnate de Ion Iliescu după 26 decembrie 1989.

Deasupra structurii impuse de generalul Nicolae Militaru se afla o „troică politică” formată din Ion Iliescu, Petre Roman şi Silviu Brucan, care s-au prezentat drept „emanaţi” ai Revoluţiei şi s-au impus în conducerea Frontului Salvării Naţionale (FSN). Iliescu a ajuns preşedinte, Roman – premier, iar Brucan a rămas „ideologul” Revoluţiei, omul care a asigurat legăturile, atât la Moscova, cât şi la ­Washington. Cine erau ei de fapt?
Ion Iliescu – un vechi activist cu studii temeinice în ­URSS, fiul lui Alexandru Iliescu, celebru cominternist.
Intr-un interviu 1991 in revista „Baricada” Nicolae Militaru spune urmatoarele : Asta n-o ştiu exact, dar pot să afirm că o conspiraţie, a cărei intenţie era înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu, a existat dinainte. Rezistenţa militară, care se formase cu mult timp în urmă, nu a avut în vedere ca această înlăturare să aibă loc cu sacrificii umane. Am luat contact cu această rezistenţă în 1983, prin intermediul lui Ion Iliescu. Ne întâlnisem întâmplător, la Spitalul Elias. Eu eram internat acolo, iar Iliescu venise în vizită la Walter Roman. Mai târziu, m-a căutat la telefon şi prima noastră întâlnire a fost în parcul Herăstrău. După două zile, mi-a făcut cunoştinţă cu doi oameni: Virgil Măgureanu şi căpitanul de rang I Radu Nicolae. La scurt timp, mi-am asumat sarcina să fac contractul între grupul militar al generalului Ioniţă şi grupul civil al lui Iliescu.
În toamna lui 1984. Se spunea atunci că cel mai bun moment ar fi fost în timpul când Ceauşescu se afla în RFG. Se ştia că cei care rămâneau în ţară erau nişte fricoşi. Planul nu a mai fost pus în aplicare din cauza unor evenimente ciudate.

Gen. Victor Atanasie Stănculescu : Ceausestii trebuiau lichidati, si ca decizia in acest sens a venit de pe doua fronturi care au lucrat combinat: din partea GRU (serviciul secret al armatei sovietice) si KGB (securitatea rusilor).Stanculescu nu a ascuns ca tot ce i s-a intamplat lui rau in anii ce au urmat Revolutiei -inclusiv dosarele penale in care a fost condamnat – s-a datorat conflictului mocnit pe care l-a avut cu Ion Iliescu.
Stănculescu il face vinovat pe Ion Iliescu, pentru mortii de dupa fuga lui Ceausescu.
Generalul Victor Stanculescu:“A fost nevoie de atitea morti pentru ca sa fie executati Ceausestii. De ce ? intrebati-l pe Ion Iliescu”

Acestia au confiscat Revolutia, toti erau „marginalizati”de Nicolae Ceausescu, o parte din ei agenti KGB.
Grupul care a decis execuţia Ceauşeştilor

-Ion Iliescu
-Silviu Brucan
-Dumitru Mazilu
-Petre Roman
-Mihai Montanu
-Sergiu Nicolaescu
-Mihai Ispas
-Dan Marţian
-Gelu Voican Voiculescu
-Gen. Nicolae Militaru
-Gen. Victor Atanasie Stănculescu
––––––––––––
Pe 26 decembrie 1989, s-a semnat decretul pentru infiintarea tribunalului exeptional, dupa ce lumea a fost sigura ca e adevarat ca sotii Ceausescu sunt morti. A declarat Gen. Victor Atanasie Stănculescu.
Practic Tribunalul care l-a judecat pe Ceausescu nu avea legimitate.
In Monitorul Oficial de miercuri 27 dec 1989, la doua zile dupa executarea Ceausestilor, a fost publicat un comunicat al lui Ion Iliescu pentru infiintarea Tribunalelor Miliatre Extraordinare.

Constantin Bucur: „Cico Dumitrescu a fost prins la un simpozion la care au venit si delegatiile din blocul sovietic. In pauza de masa si-au lasat caschetele pe hol, am plantat microreceptori in caschete si asa l-am dovedit pe Cico”

Rep: La Editura Armatei, unde lucra Talpes, ati avut vreo intamplare mai deosebita?
Constantin Bucur: Despre asta nu pot vorbi, dar va pot relata despre Cico Dumitrescu (consilierul lui Ion Iliescu dupa 1990), pentru ca dupa 1987 am fost transferat la Comandamentul Armelor Chimice.

Rep: Cum l-ati prins pe Cico?
Constantin Bucur: Cico Dumitrescu era banuit de UM 0110 ca transmite secrete KGB-ului. Fata de rusi era o repulsie la Securitate, iar Armata avea o multime de ofiteri scoliti la Moscova. Unii veneau direct cu neveste de acolo. La Comandamentul Armelor Chimice se stocau informatii despre aparatura militara de ochire, munitie chimica inventata de noi, iar Cico a fost prins ca a transmis informatii. El trebuia eliminat din Comandament.

Rep: Cum a fost prins?
Constantin Bucur: A fost prins la un simpozion la care au venit si delegatiile din blocul sovietic. In pauza de masa si-au lasat caschetele pe hol, am plantat microreceptori in caschete si asa l-am dovedit pe Cico. Putea fi chiar condamnat. Dar a fost protejat de Elena Ceausescu. Nu stiu cum de a ajuns in anturajul ei. Probabil prin cadouri, ca era foarte sensibila la astea. Atunci se faceau si aranjamente: decat sa arestezi, mai bine il lasai pe atasatul militar sovietic in Romania si il foloseai chiar fara ca el sa stie. Daca faceai scandal, trebuia expulzat atasatul militar, URSS il expulza pe al nostru si lucrurile se complicau.

Rep: Totusi, de ce nu a fost pedepsit Cico Dumitrescu?
Constantin Bucur: Repet, a intervenit chiar Elena Ceausescu si nu a mai fost arestat. A fost doar scos din Comandamentul Armelor Chimice si mutat de acolo si nu a mai avut acces la informatii strict secrete.
Ofiter de la Contrainformatiile Securitatii Constantin Bucur

Emil Cico Dumitrescu: „Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi”. Ion Iliescu: „nu la “chemarea” lui Cico Dumitrescu am fost la TVR (cu care de altfel nu am fost coleg – el era cadru militar in marina)”. Cine minte ? judecati voi!

Într-un interviu-fluviu, care va fi publicat în trei părţi, amiralul îşi povesteşte participarea la Revoluţia din decembrie 1989. Amiralul Emil Cico Dumitrescu (75 de ani) vorbeşte despre relaţia sa cu URSS, despre cum l-a cunoscut pe Ion Iliescu şi în ce a constat activitatea sa la Televiziune în 1989.

Amiralul Emil Dumitrescu a devenit cunoscut în decembrie 1989. Toată lumea îl cunoaşte drept Cico. E o poreclă veche de câteva decenii. Cico era un maimuţoi dintr-un film foarte bine primit de critică, „Tigrul alb”. La facultate, căci Dumitrescu a fost o viaţă profesor, i se spunea însă „Ibric”.

Emil Dumitrescu s-a numărat printre cei care au luat cuvântul la Televiziune în zilele Revoluţiei, iar ulterior a avut un post călduţ pe lângă Ion Iliescu. A fost, printre altele, secretar de stat şi consilier prezidenţial. Percepţia generală este aceea că el are cheia pentru multe dintre misterele Revoluţiei, doar că un interviu cu Emil Cico Dumitrescu alunecă, inevitabil, în ceaţa care s-a lăsat peste ultima lună de comunism românesc.

Amiralul are o abilitate uluitoare de a adormi vigilenţa interlocutorului şi de a poza într-un bătrânel naiv, care, la cei 75 de ani, meditează asupra misterioaselor mecanisme care au abătut asupra sa un şir interminabil de înscenări şi speculaţii. Cico îl caracterizează scurt pe Cico: „Am fost prea credul! Aia e!”.

„Poveşti, răutăţi, prostii”

În anii ’80 a fost arestat pentru că ar fi vândut secrete de stat către KGB. După 1989 s-a spus despre el că, aflându-se în slujba aceloraşi servicii sovietice, a avut un rol decisiv în manipularea populaţiei şi în crearea diversiunilor teroriste de la Revoluţie. De altfel, a fost şi anchetat în dosarul Revoluţiei. În anii tranziţiei a fost acuzat de trafic de influenţă şi subminarea puterii de stat. Cico Dumitrescu crede că toate acestea sunt „poveşti, răutăţi, prostii” şi că, la vârsta lui, nu are timp să-şi ceară scuze pentru ceea ce nu a făcut.

După ce termină cu trecutul, arătându-ne o cicatrice de la un presupus glonţ care l-ar fi „mângâiat” acum douăzeci de ani, aruncă o ancoră înspre viitorul său ca om de litere, pentru că, ei bine, amiralul a căzut în mrejele poeziei. Creaţiile sale literare solicită respect pentru cei care „au făcut Revoluţia”. Cico-poetul e dezolat că sacrificiul lor, în loc să fie respectat, a ajuns să fie pângărit!

„Cu Iliescu am fost coleg la «Ape», nu la Moscova”

Ion Iliescu a ştiut să-i răsplătească pe cei care l-au ajutat în 1989

„Adevărul”: Lumea vă cunoaşte mai mult ca urmare a apariţiei la Televiziune în decembrie 1989 şi prin prisma funcţiilor pe care le-aţi ocupat ulterior. Înainte de Revoluţie cu ce v-aţi ocupat?

Cico Dumitrescu: Am avut diverse funcţii. La „Ape”, la Ministerul Petrolului, la mai multe. Eu sunt de fel din Urziceni. Am făcut Liceul Militar la Galaţi, apoi am terminat Institutul Mecano-Naval. Pe urmă, e adevărat, am făcut chimia la ruşi. Sunt doctor în chimie! Doctor adevărat, nu ca tovarăşa Elena Ceauşescu! Am 42 de invenţii, dintre care 12 internaţionale. Figurez într-un anuar făcut în Anglia. Oamenii au reţinut „Cico Dumitrescu de la Revoluţie”, dar eu am în spate altceva, am în spate o muncă!

Aţi studiat la Moscova?

E un fals! N-am învăţat la Moscova! Eu am studiat la Sankt-Petersburg!

Cât timp aţi stat în URSS?

Cum ziceam, am învăţat 4 ani şi 8 luni la Sankt-Petersburg. Între ’61 şi ’65. L-am avut coleg de promoţie pe Iuri Gagarin (n.r. – celebru cosmonaut sovietic, primul om care a fost trimis în spaţiu). Era un haios. L-am întrebat: „Băi, Iuri, cum ai văzut tu pământul de-acolo?”. Zice: „N-am deschis ochii deloc. M-am învârtit un pic şi am venit jos”. Mi-a dat cadou o cană din aluminiu pe care a scris în ruseşte: „Emile, să bei ceai şi vodcă, dar mai bine vodcă”. Era, în mod clar, un pic zurliu. A sărit odată de la etajul trei, pentru un pariu făcut la băutură. Am avut nişte colegi deosebiţi. Am fost coleg şi cu un gruzin frumos, cu ochi albaştri, era nepotul lui Suslov (n.r. – membru în prezidiul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice).

V-am întrebat de Moscova fiindcă a circulat versiunea conform căreia aţi fi fost coleg acolo cu Ion Iliescu, în vremea studenţiei.

Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi. Sunt poveşti că am studiat împreună la Moscova.

Cum aţi ajuns la Televiziune în decembrie 1989?

În acel moment lucram la Ministerul Petrolului, mă ocupam cu grupa de operaţiuni speciale. Se punea problema creşterii fluxului de ţiţei, iar eu am venit cu o metodă inovativă. Amiralul scoate o foaie A4 şi începe să ne explice. Nu cum a ajuns la Televiziune, ci cum a reuşit să extragă mai mult petrol. Desenează o sondă, vehiculează o teribilă serie de termeni tehnici (înfăşurare trapezoidală, torpilă cu talere) şi înşiră pe hârtie mai multe simboluri din „Tabelul lui Mendeleev”. Rezistăm, cu greu, amplei demonstraţii şi reluăm întrebarea.

Şi totuşi, cum aţi ajuns la Televiziune pe 22 decembrie ’89?

Aşa… Eram la Ministerul Petrolului şi treceau manifestanţii prin faţă. Eu, lucrând prin ţară, pe la sonde, ştiam că lumea e nemulţumită. Să ştiţi că Revoluţia au făcut-o muncitorii, nu intelectualii, că aştia… Cu o seară înainte, pe 21, am trecut şi m-am oprit la baricadă. Cel care are restaurantul de acolo, de vizavi de Inter, e prietenul meu. De la el s-au luat mesele alea şi s-au pus în stradă. Am văzut cum a fost împuşcat un om acolo.

Eraţi la Ministerul Petrolului şi aţi plecat spre Televiziune…

Da. Îl cunoşteam foarte bine pe directorul general al Televiziunii, pe Petre Constantin. M-am dus la el. Zice: „Băi, dacă nici acuma nu iese, nu mai scăpăm de ăsta. Eu am deschis Televiziunea ca toţi să-şi spună părerea. Dacă oamenii văd ce se întâmplă, vor prinde curaj”. Am stat de vorbă cu el la etajul 11, apoi m-am dus la Studioul 4, unde am luat cuvântul fiecare.

„Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm!

Pe 22 decembrie, în jurul orei 14.15, căpitanul de rang I Emil (Cico) Dumitrescu şi-a făcut apariţia la Televiziunea Română. Discursul lui a fost difuzat din Studioul 5 al Televiziunii Române, de unde cu numai zece minute mai devreme vorbea generalul Nicolae Militaru.

Căpitanul Cico Dumitrescu cerea în direct ca Ion Iliescu să se prezinte la Televiziune: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm! „Tovarăşul Iliescu era în zonă, fiind contactat de Sergiu Nicolaescu.

La 15.45 a făcut un apel în direct cerând „factorilor de decizie” să se prezinte la ora 17.00 la sediul Comitetului Central. La Televiziune, Cico a mai făcut un apel şi la comandanţii unităţilor militare din judeţele învecinate Bucureştiului, un apel de a se deplasa pentru a apăra Capitala. Aflat în sediul Comitetului Central, generalul Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major, era consternat: „Cine e marinarul ăsta care dă ordine?”

Ulterior, Cico a fost ridicat în grad până la rangul de amiral. Între 1995 şi 1996 a fost numit în funcţia de secretar de stat, şef al Departamentului de logistică din cadrul Ministerului de Interne. Între anii 2000-2004 a fost consilier de stat în Departamentul Securităţii Naţionale din Administraţia Prezidenţială.

„M-ai sunat, te-am sunat”

V-aţi dus la Televiziune din proprie iniţiativă?

Păi, cine să mă cheme? M-am dus fiindcă am zis: „Acum e momentul să scăpăm de dictatură”.

Se ştie că dumneavoastră eraţi printre cei care selectau ştirile care intrau pe post. Cum procedaţi?

Am făcut în felul următor. Se primeau telefoane întruna. Atunci am luat un registru, l-am numerotat, l-am sigilat. Dădea cineva telefon, îi ceream numele şi numărul de telefon. Notam în registru şi sunam înapoi. Dacă răspundea, dădeam pe post. Făceam o minimă verificare. Şi au spus: de la Sâmbăta, că în catacombe sunt ăia, de la Constanţa, că sunt avioane, că sunt elicoptere, că nu ştiu ce. M-ai sunat, te-am sunat. Altă metodă de verificare nu mai era. Se scria în registru: domnu’ cutare, telefonul cutare – apă infestată. Se nota pe bileţel şi se trimitea jos, la studio.

S-au spus atâtea prostii pe post în acele zile!

S-au spus pe post nu prostii, ci enormităţi, domnii mei, dar n-aveai cum! De tras, s-a tras. Uitaţi gaura! (n.r. – amiralul ne arată o cicatrice undeva lângă urechea dreaptă). A ricoşat din balustradă şi m-a lovit. L-am prins pe unu’ care a tras asupra televiziunii. Era un băiat de la unitatea de Securitate din Mizil. Ne-a spus că el avea ordin să apere. Ce să apere? A fost şi el prada unei manipulări.

Cine a făcut aceste manipulări?

Ştie cineva? Asta trebuie să afle procuratura, nu voi! Dar de tras, s-a tras asupra Televiziunii. Era un tablou pe perete cu cel puţin 50 de cartuşe trase în el.

Din cauza anunţurilor care s-au făcut atunci pe post au murit oameni. Nu era mai bine să nu le daţi?

Cum să nu le dau, dom’le? Dacă se întâmpla şi era aşa?

S-au spus multe prostii, dar n-aveai timp. Cum am apărut eu pe post şi am spus: unităţile cutare şi cutare să apară. A venit pe telefonul operativ, iar Brateş (n.r. – redactor-şef adjunct la „Actualităţi„, care a jucat rol de crainic în zilele Revoluţiei) a zis că dacă spune el, un civil, nu-l crede nimeni. Şi atunci am spus eu. Statul Major spunea că este bruiaj şi că nu poate lua legătura cu unităţile. Eu mă gândeam că dacă nu dau pe post ştirile pe care le primesc, s-ar putea să fie reale, iar apoi îmi ziceau: „N-ai dat, ai fost vândut, ai fost KGB-ist!”.

Dar n-aveaţi certitudinea că sunt reale.

Dacă mă suna omul şi îmi spunea, şi eu când sunam răspundea acelaşi om, înseamnă că era adevărat.

Poate acei oameni care sunau încercau să vă manipuleze. Nu v-aţi gândit la asta?

Cine mai avea timp să se întrebe dacă era manipulat?

Frica de butoane

Dacă tot ce s-a spus pe post a venit prin telefoane, înseamnă că aceia care au dat telefon au manipulat. Dar i-aţi scris în registru pe toţi. Unde e registrul, să vedem cine a manipulat?

Registrul nu mai există, a dispărut.

Unde a dispărut?

De unde să ştiu eu?

Un alt moment care a indus panică este apariţia acelui inginer, Colţ, care a prezentat „maşinăria infernală”, o presupusă bombă. Aţi fost prezent şi l-aţi susţinut.

Cu maşinăria infernală a fost în felul următor. Inginerul Colţ a spus că, dacă acel dispozitiv are butoane, se poate face o programare, se poate folosi la o diversiune. El asta a vrut să spună. I-am mulţumit că ne-a salvat, pentru că un astfel de dispozitiv putea fi folosit la o bombă.

Era, de fapt, un lacăt cu cifru electronic. De unde apăruse acel dispozitiv?

Era de la o uşă din Televiziune. O uşă cu cifru.

Păi, Brateş lucra în Televiziune! Ştia că e de la o uşă.

De unde să ştie, dom’le, ştiţi câte camere sunt în Televiziune? În plus, Brateş fusese pensionat cu ceva timp înainte de Revoluţie.

Nu e adevărat, a plecat din Televiziune în 1990.

În fine, nu mai ştiu exact.

Inginerul Colţ era specialist, ştia că nu e o bombă.

Acuma e uşor, dar atunci nu mai gândeai limpede nici ca specialist. Când am văzut că are toate cifrele, de la zero la nouă, am zis că se poate folosi în orice fel. Ne speriaserăm.
–––––––––-
Când e întrebat de marile mistere ale Revoluţiei, amiralul Cico Dumitrescu răspunde standard: „Păi, eu ştiu?“

Chiar şi spuse cu pipeta, adevărurile lui Emil Cico Dumitrescu aruncă o nouă lumină asupra Revoluţiei. În partea a doua a interviului-fluviu, amiralul se dezice de grupul Militaru-Brucan, admite că voia doar căderea lui Ceauşescu, nu a comunismului, nu înţelege cu ce a greşit justiţiei române, povesteşte cum l-au bătut „golanii” la mineriada din 13-15 iunie 1990 şi cum Ion Iliescu i-a spus ceva demn de un comunist cu faţă umană: „Lasă, dragă, aşa sunt oamenii…”.Peste toate însă, amiralul îşi dezvăluie latura lirică şi face publice poezii despre acel decembrie de acum douăzeci de ani.

Adevărul”: Se ştie că pe 22 decembrie aţi apărut la Televiziune şi l-aţi chemat pe Ion Iliescu. De ce aţi făcut-o?

Cico Dumitrescu: Pentru că aşa ştia toată lumea. Dacă o să cadă Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu este cel care trebuie să-i ia locul. Se spunea şi la Europa Liberă, şi peste tot.

Pe Nicolae Militaru îl cunoşteaţi în momentul Revoluţiei? Ştiaţi că fusese dovedit ca agent sovietic?

Nu-l cunoşteam. Nici pe el, nici pe Brucan, nici pe Roman. Nu ştiam cine sunt. Pe Militaru dacă îl văzusem odată, aşa, de la distanţă. Nu auzisem că ar fi fost dovedit ca spion.

Din toate datele care există reiese că Nicolae Militaru a pus la cale diversiuni de genul celor de la Otopeni şi MApN. Ce părere aveţi despre asta?

Ce s-a întâmplat la MApN nu cunosc. Nu mă hazardez. Sunt chestiuni care mă depăşesc. În televiziune, la etajul 12, erau peste 100 de inşi care nu-şi puteau justifica prezenţa acolo. Sunt multe enigme pe care eu nu mi le explic. Procuratura ar trebui să se ocupe.

„Cinstit, voiam o perestroika!”

Aţi fost în cercul celor care au luat puterea. Aţi avut intenţia de a termina doar cu Ceauşescu sau şi cu comunismul?

Nu. Adevărul e că doream să scăpăm doar de dictatură, nu ne gândeam să scăpăm de comunism. Asta doreau cei care au suferit prin închisori sau alte treburi. Noi ne gândeam la o perestroika, să fie un regim mai permisiv. Cinstit vorbind, voiam o perestroika! Să fie şi la noi ca în RDG, ca în Ungaria, unde oricum se trăia mai bine. Poate a greşit şi domnul Iliescu. Din dorinţa de a fi libertate a zis: „Lasă, dragă, să facă ei!”.

Aţi fost prezent şi în momentul în care Nicu Ceauşescu a fost adus la Televiziune. Ce s-a întâmplat acolo?

Pe 22 seara l-au adus. Unul l-a înjungiat chiar acolo, i-a făcut o rană cumplită. Am discutat cu Iliescu. Am zis: „Dacă îl avem pe ăsta, îl putem folosi ca monedă de schimb în caz de ceva”. Eu şi inginerul Colţ am plecat cu el la spital. Am stat lângă Nicu Ceauşescu când l-a operat, în sală! Avea pe el un slip vernil. Doctorul mi-a arătat: „Ăsta e un ficat cirotic, nu o mai duce mult!” Am stat până l-au dus în salon. Acolo l-au mai legat şi cu cătuşele de pat, parcă fugea ăla, operat. Am stat lângă el, pentru că ne gândeam că se poate întâmpla orice şi îl vom folosi ca monedă de schimb.

Credeţi că aţi făcut bine mergând pe 22 decembrie la Televiziune?

Nu-mi pare rău că am apărut la televizor. În anii ’80, după ce am fost acuzat de spionaj pentru KGB, fusesem închis, păţisem de toate şi n-aveam ce pierde, iar poporul acesta merita libertatea. Îmi pare rău totuşi de cum sunt lucrurile astăzi în ţara noastră.

Dacă aţi mers acolo mânat de acest scop nobil, de ce credeţi că s-au spus atâtea despre dumneavoastră? Spre exemplu, că eraţi agent sovietic şi că aţi făcut jocurile ruşilor alături de Ion Iliescu şi ceilalţi.

Documentul care îl acuză pe Emil Cico Dumitrescu că le-a vândut ruşilor secrete de stat în anii ’80

Prostii, poveşti. Câte nu s-au spus despre mine? Eu, la vârsta mea, nu am timp să-mi cer scuze pentru ceea ce n-am făcut! Pentru minciuni şi pentru fabulaţii. S-a spus că am fost agent KGB, dar n-am avut nicio legătură. Nici n-a încercat nimeni să mă racoleze cât am studiat la ruşi. E o minciună! E un fals! Racolările nu se fac, aşa, oricum. În primul rând că nu aveam ce informaţii să le dau. Nu eram în unitate operativă. Eu răspundeam de oameni care lucrau cu eprubete. De eprubete aveau ruşii nevoie?

Constantin Bucur, ofiţer de contrainformaţii, a declarat că v-a prins înainte de ’90 cum vindeaţi informaţii KGB-ului. E adevărat?

În ’80 am fost arestat vreo cinci luni. Am hârtie că doi ani am fost urmărit de Securitate, am aflat şi eu la Revoluţie. Mă acuzau că am vândut secrete. Ce să le vând, măi băieţi, ruşilor? Ce? Mihai Chiţac mi-a făcut această înscenare, cum că am vândut secrete. Bucur era unul dintre trepăduşii lui Chiţac. M-au ţinut într-un loc izolat şi am scris mai multe hârtii.

Am făcut un raport către Ceauşescu, pe care am scris: „Tovarăşe Comandant Suprem, dacă se dovedeşte că eu am vândut, cer să fiu executat”. Ceauşescu şi-a dat seama că e făcătură. Ceauşeasca, auzind că am făcut multe năzbâtii prin chimie, cu fel de fel, m-a luat director ştiinţific la Institutul de Epurare a Apelor.

„M-au bătut golanii, iar Iliescu a zis «Lasă, dragă…»”

După 1990 aţi ocupat mai multe funcţii publice. Le-aţi văzut ca pe o recompensă pentru felul în care aţi participat la evenimentele din decembrie 1989?

Nu, funcţiile pe care le-am avut după 1990 au fost un rezultat al muncii mele, muncă grea, în cercetare. Între 2000 şi 2004 am fost consilier prezidenţial. Imediat după Revoluţie am fost şeful Direcţiei Generale de Presă şi Sport. Aşa m-au prins şi evenimentele din 13-14 iunie 1990. Am fost bătut de manifestanţi pe Calea Victoriei. Golanii mi-au rupt hainele, mi-au spart ochelarii şi eu fără ochelari nu văd, orbecăi. M-au călcat în picioare. După opt-zece ani a apărut una care a zis că i-am dat cu piciorul în spate şi şi-a pierdut un rinichi. Am vorbit apoi şi cu domnul Iliescu, după ce am luat bătaie, şi el a zis: „Lasă, dragă, aşa sunt oamenii…”

Un amiral recită: „Noi n-am dorit puterea…”

V-a oprit vreodată cineva pe stradă să vă reproşeze că aţi minţit poporul cu televizorul?

Nu, n-am întâlnit oameni care să-mi reproşeze acest lucru. La intrarea la Senat sunt nişte versuri: „Voi ce aţi crezut în noi/ În 21-22/ Să nu-i uitaţi cât veţi trăi/ Pe cei căzuţi şi pe cei vii”. Astea eu ­le-am scris.

Serios?! Nu este foarte cunoscută înclinaţia dumneavoastră către poezie.

Eh, mai scriu din când în când.

Cico Dumitrescu deschide un sertar al biroului său voluminos şi scoate un dosar cu sute de coli A4 prinse între coperţi. Începe să ne recite mai multe poezii, între care reţinem acest „Noi în decembrie”.

Asta este ca un răspuns la acuzaţiile care vi se aduc?

Da, trebuie să fii de fier să rămâi indiferent la atâtea speculaţii şi răutăţi. Aceste poezii le voi lăsa copiilor mei, să le publice ei dacă vor considera că aşa este necesar.

Amiralul mai citeşte câteva poezii, după care umblă în alt sertar şi ne înmânează câte o plachetă pe care sunt gravate câteva versuri. Recunoaştem un fragment din „Arta de a învinge” a lui Kipling. Sub versuri este semnat Amiral (r) prof. Univ. dr. inginer Emil Cico Dumitrescu. „Sunt tot aşa, ca nişte gânduri de-ale mele”, ne lămureşte amiralul.

„Chiţac şi Diamandescu jucau table şi beau whisky”

Pe cine vedeţi vinovat pentru mineriada din iunie 1990? Multe indicii conduc spre Ion Iliescu.

Minerii aduşi în Bucureşti au fost instigaţi. Nu ştiu cine i-a adus. Sunt supoziţii că Iliescu i-a chemat. După aceea a regretat că le-a mulţumit. Nici nu ştiţi voi ce rău i-a părut, cât a regretat, dar ce era să facă? Cum să-i convingi să plece? Printre mineri am văzut unii cu nişte salopete cam curate. Nu prea erau de mineri. S-au dus şi acasă la Dumitru Mazilu. Au fost foarte multe lucruri suspecte.

Ulterior aţi fost cercetat pentru subminarea puterii de stat, din cauza modului în care v-aţi implicat în evenimentele din iunie ’90. Ce aţi făcut mai exact?

Păi, eu ştiu? N-am făcut nimic. Nu v-am spus că am luat bătaie? Au dat în mine ca într-un sac. M-am dus atunci repede, la sediul poliţiei, pe Ştefan cel Mare. Chiţac (n.r. – Mihai Chiţac era ministru de Interne în iunie 1990) juca table cu Diamandescu (n.r. – Corneliu Diamandescu era şeful Inspectoratului General de Poliţie în iunie 1990). Beau whisky şi jucau table, asta făceau!

Aţi avut multe probleme cu justiţia după 1990!

Eram consilier la Securitate Naţională şi a venit unu’ la mine în audienţă, pentru nişte potlogării care se întâmplă. A afirmat că a dat două milioane-jumate de dolari la Guvern. Şi ăsta s-a dus la procurorul Doană, care a spus că i-am spus eu lu’ ăsta să-mi dea 200.000 de dolari, ca să-i recuperez banii. Mihai Florin, om de afaceri, e ăsta care s-a plâns la mine. Acum a dispărut. Eu nu i-am cerut niciun ban.

Ce motiv ar fi avut cineva să inventeze astfel de lucruri?

Păi, eu ştiu? Procurorul Doană m-a întrebat pe mine odată cine s-a opus de la Cotroceni să fie el procuror general. I-am zis că nimeni. Şi atunci m-a avertizat că are o declaraţie de la unu’ care susţine că mi-a dat două Rolexuri de aur, unul pentru mine şi unul pentru Iliescu. Eu nici nu port Rolex. Ăsta e ceas de geambaşi.

Aţi fost audiat şi în „Dosarul Revoluţiei”!

Da. M-au chemat că de ce am apărut pe post să chem trupele la Bucureşti. Dacă aşa a primit Brateş prin telefonul operativ? Brateş a primit-o şi am citit-o eu pe post, că el a zis că nu are credibilitate să facă un anunţ militar.

În acest moment mai ocupaţi vreo funcţie publică?

Nu, sunt pensionar şi atât. Mai sunt în consiliul de administraţie la Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, dar e aşa, voluntariat. Nu iau niciun ban de acolo.

Noi în decembrie

de Cico Dumitrescu

Noi nu am fost golani
şi nici eroi
Nu ne-am bătut pe străzi pentru ciolane
Şi nici cu regi la masă
n-am stat noi
Visând s-avem sub perne milioane
N-am fost nici dizidenţi, nici cerşetori
Ca noi au fost
în ţară sute, mii
Şi s-au luptat în prag
de Sărbători
Să vină Moş Crăciun pentru copii
S-avem în casă cald, s-avem lumină
Să ne privim
în faţă zâmbitori
Şi liberi în gândire,
şi-o viaţă mai senină
Şi unul despre altul
să nu fim temători
Noi n-am dorit puterea
şi nici biciul
Cum alţii azi pretind
c-am fi dorit
Dar e păcat atunci
când sacrificiul
Nu este respectat,
ci pângărit.

George Marinescu:”Europa Liberă a trâmbiţat luni de zile că singurul înlocuitor pentru Ceauşescu este Ion Iliescu. Deci nu era o noutate. Occidentul ne îndoctrinase, ne manipulase, ca să zic aşa, cu o astfel de ştire” „Da, am manipulat“

Deşi nu a avut prompter, George Marinescu a citit impecabil, după cum i-au dictat „emanaţii“ Revoluţiei.
Fostul prezentator al Telejurnalului (între 1969 şi 1990) recunoaşte că televizorul a cam minţit poporul în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. A citit comunicatul despre sinuciderea „trădătorului Milea“, apoi şi-a făcut „mea culpa“ în direct. După 20 de ani, Marinescu admite că a spus multe aberaţii pe post.

George Marinescu a fost odată cel mai cunoscut prezentator de la TVR. În zilele când se urca la bordul Trabantului său, nu puţine erau femeile care-l petreceau cu privirea pe calea Dorobanţilor către intrarea din strada Ermil Pangratti.

Între 1969 şi 1990 a prezentat Telejurnalul de la postul public de televiziune. A făcut Revoluţia într-o echilibristică periculoasă, trecând în numai câteva ore de la statutul de sol al ceauşismului muribund la cel de entuziast luptător împotriva teroriştilor din TVR. George Marinescu a fost ultima voce „încătuşată” din TVR, anunţând, în dimineaţa de 22 decembrie 1989, că „Ministrul forţelor armate (n.r. – generalul Vasile Milea) a acţionat ca trădător împotriva independenţei şi suveranităţii României şi, dându-şi seama că este descoperit, s-a sinucis”.

Conştient de situaţia sa ingrată, George Marinescu şi-a făcut autocritica la câteva minute de la proclamarea Televiziunii Române Libere: „Îmi fac mea culpa în numele colegilor din Televiziune”.

ajuns după Revoluţie un apropiat al Guvernului României, fiind numit director la televiziunea Executivului. A rămas în acest post timp de şapte ani.

Acum are 70 de ani şi prezintă o emisiune politică la Televiziunea România de Mâine, postul TV al Universităţii Spiru Haret, instituţie de învăţământ ghidată de Aurelian Bondrea, cel care a cadorisit-o cu cele mai înalte grade academice pe analfabeta Elena Ceauşescu. Fostul prezentator al Actualităţilor ne-a primit în biroul său de lucru de la „Spiru”.

Chiar dacă nu mai are Trabantul şi nu mai emite în prime-time, septuagenarul tot mai primeşte câte un compliment de la mult mai tinerele sale colege de televiziune: „Domnule Marinescu, arătaţi foarte bine astăzi!”

Viaţa în direct, într-un „război informatic”

„Adevărul”: Cum era, domnule Marinescu, viaţa de prezentator la Telejurnal acum 25-30 de ani?

George Marinescu: Era clar că pe-atunci nu spuneai ce voiai tu, ci ce trebuia spus. Libertatea de exprimare este cel mai mare câştig adus de Revoluţie, exprimarea liberă, dar nu orice prostie, să fim bine înţeleşi. Cine spune că azi nu mai există cenzură se înşală amarnic. Există cenzură şi la TF 1, şi la TF 2, şi la Antena nu ştiu care din Germania, şi la CNN. Este cineva care are puterea să elimine ştirile. Apoi, autocenzura este cel mai mare cenzor. Zici, bă, de asta nu sunt prea sigur şi mai bine o scot. Nu este nicio ruşine, peste tot e la fel. Cine spune „dom’le, eu îmi fac de cap şi spun ce vreau” minte!

Cum funcţiona autocenzura la dumneavoastră?

După atâţia ani de experienţă învăţasem şi eu ceva, că d-aia mi-a dat statul cap. Ştiam că asta nu e voie să spui, asta o spui altfel, aici trebuie umflat şi spus într-un anume fel. Am fost şef de secţie externă la Actualităţi şi prezentator. Vreo 21 de ani am avut aceste două funcţii. Am urcat pe scara ierarhiei. Am fost reporter 3, reporter 2, reporter 1, apoi din nou aceiaşi paşi, dar ca redactor. Treptele astea erau în funcţie de pregătirea profesională.

Care a fost cel mai greu moment din punct de vedere profesional?

Cel mai greu a fost la Revoluţie. Era a doua zi, pe 23 decembrie, seara, când s-a tras pe culoarul studioului patru. Gloanţe de foc, muniţie de război. Îl aveam pe Cornelius Roşiianu alături, prezentam un grupaj de ştiri şi, la un moment dat, s-a stins lumina şi în regie, şi în studio. Am rămas pe întuneric, orbi, ca nişte cârtiţe. Instinctiv, el a întins mâna stângă, eu am întins mâna dreapta. Ne-am prins mâinile şi ni le-am strâns. Am văzut că luminiţele roşii de la camerele de luat vederi erau aprinse, deci se transmitea în continuare. I-am spus lui Cornelius, într-un „aparté”, să nu se audă pe post: „Camerele merg. Noi suntem în emisie. Noi trebuie să spunem orice, numai să nu inducem panică în rândul telespectatorilor”.

Că lumea putea spune orice: că a căzut televiziunea, că au ocupat-o teroriştii, că ne-au căsăpit. Ne-au trecut pe amândoi cele mai teribile sudori, din creştet până în pantofi. A trebuit să improvizez nişte vorbe, nişte prostii, numai să nu se sperie lumea. Am improvizat aşa, în beznă, vreme de un minut. Am revăzut caseta şi m-a pufnit râsul faţă de ce deşteptăciuni am putut să debitez atunci. Dar nu mă întrebaţi, că nu-mi mai amintesc acel discurs. A fost groaznic, mă gândeam că putem fi făcuţi sită.

De la Televiziunea Română Liberă, George Marinescu a ajuns direct la Guvernul României

Dispozitivul diabolic

Pe 22 nu v-a fost frică să nu induceţi panică? Spuneaţi că vin teroriştii spre Televiziune, că sunt bombe la subsolul TVR şi îndemnaţi lumea să vină să vă apere…

Dragă, ce se întâmplă… În acele zile şi nopţi, noi trebuia să dăm nişte informaţii pe care nu aveam cum să le verificăm. Eu am stat două săptămâni în Televiziune şi am dormit după nişte dulapuri. Nu aveai cum să te duci afară, doar operatorii se mai duceau. Nu aveai cum să verifici informaţiile care îţi veneau.

De ce trebuia să daţi nişte informaţii? De unde acest trebuia?

Pentru că trebuia să ţinem la curent lumea cu ce se întâmplă. Evident că triam informaţiile, nu dădeam orice. Ziceam se spune, se pare, adică n-o dădeam la modul cel mai sigur. Au venit cu acea maşinărie infernală. Era şi amiralul Cico şi am zis că militarii trebuie să ştie despre ce e vorba. Deşi am intrat imediat la idei. Cum au venit ăştia cu dispozitivul ăsta diabolic? Dacă sare în aer aici, la televizor?

V-aţi gândit că eraţi manipulat, iar manipularea asta o transmiteaţi mai departe telespectatorilor?

În orice perioadă istorică, inclusiv astăzi, televiziunea manipulează. Voit sau nevoit, de cele mai multe ori voit. Au existat, oricum, terorişti la Revoluţie. Eu am avut un vecin de bloc care a fost împuşcat din stradă, cu un glonţ de război. I-a distrus toată falca.

De unde ştiţi că erau terorişti?

Pentru că armata trecuse deja de partea poporului. Şi încă nu se împărţiseră arme la civili.

Revoluţia în direct a fost o manipulare?

Fără voia noastră... Am transmis şi noi unele informaţii care s-au înscris în acest război informatic secret. Fără doar şi poate.

Admiteţi că aţi fost manipulat şi aţi manipulat mai departe?

Absolut. Dar fără voia noastră şi fără voia altora.

Trebuie să existe o voie, undeva…

Dom’le, nu ştiu, probabil că o fi fost cineva care urmărea ceva. Da, am spus de cutia aia galbenă cu butoane că e un dispozitiv diabolic. Asta era o minciună, fiindcă aparatul ăla era cu totul altceva. Eu i-am crezut pe ei, când au adus-o, pentru că erau militari. Nu am vrut să mă dau deştept, să vorbesc eu peste ei.

Nu a funcţionat în mintea dumneavoastră mecanismul care vă spunea să vă supuneţi puterii? Cei care au venit cu dispozitivul diabolic păreau a fi reprezentanţii noii puteri…

Nici gând de aşa ceva. Nu aveai timp să te gândeşti la aşa ceva.

Marinescu, anunţând sinuciderea generalului Vasile Milea

„Dacă au început să se sinucidă între ei…”

Aţi fost singurul om de la Revoluţie care şi-a făcut „mea culpa”. Aţi spus: „Îmi cer iertare în numele colegilor din Televiziune”. Era 22 decembrie după-amiaza. Nu v-aţi gândit că se poate întoarce cursul evenimentelor?

Aşa este, lucrurile erau foarte fluide, dar mi-am luat inima în dinţi şi am zis că aşa e bine să fac. Mulţi mi-au spus că am făcut o prostie mare de tot. Mi-am cerut scuze pentru ceva ce nu făcusem eu. Prezentasem tot felul de ştiri cu recorduri interplanetare la recoltat tone de sfeclă. Minciuni, era clar. Soţia mea era acasă, cu fiică-mea, care era elevă. Au primit un telefon, voce de bărbat, nu ştiu nici acum cine a fost. I s-a spus că domnul Marinescu trebuie să ajungă urgent acasă. „Pentru ce?”, a întrebat nevastă-mea. „Vorbeşte prea mult”, i s-a răspuns. Era în după-amiaza zilei de 22.

Decizia de a vă face „mea culpa” în direct şi la câteva ore de la fuga lui Ceauşescu, a fost influenţată şi de faptul că aţi fost ultima voce care a citit la televizor mesajele trimise de secretarii lui Ceauşescu? Aţi citit în dimineaţa zilei de 22 decembrie, de câteva ori, comunicatul cu privire la sinuciderea „trădătorului Milea”.

Eu am vrut să înregistrez comunicatul şi apoi să fie dat de câte ori era nevoie. Mi s-a spus că nu se poate, că vor apărea corecturi de la o oră la alta. Şi atunci am început să mă plimb în pauze prin studio şi am spus: „Dacă au început să se sinucidă între ei, înseamnă că ăsta e începutul sfârşitului”. Nimeni n-a îndrăznit să râdă sau să spună ceva. Eram tensionat. Îmi crescuseră adrenalina şi pulsul. Atunci m-am îmbolnăvit de hipertensiune.

Cât de liberă era Televiziunea Română Liberă?

Şi dacă îmi puneam această întrebare, n-aş fi putut afla răspunsul de-acolo, dintre patru pereţi. Se vorbeşte de diversiuni şi de manipulări. Să vă spun finalul poveştii cu stingerea luminii din studio. A fost o prostie făcută de un inginer. Ăla, săracu’, vai de capul lui, s-a speriat când a văzut că se trage pe hol, s-a dus la panoul de comandă şi a tras de ceva pe acolo. El a crezut că or să vadă teroriştii lumina şi vor trage înspre noi. Uitând un fapt elementar: că studioul patru nu are nicio palmă de fereastră.

Ce era în mintea dumneavoastră când l-aţi văzut pe Ion Iliescu intrând în direct la Televiziunea Română în după-amiaza de 22 decembrie?

Europa Liberă a trâmbiţat luni de zile că singurul înlocuitor pentru Ceauşescu este Ion Iliescu. Deci nu era o noutate. Occidentul ne îndoctrinase, ne manipulase, ca să zic aşa, cu o astfel de ştire.

De unde veneau ştirile pe care le citeaţi pe post? Aţi verificat vreodată?

Nu ştiu de unde au venit! Nu ştiu, efectiv nu ştiu!

Dacă nu ştiaţi, de ce le-aţi mai citit?

Pentru că nu puteam verifica. Ar fi însemnat să nu mai dăm nimic. Sau să spunem: „Gata, ho! Ţinem o şedinţă, tragem cortina şi revenim după aceea”.

N-ar fi fost mai cinstit?

Haideţi, nu fiţi copii!

„Cu prim-ministrul vorbeam când simţea nevoia”

Cum a continuat viaţa dumneavoastră după Revoluţie?

Am plecat din TVR în octombrie ’90, când m-am mutat la Guvern şi am înfiinţat acolo studioul de televiziune al Guvernului.

A fost o perioadă bună?

Da, am stat acolo vreo 7 ani. Am zis că îmi pun în valoare cunoştinţele mele de televiziune.

Petre Roman l-a adus pe Marinescu la Guvern

De ce n-aţi ales o televiziune privată?

Am lucrat şi la Tele 7 abc, dar, din păcate, în câteva luni a dat chix. Din ’97 până în ’98. Iar la postul TV România de Mâine lucrez de zece ani.

Slujba de la Guvern aţi văzut-o ca pe o recompensă?

Pentru ce?

Pentru că v-aţi făcut bine treaba la Revoluţie…

Nu, nici prin cap nu mi-a trecut.

Ce făceaţi la această televiziune a Guvernului?

Înregistram şedinţele de Guvern. Făceam interviuri cu prim-ministrul şi cu alţi miniştri. Cu prim-ministrul vorbeam când simţea omul nevoia şi mai puneam şi eu unele întrebări.

V-au plăcut anii de după Revoluţie?

Deloc… sau nu în totalitate.

Cine e de vină pentru anii ăia neplăcuţi?

Nu ştiu, nu sunt judecător. Cine e de vină pentru ce se întâmpla atunci în Piaţa Universităţii? Sau cu minerii?

Păi nu ştiţi cine e de vină pentru mineri şi pentru Piaţă?

Eu am opinii oarecum separate. Pe vremea lui Constantinescu, în ’99, când au venit minerii a nu ştiu câta oară, n-a fost tot mineriadă? Sau a fost vreun bal mascat?

Ştiţi bine ca în ’99 nu au fost chemaţi precum în ’90.

Vă înşelaţi amarnic, dar asta este altă poveste… Ar însemna să vă mai ţin o jumătate de oră şi eu mă cam grăbesc.