Claude Karnoouh: Ceauşescu s-a găsit pus într-o situaţie similară cu aceea a lui Robespierre. Maiestria acestei lovituri de stat a fost aceea a de a nutri imaginea unei revoluţii populare şi a unui masacru de proporţii. Ceauşescu în noiembrie 1989, dorea anularea Pactului Ribbentrop-Molotov.

Între Ceauşescu la momentul decembrie ’89 şi Robespierre se poate face o paralelă extrem de interesantă, prezentată de antropologului Claude Karnoouh în articolul „Un Thermidor ŕ la roumaine!”.

„Ceauşescu s-a găsit pus într-o situaţie similară cu aceea a lui Robespierre, care, adulat de gloatele pariziene (citeşte adunările populare de după al XIV-lea Congres) şi lăudat de cei mai apropiaţi prieteni în timpul serbărilor Fiinţei supreme, a trebuit, două luni mai târziu, să fie trădat de cei care în ajun îl tămâiaseră cu sârg, insultat şi aproape doborât cu pietre de aceleaşi gloate, în drumul său spre eşafod”, scrie Karnoouh, sugerând că revoluţia populară decembristă a fost îmbinată cu o lovitură de stat, din interiorul partidului.

Un Thermidor à la roumaine

CLAUDE KARNOOUHO serie de articole care, fara precautii, dezvaluie faptul ca prabusirea comunismului s-a realizat printr-o lovitura de stat mosita cu ajutor din URSS (cf. ultimului numar, din 21 octombrie 2009: „Agentiile straine de spionaj implicate in prabusirea lui Ceausescu”).

Cum oamenii din Timisoara, in majoritatea lor ortodoxisti si nationalisti, s-au ridicat umar langa umar sa apere un pastor calvin maghiar?!… Era (este si azi) din pacate imposibil, iar suita evenimentelor petrecute in martie 1990 in Transilvania, in special la Targu-Mures, a demonstrat-o fara alte iluzii.
In spatiul a trei emisiuni „Vent d’est et informations syndicales” [„Vantul de la Est si stiri sindicale”] ale „Radio libertaire”, difuzate in zilele de 24 si 30 decembrie si 7 ianuarie 1990, facusem o analiza a evenimentelor din Romania in termeni de complot – opunandu-ma vulgatei mediatice de moment care-i tot dadea inainte cu „revolutia populara”. Astazi, numeroase articole din presa romana (1), franceza si internationala, in special doua texte aparute in „Le Nouvel Observateur” (2), confirma teoria complotului si se nu mai contenesc sa-i masoare adancimile, asa incat am ajuns sa vorbim de „revolutia populara” din Romania ca de un adevarat Thermidor.

Daca stenograma sedintei tinute in seara de duminica, 17 decembrie 1989 de Biroul Executiv al Comitetului Central (in ajunul vizitei lui Ceausescu la Teheran), publicata in „Romania libera” si in „Le Nouvel Observateur”, se dovedeste autentica, nimeni nu mai poate evita interpretarea evenimentelor de atunci in termenii unei lovituri de stat.

Aceasta stenograma arata ca seful statului si al partidului ii mustra violent pe ministrul de Interne (Postelnicu), pe ministrul Apararii (generalul Milea, care va fi executat in noaptea de joi spre vineri, 22 decembrie) si pe seful Securitatii (generalul Vlad) fiindca nu-i dusesera la indeplinire ordinele in cazul Timisoara.

Mai exact, Ceausescu ii acuza ca nu concentrasera soldati adevarati si securisti in centrul orasului rasculat, in locul celor cateva detasamente de interventie dotate cu bastoane si gloante oarbe, asa incat masacrul din duminica 17 decembrie seamana mai degraba cu un montaj mediatic abil, orchestrat de agentiile de presa si de posturile de radio iugoslave, maghiare si sovietice (specializate in difuzarea mesajelor alarmante). Iar cadavrele afisate pe ecranele televiziunilor din intreaga lume sau in paginile publicatiilor nu erau decat niste corpuri sustrase din camera de autopsie ori dezgropate din groapa comuna a unui spital si aranjate frumos pe panza alba (3). Sa nu uitam declaratiile lui B. Kouchner si cele ale responsabililor organizatiilor umanitare, care se amestecau si ele in chestia numarului de victime, aratand ca schimbarea de regim nu se intamplase fara pierderi. Pe scurt: daca se numarasera 4 800 de morti la Timisoara, trebuia sa le fie adaugate alte 25-30 000 de raniti! Nu se mai punea deci problema unei revolutii populare, ci a unui razboi civil intre factiunie militare posesoare ale artileriei grele si ale fortelor aeriene… Nimic din toate acestea insa. In 22 si 23 decembrie 1989, telegramele agentiei Tass semnalau lupte cu armament greu langa Brasov; in timp ce jurnalistul de la „Le Monde” facea bilantul mortilor, el a numarat 61 de morti (civili, soldati si securisti) si 120 de raniti; la Cluj erau 20 de morti, niciun mort la Iasi, Targu-Mures, Ploiesti si Pitesti.

La Bucuresti, nimeni n-a zarit la televizor pe vreunul dintre faimosii pretorieni ai regimului sau armamentul lor apocaliptic. In schimb, s-au ghicit ici colo cate un tragator singuratic, scuipand cateva gloante, si lumea a strigat: „uite Armata, uite militienii, uite civilii antrenati cum ne secera!” …in vreme ce insii de pe strada treceau fara probleme ori se holbau la asa-zisele gloante ca la fantani arteziene. In doua zile, regimul omnipotent, sustinut si protejat de o armata asa-zis uriasa de pretorieni si de o politie politica feroce, a cazut ca un castel de carti de joc. (Numai ca, nu demonizand era Ceausescu vom ajunge intr-o zi s-o intelegem.)Exista si alte elemente care pledeaza in favoarea loviturii de stat. Iata inca unul: in filmul (prezentat la FR3) uneia dintre primele sedinte ale Consiliului Frontului Salvarii Nationale, il descoperim, alaturi de seful sau, Ion Iliescu si de primul ministru P. Roman, pe generalul Ardeleanu (sef al trupelor antitero din Securitate) si pe inginerul Voicu (specialist insarcinat in cadrul Securitatii cu protejarea imobilelor si a subteranelor Comitetului Central si a Palatului prezidential). Un indiciu inca si mai frapant este fuga solitara a sefului statului si a sotiei acestuia. Daca ar fi fost un razboi civil intre o factiune a armatei, populatie si Securitate, seful statului n-ar fi fugit singur, abandonat de acoliti, intr-un elicopter al fortelor aeriene (nici macar intr-unul al Securitatii…) pentru a ateriza la 40 de kilometri de Bucuresti si a fi arestat pe loc. Un razboi civil arata altfel (v. asedierea orasului Panama City de catre parasutistii americani sau bombardamentele din Beirut). In Romania, n-a fost cazul.

Inca o dovada, si n-am pretentia ca le-am epuizat pe toate, e cronologia zilei de vineri 22 decembrie 1989, zi incheiata cu fuga lui Ceausescu. La orele 12.07, seful statului fuge cu elicopterul, iar un sfert de ora mai tarziu, P. Roman, insotit de un grup de studenti, patrunde in cladirea Comitetului Central, considerat pana atunci o fortareata a Partidului si a Securitatii. Intre timp, Iliescu sosea la Radio-Televiziune, unde poetul Mircea Dinescu anunta caderea comunismului si fuga „tiranului”. Ciudata sincronizare pentru ipoteza unui razboi civil… Si inca: disidentii intrati azi in Frontul Salvarii Nationale (fie ei fosti capi comunisti, fie intelectuali) erau, in ultimii ani ai regimului, supravegheati indeaproape si permanent de Securitate: zi si noapte politisti in civil, echipati cu talky-walky-uri se plimbau pe langa domiciliile lor, interziceau accesul vizitatorilor si urmareau cel mai mic pas al locatarilor. Daca era razboi civil, n-am inteles de ce disidentii n-au fost executati, o data pentru razbunare si, in al doilea rand, pentru a obstacula instalarea puterii viitoare prin suprimarea elitelor sale politice si culturale. Or, ca prin farmec, imediat dupa anuntarea caderii lui Ceausescu, securistii care ii pazeau pe disidenti s-au evaporat, spre marea surpriza a prizonierilor. Interviurile date de pastorul Tökes (4) si de Dan Petrescu (5) sunt exemplare in acest sens: dupa anuntarea caderii sefului statului la radio, amandoi se asteptau sa fie imediat executati.

O analiza a background-ului fondarii Consiliului FSN ofera un nou indiciu, a carui pertinenta a fost subevaluata de presa occidentala, chiar daca autoritatilor romane persista in a considera FSN o „emanatie” spontana. Insa o cunoastere precisa a celor intamplate cu putin inainte de caderea regimului va aduce noi informatii in favoarea teoriei loviturii de stat si va pune in alta lumina relatia dintre realegerea triumfala a lui Ceausescu la Congresul al XIV-lea al PCR (tinut intre 22 si 23 noiembrie 1989) si prabusirea regimului o luna mai tarziu. In numarul din 22 septembrie 1989, revista „Lupta”, publicatie a emigratilor romani in Franta, tiparea un memoriu intitulat „Poporul roman e in greva generala”, semnat de un oarecare „Front al Salvarii Nationale” (6), material care, cu o luna inainte fusese citit la postul de radio „Radio Europa libera” din München. Textul avansa o critica a situatiei din Romania in spiritul unui comunism reformist, dezavuand deriva hipernationalista, izolationismul si incapacitatea administrarii economice si sociale a tarii. In concluzie, memoriul deplangea fragilitatea rezistentei populare romanesti, atomizarea societatii si solutia grevei implicite.

In conditiile slabei coalizari sociale din Romania, schimbarea de regim ar fi implicat un complot ramificat care, pentru a reusi fara probleme, trebuia sa antreneze o retea de complicitati extinsa pana la instantele superioare ale statului, ale Armatei si Securitatii. Dovada: sorgintea politica a figurilor dominante ale Consiliului FSN. Toti acesti indivizi mancasera, mai mult sau mai putin, la masa puterii in timpul regimului ceausist. Sigur, Iliescu statea pe tusa din 1971, dar Brucan (fost ambasador in SUA), Celac (fost diplomat si interpret personal al lui Ceausescu), Mazilu (fost reprezentant la ONU), Militaru (fost colonel de Securitate, condamnat la moarte in 1980 pentru spionaj si salvat de interventia sovieticilor) sau Roman (fiul unuia dintre fondatorii Securitatii, in 1948) n-au abandonat corabia decat in ultima clipa…

Toti acesti mandri voluntari ai Salvarii Nationale acordasera credit deplin si participasera la punerea in practica a programului PCR din 1965 pana in 1989: industrializare si urbanizare fortata, autosuficienta statala, identitate nationala expusa pana la caricatura intr-un proces de mitologizare etnografica si istorica. Intre 1964 si 1975, acest program s-a bucurat de succesul si legitimarea populara, mai ales dupa ce N. Ceausescu proclamase, la sfarsitul lui august 1968, refuzul Romaniei de a participa la invadarea Cehoslovaciei, alaturi de armatele Pactului de la Varsovia. Prin aceasta decizie, Ceausescu a castigat increderea mai multor membri ai elitelor nationaliste, proaspat scapati din inchisori in 1962, si a motivat intrarea multor tineri intelectuali in Partid. Mai mult inca: declaratia de independenta a lui Ceausescu, apreciata de tarile occidentale, a permis redresarea coeziunii nationale – pierdute in timpul comunismului pro-sovietic al lui Gheorghiu-Dej (mort in 1964).

Programul ceausist a intrunit adeziunea intelectualilor numai pana in 1972-1973, cand partidul a transmis informatia ca independenta in politica externa nu antreneaza si autonomia grupurilor sociale care ar dori desprinderea de ochiul vigilent al Partidului. Divortul intereselor ireconciliabile dintre Partid si intelectuali s-a intamplat odata cu expulzarea din tara a scriitorului Paul Goma (semnatar al Chartei 77); totusi, disidentii intelectuali n-au fost niciodata decat niste voci solitare, fara sustinere populara.

Intre 1964 si a doua criza a petrolului de la finele anilor 1970, abundentele credite occidentale au permis industrializarea chiar intr-un regim de salarizare scazut, mentinand promovarea sociala si un nivel de viata acceptabil pentru o populatie care facuse inainte experienta saraciei severe. In momentul scadentei, cand bolovanul datoriei economice devenise prea greu si apasa asupra politicii interne, guvernarea Ceausescu a hotarat rambursarea datoriilor externe pentru a-si pastra independenta pe plan international, cu pretul unor restrictii draconice care au dus la pauperizarea absouta a intregii populatii, inclusiv a membrilor de partid (in jur de 3,8 milioane de insi).

Totusi, marile greve muncitoresti, cea a minerilor din Valea Jiului, din 1977, si cea a muncitorilor de la Brasov, din 1987, n-au fost reprimate cu arme de foc. Dupa ce devastasera sediile Partidului, muncitorii s-au vazut intampinati doar de soldati cu bastoane si tunuri de apa. Au fost arestate cateva capetenii sau cateva pretinse capetenii (s-a afirmat, fara probe formale, ca unii disparusera (7)) – au fost demisi responsabilii locali ai Partidului si parca un ministru, au fost relativ umplute rafturile magazinelor si, ce credeti?, situatia si-a regasit normalitatea ambigua de la inceput. Iata de ce cazul Timisoara surprinde – e evident ca acolo n-a fost vorba de o manifestatie muncitoreasca, ci de ceva mult mai obscur, pregatit dinainte. Asupra acestui punct, concluziile unor jurnalisti occidentali si acuzatiile aduse de Ceausescu membrilor Biroului Executiv ai Partidului, responsabili cu mentinerea ordinii, sunt in perfect acord.

Dupa ancheta, primii credeau ca se putea afirma ca mici grupuri de provocatori au distrus sediile Partidului ori magazinele (cu rafturile goale, de altfel) si ca au atacat soldati si ofiteri ai Armatei. In timpul procesului sau, Ceausescu n-a facut decat sa reitereze, impotriva acuzatiilor ce i se aduceau, teoria provocarii. Toate informatiile vehiculate prin ziare, de stanga sau de dreapta, converg asupra absentei implicarii clasei muncitoare in evenimentele care au premers si succedat caderii regimului Ceausescu. Cei mai angajati in ofensiva de agitare populara au fost studentii, segment destul de putin numeros in Romania de atunci, din pricina concursurilor dure de admitere in Universitate.

Sa chestionam putin si aparentul triumf al lui Ceausescu la cel de-al XIV-lea Congres al PCR. Se cunoaste bucataria interna a acestor congrese unanimiste, unde totul era reglat dinainte, totusi unele informatii pe care le receptasem in Ungaria, in octombrie 1989, lasau sa transpara o anumita nervozitate a bazei in timpul reuniunilor preparatorii. Se spunea, in mediile informate din Budapesta, si ca anume militanti organizati in celule de actiune s-ar opune realegerii lui Ceausescu in postul de secretar general al Partidului. In fine, de cateva luni, in mediile intelectuale din Bucuresti, Ion Iliescu circula ca varianta de succesor al lui Ceausescu.

Totusi nici un accident n-a survenit in timpul plenarelor. Congresul punea accent pe independenta Romaniei, obtinuta prin achitarea datoriei externe si prin sacrificiile necesare „apararii si inaltarii pe cele mai inalte culmi a cuceririlor socialiste”. In tot acest timp, lumea politica occidentala, de la Est la Vest, blama la unison strategiile ceausiste de rationalizare a hranei, de urbanizare distructiva si de control politienesc permanent. Telegrama de felicitare trimisa de Gorbaciov in deschiderea Congresului suna mai mult ca o porunca de schimbare (insultatoare pentru Ceausescu) decat ca un mesaj de solidaritate intre vechi capi ai lumii comuniste. Raspunsul dat de Ceausescu, la inchiderea Congresului, aducea aminte sefului sovietic ca din actul de dezavuare a pactul germano-sovietic in ce priveste Polonia si Tarile Baltice fusesera omise injustitiile comise in cazul Basarabiei si Bucovinei de Nord, smulse din teritoriul Romaniei Mari. Secretarul general al Partidului Comunist Roman folosea iar argumentele nationaliste cu care, pana atunci, persuadase mare parte din populatie.

Or, mai multe indicii aratau ca membri de prim rang ai Consiliului FSN intretineau relatii stranse cu sovieticii (8), dar si cu americanii, lucru care, dupa conferinta de la Malta, nu e lipsit de semnificatie. Ion Iliescu, numarul 1 in FSN, e prezentat ca un vechi prieten al lui Gorbaciov; Burcan, no. 2, tocmai se intorcea dintr-o calatorie de studii in SUA, in septembrie 1989, iar in octombrie pleca deja intr-un voiaj de documentare „stiintifica” la Moscova; Militaru, no. 3, fusese salvat de la moarte de sovietici; Bogdan (fost diplomat, rapus de un atac cardiac) se intorsese in octombrie 1989 din SUA, unde locuiau cele doua fiice ale sale. In aceste conditii, pare din ce in ce mai plauzibil ca apelul ceausist la reintegrarea Basarabiei in Romania sa fi jucat un rol de detonator, de declansare a sinergiei intre complotistii romani si cei sovietici (mai ales sovietici, fiindca chestiunea Basarabiei nu e pentru ei negociabila fara a pune in cauza unitatea intregii Uniuni Sovietice).

In absenta unei miscari serioase de opozitie populara, se impunea gasirea altor solutii de demitere a unei puteri incapabile sa se schimbe prin ea insasi: spre deosebire de celelalte tari din Est (cu exceptia Albaniei (9)), pe teritoriul Romaniei nu s-au mai aflat trupe si consilieri sovietici din 1958, iar agentii sovietici care operasera in structurile interne ale Securitatii au fost vanati apoi fara mila, mai bine de douazeci de ani. Cu toate acestea, legaturile cu Moscova n-au fost niciodata complet sistate; serviciile romanesti de spionaj au fost deseori acuzate in presa occidentala (ca si in memoriile lui Pacepa (10)) ca trudesc pentru stapanul de la Moscova, iar intalnirile intre statele majore ale armatelor Pactului de la Varsovia le permiteau inaltilor ofiteri romani sa intre in legatura cu omologii lor sovietici, bulgari sau unguri.

Trebuia doar gasit (sau inventat) un pretext… Dar adevarul cap-coada n-o sa-l aflam prea curand – un mister adanc invaluie evenimentele de la Timisoara sau mitingul de la Bucuresti din 21 decembrie 1989 (considerat de toti observatorii o greseala politica), cand multimea adunata si controlata de Securitate a inceput sa-l huiduie pe Ceausescu… Niciuna dintre informatiile pe care le detinem in prezent nu permite descifrarea relatiei dintre mica manifestatie de sustinere a pastorului Tökes si multimea de treizeci de mii de persoane care manifesta in 16 decembrie 1989, cand cateva elemente „abtiguite” (conform „Le Point”, nr. 1-7 ianuarie 1990) au sarit sa provoace trupele neinarmate ale Armatei sau ale Securitatii (cf. „Le Nouvel Observateur”, 11-17 ianuarie 1990). Iata de ce au trebuit executati seful de stat si consoarta sa: fiindca, in ciuda rigiditatii limbii de lemn ceausiste, denuntarea unui complot din interior, cu ajutorul puterilor straine, chiar huiduita in timpul discursului televizat in seara zilei de miercuri, 20 decembrie 1989, putea sa induca o tensiune dramatica reala (11).

Ceausescu s-a gasit pus intr-o situatie similara cu aceea a lui Robespierre, care, adulat de gloatele pariziene (citeste adunarile populare de dupa al XIV-lea Congres) si laudat de cei mai apropiati prieteni in timpul serbarilor Fiintei supreme, a trebuit, doua luni mai tarziu, sa fie tradat de cei care in ajun il tamaiasera cu sarg, insultat si aproape doborat cu pietre de aceleasi gloate, in drumul sau spre esafod.

Certificatul de nastere ambiguu al noii puteri politice – iesite dintr-o lovitura de stat si dintr-o revolta populara regizata – o fragilizeaza si o supune atacurilor continue a curentelor ultra-reactionare ale emigratiei romanesti (revenita in tara pentru a ajuta si a face sa renasca vechile partide politice) si furiei vindicative a multimii – cu atat mai inexplicabil-feroce, azi, impotriva vechilor comunisti, cu cat pana acum nu-si demonstrase, spre deosebire de alte tari din Est, decat puterea de a indura la infinit si servilismul fara pereche. Or, scurtand trecutul precomunist al Romaniei, constat, fara surpriza, ca inclinatiile spre democratie lipsesc. Din 1937, democratia (chiar una formala) a fost cvasi-suspendata in Romania; de la dictatura regala pana in 1940, de la dictatura Garzii de Fier fasciste pana in 1941 si de la dictatura maresalului Antonescu, aliat fidel al Germaniei naziste, pana in 1944 (minus intervalul august 1944-decembrie 1948, aflat sub control sovietic), poporul roman n-a avut timp sa invete decat cum se face dictatura.

Astazi, in absenta unei clase muncitoare unite, dar in prezenta diverselor factiuni politice emergente si a problemelor cvasi-insolubile ridicate de contencios si de resentimentele minoritatilor nationale, e dificil de intrezarit viitorul imediat al Romaniei. In ciuda abuzurilor inevitabile (o confuzie intre soldati din trupe diferite a provocat totusi moartea si ranirea unor civili (12)), maiestria acestei lovituri de stat a fost aceea a de a nutri imaginea unei revolutii populare si a unui masacru de proportii. Totusi, daca tot s-a proclamat victoria unei revolutii populare cu pretul unui imens sacrificiu uman (in interiorul caruia zac grelele compromisuri din trecut), poporului nu-i mai ramane decat sa se lase convins si sa-si ceara, pe drept, dividendele…

Din informatiile vehiculate de echipele de actiune umanitara transpare insa ideea instalarii unei dictaturi militare, dat fiind ca, alaturi de popor, armata, aureolata de victoria impotriva „teroristilor”, ramane singura institutie coerenta si organizata, capabila sa induca ordine, sa mentina in functiune sistemul industrial (13) si sa aplaneze o posibila revolta a plebei impotriva unei puteri politice fara legitimitate reala.

Claude Karnoouh,

Paris, 16 ianuarie 1990.

Paris 21 mai 1990.

P.S.: Chiar daca l-am republicat dupa alegeri, nu cred ca pertinenta acestui text a scazut. Trebuie sa mai adaug doar ca, alegandu-l pe Iliescu, romanii si-au manifestat atasamentul pentru o forta comunista care a atenuat constrangerile radicale din timpul regimului Ceausescu, mentinandu-i insa fundamentele nationaliste (v. maniera in care FSN a patronat degradarea relatiilor dintre romani si maghiari) si garantand un control riguros al economiei de piata. Nu e mai putin adevarat ca lovitura de stat a permis fostei administratii a PCR, Securitatii si Armatei sa conserve parghiile puterii, cu atat mai mult cu cat tocmai si-au redobandit legitimitatea, gratie unor alegeri mai mult sau mai putin democratice. In timp ce toate regimurile comuniste din Europa de Est au fost debarcate in favoarea partidelor conservatoare din punct de vedere politic si liberale din punct de vedere economic, Romania a ales sa stea de-o parte.

Paris 21 mai 1990.
Traducere din franceza de Teodora Dumitru
Note :
[1] Je renvoie le lecteur à la publication dans le numéro 24 de La pensée libre de mes réflexions sur le dossier que la police politique roumaine m’avait consacré entre 1973 et 1982 et que j’ai pu enfin consulter (820 pages) au mois de mai 2009, intitulé : Une plongée au cœur de la police politique roumaine. Jusqu’à obtenir de plus amples informations, je suis le seul universitaire français ayant travaillé dans la Roumanie communiste à avoir consulté ces archives personnelles, comme l’ont fait avec leur dossier mes collègues et amies étasuniennes Gail Kligman et Katherine Verderi.

[2] Cf. Adevàrul, 21 octobre 2009 : Agentiile stràine de spionaj implicate în pràbusirea lui Ceausescu, (Les agences de renseignement étrangère impliquées dans le renversement de Ceausescu ) ; et celui du 17 décembre 2009 : Epoca lui Nicolae Ceauşescu s-a terminat printr-o lovitură militară clasică pusă la punct de serviciile secrete ruseşti, KGB şi GRU (serviciul de informaţii militare), cu ajutorul ofiţerilor români, susţine generalul Victor Atanasie Stănculescu, (Le général Victor Atanasie Stanculescu qui a eu un rôle déterminant en décembre 1989, affirme que l’époque de Nicolae Ceausescu s’est achevée grâce à un coup d’État militaire classique mis au point par les services secrets russes, le KGB et le service des informations militaires, le GRU avec l’aide d’officiers roumains.).

[3] Pendant ce temps, les États-Unis avaient les mains libres pour écraser dans le sang une quasi révolution nationaliste à Panama City, et donc anti-impérialiste.

[4] Il est présentement fort amusant de voir comment certains universitaires et journalistes français à la mode ont le toupet d’avancer des hypothèses qui naguère eussent été certes non-conformistes, non-politiquement correctes, mais frappées au coin du bon sens, – hypothèses que tous ces savants avaient alors repoussées par pusillanimité. Vingt ans après, lorsque la mode change, on constate qu’ils les refilent (avec les omissions nécessaires) comme autant d’idées nouvelles et audacieuses. On pourrait citer bien des noms, mais les protagonistes de ces pirouettes sauront bien se reconnaître dans ces remarques. S’il fallait revenir aux sources de ces hypothèses les plus clairement énoncées naguère sur la nature du coup d’État roumain, outre mon modeste essai de janvier 1990 du Monde Libertaire, que je republie dans La pensée libre, il convient impérativement de rappeler le travail du journaliste et écrivain Radu Portocala qui, dès le mois de mai 1990 ( !) publiait la déconstruction de la pseudo révolution roumaine dans un excellent ouvrage, Autopsie du coup d’État roumain : Au pays du mensonge triomphant, Calman-Lévy, Paris. D’aucuns savent que pour exister dans les medias il faut ni plus ni moins se conformer au vouloir des patrons (privés ou publics) qui en sont les propriétaires. Or fin décembre 1989 d’aucuns devaient fourguer les événements roumains au public occidental comme une authentique révolution populaire ! D’où l’engouement stupide de nombreuses associations pour les « pauvres villages roumains » et combien, une fois arrivées sur place, elles furent surprises (certaines mécontentes) de constater qu’on y vivait bien mieux que dans les grandes villes… Voir le texte éclairant de Dan Culcer, « Un périple à la redécouverte de mon pays », in Iztok, n° 20, Paris, 1991.

[5] Cf. la description des quelques minutes précédant leur mort donnée par l’un des quatre parachutistes membres du peloton chargé de leur exécution. « Le sergent Dorin Cârlan : Je me trouvais à un mètre derrière Nicolae Ceausescu lorsqu’il a compris que nous nous dirigions vers le mur, alors, il s’est rendu compte qu’il n’a aucune chance d’échapper à la mort. Il a réalisé que tout cela n’était pas du cirque ou une comédie. Il s’est retourné et m’a regardé comprenant que quelque chose commence réellement. Il a regardé dans notre direction… et j’ai gardé en mémoire l’image de… de quelque chose qui ressemblait à la « mise à mort d’une chèvre »… Une larme a coulé sur ses joues, puis plusieurs et il a commencé à crier : « Mort aux traitres ! » Les membres du peloton les ont retournés face à moi, mais lui continuait à hurler : Mort aux traitres ! Vive la République Socialiste Roumaine libre et indépendante ! Ma mort aura sa revanche ! » C’était quelque chose de ce genre. Et il a commencé à chanter un fragment de l’Internationale : ‘ Debout les damnés de la Terre/ Debout les forçats de la faim…’ Mais il n’a pas eu le temps de redire debout, car je l’ai envoyé au ciel. » Adevàrul.RO, 20 décembre 2009. Note : dans le texte roumain il y a un jeu de langage sur l’adverbe debout, en roumain « sus » signifie levez-vous, et « sus », aller au ciel, mourir dans une banale expression chrétienne proche de renvoyer ad patres.

[6] Avant 1989, personnage falot des soirées mondaines bucarestoises adonnées aux séances spirites et aux méditations « transcendantales », il est brusquement apparu le 24 décembre 1989 comme vice-premier ministre du gouvernement mis en place par le Front de Salut National… A présent, il a tout intérêt à raconter les bobards que lui commandent ses maîtres s’il veut continuer à vivre tranquillement d’une rente de situation d’ambassadeur.

[7] A présent on publie dans la presse roumaine des photos où l’on voit des tireurs habillés en civils, mais armés de fusils militaires spéciaux surmontés d’une lunette de visée. Visiblement des professionnels, ils semblent viser des cibles très éloignés qu’ils tirent comme on tire des pipes dans les baraques des fêtes foraines.

[8] Ceux-là ne sont socialement ni d’origine aristocratique, ni en aucune façon des athlètes de la pensée, leurs œuvres, somme toute très minces, rassemblent de mornes paraphrases de tout ce que le prêt-à-penser draine dans de médiocres publications occidentales.

[9] Car, en fin de compte, au cours de quarante-cinq ans de régime communiste (ou dénommé tel), l’industrialisation du pays était bien le fruit du labeur des masses, de l’ouvrier spécialisé à l’ingénieur, et normalement devaient leur appartenir à tous de plein droit après la chute du régime.

[10]România liberà, 10 janvier 1990.

[11]Guy Sitbon, « La télé m’a menti », in Le Nouvel Observateur, 11 au 17 janvier 1990.  Jean-Paul Mari, « La dernière colère de Ceausescu », Ibidem.

[12]Voir les photos publiées dans Le Point, 1er-7 janvier 1990.

[13]Libération, 5 janvier 1990

[14]Le Monde, 2 janvier 1990

[15]Lupta (Le combat), N° 128, 22 septembre 1989, Paris.

[16]Le journaliste B. Poulet a retrouvé Paraschiv (ouvrier fondateur d’un syndicat libre) en bonne santé, on présupposait sa disparition parce qu’il ne répondait plus aux appels télépho­niques internationaux !

[17]À cet égard on relèvera, comme élément pertinent, le voyage à Budapest, huit jours avant la chute de Ceausescu, des trois plus hauts responsables de l’armée : le général Chitac, responsable de la guerre chimique, aujourd’hui ministre de l’Intérieur ; le général Stanculescu, chef d’état-major de l’armée, aujourd’hui ministre de la défense ; le général Milea, ministre de la défense « suicidé » pendant le coup d’État (?).

[18]Il faut noter le très intéressant article de Francis Cornu dans le journal Le Monde du Mercredi 17 janvier 1990, où, à propos de l’Albanie, il trace un schéma de bouleversement politique fondé sur un coup d’État venu de l’intérieur du parti communiste à la suite d’une crise économique, et il ajoute : «  — un schéma relevé aussi en Roumanie. ». Surprenant !

[19]Général Ion Paceba, Horizons rouges, Paris 1987.

[20]România liberà (La Roumanie libre), Jeudi 21 décembre 1989. « Ce n’est pas l’effet du hasard si la radio de Budapest et celle d’autres pays ont déclanché pendant le cours de ces actions antina­tionales et terroristes, une campagne éhontée de diffamations et de mensonges contre notre pa­trie. » Aujourd’hui d’aucuns savent que c’était la stricte vérité.

[21]International Herald Tribune, Vendredi 5 janvier 1990. « De nombreux détails donnés à pré­sent par les témoins suggèrent que plusieurs personnes ont été tuées par des soldats nerveux et très mal entraînés ». Celestine Bohlen, « Spice From the Bucharest Rumor Mill » (Le sel du moulin à ru­meurs bucarestoises).

[22]Depuis six ans le gouvernement de Ceausescu avait déjà commencé à militariser la direction des plus grandes entreprises industrielles et celles des circonscriptions administratives les plus sensibles.
Sursa

8Lovitura de stat dată de Stănculescu din sediul C.C. 22 decembrie 1989 vineri ora 10.07. Cu ajutorul securitaţii

Ceauşescu a recitat din „Deşteaptă-te, române”!

Nicolae Ceauşescu: „Murim mai bine-n luptă, cu gloria deplină, Decât să fim sclavi iarăşi, pe vechiul nost’ pământ.” 21 decembrie 1989 la miting, dar si la procesul de la Targoviste, vezi stenograma procesului.

Represiunea a început spre miezul nopţii, sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale. Au fost ucise 50 de persoane, 462 rănite, iar 1.245 au fost arestate şi transportate la penitenciarul Jilava. Cam pe la 1 noaptea, Vasile Milea și Iulian Vlad l-au informat pe Nicolae Ceaușescu că zona centrală a Bucureștilor a fost degajată de manifestanti.

Uşa de la CC nu se putea deschide pe dinafară decât cu tancul, împingând cu turela, sau pe dinăuntru, cu cheia. Uşa a fost deschisă din interior.

Ceauşescu, părăsit de securitate, a fost fugărit. Este clar că Ceauşescu  încă era considerat preşedinte – comandant suprem vezi de ce!

[Vezi jos „Note”]Vezi biografia generalului Iulian Vlad

Lovitură militară cu guvern civil

Una dintre problemele centrale ale controversei constă în afirmaţia că, în cazul unei lovituri militare, Armata face un anunţ explicit asupra preluării puterii şi instituie un guvern militar. Doctrina militară franceză indică două posibilităţi ale loviturii militare: a. Guvern militar. b. Guvern civil aservit puterii militare. La Sofia, unde trupele au înconjurat Capitala, ministrul Apărării Dobri Djurov a refuzat ordinul de represalii dat de Jivkov şi a condus manifestaţia, organizată de Jivkov, împotriva lui Jivkov, şi a anuţat că „Armata sprijină preluarea conducerii PCB de către tovarăşul Mladenov”. La Berlin, Mielke a procedat la fel. În toate aceste cazuri, ca şi la Bucureşti, nu putem vorbi de lovituri militare clasice şi explicite, în care Armata formează un guvern militar, dar toate gesturile sale indică prezenţa unui interval, mai lung sau mai scurt, în care cele mai importante decizii ale evenimentelor au aparţinut Armatei. Să facem bilanţul pe scurt al „acţiunii militare”:

1. Ordinele de represiune ale lui Ceauşescu nu sunt executate de conducerea Securităţii;

2. Ceauşescu este îndepărtat de la putere de militari ai Armatei şi Securităţii (Stănculescu, Rus, Vlad, col. Lăzărescu, col. Nae); forţele de apărare ale clădirii CC refuză ordinul de a trage – de subliniat aici că, în momentul în care revoluţionarii deschid focul asupra elicopterului presidenţial (muncitorul Daniel Păcuraru), garda preşedintelui ripostează cu foc viu din dreptul elicopterului;

„La ora unu ţara era sub control”

3. Gen. Stănculescu şi Rus se înţeleg asupra evacuării preşedintelui statului în China, apoi asupra doborârii elicopterului presidenţial;

4. Ministerul Apărării preia funcţiile de comandă ale comandantului suprem; Gen. Stănculescu va declara la B1TV: „La ora unu ţara era sub control”;

5. Ministerul Apărării preia controlul (paza) asupra Comitetelor Judeţene de Partid din întreaga ţară şi a principalelor locaţii strategice din Bucureşti; comandanţii militari locali intră în toate CFSN din teritoriu, iar în unele locuri ( de ex. gen. Roşu, la Craiova) chiar le conduc;

6. Noua putere provizorie este recunoscută într-o şedinţă ţinută la MApN (ora 16.00);

7. Şeful statului este reţinut ca prizonier într-o unitate militară;

8. Ministerul Apărării, sub semnătura gen. Militaru, emite primul său comunicat, în care se afirmă: „Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a Armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne” (Revista La datorie, serie nouă, Nr.1/24 decembrie 1989, p. 1- n.a.)

9. Şeful statului este executat într-o unitate militară, de un pluton de execuţie militar.

10. În pasajul din Proclamaţia către ţară, în care se explică baza de putere a noii echipe, se precizează: „În acest moment de răscruce am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale, care se sprijină pe armata română şi care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii în anii tiraniei totalitare”.

Emanaţia care nu miroase bine

Îndepărtarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu de către militari, retragerea sprijinului Securităţii şi „trecerea Armatei de partea poporului” au avut consecinţe în raporturile dintre noua putere provizorie, micul grup CFSN, şi Armată. Acest rol, în care s-a intrat printr-o serie de acţiuni echivalente loviturii militare, nu poate fi eliminat sau minimalizat pentru a se scoate în relief o „emanaţie politică” a maselor, pe care masele nu o recunosc. Dnul Iliescu, în calitate de om politic, nu trebuie să adopte opinia istorică. În condiţiile existenţei adevărului juridic, popular, filozofic sau istoric, domnia sa poate adopta o poziţie politică, dar nu înseamnă că aceasta corespunde adevărului istoric, aşa cum este el determinat de istorici. De aici provine controversa între mine şi dnul Iliescu. În ultimul rând, este absurdă ipoteza că totul a fost regizat, că lucrurile s-au desfăşurat după un plan, după un program, chiar dacă Marile Puteri – URSS, Franţa şi SUA – s-au înţeles asupra răsturnării lui Nicolae Ceauşescu, iar prin cancelariile lor a circulat numele lui Ion Iliescu. În opinia mea, scenariul sovietic era aşezat pe structura minimului efort şi a totalei legitimităţi. Asta însemna înlocuirea lui Ceauşescu, din interiorul CPEx, cu un lider de tranziţie şi cu supravieţuirea partidului comunist, pentru ca asta să permită dezvoltarea din interiorul acestuia a unei formaţiuni politice social-democrate, al cărui lider ideal era Ion Iliescu. În ciuda micilor dificultăţi de înlocuire a vechiului lider din RDG, Cehoslovacia, Bulgaria, acest scenariu a devenit transparent şi patent. În România Ceauşescu a rezistat, s-a opus printr-o represiune militară care a dat totul peste cap, aruncând ţara în haos, creând golul de putere şi prăbuşind Armata într-o situaţie limită, din care a ieşit cu o lovitură militară, prin care l-a înlăturat pe Ceauşescu de la putere, şi printr-o diversiune teroristă care i-a asigurat o poziţie intangibilă şi rolul de bază de putere pentru noua echipă politică.

Moscova crede în Iliescu

În aceste condiţii, rolul lui Ion Iliescu devine istoric, nu atât pentru faptul că a calmat reacţia panicardă a Armatei, cât pentru faptul că a dat Marilor Puteri garanţia că România reintră în tiparele schimbărilor generale declanşate în Europa. În condiţiile pericolului ca statul român să fie destructurat, Ion Iliescu a reprezentat garaţia pentru URSS că România rămâne fidelă Tratatului de la Varşovia, fapt consemnat cât se poate de clar în faimosul Comunicat din 22 decembrie 1989, invocat mereu de dnul Iliescu drept programul politic al revoluţiei (pct. 9… „Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia”). Asta, că tot afirmă domnul Iliescu: „Toate punctele programului revoluţiei din 22 decembrie au fost respectate”! Acesta este de fapt rolul istoric al lui Ion Iliescu – garanţia dată Moscovei -, cu rezultatul pozitiv incontestabil că România nu a fost destructurată total, rol pe care însă îl refuză pentru un iluzoriu statut de „revoluţionar” şi „emanat”. Diversiunile pe care le tot aruncă în cărţile lui şi pe la televiziuni au rolul de a ascunde contradicţia totală între afirmaţia: „Meritul nostru este că ne-am asumat răspunderea în momentele cele mai dramatice” şi faptul incontestabil că, după ce şi-a asumat Ion Iliescu răspunderea, au murit 942 de oameni.

Represiunea a început spre miezul nopţii, sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale. Au fost ucise 50 de persoane, 462 rănite, iar 1.245 au fost arestate şi transportate la penitenciarul Jilava.

Nicolae Ceauşescu, pe 22 decembrie 1989, ora 12.06, când cuplul dictatorial a urcat la bordul elicopterului şi a plecat în direcţia Snagov. Din acel moment Ceauşescu a devenit de facto ostatic al Armatei – cu alte cuvinte, al şefului acesteia, generalul Victor Atanasie Stănculescu.

O parte din echipa conducătoare îşi dădea seama de inevitabilitatea unor schimbări şi se străduia să pregătească cât mai bine sosirea acestora. Afirmaţia este valabilă şi în legătură cu o parte dintre funcţionarii de la niveluri inferioare. Printre membrii nomenclaturii superioare existau cel puţin două grupuri care i se opuneau lui Ceauşescu, dar care nu colaborau întru totul unul cu celălalt: semnatarii „Scrisorii celor şase” şi cei în fruntea cărora se afla Iliescu. Persoana care făcea legătura între cele două tabere era Silviu Brucan.


Puciul nereuşit din 1984 a agravat şi mai mult această situaţie. În îndepărtarea lui Ceauşescu armata vedea o şansă şi de aceea a fost favorabilă faţă de activitatea lui Militaru şi a celorlalte persoane cu relaţii în Uniunea Sovietică. Deciziile fundamentale din zilele fierbinţi ale lui decembrie au fost luate de doi generali: Guşă şi Stănculescu. Primul a pus capăt represiunii, iar ultimul a săvârşit de fapt o lovitură de stat, luându‑i puterea lui Ceauşescu, după care a avut grijă ca acesta să fie lichidat.

Uşa de la CC nu se putea deschide pe dinafară decât cu tancul, împingând cu turela, sau pe dinăuntru, cu cheia. Uşa a fost deschisă din interior.Iulian Vlad a declarat in fata comisiei senitoreale: „Apoi, alt ordin am dat în 22 dimineaţa ora 8:30, că dacă se forţează cordonul (ce înconjura piaţa CC) să nu se facă opoziţie! Ordinul l-am dat lui Bucurescu, col. Ardeleanu, Nae (adjunctul lui Neagoe, pentru că pe Neagoe nu l-am găsit), Ghiţă. Acest ordin a ajuns şi la cei care apărau televiziunea, radioul.”
Adjunctul fostului şef al Departamentului Securităţii Statului general Bucurescu Gianu: „Pe 22 decembrie 1989 Iulian Vlad a cerut ca, în caz că presiunea mulţimii creşte, să dăm voie oamenilor să intre în sediul fostului CC al PCR.Stenograma şedinţei CPEx al CC al PCR din 22 decembrie 1989, ora 10.00. Participanţi: Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, Manea Mănescu, Emil Bobu, Constantin Dăscălescu, Ion Dincă, Ştefan Andrei, Ion Radu, Lina Ciobanu, Ioan Totu, Paul Niculescu-Mizil, Ludovic Fazekaş, Dumitru Popescu, Gheorghe (Gogu) Rădulescu, Silviu Curticeanu, Mihai Gere, Nicolae Giosan, Ana Mureşan, Suzana Gâdea, Ion Stoian, Ioan Ursu, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad.

Nicolae Ceauşescu: Să declarăm imediat starea de necesitate în întreaga ţară. Aceasta este conform Constituţiei şi este dreptul preşedintelui. Nu trebuie să convocăm Consiliul de Stat. Sunteţi de acord?

Ion Dincă: Dacă aceştia dezarmează Armata noastră şi vor să intre în sediu?

Iulian Vlad: Armata nu se lasă dezarmată.

Nicolae Ceauşescu: Ce facem?

Iulian Vlad: Procedăm cum aţi spus.

Tudor Postelnicu: Aşa facem.

Ceauşescu, părăsit de securitate, a fost fugărit. Este clar că Ceauşescu  încă era considerat preşedinte – comandant suprem vezi de ce!

Revoluţia română nu există în dicţionare

Marea Enciclopedie de Istorie Universală a Italiei: „1989. Revoltă militară şi populară împotriva dictaturii lui Ceauşescu şi a familiei sale; dictatorul şi soţia sa sunt executaţi. Vine la putere I. Iliescu, fost reprezentant al regimului comunist, după ce se autoimpune la conducerea Frontului Salvării Naţionale” (Enciclopedie de Istorie Universală, Ed. De Agostini şi All, Bucureşti, 2003, p. 1112 – n.a.)

Nomenclatura se vopseşte şi rămâne ca nouă

O istorie a lumii moderne (1920-2000) a lui Paul Johnson face afirmaţia că „schimbarea din România, ca şi cea din Bulgaria, s-au dovedit a fi mai mult de persoane decât de regim; în ambele ţări vechea nomenclatură comunistă şi-a păstrat puterea politică şi militară, şi-a schimbat titulatura şi numele partidelor, a recâştigat controlul asupra posturilor de radio şi televiziune şi a ziarelor, şi a înscenat «alegeri», în cursul lui 1990, care au menţinut-o la putere” (Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, Ed. Humanitas, Bucureşti, 205, p. 736 – n.a.).

Potrivit Tratatului de politologie al Universităţii din Paris, întocmit de somităţi ale politologiei franceze şi ruse – Dominique Colas, Anne Gazier, Georges Mink, Jean-Christophe Romer, Anatoli Vichnevski, Gérard Wild -, ceea ce învaţă studenţii din întreaga lume despre evenimentele din România nu mai lasă loc de comentarii: „regimul Ceauşescu a fost răsturnat printr-o lovitură de stat condusă de comunişti, care n-au părăsit puterea decât în 1996, pentru a reveni în 2000 cu preşedintele Iliescu” (Dominique Colas (coordonator), L’Europe post-communiste, Ed. Presses Universtaires de France, Paris, 2002 – n.a.)

Ceea ce scrie Dicţionarul Oxford de Istorie Universală Contemporană este concludent: „Iliescu a stabilizat noul regim, confirmat în urma alegerilor din mai 1990 cu o majoritate zdrobitoare de voturi, ceea ce a minimalizat ruptura cu regimul Ceauşescu. Aparatul birocratic şi administraţia au rămas în mare măsură neschimbate şi a continuat discriminarea împotriva minorităţilor naţionale. Fosta poliţie secretă a continuat să funcţioneze în calitate de securitate a statului. În 1990 preşedintele Iliescu a chemat de trei ori minerii la Bucureşti pentru a pune capăt cu brutalitate demonstraţiilor studenţeşti şi ale opoziţiei” (Oxford. Dicţionar de Istorie Universală Contemporană de la 1900 până azi, Vol. II, Ed. Oxford University Press/All, Oxford, Bucureşti, 2005, p. 328 – n.a.)

Cu astfel de definiţii este greu ca vreun englez sau bolivian sau de prin alte părţi să creadă că în România a avut loc o revoluţie.

Răsturnarea luCeauşescu trebuia să se facă într-o baie de sânge pentru a escamota complotul de sorginte sovietică şi a legitima noii lideri drept „emanaţi ai revoluţiei”. Aduşi de valul puterii populare. Televiziunea a fost trăgaciul pe care FSN a apăsat pentru a provoca masacrul de care avea nevoie.

Interviu cu Cornel Mihalache pentru Evenimentul Zilei Vineri, 16 Decembrie 2011.

Cornel Mihalache, de unde obsesia asta a ta pentru revoluţie? De ce te tot macină chestia asta de 22 de ani? Tu unde ai fost în zilele ale nebune din decembrie 1989?

„Armata e cu noi!” s-a născut din frică, nu din bucurie.

S-a născut din faptul că Armata nu era cu noi! Brusc, s-au descoperit elemente de manipulare, la propriu, religioase. „Îngenuncheaţi!”, striga cineva. „Descoperiţi-vă!”, „Spuneţi Tatăl nostru!”. Armata a predat puterea nucleului din jurul lui Ion Iliescu, în schimbul salvării ei de la acuzaţiile pentru crime. Amnistierea faptelor săvârşite de militari în decembrie 1989 s-a încercat din 1990 până în 1999 şi chiar până astăzi. Domnul Petre Roman, prim ministru, îl apăra pe Nicolae Militaru în faţa ofiţerilor CADA (Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei) de la Timişoara.. Gelu Voican Voiculescu, vice-prim-ministru, la fel. Astăzi spun amândoi altceva, şi sunt membri în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei Române. De la Petre Roman am chiar scris: „În realitate (acţiunile teroriste) au fost o diversiune pusă în mişcare de conducători ai armatei confruntaţi cu acuzaţii dure asupra participării armatei la represiunea sângeroasă a revoltei populare.”

Dar asta a spus-o în alocuţiunea sa din turneul făcut în vreo 10 ţări din Europa la 20 de ani de la decembrie 1989. Un adevăr bun de export, dar ocultat aici, în România. Nu l-am văzut apărând la televizor să spună clar asta. Pentru că dacă am gândi din această perspectivă, cum e şi normal, tot ce s-a întâmplat, toată istoria oficială a evenimentelor se schimbă. Lucrurile devin chiar penale. Da click pe imagine.DOCUMENT Petre Roman declară că teroriștii au fost o invenție a armatei, pentru a acoperi crimele din 17-21 decembrie.

„Nu poporul voia moartea lui Ceauşescu? Am făcut ce voia poporul”

Petre Roman face figură de democrat în exterior. În România, e legat ombilical de Iliescu. Ruperea legăturii i-ar face vulnerabili pe amândoi. Aşadar, care au fost efectele acestui pact cu diavolul?

În înţelegerea asta dintre Armată şi Partid (FSN a preluat toate activele şi pasivele, cotizaţiile şi averea PCR!), ţapul ispăşitor au fost Securitatea şi USLA (Unitatea Specială de Luptă Antitero). Şi urmează trei zile de manipulare mediatică, de demonizare prin toate mijloacele: televiziune, radio, presă, direct în stradă din gură în ureche. De la un popor paşnic, scăpat din represiunea de cinci zile cu 180 de morţi, şi care strigă în 22 decembrie „Să fie judecat!”, „Ceauşescu judecat, pentru sângele vărsat!” se ajunge, prin acumulare, la o populaţie avidă de sânge şi răzbunare, care scuipă pe cadavre şi urlă „Moarte trădătorului!”, „Moarte dictatorului!”. Poporul care l-a creat pe Ceauşescu, prin reprezentanţii lui de frunte, activişti de partid, intelectuali, pictori, scriitori, regizori, care l-au ridicat până la gradul de genial conducător, ale cărui „orientări, ordine şi indicaţii preţioase” deveniseră literă de lege, poporul scoate din el răul, se autoexorcizează, aruncând toată această vină colectivă pe cei doi. Şi, cu senzaţia asta de eliberare sufletească şi cu ura adunată în decenii de tăcere şi explodată în trei zile, repet, de demonizare, se uită la procesul de la Târgovişte. Cât s-a dat şi cum s-a dat de trunchiat la televizor. Şi, cu sufletul sleit şi obosit, poporul intră în anul nou 1990 şi îşi dă seama că nu s-a eliberat şi că senzaţia de complicitate la crimă îl copleşeşte. (Vorba lui Mugurel Florescu, general şi martor la procesul Ceauşescu: „Nu poporul voia moartea lui Ceauşescu? Nu asta striga? Noi am făcut ce striga poporul…”)

Cum a fost scoasă Securitatea ţap ispăşitor?

De pildă, după toată tragedia şi complicitatea dintre miliţie, securitate şi procuratură în ce priveşte cadavrele furate din spitalul judeţean Timişoara, duse la crematoriu la Bucureşti şi cenuşa lor aruncată la un canal din Popeşti Leordeni (loc unde se înalţă acum o biserică monument realizată de Memorialul de la Timişoara), în 22 decembrie apar, în cimitirul săracilor din Timişoara, 19 cadavre înşirate pe cearceafuri albe. Populaţia se perindă prin faţa lor, televiziunile de peste tot filmează. Imaginea copilului mort pus pe trupul femeii moarte devine brandul de ţară al României în acele momente. Imaginea asta este atât de puternică încât bate şi azi brandul Nadia-Ilie-Hagi. De aia reacţia atât de dură occidentală, de pildă, la povestea cu violul din Italia (Mailat etc). Or, în 22 decembrie, de dimineaţă până noaptea, „expoziţia” asta de cadavre „mutilate şi torturate de către Securitate”, aşa cum spune „ghidul” tuturor celor care filmează, îşi face treaba. Fixează în mentalul colectiv ideea că duşmanul principal, care a făcut şi face represiunea, este Securitatea. În cartea „Armata Română în Revoluţia din Decembrie 1989”, la pagina 163, scrie aşa: „În urma informaţiilor despre existenţa unor cadavre, victime ale revoluţiei, îngropate în grabă, un grup de cercetare din Detaşamentul I Cc./U.M.01171 Buzău (căpitanul Emil Olaru şi locotenentul-major Gheorghe Bărbieru) a fost trimis la Cimitirul Săracilor cu misiunea de a observa acţiunile şi starea de spirit a cetăţenilor care se adunaseră în număr mare, la anunţarea descoperirii unor gropi comune cu cadavre de bărbaţi, femei şi copii. Cercetaşii au constatat că fuseseră dezgropate cadavre intrate deja în descompunere. Apreciind că acestea nu au nici o legătură cu evenimentele din perioada 16-20.12.1989, au informat în acest sens comandamentul marii unităţi. În această situaţie, locotenent-colonelul Zeca a ordonat sistarea cercetărilor şi înapoierea cercetaşilor la comandament.”

Deci armata ştia că e vorba de un fals grosolan şi a tăcut.Armata ştia de la prânz că acele cadavre nu au legătură cu represiunea. Traducerea mea este asta: armata (nişte băieţi care nu au o problemă cu mirosul şi cu „acţiunile murdare”) a scos din gropi cadavrele, le-a pus pe cearceafuri şi le-a oferit necrofiliei televiziunilor. Pentru că au fost văzuţi pe-acolo, s-a scris acest paragraf în această carte. Din 22 decembrie până în 24 ianuarie, toată Timişoara, toată România şi toată lumea a crezut în această poveste împotriva Securităţii bestiale. Securitatea cum putea să nege aşa ceva după ce avea pe conştiinţă povestea cu primele cadavre, furate şi arse? În 24 ianuarie, televiziunea belgiană a demonstrat, într-un reportaj, adevărul, că nu aveau legătură cu represiunea. Dar Armatei şi noii puteri i-a convenit această poveste împotriva Securităţii, chiar dacă făcea rău, indirect, şi imaginii României.

Atenţie, că riscăm să ne transformăm în nişte spălători ai Securităţii!

Nu cred. Securitatea a fost în multe din componentele ei, o instituţie criminală. Eu însumi, în filmele mele, am demonstrat asta. Dar Securitatea trebuie să plătească pentru crimele pe care le-a comis. Nu să acopere crimele altora. Iar unul dintre paradoxurile revoluţiei este că nu s-ar fi putut face fără Securitate.

Aşa a început demonizarea Securităţii, invenţia televiziunii „securişti-terorişti”, invenţia lui Teodor Brateş despre USLA: „aceşti antiterorişti, adică terorişti!”, nu mai povestesc toate cele ce au fost spuse pe post, că sunt în filmele mele, şi le puteţi revedea luni şi marţi, 19 şi 20 decembrie 2011, la ora 22,00, pe TVR 1. Amintesc doar o secvenţă găsită cu greu, pe care domnul Teodor Brateş o eludează în Trilogia lui despre revoluţie: 23 decembrie dimineaţă, Televiziunea Română, studioul 4, după aducerea în studio a handbalistului campion mondial Dan Marin, ofiţer la Dinamo, considerat pe nedrept terorist, şi decorat în ultimii 20 de ani de toţi cei trei preşedinţi ai României:

Teodor Brateş: Vă rog, linişte! Vă rugăm linişte! Televiziunea este încercuită de aceşti bandiţi, de grupuri răzleţe. Televiziunea este în pericol! Cerem urgent armata să intervină! Nu mai este timp de pierdut! Daţi ordinele corespunzătoare aşa cum v-aţi angajat în faţa poporului!

Victor Ionescu: Ostaşi, folosiţi armele pe care le aveţi în dotare fără a aştepta neapărat această dezlegare formală. Poporul vă dă acum ordine! Nu aşteptaţi numai de la nişte comandanţi, poate prea limitaţi în limitele impuse atîţia ani de dictatură. Să ne apărăm cu ceea ce avem la îndemână!

George Marinescu: Utilizaţi toate forţele! Tot armamentul, toată muniţia! aduceţi de urgenţă ajutoare!

Victor Ionescu: Există aruncătoare de grenade care nu au fost puse în acţiune! Să intre…

Teodor Brateş: Să intre tancurile şi să dărâme clădirile în care se află aceşti criminali! Să se acţioneze cu toată fermitatea, nu mai este timp de pierdut!
Dacă asta e revoluţie şi libertate, sau cum spune legea apărută acum două săptămâni, că „se declară ziua de 22 decembrie Ziua Victoriei Revoluţiei române şi a Libertăţii!”… Eu zic că e instigare la omor deosebit de grav.

Istoricul Gheorghe Dumitraşcu: Este imposibil ca în 1989 să nu fi fost o lovitură de stat.  „Asasinarea lui Nicolae Ceauşescu, printr-un proces care nu are nimic în comun cu normele de drept internaţional, este o greşeală legată de viitorul acestei ţări, de faptul că omul acesta ar fi putut să spună multe lucruri. Este o greşeală prin faptul că a fost făcută o crimă în ziua de Crăciun. Este o greşeală în sensul că nu i s-a dat posibilitatea să se apere.”
Ana Blandiana, despre lovitura de stat din 1989 : „cine i-a urcat pe copii în basculantă, cine i-a dus acolo, cine i-a lăsat să intre pe uşa principală şi cine i-a ajutat să ajungă pe acoperiş. o basculantă plină cu copii între 10 şi 15 ani”

EvZ. Cum adică? N-a fugit?

Cornel Mihalache: Dacă ar fi plecat în celelalte 6-7 variante de refugiu, de exemplu cu metroul personal, Săgeata Albastră şi ajungea în buncărul din Casa Poporului, putea să câştige câteva săptămâni bune. În care ar fi putut rezista şi încerca o regrupare a forţelor loiale. De fapt, varianta cu elicopterul i-ar fi fost servită de Victor Stănculescu. Oricum, a fost cea mai mare prostie din partea lui Ceauşescu. Ca şi mitingul de cu o zi înainte. A fost „bine sfătuit”!

Despre acest miting s-a creat o imagine deformată: toată lumea ştie şi scrie azi că Ceauşescu a fost huiduit, că s-ar fi strigat „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!”. Una e mitingul şi alta ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii şi la Piaţa Romană. Or, mitingul a fost sabotat în mod profesionist. Pe lângă carul de transmisiune al TVR erau două maşini de sonorizare cu megafoane: una a Securităţii şi una a Armatei. Care asigurau, pe lângă amplificarea propriu-zisă, şi fondul sonor de scandări oficiale, care era înregistrat şi la care făceau play back doar primele două rânduri de „activişti securişti”. Din maşina Armatei s-a auzit un vuiet înfricoşător, ca o divizie de tancuri în marş, care a creat acel atac de panică, colectiv…

EvZ. Unii spun că ar fi existat şi o explozie…

A existat doar zgomotul unei explozii, pentru că nu s-a descoperit nici o urmă fizică în acea piaţă înţesată de activişti şi organe de ordine. În „Raportul preliminar al SRI asupra evenimentelor” se scrie că în maşina de sonorizare a armatei, care a stat după aceea luni de zile în curtea Studioului Cinematografic al Armatei de pe strada Plevnei, ar fi existat o instalaţie de creare a undelor de joasă frecvenţă, care creează panică şi teroare. E o senzaţie aproape fizică, ca o necesitate fiziologică presantă. De aici a pornit debandada.

Reporter: Cum aţi „executat” ordinul comandantului suprem?

Stănculescu: Am acţionat pe dos. L-am oprit la ora 10.45, pe primul transmisionist pe care l-am întâlnit căpitanul Marius Tufan, de la centrul de transmisiu prezentat, l-am întrebat dacă are legătură cu cele două unităţi care afluiesc şi l-am întrebat care-i situaţia lor. A intrat într-o cameră şi a luat legătura prin staţie. După două minute a ieşit şi a zis că una e pe Viilor, alta e la Tineretului. Veneau spre Piaţa Palatului, Am spus: „Dă ordin imediat să se întoarcă în cazărmi şi, dacă e populaţie, să spună că «Armata e cu voi, staţi liniştiţi că nu se întâmplă nimic!»”. Era ora 10.20, cred. M-am întors si i-am zis «Tovarase comandant suprem, trupele nu mai pot ajunge in piata. Mi-au comunicat ca nu pot trece de baraje. Va propun sa organizez o plecare cu elicopterul la unul din centrele de comanda din tara». Aveam trei astfel de centre de comanda in tara, dotate cu sisteme de conducere a fortelor. «… pregatesc sa fiti instalat la centrul de comanda si sa conduceti de acolo».. Stănculescu: „Mi-am dat seama că trebuia să-l scot din joc. I-am spus că a început presiunea în piaţă. „Cred că ar fi bine să ieşiţi din local…”. Erau deja în panică, cam cum i-aţi văzut la proces, în film. „Cum să ieşim?” „Chemăm elicopterul sus, pe terasă, vă suiţi şi plecaţi din clădire”. Voiam să le rup legătura cu pământul. Dacă-i ridicam în aer, le luam puterea. Stănculescu catre Ceauşescu: „Vă raportez că elicopterul a aterizat, dar numai unul, pentru că al doilea nu mai încape pe terasă”. Atunci a zis: „Manea şi Bobu, mergeţi cu mine!”.

Reporter. Nu a fost un „La revedere”, ceva?

Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!” – atât. Simplu. Foarte milităros.”

Athanasie Stănculescu a avut puterea unui şef de stat pe data de 22 decembrie, de la ora 10.07 la ora 16.00. Cum v-aţi asigurat că Ceauşescu, o dată scos din CC, este îndepărtat de putere?

Stănculescu: Acolo am avut un moment mare. Am fost eu „în aer”, de data asta. Dacă-i spune lui Maluţan să plece spre Bulgaria, să iasă, că era frontiera cea mai apropiată? Şi de acolo să schimbe? N-am ştiut etapa Snagov. Maluţan i-a raportat generalului Rus şi generalul Rus mi-a raportat mie telefonic că a aterizat la Snagov. Am fost foarte nelămurit – ce se întâmplă la Snagov? Nu era nimic organizat în zonă, paza era subţire. A fost un moment de cumpănă. Eram puţin dezorientat şi eu. I-am spus lui Rus să-i spună lui Maluţan, dacă decolează din nou, să spună ce spune Ceauşescu. Maluţan a raportat tot timpul.

Tovarăşul a vorbit cu primii-secretari de la judeţe şi i-a spus clar lui Maluţan: „Târgovişte! Oţelarii ne vor apăra”. Atunci m-am liniştit. Ordinul al doilea l-a dat Rus, nu-mi aparţine mie: „Nu mai zboară nimeni în spaţiul aerian românesc!”. Iar lui Maluţan: „Găseşte o soluţie ca să aterizezi, motivează ceva!”. Maluţan a aterizat aproape de Boteni, lângă şosea.
Stănculescu: Pe la 1.05. L-am întrebat din nou pe Rus care e situaţia în spaţiul aerian, mi-a confirmat din nou că i-a dat ordin lui Maluţan să găsească o soluţie ca să nu intre să aterizeze în Combinatul de Oţeluri Speciale de la Târgovişte. S-a dat drumul la Televiziune. Atunci l-am chemat pe ministrul Telecomunicaţiilor, Pintilie, care era fost general de la Direcţia a V-a. Am avut două treburi cu el. Prima – să taie legăturile de la Securitate, că de-aia a fost Securitatea supărată pe mine.I-am spus: „Taie legăturile de la Securitate! Şi spune-mi de unde se poate opri Televiziunea!” – care începuse.Vă raportez într-o jumătate de oră”. A plecat, s-a întors, am tăiat legăturile pe la ora 1.20. „Televiziunea se poate decupla de la Palatul Telefoanelor, ultimul etaj”. „Bine, lasă atunci Televiziunea să meargă”.Între timp mă ocupam să pregătesc ordinul pe care trebuia să-l semnez, cu unităţile.Şase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în decembrie 1989. Pledoarie pentru istorie, vol. I, Coordonator gen. de divizie Ion Pitulescu, Bucureşti, Tipografia Luceafărul, 1995, pp. 174 – 175In timp ce Armata făcea prăpăd în Bucureşti, Ceauşescu a înnoptat, pentru mai multă siguranţă, în sediul Comitetul Central al PCR. Noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost ultima petrecută în libertate de soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Pe 21 decembrie 1989, după teleconferinţa cu prim-secretarii judeţeni ai PCR, Nicolae Ceauşescu a organizat apărarea Palatului puterii sale. A sunat goarna mobilizării, dar avea să constate că tot mai puţini erau dispuşi să-l urmeze în nebunia lui.În noaptea de 21/22 decembrie, „nea Nicu” nu a dormit acasă. Nici el, nici Elena Ceauşescu şi nici principalii lor colaboratori, care au încercat să aţipească prin birouri. Cei mai mulţi aveau amenajat şi câte un spaţiu de odihnă, dotat cu pat şi cu o mică garderobă.Consemnaţi în C.C.

Constantin Manea, unul din secretarii de Cabinet ai lui Ceauşescu, declara în 1993, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Toată după-amiaza, Ceauşescu a avut o perioadă tensionată. Nu s-a mai odihnit, cum avea obiceiul. I-a chemat pe Milea, Postelnicu şi Vlad. Succesiv. De mai multe ori. În final i-a consemnat aici. La scurtă vreme le-a ordonat lor şi directorului Cancelariei prezidenţiale, Silviu Curticeanu, să amenajeze trei birouri pentru a se instala un grup de tehnicieni, cu probleme de telecomunicaţii”.

În acest moment, practic, lua fiinţă Comandamentul Militar Unic, prin care Ceauşescu voia să coordoneze represiunea. „Armata, trupele de Securitate, toate celelalte unităţi subordonate, inclusiv gărzile sau detaşamentele de luptă şi apărare sunt subordonate comenzii unice. Această comandă unică este asigurată de ministrul Apărării, ministrul de Interne, ministrul secretar de stat la Interne şi şef al gărzilor patriotice, desigur sub conducerea comandantului suprem. Cu orice problemă, vă adresaţi comandantului suprem”, le-a ordonat Ceauşescu şefilor ministerelor de forţă, la 21 decembrie 1989, puţin după ora 18.00.

În acest fel, dictatorul comanda direct represiunea. Decizia a venit imediat după teleconferinţa în care Ceauşescu dăduse mână liberă acţiunilor de forţă şi în ţară.Pregătirea demiterii lui Milea

Lucrurile se precipită. Pe măsură ce-l cuprinde panica, dictatorul se implică tot mai mult în coordonarea represiunii. O energie colosală, aproape tinerească, îl împinge de la spate. Parcă n-ar avea aproape 72 de ani…

Tot mai nemulţumit de reacţia Armatei, Ceauşescu pregăteşte schimbarea ministrului Vasile Milea cu un general mai hotărât, mai eficient. Şi, poate, mai loial… dată fiind suspiciunea dictatorului că un spion se ascunde chiar lângă el.

Directorul Cancelariei prezidenţiale, Silviu Curticeanu, a mărturisit Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „În seara de 21 decembrie i-a spus lui Milea ca în dimineaţa de 22 decembrie generalul Stănculescu să fie prezent la sediul CC. Nu înţeleg de ce l-a chemat pe Stănculescu şi nu pe Guşă. Mie, Milea mi-a spus că se duce să-l cheme pe Stănculescu, că «mi-a spus tovarăşul, probabil că nu mai are încredere în mine»”.Să vină Dan Deşliu şi Adrian Păunescu!

Dornic să-şi atragă încrederea poporului, Ceauşescu mai crede în minuni şi în al 12-lea ceas. Apelează la o soluţie propagandistică: folosirea unor personaje care au o imagine „adecvată” în rândul populaţiei. Elocventă este mărturia secretarul de Cabinet, Constantin Manea, în faţa Comisiei „Decembrie 1989”.

„Pe seară, după ora 18.00, l-a chemat pe şeful Secţiei Presă, Mitea. I-a cerut să-i caute pe scriitorii Dan Deşliu şi Adrian Păunescu. Nu ştiu ce i-a spus direct. Din câte ştiu, Păunescu a refuzat să vină. Am impresia că ar fi vrut să-i pună să vorbească la televizor, pentru susţinerea cauzei”, a povestit Manea.

Televiziunea era, în acel moment, principalul mijloc de propagandă al lui Ceauşescu. Din ordinul lui, programul din seara de 21 decembrie 1989 a fost altul decât în revista „Program Radio – TV”. Aceste modificări de program sunt explicate în cartea „Revoluţia Română în direct”.Nicolae şi Elena, în vremuri mai fericite

După fiecare emisiune propagandistică erau difuzate chemări la calm. În cele aproape trei ore şi jumătate de emisie, de la 19.00 la 22.22, au fost patru astfel de intervenţii, la orele 20.00, 20.20, 21.20 şi 21.40. Nici serialul sovietic din acea seară, „Punctul de întoarcere”, nu a mai fost difuzat, în locul lui fiind programate cântece patriotice revoluţionare.

Sfatul lui Verdeţ

Tot pe 21 decembrie, în jurul orei 20.30, Ceauşescu cere maşina să plece acasă. Gărzile de corp îl sfătuiesc să rămână în sediul CC, pentru că e cel mai bine apărată clădire. Ceauşescu urmează sfatul şi decide să înnopteze – şi el, şi „Tovarăşa” – în fortăreaţa Partidului şi a puterii sale.

În această perioadă, Ceauşescu este vizitat de Ilie Verdeţ, preşedinte al Comisiei Centrale de Revizie a PCR şi deputat în Marea Adunare Naţională, şi de alţi doi tovarăşi, Mihail Burcă şi Vasile Vîlcu, comunişti bătrâni.

Constantin Manea declară Comisiei senatoriale: „A fost o seară foarte agitată. Un du-te-vino. De multe ori, nici nu mai închidea uşa şi venea în secretariat, la telefon, unde erau 22 de linii. Într-un târziu m-a pus să-i chem pe Vîlcu, Burcă şi Verdeţ, care au cerut o întrevedere. Întâi i-a întâmpinat ea. La intrarea lor în anticamera lui Ceauşescu era Elena de faţă. El – în birou, cu uşa închisă. Ea le-a spus: «Vedeţi cum se dezvoltă lucrurile pentru care am muncit?». Şi a ieşit el. Am fost de faţă când Verdeţ i-a propus lui Nicolae Ceauşescu să caute o înţelegere cu cei care sunt instalaţi la baricadă, la Inter, în

faţa cărora s-au mobilizat trupe”.Cina de adio cu Zoia şi cu Valentin

Pentru că nu au mai ajuns la reşedinţa din cartierul Primăverii, soţii Ceauşescu au primit vizita copiilor Zoia şi Valentin în sediul CC, în jurul orei 21.00. Martori au fost secretarii Mihai Hîrjău şi Constantin Manea.

„Către ora 21.00 au venit Zoia şi Valentin, fără Nicu, care era la Sibiu. Cred că au încercat să facă un fel de masă, că s-au retras în sufragerie. Cred că au luat o gustare. Au stat cam o jumătate de oră. Valentin a fost foarte insistent, că suna din cinci în cinci minute şi voia să vorbească cu taică-su, dar de regulă a vorbit cu maică-sa. Ea încerca să-i liniştească şi le spunea că situaţia e stăpânită, iar Zoia şi Valentin le povesteau ce e pe stradă”, spune Manea.

După plecarea celor doi copii, dictatorul a vrut să iasă din clădire. Şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, generalul Marin Neagoe, susţine că Nicolae Ceauşescu a făcut câţiva paşi pe scări, apoi a intrat înapoi. Tot atunci a cerut să-i fie aduşi şi nişte revoluţionari care strigau „Jos Ceauşescu”, cărora să le vorbească. „I-a fost adus unul care era bătut măr. Îi curgea sânge din nas. Le-am spus oamenilor mei să-l ducă undeva, să-l spele, şi apoi să-l ducă de acolo“, declara Marin Neagoe în faţa Comisiei „Decembrie 1989”.

El a adormit, ea s-a foit toată noapteaDin mărturiile secretarilor de Cabinet, Manea şi Hîrjău, reiese că vizitele de la Cabinetul lui Ceauşescu au durat până la miezul nopţii. Apoi, lucrurile s-au mai liniştit, însă în Cabinetele 1 şi 2 era tensiune mare.

„În cursul nopţii, către ora 24.00, informaţiile curgeau ca şi până atunci. El a trecut la odihnă. Nu ştiu dacă o fi aţipit sau nu, dar dimineaţa era mai odihnit. Ea a ieşit frecvent şi s-a informat. Nu a dormit. Probabil că mergea şi îi spunea şi lui. Îmi mai aduc aminte că, tot pe la miezul nopţii, a indicat să trimită o echipă de operatori TV care «să filmeze ce au făcut huliganii, că acolo se va face curăţenie şi nu se mai poate filma». Nu ştiu dacă s-a filmat”, a mai declarat Manea, în 1993, Comisiei „Decembrie 1989”.

Arestarea lui Ceauşescu: planul de la ora 3.00

În alte încăperi din sediul CC al PCR, noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost cel puţin la fel de agitată ca în Cabinetele 1 şi 2. Toată „crema” partidului se afla în clădire.

Târziu, pe la ora 3.00, generalul Milea s-a întors din zona Intercontinental, unde coordonase personal represiunea. Atunci s-a petrecut un episod care putea pune capăt regimului Ceauşescu cu nouă ore mai devreme.

Generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii, a relatat acel episod Comisiei „Decembrie 1989“: „După ce s-a întors generalul Milea am urcat împreună la etajul 1, unde era Statul Major. Vizavi de biroul lui Ceauşescu. Milea era foarte afectat. Am ieşit pe culoar, la fotolii, şi a început să plângă. Spunea că nu crede că sănătatea îi va mai îngădui … să le spun soţiei, fetelor sale ce s-a întâmplat… că nu a fost pregătit să se întâmple aşa ceva. Atunci i-am spus că nu putem lăsa lucrurile aşa, că de fapt forţa este în mâna lui şi a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu, iar el afară, dar el era foarte afectat. Era posibil să se evite vărsarea de sânge. Ceauşescu a rămas în sediu. Lui Milea i-am spus că trebuie să-l arestăm pe Ceauşescu. Redau: «Dumneavoastră aveţi forţa afară, iar eu în interior». Mi-a spus clar: «Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare»”.

Milea, prăbuşit Iulian Vlad spune că niciodată nu l-a mai văzut pe Vasile Milea atât de afectat. Starea în care se afla ministrul Apărării este confirmată şi de Mihai Hîrjău, secretar personal al lui Ceauşescu: „Era în jur de trei şi ceva noaptea. Milea era deprimat. Murdar de motorină, de praf, deci ţinuta îi era complet dezordonată. Răvăşit, mi-a spus cu aproximaţie: «Măi, băiete! Să fii fericit că n-ai văzut ce am văzut eu». Şi, mai departe, întrebându-l care e situaţia, a adăugat: «Ce o să fie mâine … iarăşi o luăm de la capăt». Şi cu asta am încheiat discuţia cu el”.

La nici şapte ore de la propunerea generalului Vlad şi de la dialogul cu Hîrjău, Milea avea să închidă discuţia cu toată lumea. La 22 decembrie, puţin după ora 9.30, s-a sinucis.

Paranoia

În timp ce Armata şi celelalte forţe de represiune omorau oamenii în centrul Capitalei, Nicolae Ceauşescu ordona mascarea acţiunilor prin diferite activităţi propagandistice. Mai mult, a ordonat chiar folosirea forţei în întreprinderi,împotriva „elementelor reacţionare“.Ceauşescu – ultimele 6 ore la cârma ţării

Pe 22 decembrie 1989, între orele 6.00 şi 12.00, Nicolae Ceauşescu şi-a trăit cu intensitate nebunească ultimele clipe în sediul Puterii comuniste. În timp ce coloanele de muncitori veneau spre sediul Comitetului Central al PCR, „nea Nicu” încă se mai gândea la o reprimare sângeroasă a demonstranţilor. Stenograma şedinţei CPEx al CC al PCR din 22 decembrie 1989, ora 10.00

Vineri, 22 decembrie 1989. La ivirea zorilor, în Capitală încă mai mirosea a praf de puşcă, după prăpădul făcut de forţele de represiune în timpul nopţii. Sângele oamenilor împuşcaţi în zona Sălii Dalles a fost spălat, pentru a acoperi urmele intervenţiilor violente, iar sloganurile anticeauşiste de pe ziduri au fost acoperite cu vopsea.

În sediul puterii, la CC al PCR, Ceauşescu îşi pregătea rezistenţa. Ordonase ca militarii să recurgă la orice mijloace pentru a opri mulţimea care se pregătea să vină spre Piaţa Palatului.„La metrou să se dea cu gaze lacrimogene!“

Pe 22 decembrie, Nicolae Ceauşescu s-a trezit la ora 6.00. „Pe la 6.30 s-a întâlnit cu fratele său, generalul Ilie Ceauşescu, adjunctul ministrului Apărării. Discuţia a avut loc în Cabinetul 1 din sediul CC. Ilie Ceauşescu venise să-i sugereze fratelui său să schimbe strategia şi să facă schimbările dorite de Moscova. Îl îndemna să fie mai conciliant, să negocieze. Dar şeful statului i-a dat exemplul chinezesc cu Piaţa Tien An Men şi i-a spus lui Ilie să plece”, explică istoricul Alex Mihai Stoenescu.

Nicolae Ceauşescu a primit raportul de dimineaţă. Secretarul de cabinet al lui Ceauşescu, Mihai Hîrjău, a reconstituit momentul în 1994, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie: „În anticameră i-am găsit pe Dăscălescu şi pe Bobu. Aşteptau să iasă ori el, ori ea. În jurul orei 6.30 a ieşit Elena Ceauşescu şi ei i-au spus că în oraş au început să apară concentrări de oameni în diferite puncte. Pe la gurile de metrou, pe la Pipera, la Turbomecanica. După care, ea a intrat în birou la Ceauşescu. A ieşit şi Ceauşescu, îmbrăcat sumar, într-un halat de baie, e greu de descris cum arăta. Avea o figură descompusă. Le-a dat indicaţia ca orice încercare de regrupare să fie reprimată cu brutalitate. A spus: «Dacă sunt în metrou, să se dea cu gaze lacrimogene!» şi să fie aduse Gărzile patriotice, să se facă apel la uzine”.Pregătirea de luptă

În ciuda avertismentelor primite de la Ilie Verdeţ (în seara de 21 decembrie) şi de la Ilie Ceauşescu (în dimineaţa de 22 decembrie), Nicolae Ceauşescu a continuat să creadă în „servirea cauzei”. El vedea totul ca pe o luptă eroică pentru salvarea socialismului mondial, grav ameninţat de înţelegerile sovieto-americane şi de agenţii care mişunau prin România. Inclusiv în palatul său, căci dictatorul îşi suspectează apropiaţii că s-au dat cu duşmanul.

Secretarul Mihai Hîrjău avea să-şi amintească de întâlnirea dintre Ceauşescu şi conducătorii ministerelor de forţă: „În jurul orei 7.00 i-a chemat înăuntru, în cabinet, pe Milea, Postelnicu şi Vlad. Au stat câteva minute şi au plecat precipitaţi la punctele lor de comandă, care erau stabilite de seara”.

Să vină Stănculescu!Nemulţumit de informaţiile primite de la cei trei responsabili cu ordinea, Ceauşescu încearcă să grăbească schimbarea, care peste numai câteva ore îi va fi fatală. „La ora 7.00, Ceauşescu a cerut legătura cu Victor Stănculescu. Eu atunci am aflat că-l chemase de la Timişoara. Am sunat la cabinetul lui şi mi-a spus că este la Spitalul Militar. Am vorbit cu el, personal, la spital şi i-am spus că l-a chemat Ceauşescu. Mi-a spus că nu poate să vină, că are piciorul în ghips, dar îl poate trimite pe adjunctul său cu probleme de înzestrare. I-am spus lui Ceauşescu că Stănculescu nu poate să vină şi mi-a spus să-l chem pe Ilie Ceauşescu”, declara Hîrjău, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989”.

„Doping“ cu coniac finCei care au vorbit cu Ceauşescu în orele următoare au simţit mirosul de alcool fin pe care-l răspândea respiraţia acestuia. Niciun mister: dis-de-dimineaţă, dictatorul a băut două sticluţe mici de coniac Courvoisier, din „rezerva” secretarului de cabinet Constantin Manea.

De asemenea, Ceauşescu şi-a găsit timp să-şi facă şi injecţia cu insulină pe care o neglijase de câteva zile. În mod normal, el îşi injecta insulină de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, altfel îi creştea glicemia foarte mult. Diabetul îi măcina tot mai serios sănătatea lui Ceauşescu.

Încercarea cu Ilie Ceauşescu

După ce a primit rapoarte de la toţi oamenii din jurul lui, puţin după ora 8.00, Ceauşescu a convocat de urgenţă o şedinţă a Comitetului Politic Executiv al PCR. Aceasta este şedinţa în care Vasile Milea se bâlbâie şi nu este în stare să-i prezinte comandantului suprem un raport despre starea trupelor.

Ceauşescu ţipă la el şi rosteşte celebra replică: „Marş şi adu trupele!”. Vizibil marcat de această reacţie a dictatorului, Milea „bântuie” aproape o oră prin sediul CC, apoi sfârşeşte, la ora 9.35, într-un birou de la etajul 6. Ceauşescu anunţă că generalul Milea s-a sinucis şi îi pune eticheta: „laş şi trădător”.

În acest timp, Ilie Ceauşescu revine la biroul fratelui său, chemat de secretarul Hîrjău. „Am intrat în Cabinetul 1 şi mi-a spus: «Uite, Milea s-a sinucis». Era afectat atunci. Era şi ea acolo, lângă el. Şi el mi-a spus: «Te pregăteşti să iei comanda Armatei!». Îi zic: «Eu nu pot să iau comanda Armatei. Nu e calitatea mea». Aşa că mi-a zis: «Atunci du-te şi te-mbracă militar şi te duci la minister! Nu mai pierde timpul aici!». Aşa că am refuzat. Oricum, nu îmi dădea comanda Armatei, dar probabil a încercat, că deja îl chemase pe Stănculescu”, a declarat Ilie Ceauşescu, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989.

În dimineaţa de 22 decembrie, imediat după ora 08.30, gen. Vlad iese în strada Oneşti, cheamă la el pe şeful de stat major alpe Trupelor de securitate-miliţie, pe comandantul USLA şi pe şeful de stat major al Şcolii de a Băneasa şi le ordonă ridicarea Dispozitivului Militar Unic de Apărare a sediului CC al PCR, prevăzut prin Legea Apărării Naţionale; retragerea efectivelor în cazărmi, permiţând astfel penetrarea perimetrului de apărare a sediului central al puterii şi intrarea manifestanţilor în Piaţa Palatului (pătrunderea s-a petrecut în jurul orei 09.50). Aşa se explică de ce Raportul MApN înaintat Comisiei senatoriale de anchetă acuză Securitatea că s-a retras din dispozitiv şi a lăsat unităţile Armatei izolate, în contact cu mulţimea.

La ora 10.00 dupa sedinta CPEx (Vlad era deacord cu Ceausescu), generalul Vlad aprobă ordinul Inspectoratului General al Miliţiei redactat de gen. Romeo Câmpeanu, cu următorul conţinut:

Radiograma nr. S/65.809/22.12.1989.

„Din ordin vi se transmite că nu se folosesc armamentul din dotare şi nici alte forme de violenţă împotriva muncitorilor care demonstrează. În caz de atac al sediilor sau organelor noastre de către elemente anarhice, huliganice, se ripostează în conformitate cu legea (în loc de «cu fermitate», – Modificat pe ciornă de Generalul Vlad n.a.), prevenindu-se pătrunderea în sediile organelor noastre şi dezarmarea cadrelor.

Semnat: general-maior Câmpeanu Romeo” (Generalul Câmpeanu îndeplinea funcţia de adjunct al Şefului Inspectoratului General al Miliţiei – n.a.)
La ora 10.30, generalul Vlad ordonă, prin gen. Ghiţă, ieşirea unităţii combatante a Securităţii de la Televiziune din situaţia de luptă şi retragerea armamentului. La ora 11.15, deşi conducerea Televiziune se opune, comandantul unităţii de Securitate, Diţiu, îi invită pe primii revoluţionari în clădire.

Elena şi cheia de seif

Un episod controversat se petrece puţin după ora 9.30, când cuplul dictatorial aflase despre moartea lui Milea. Elena Ceauşescu îşi chemă aghiotantul, pe căpitanul Marian Rusu. Acesta avea să declare Comisiei Senatoriale în 1995: „În dimineaţa zilei de 22 decembrie am fost chemat de Elena Ceauşescu, în jurul orei 9.30. Am fost trimis până acasă la ei, în Primăverii, să iau o cheie. Am mers până la reşedinţă, am luat cheia. Ştia de ea femeia din casă care se ocupa de femeile de serviciu, răspundea de reşedinţa de la Snagov, era un fel de intendentă. O chema Suzana, mi-a dat cheia şi am adus-o la sediu. Era o cheie mare – dacă vreţi, ca o părere, o cheie de seif, deci pentru o casă de bani. Dar unde era această casă de bani, la Cabinetul 1, la Cabinetul 2, nu am de unde să ştiu”.

Cheia respectivă a ajuns la Elena Ceauşescu după ora 10.00. Această poveste este legată de prezenţa unui pachet şi a unei mape de piele pe parcursul fugii soţilor Ceauşescu din sediul CC spre Snagov şi apoi spre Boteni-Sălcuţa, unde avea să aterizeze elicopterul prezidenţial în jurul orei 13.00.

„Cu picioarele rupte să vină, altfel îl aduc arestat!“După ce a primit confirmarea, de la oamenii săi de încredere, că generalul Milea a fost găsit împuşcat, secretarii de la Cabinetul 1 au continuat telefoanele către generalul Stănculescu. „Am sunat la Stănculescu la Cabinet, pe firul scurt, şi mi-a spus aghiotantul că e acasă. I-am spus lui Ceauşescu ce se întâmplă, că are piciorul în ghips, şi a ţipat: «Cu picioarele rupte să vină, şi să vină în cinci minute! Să nu se joace, că-l aduc arestat!»”, a relatat Constantin Manea, unul dintre secretarii de cabinet ai lui Ceauşescu.

Într-un sfert de oră de la această ieşire violentă, Stănculescu s-a conformat şi a venit la Palat. El avea să constate că sediul CC era păzit de oameni înarmaţi până-n dinţi. Ceasul arăta 9.50. Povesteşte generalul Stănculescu: „Am intrat în Cabinetul 1, în holul din faţă. Pe parcurs, pe coridoare, erau cam 50 de oameni cu automate. Asta a fost o primă imagine. Am întrebat pe unul dintre cei de pe hol unde este Comandamentul Militar. Mi-a arătat că undeva lângă Cabinetul 1. Am intrat, le-am spus că am venit şi erau toţi în panică.

M-am dus la Ceauşescu la birou. Cred că Silviu Curticeanu m-a repezit puţin. A ieşit Ceauşescu şi m-a întrebat ce am păţit la picior. Mi-a spus să iau comanda, să întărim dispozitivul şi să apărăm“.„Luptăm sau nu luptăm?“

Pe la ora 10.00, după numirea lui Stănculescu ca ministru al Apărării, Nicolae Ceauşescu dictase deja consilierilor săi de presă comunicatul despre sinuciderea lui Milea. A urmat o şedinţă CPEx, în care „nea Nicu” a vrut să se convingă dacă „tovarăşii” mai luptă cu el până la capăt.

Unul dintre membrii CPEx, Ion Radu, fusese trimis de Ceauşescu să ia pulsul evenimentelor. „Ce-ai făcut, Radu?”, a întrebat Ceauşescu. Ion Radu a răspuns: „Am fost, aşa cum aţi ordonat. A fost imposibil să intrăm în discuţii. Nu am izbutit să intrăm în uzină. Plecau de la ICEM şi de la Turbomecanica din Militari. Au plecat şi de la «23 August». Tovarăşul Avram nu a putut să-i mai reţină. S-a oprit toată activitatea la cuptoare”.

Atunci, Ceauşescu recunoaşte că e vorba de o acţiune bine organizată şi face o informare asupra morţii lui Milea, după care a declarat stare de necesitate în întreaga ţară. Era trecut de ora 10.00. Principala întrebare pusă de Ceauşescu slugarnicilor din jurul său a fost dacă vor lupta toţi până la capăt. Răspunsul a venit în cor:

„Luptăm, tovarăşe secretar general!”.După şedinţă, Nicolae Ceauşescu a cerut să se elaboreze un decret prezidenţial privind introducerea stării de necesitate în întreaga ţară. Decretul, citit la radio la ora 10.11 şi la Televiziune, de la ora 10.50, menţiona: „Având în vedere încălcarea gravă a ordinii publice prin acte teroriste, de vandalism şi de distrugere a unor bunuri obşteşti”, în temeiul art. 75 din Constituţie se instituia starea de necesitate în întreaga ţară. Toate unităţile armatei, Ministerului de Interne şi formaţiunile patriotice erau puse în stare de alarmă. Pe timpul stării de necesitate se interziceau orice întruniri publice, precum şi circulaţia în grupuri mai mari de cinci persoane; se interzicea circulaţia în timpul nopţii, începând cu ora 23, cu excepţia persoanelor care lucrau în schimbul de noapte etc. Decretul se încheia cu aceste cuvinte: „Întreaga populaţie a ţării este obligată să respecte cu stricteţe legile ţării, ordinea şi liniştea publică, să apere bunurile obşteşti, să participe activ la înfăptuirea normală a activităţii economico-sociale

Decretul privind instituirea stării de necesitate a mai fost difuzat de câteva ori la radio şi la televiziune. Emisiunea TV s-a închis la ora 11.46.

Ar fi trebuit, conform programului tipărit, ca emisiunea să se reia la ora 19.00 cu telejurnalul, urmată de documentarul Deplina independenţă economică şi politică a ţării – realizare istorică a epocii Nicolae Ceauşescu, realizat de Vartan Arachelian, apoi un alt documentar: România în lume (redactor Paul Şoloc) etc., până la ora 22.00, când programul se încheia. La radio programul a continuat cu difuzarea unor cântece patriotice.

Lovitura de stat a lui StănculescuÎn timp ce Nicolae Ceauşescu primea confirmarea membrilor CPEx că vor lupta alături de el, generalul Victor Stănculescu oprea trupele care – la ordinul anterior al lui Milea – veneau să facă prăpăd în Bucureşti.

Momentul deposedării lui Ceauşescu de putere este relatat de istoricul Alex Mihai Stoenescu. „Stănculescu emite ordinul de la ora 10.07: RONDOUL – indicativul personal al lui Milea. Stănculescu transmite prin căpitanul Tufan, care se afla la etajul 6 al clădirii, ca şi când Milea trăieşte. Ordinul este ca trupele să se întoarcă în cazărmi, iar dacă se întâlnesc cu oamenii, să parlamenteze. Este momentul în care civilii se urcă pe tancuri. Stănculescu trimite spre cazarmă inclusiv TAB-urile din Piaţa Palatului, în timp ce grupa operativă de la etajul 1 le cerea să vină TAB-urile. De la 10.07 până la 10.40, Stănculescu repetă ordinele de întoarcere în cazărmi. Aşa s-a putut intra în Piaţă: pentru că TAB-urile plecaseră în urma acelor mesaje repetate transmise de Stănculescu. Acesta a fost momentul în care Stănculescu a iniţiat lovitura de stat. Ceauşescu i-a spus: «Mergi şi opriţi!», iar el a dat ordin ca militarii să nu tragă, să colaboreze”.

Nicolae Ceauşescu a ieşit în balcon pe la 11.30, cu o portavoce în mână, încercând să potolească spiritele. Nu a reuşit să vorbească.

Tentativele de ieşire din CC

După lovitura de stat dată de Stănculescu, Ceauşescu avea să mai reziste două ore în sediul CC. Până la 12.09, când a decolat spre Snagov. După şedinţa CPEx, Ceauşescu a intenţionat să preia conducerea Armatei, însă directorul Cancelariei, Silviu Curticeanu, nu a mai apucat să scrie decretul.La ora 10.59 a fost transmis la Radio şi la Televiziune comunicatul despre moartea lui Milea. Se strângea laţul. Clădirea CC nu mai era sigură, pentru că gărzile slăbiseră paza, iar Piaţa Palatului era plină de revoluţionari.

„Ceauşescu ceruse, după ora 10.00, de trei ori să părăsească clădirea. Prima a fost să fie scos prin subsol, însă cei de la Direcţia a V-a au spus că traseul nu este operaţional. A cerut apoi ca maşina să vină la scară. Marin Neagoe, şeful pazei preşedintelui, i-a spus să nu iasă că sunt muncitorii pe stradă. Era pe la ora 10.30. I-a cerut generalului Eftimescu, care era şeful grupei operative la etajul 1, să-i organizeze evacuarea cu forţe militare. În piaţă ar fi trebuit să fie TAB-urile, dar au fost trimise de Stănculescu spre cazarmă. Trebuia să vină cu chepengurile deschise. Să iasă direct de pe uşa CC în TAB-uri şi să plece în forţă trăgând foc, chiar omorând oameni. Cu TAB-urile astea avea în gând să ajungă la Snagov. A fost planul lui Eftimescu. În urma acestor eşecuri de a-l evacua s-a mers cu varianta cu elicopterul. Stănculescu ia legătura cu generalul Rus şi îi cere elicopterul. Stănculescu se înţelesese cu Neagoe. Au chemat să coboare două elicoptere. Cum Ceauşescu a plecat de la etajul 1, Vlad a dat ordinul de deschidere a uşilor”

–-

 Generalul Stănculescu (ministrul Apărării) şi colonelul Neagoe (şeful Direcţiei a V-a a Securităţii) sunt cei care au hotărât evacuarea cuplului dictatorial din palatul puterii comuniste.

22 decembrie 1989. După moartea generalului Vasile Milea, consemnată la ora 9.35, lucrurile se complică şi mai mult în palatul puterii lui Ceauşescu. Dictatorul ia decizii pripite, se simte sabotat şi îşi încearcă apropiaţii, poate-poate îi depistează pe trădători. O decizie crucială, motivată de dispariţia lui Milea, este numirea lui Victor Atanasie Stănculescu la comanda Armatei. Ceasul arată ora 9.50. Din acest moment, presiunea din stradă începe să crească, iar în interiorul Comitetului Central planează neliniştea.

Puţin după ora 11.00, Ceauşescu constată că ordinele date de el sunt executate exact pe dos. În loc ca Piaţa Palatului să se golească de manifestanţi, ea se umple. În loc ca trupele să vină în centrul Capitalei, ele sunt retrase în cazărmi.

Explicaţia se află la generalul Stănculescu: abia numit – verbal – ministru al Apărării, acesta emite, la ora 10.07, ordinul de retragere a trupelor în cazărmi. Ceauşescu devine prizonier în sediul CC. Palatul puterii sale devine un loc periculos. Singura soluţie rămâne evacuarea!

Indicativul „RONDOUL“

Încercările de evacuare terestră sau prin tunelele subterane sunt practic inutile. Piaţa se umple cu demonstranţi, iar subsolul nu e operaţional.

În „Istoria loviturilor de stat din România”, Alex Mihai Stoenescu a consemnat: „Aflat încă în sediul puterii, la ora 10.07, generalul Stănculescu dă primul ordin contrar ordinului comandantului suprem. El foloseşte indicativul «RONDOUL», care era indicativul ministrului Apărării Naţionale. Ordinul este repetat, întocmai, de cel puţin două ori. Armata execută acest ordin, trupele venite din teritoriu se opresc, iar cele din Bucureşti parlamentează, apoi se retrag spre cazărmi”.

Nicolae Ceauşescu constată ce nu mai conduce el, ci altcineva. De aceea, disperat, apelează la „arma populară”: încearcă să se adreseze mulţimii.

„Nicule, Nicule, hai!“

Ora 11.30. „Nea Nicu” priveşte, din spatele unei perdele, spre mulţimea din Piaţă. Ce vor oamenii ăştia? Ce au cu noi? Îl fulgeră o amintire: ce frumos a fost atunci, în ’68, când au intrat în Cehoslovacia!… Comparaţia cu prezentul e dureroasă. Acum, pericolele îl încolţesc din toate părţile. Ţara e plină de „spioni”, iar „trădătorii” fac planuri chiar în preajma comandantului suprem. Se hotărăşte: trebuie să le vorbească oamenilor din Piaţă! Nu se poate să nu-l înţeleagă… Încercând să-şi facă singur curaj, uită că, la acelaşi balcon, fusese huiduit cu o zi în urmă.

Constantin Manea, secretar de cabinet al lui Ceauşescu, îşi amintea în 1993, la Comisia „Decembrie 1989”: „Când a apărut primul elicopter care arunca fluturaşi, a făcut zgomot deasupra Pieţei. Dăscălescu a avut primul exces de furie: «Tovarăşe secretar general, asta este o mare greşală, cine a chemat elicopterul?». Înainte de a apărea acest elicopter, Ceauşescu îi spusese lui Dăscălescu: «Ar fi bine să ieşi tu să-i calmezi puţin, şi după aceea mai vedem». Apoi, Dăscălescu a spus: «Numai dumneavoastră mai puteţi fi în stare să-i potoliţi». La care Ceauşescu s-a uitat aşa, o dată, şi a făcut semn cu mâna a lehamite.

A chemat aghiotantul să-i facă rost de o portavoce. Au găsit portavoce, au pus o baterie, a durat câteva minute şi lui i s-a părut enorm. Au ieşit la balcon – Ceauşescu, Bobu şi Dăscălescu. Elena Ceauşescu nu a vrut să iasă, a rămas în birou, după perdea, să vadă ce se întâmplă pe balcon. Ceauşescu nici nu a putut vorbi, că au şi început să zboare pietre către el. Nu au fost loviţi nici el, nici ceilalţi, dar una dintre pietre a spart geamul şi s-a oprit exact peste telefoane. Ea s-a speriat şi a strigat: «Nicule, Nicule, hai!»”.

Portavocea neagră

După ordinele lui Stănculescu, Securitatea a început să slăbească şi ea paza sediului CC. Întâi în exterior, apoi şi pe interior. De breşele de afară au profitat câteva zeci de manifestanţi. Printre ei: pictorul Ion Gâtlan, tatăl primei victime a represiunii de la Bucureşti.

„Eu am venit dinspre Cişmigiu. Am ajuns la CC puţin după sinuciderea generalului Milea. Pe manifestele care cădeau din cer, aruncate din elicopter, scria aşa: «Mergeţi la casele dumneavoastră! Ordinea de stat se va restabili». În faţa CC erau trei-patru sute de oameni. Nu erau organizaţi. Stăteau în pâlcuri şi comentau despre Ceauşescu. Era o zi de decembrie neobişnuit de caldă. Pe lângă sediul CC erau tufe de trandafiri cu pământul strâns în jurul rădăcinii. Pământul era moale, puteai să-l modelezi în mână. La un moment dat, Ceauşescu iese disperat la balcon. Asta după ce plecaseră TAB-urile din Piaţă. Cu toate că avea microfoanele montate, nu erau conectate. Şi a ieşit cu o portavoce neagră, apoi a vorbit: «Tovarăşi! Mergeţi la casele voastre! S-a pregătit o lovitură de stat, dar vom restabili ordinea. Acum plecaţi la casele voastre! Este o încercare de lovitură de stat». Nu mai era acea voce autoritară a lui Ceauşescu, voce pe care o ştiam de zeci de ani. Era glasul unui om sfârşit. Şi el era transfigurat. Se vedea frica pe faţa lui”.

Pământ de flori

Gâtlan se afla chiar sub balconul în care se agita Ceauşescu. El venise în Piaţa Palatului împreună cu soţia sa, dar la un moment dat a trimis-o acasă: „Du-te, că ne împuşcă ăştia pe amândoi şi nu mai are cine creşte copiii. Măcar tu să scapi”. Aveau doi băieţi şi trei fete. Gâtlan nu aflase că băiatul său cel mare, de 19 ani şi 9 luni, fusese omorât în seara precedentă, la Sala Dalles!

Ion Gâtlan reia firul evenimentelor din 22 decembrie.

„În timp ce ne spunea Ceauşescu să mergem acasă, eu iau nişte pământ de jos, de la tulpina tufelor de trandafiri, şi dau spre el. S-a sfărâmat, a sărit în toate părţile. Unul de pe lângă mine a luat de jos o bâtă, să fi fost coada vreunui steag abandonat după mitingul din 21 decembrie. A aruncat cu el spre balcon. Ceauşescu s-a ferit. Când a văzut că se aruncă în el, s-a retras dezamăgit, cu portavocea în mână. Părăsea balconul”.

Chipuri de fugari pe plăcuţe de WC

După încercarea nereuşită de a le vorbi demonstranţilor, Ceauşescu n-a mai stat pe gânduri: părăseşte sediul.

Unul dintre ofiţerii de pază din  CC, locotenent-colonelul Ion Tălpeanu, a lăsat o mărturie despre cât de rapidă a fost decizia de plecare spre lifturi. „După încercările nereuşite de a vorbi mulţimii, m-a trimis să-i aduc paltonul. Îşi ţinea hainele în spatele cabinetului. Am luat de acolo paltonul, fularul, pălăria. I le-am adus, iar când am ajuns, am văzut că se hotărâseră să plece. În momentul în care i-am dat hainele, Ceauşescu ori vorbea cu soţia, ori vorbea singur: «Plecăm, sunt muncitori şi nu se poate trage! Plecăm şi vedem ce-o să facem!»“.

Ceauşescu şi însoţitorii săi nu au plecat spre terasă cu cele două lifturi din faţa Cabinetului 1, pentru că, din construcţie, acestea urcau numai până la etajul 5. De aceea, „iubitul conducător“ şi „cea dintâi femeie a ţării“ au fost conduşi pe holul principal, spre dreapta, până la alte două lifturi. Acestea erau situate în zona destinată personalului de serviciu şi chelnerilor aflaţi în slujba lui Ceauşescu.

În apropierea acestor lifturi se află două WC-uri, pe lângă care Ceauşeştii au trecut în fugă. Au avut ocazia să vadă, pentru ultima oară, o ctitorie care mai dăinuie şi azi: cele două fotograme care indică „Bărbaţi“ şi „Femei“. Profilurile de pe ele sunt, evident, ale celor doi – Nicolae şi Elena Ceauşescu.

După 20 de ani, în fostul CC au mai rămas pe pereţi indicatoarele de la toalete, cu profilul dictatorilor

„Potârnichile“

Până să părăsească holul principal, Ceauşescu a dus un dialog al surzilor cu cei din apropierea cabinetului său. Nu-l mai asculta nimeni. Revoluţionarii erau la uşi şi încercau să pătrundă în sediu. Edificatoare este relatarea generalului Stănculescu, în 1993, la Comisia „Decembrie 1989”: „Nu am văzut atunci decât nişte oameni speriaţi, asta era imaginea. S-au răspândit ca potârnichile. Câţiva i-au urmat pe soţii Ceauşescu şi au plecat cu un lift care era plin“.

Tehnica „potârnichilor“ a fost folosită şi de prim-ministrul Constantin Dăscălescu. „Ceauşescu a vrut să-l ia pe Dăscălescu în elicopter. Dar Dăscălescu a spus că merge să-şi ia paltonul şi s-a ascuns în WC până când a plecat Ceauşescu“, a declarat pentru „Adevărul“ Ştefan Andrei, fost membru al CPEx.

Operaţiunea „Liftul“

Ultimul drum al lui Nicolae Ceauşescu în sediul Comitetului Central a fost cu liftul. De la etajul 1 până aproape la etajul 6. Nu de alta, dar liftul s-a blocat între etajele 5 şi 6, cu două palme înaintea destinaţiei. Iniţial, însoţitorii au crezut că este mâna revoluţionarilor, însă unii martori din CC spun că, de emoţie, este posibil ca Elena Ceauşescu să fi lovit uşa liftului.

Aghiotantul lui Nicolae Ceauşescu, maiorul Florian Raţ, a însoţit cuplul dictatorial în lift. Acesta avea să declare Comisiei „Decembrie 1989”: „Era aproximativ ora 11.45 şi am urcat în lift cu Elena şi cu Nicolae Ceauşescu, să ajungem la etajul 6, unde aterizase elicopterul. Când să mai avem vreo 30 de centimetri până la etajul 6, s-a oprit liftul, probabil că a umblat cineva la el. Atunci Ceauşescu mi-a spus să sparg geamul, că poate deblocăm uşa. Am dat cu patul automatului şi am spart geamul, dar tot nu s-a putut. Atunci, cineva de afară a băgat mâna şi a declanşat rotiţa de sus şi s-a deschis uşa. Am ieşit eu întâi, am dat mâna şi i-am ajutat şi pe ei să iasă. Acolo era generalul Stănculescu. A spus să mergem pe terasă, că ne aşteaptă elicopterul.

I-am spus că nu ştiu unde este, că deşi sunt de 17 ani în CC, nu am fost niciodată acolo”.

Stănculescu i-a condus pe soţii Ceauşescu până la elicopter, în care urcaseră deja Emil Bobu şi Manea Mănescu. Aşadar, generalul nu s-a despărţit de cuplul dictatorial la lift, la etajul 1, ci sus, pe acoperişul clădirii.

Interesul sovieticilor

În cartea „Revoluţia Română din decembrie 1989 în context internaţional”, istoricul Ioan Scurtu sesizează un aspect important al evenimentelor de atunci: interesul sovieticilor.

„După ce, timp de o săptămână, conducerea sovietică a evitat să-şi exprime public poziţia faţă de România, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, Congresul Deputaţilor Poporului al URSS a fost informat de Gorbaciov că a primit veşti de la Ambasada sovietică la Bucureşti, despre evenimentele din noaptea precedentă, drept care a propus elaborarea unei declaraţii politice. «Congresul Deputaţilor Poporului ai URSS îşi exprimă îngrijorarea serioasă în legătură cu ştirile referitoare la evenimentele dramatice din România, care au dus la victime omeneşti. Aceasta trezeşte un sentiment de profund regret. Ne exprimăm speranţa că, în cel mai scurt timp, în România vor fi găsite posibilităţi de reglementare paşnică a problemelor apărute, în spiritul răbdării, umanismului şi respectării drepturilor omului».

În timp ce la Moscova se adopta acest document, în Bucureşti, revoluţionarii pătrundeau în clădirea Comitetului Central, iar militarii din interior, deşi aveau la dispoziţie armament şi muniţie, nu au opus rezistenţă”, scrie Scurtu în cartea sa.

În aceste clipe istorice, Ceauşescu era aşteptat pe terasa clădirii CC de elicopterul prezidenţial, cu motoarele pornite.La ora 13.00, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică prin care dădea ordin ca armata să se subordoneze numai Ministerului Apărării Naţionale.

În acea zi de 22 decembrie 1989, vestea căderii lui Nicolae Ceauşescu a fost comunicată de televiziunea română, în jurul orei 13.00, prin intervenţiile actorului Ion Caramitru şi poetului Mircea Dinescu. La postul naţional de radio ştirea a fost anunţată de Alexandru Mironov. La rândul său, Emanuel Valeriu a transmis, prin telefon, din Bucureşti, primul reportaj recepţionat de „Europa Liberă”, care l-a difuzat imediat.La ora 13.30, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică, în care se menţiona: „Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi cu calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comitetelor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare”[16]. Într-o altă notă telefonică, generalul Stănculescu preciza: „Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale”[17]. Astfel, generalul Stănculescu a preluat asupra sa prerogativele Comandantului Suprem, care, potrivit Constituţiei aparţineau Preşedintelui Republicii Socialiste România.

Stănculescu a părăsit clădirea Comitetului Central după ce a constatat că elicopterul în care s-au îmbarcat Nicolae şi Elena Ceauşescu şi-a luat zborul după cum singur avea să mărturisească, s-a strecurat prin mulţimea care afluia spre Comitetul Central şi s-a dus pe jos până la fostul sediu al Ministerului Apărării Naţionale, din strada Valter Mărăcineanu (lângă Cişmigiu), pentru a face rost de o maşină cu care să se deplaseze.

După ce autorul loviturii de Stat a reuşit să obţină maşina solicitată, a ajuns la Ministerul Apărării Naţionale din cartierul Drumul Taberei, unde şi-a exercitat funcţia de ministru, în condiţiile în care ministrul titular, generalul Vasile Milea, era mort, iar generalul Ştefan Guşă – şeful Marelui Stat Major – nu sosise de la Timişoara. Generalul Stănculescu s-a prevalat de faptul că era prim-adjunct al ministrului şi că fusese numit titular de Nicolae Ceauşescu.

Ceauşescu nu era numai comandantul suprem al forţelor armate şi preşedintele Consiliului Apărării Republicii Socialiste România, ci şi Preşedintele Republicii şi al Consiliului de Stat; el numea şi revoca miniştrii, membrii Tribunalului Suprem, stabilea rangurile diplomatice etc[18]. În calitate de secretar general al P.C.R., Ceauşescu avea în subordine toate organele şi organizaţiile de partid, inclusiv pe primii secretari din judeţe, care erau în acelaşi timp şi preşedinţii Consiliilor judeţene.

La ora 14, căpitanul de rangul I Constantin Cico Dumitrescu s-a adresat din studioul 4 al Televiziunii: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm”

Peste circa o jumătate de oră, Ion Iliescu a venit la Televiziune, unde a fost salutat cu entuziasm de Teodor Brateş, coordonatorul emisiei din studioul 4, care transmitea revoluţia română în direct. Ion Iliescu a luat cuvântul în jurul orei 14.45 şi, după ce a salutat înlăturarea dictatorului Ceauşescu, a apreciat: „Poporul nostru trebuie să dea dovadă de maturitate în aceste momente, să ne putem reorganiza pe baze democratice. Vom constitui în cursul acestei zile un Comitet al Salvării Naţionale, care să înceapă să pună ordine”

El a cerut ca la ora 17 „toţi cei responsabili care se pot angaja în această operă constructivă” să vină la Comitetul Central: „Trebuie neapărat să ne reorganizăm, într-un Comitet de Salvare Naţională. Să elaborăm un program de acţiune”. Aşadar, încă de la prima sa apariţie publică, Ion Iliescu s-a comportat ca un lider politic, hotărât să-şi asume răspunderea organizării României pe baze democratice.

De la Televiziune, Iliescu s-a deplasat la Ministerul Apărării Naţionale, unde a discutat cu generalul Stănculescu. Ulterior, Iliescu avea să precizeze: „El ne-a oferit găzduire şi primele informaţii. Mi-am dat seama că singura instituţie pe care ne puteam sprijini, în condiţiile acelea, era Armata. Acolo exista şi reţeaua specială de telefonie, care acoperea întreg teritoriul României”[21]. Generalul Victor Stănculescu avea să redea acest moment astfel: „I-am spus lui Sergiu Nicolaescu că îi trimit un TAB la Televiziune să aducă pe cei de acolo, întrucât le pot asigura protecţie la Ministerul Apărării Naţionale. Şi atunci au venit la M.Ap.N. şi Iliescu şi Nicolaescu, cu Voican şi cu încă unul, care aşa tot umbla cu automatul de gât, Montanu, iar aghiotantul le-a spus:Atunci m-a întrebat Iliescu:şi eu i-am spus:„ Generalul Stănculescu aprecia că „Iliescu nu prea ştia ce să mă întrebe, atunci i-am spus eu, situaţia la ora actuală era aşa, armata a intrat în cazărmi, repet – pot să vă asigur securitatea şi nu vom mai putea scoate armata din cazărmi din nou”.

La întrebarea lui Dinu Săraru: „Cum l-aţi tratat? Ca un posibil conducător al Revoluţiei?”, Stănculescu a răspuns: „Am considerat că este posibil să fie conducător […] I-am acordat încredere, acesta a fost de fapt adevărul, nu i-am spus concret: , dar l-am lăsat să-şi dea drumul să meargă pe ce voia el, deci nu a fost o „. Generalul a explicat: „Tot timpul le-am asigurat masa, iar în sala de Consiliu le-am asigurat saltele, paturi pliante şi i-am pus pe toţi să doarmă în noaptea aia în minister”

în calitatea pe care o avea, de ministru al Apărării Naţionale, a oferit lui Ion Iliescu şi însoţitorilor săi, protecţie personală, sală unde să aibă loc discuţiile, hrană şi locuri de dormit.

La acea primă întâlnire: Armata a predat puterea lui Ion Iliescu.„Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm!

Pe 22 decembrie, în jurul orei 14.15, căpitanul de rang I Emil (Cico) Dumitrescu şi-a făcut apariţia la Televiziunea Română. Discursul lui a fost difuzat din Studioul 5 al Televiziunii Române, de unde cu numai zece minute mai devreme vorbea generalul Nicolae Militaru.

Căpitanul Emil Cico Dumitrescu cerea în direct ca Ion Iliescu să se prezinte la Televiziune: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm! „Tovarăşul Iliescu era în zonă, fiind contactat de Sergiu Nicolaescu. Căpitanul Emil Cico Dumitrescu: Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi.

NOTE

Diversiunile externe şi chiloţii româneşti

Trebuie să ne fie foarte clar că, dacă aceste acţiuni nu au fost declanşate pentru răsturnarea lui Ceauşescu, alternativa este: sprijin pentru noua putere, asigurarea unei legitimităţi revoluţionare prin inventarea unui inamic – „securiştii-terorişti”. Nici nu putem ignora importanţa lor, când muncitorii de la Timişoara ies în stradă pe 20 decembrie ca urmare a informaţiei false că la Catedrală sunt 30 de copii morţi, iar la Bucureşti pentru că sunt 10.000 de morţi la Universitate, după ce oamenii au văzut şi auzit întreruperea mitingului. Nimeni – cu excepţia mea – nu a stat să se întrebe de ce au strigat până au răguşit revoluţionarii de la Timişoara către concetăţenii lor: „Laşilor, veniţi cu noi!”, timp de patru zile, şi mulţimea nu s-a mişcat decât atunci când s-a trezit înconjurată stupid de Armată în fabrici şi anunţată diversionist de Europa liberă că sunt 4500 de morţi în Centru. Când am cercetat mărturiile revoluţionarilor de la fabrica Elba şi de la Fabrica de Tutun, atunci nişte tineri, în 2005 nişte oameni maturi, lista revendicărilor era foarte precisă: chiloţi, vată, ciocolată, saloane de Anul Nou!

O zi din viaţa lui Atanasie Stănculescu

Victor Stănculescu, şters de pe lista membrilor CC, din cauza Securităţii, se imobilizează în Spitalul din Timişoara şi îşi pune piciorul în ghips la Bucureşti, pentru că ştia ce operaţiune este în curs. A crede că s-a dus la Timişoara să ordone foc împotriva oamenilor şi că apoi a venit la CC şi „s-a orientat” este o naivitate. Dar pentru a încerca să amplasăm acţiunile sale în vreo subcategorie istorică, trebuie să facem inventarul lor.

Ora 09.50. După ce a fost numit ministrul Apărării, s-a deplasat la grupa operativă şi a aflat situaţia trupelor, mai ales a coloanelor de tancuri chemate de Milea împotriva bucureştenilor. Apoi s-a deplasat la grupa de transmisiuni de la etajul VI al CC.

Ora 10.05. Cere comandantului grupei de transmisiuni, mr. Tufan, să execute numai ordinele sale, fără să comunice eşaloanelor superioare natura acestor ordine.

Ora 10.07. Gen Stănculescu, folosind ilegal indicativul secret al ministrului Milea, RONDOUL, care era un indicator personalizat, dă ordin tuturor trupelor aflate în mişcare şi în dispozitiv să abandoneze misiunea de luptă ordonată de Milea şi să se întoarcă în cazărmi.

N-a fost cu NOI, a fost cu ION

Ora 10.10. Comandanţii de subunităţi de blindate din oraş îi anunţă pe manifestanţi că au primit ordin să se întoarcă în cazărmi. Mulţimea începe să se urce pe tancuri. Mărturia revoluţionarului Mihai Montanu mi se pare semnificativă: „La un moment dat, în jurul orei 10.00, unul la care mă uitam mai mult, un lt. major, a început să zâmbească. Şi atunci am spus la lume: „Gata. Armata e cu noi”. L-am întrebat: „Ce ordin ai primit?”. Mi-a răspuns: „Să ne retragem în unitate”. Ne-am urcat toţi pe TAB-uri. Flori pe ţevile de puşti. I-am spus: „Te retragi la unitate, dar treci prin Piaţa Palatului şi ne laşi acolo”” (Arhiva Senatului României, Stenograma nr. 14/10.XI.1993, Audiere Montanu Mihai, p.6. – n.a.)

Între 10.10 şi 10.40, gen Stănculescu repetă ordinele de retragere în cazărmi şi cere subunităţilor să „parlamenteze” cu manifestanţii. La aceste ore nu exista conceptul de „trecere a Armatei de partea revoluţiei”.

Ora 11.15. Regimentul 7 Mecanizat cere permisiunea să deschidă foc direct împotriva manifestanţilor. Gen. Stănculescu refuză şi ordonă întoarcerea în cazarmă.

Lui Ceauşescu i s-au blocat tunelele de fugă

Ora 11.20. Nicolae Ceauşescu cere evacuarea sa pe cale terestră. Direcţia V a Securităţii îi comunică faptul că accesul prin tunelurile subterane este blocat tehnic. În aceste condiţii, generalul Eftimescu întocmeşte un plan pentru evacuarea soţilor Ceauşescu folosind blindatele aflate în apropiere. Căutând să reconstituie faptele în anul 1990, din calitatea de viceprim-ministru, Gelu Voican Voiculescu a aflat de la ofiţerii implicaţi că planul lui Eftimescu prevedea venirea TAB-urilor „cu trapele deschise spre intrarea B, flancate de cordoane de militari pe laturi şi de acolo, pe strada Oneşti, cu tancurile în frunte înaintau în viteză trecând peste oameni, călcînd peste oameni cu ele”. La ora 11.22, Documentarul comandantului Armatei 1 preciza: „TAB de la Piaţa Palatului să se retragă la intrările de la CC. Col. Costin: unit(ăţile) care sunt în apropiere de Sala Palatului să se retragă către intrările CC.” [Documentarul-Comandantului, Gl.Mr. Voinea Gh., copertă verde, p.112 (pagina din din dreapta) (n.a.)] Acest ordin disperat, menit să asigure forţele cu care să fie pus în aplicare planul de evacuare a soţilor Ceauşescu şi masacrarea manifestanţilor, nu a ajuns la trupe, din cauza faptului că echipa de transmisiuni din clădirea CC nu mai răspundea la alte comenzi decât ale generalului Stănculescu.

Stănculescu decide să-l zboare pe Ceauşescu

În jurul orei 11.30, în înţelegere cu gen. Rus, gen. Stănculescu alege varianta evacuării pe calea aerului cu elicopterul. În acelaşi timp, în cadrul aceloraşi comunicaţii cu gen. Rus, Stănculescu îi cere acestuia să aducă în ţară aeronava presidenţială pentru evacuarea lui Nicolae Ceauşescu în China.

Între orele 12.10 şi 13.00, la indicaţia lui Stănculescu, Comandamentul Aviaţiei ordonă interdicţia oricărui zbor în spaţiul aerian al României şi doborârea oricărei aeronave, iar Direcţia V a Securităţii ordonă subunităţii de pază de la Snagov să îi blocheze pe soţii Ceauşescu în palat.

Ora 13.30. Ajuns la sediul M.Ap.N., gen. Stănculescu semnează două ordine fundamentale pentru a se înţelege poziţia sa şi a Armatei la acea oră.

Notele telefonice ale M.Ap.N.

Nota telefonică nr. 38 a fost întocmită de conducerea Marelui Stat Major, după evacuarea lui Nicolae Ceauşescu din clădirea CC al PCR, găsită în acest stadiu de generalul Stănculescu la sosirea în minister şi semnată de acesta. Prin nota nr. 39, Nicolae Ceauşescu este deposedat oficial de autoritatea de comandant suprem, iar unităţile militare din ţară şi din Bucureşti primesc misiunea de a prelua controlul asupra Comitetelor Judeţene de Partid, asupra Televiziunii, Radioului, Palatului Telefoanelor şi a altor obiective.

Republica Socialistă România

Ministerul Apărării Naţionale

NOTĂ TELEFONICĂ

Nr. 37/ 22 decembrie 1989, ora 11.30

Toate unităţile militare să se considere în stare de luptă şi să acţioneze conform condiţiilor „Stării de necesitate”.

General-locotenent Ilie Ceauşescu

Republica Socialistă România

Ministerul Apărării Naţionale

NOTA TELEFONICĂ

Nr. 38/ 22 decembrie 1989, ora 13.30

Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comitetelor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare.

General locotenent Atanasie Stănculescu

Republica Socialistă România

Ministerul Apărării Naţionale

NOTA TELEFONICĂ

Nr. 39/ 22 decembrie 1989, ora 13.30

Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale. Faţă de cele ordonate, comandanţii militari să asigure paza obiectivelor civile de importanţă deosebită cu subunităţi înarmate, care să nu tragă decât în situaţia în care sunt atacate de grupuri înarmate cu arme de foc. Pentru stabilirea priorităţilor în asigurarea pazei, comandanţii militari să se pună de acord cu reprezentanţii organelor locale. Militarii care asigură paza acestor obiective să poarte pe braţul stâng banderolă tricoloră.

General-locotenent Atanasie Stănculescu

Dovada loviturii de stat militare

Asupra Ordinului nr. 39, Curtea Supremă de Justiţie, ca autoritate juridică, s-a pronunţat astfel: „Acesta a fost momentul în care Armata a preluat practic prerogativele comandantului suprem, în condiţiile în care ministrul Apărării nu mai exista” (CSJ.SPM, Autor colectiv coordonat de gen.bg. Samoilă Joarză, Sinteza aspectelor rezultate din anchetele efectuate de Parchetul Militar, în perioada 1990-1994, în cauzele privind evenimentele din decembrie 1989, p.122 – n.a.) În acest loc doresc să precizez că oriunde şi oricând formule de genul „Armata a trecut de partea revoluţiei” sau „Armata a preluat prerogativele comandantului suprem” echivalează cu lovitura de stat militară. Academicianul Răzvan Theodorescu propune pentru acest moment formula: „acţiunea militară”, pentru a se evita folosirea termenului deranjant de lovitură de stat militară. Formula poate fi acceptată doar dacă se referă la întregul comportament al Securităţii şi Armatei de după 22 decembrie.

Armata preia controlul obiectivelor strategice

În privinţa semnificaţiei Ordinelor 38 şi 39 este de observat că, în timp ce Ordinul 38 cere tuturor unităţilor militare de pe întreg teritorul ţării să se retragă în cazărmi, Ordinul 39 le cere să asigure „paza obiectivelor civile de importanţă deosebită cu subunităţi înarmate”. Cauza schimbării de atitudine, de la retragere în cazărmi, la preluarea controlului asupra obiectivelor strategice, este deschiderea „Televiziunii Române Libere”. În momentul în care cpt. Mihai Lupoi vorbeşte despre Gărzile Patriotice, care „trebuie să apere revoluţia pe care noi o facem acum” (este prima cerere de înarmare a GP), la Ministerul Apărării, generalul Stănculescu dă urgent un ordin de repetare a ordinului conţinut de Nota telefonică nr.39 (la ora 14.10), apoi un ordin de împiedicare a înarmării Gărzilor Patriotice, care ajunge la Armata 1 la 14.45:

(Ora) 14.45. Gl. lt. Stănculescu

să nu se dea armament la G.P ( Gărzile patriotice).

Serviciul operativ. Ordinele să se dea numai de comandanţi” (Documentarul-Comandantului, Gl.Mr. Voinea Gh., copertă verde, p.113 – n.a)

La ora 15.00, gen. Stănculescu emite un nou ordin, prin care precizează obiectivele care intră sub controlul Armatei:

Control militar total

Obiective ocupate în Bucureşti de forţele Ministerului Apărării Naţionale începând cu ora 15.00

OBIECTIVE

Banca comerţ. Exterior

Da – Banca RSR pl. (Da) R(egimentul) 22 = 26 mil(itari)

Da – Poşta pl. (Da. R22)

Castelul de apă Buc. (vezi verso) (au fost preluate sub pază toate centrele de alimentare cu apă potabilă ale Capitalei, indicate de ICAB, n.a.)

Radiodifuziunea Nuferilor – 4 (blindate)

TV – 8 (blindate)

CC – 8 (tăiat şi pus 7 blindate)

Palat. Cons. Stat – 4 (blindate)

Telefoane (Palatul Telefoanelor) – 3 (blindate) – 40.22.53 (telefon de legătură).

Centr. Rd. Comunic Nr. 2 (Centrul de Radiocomunicaţii) – 3 (blindate)

MAI (greu descifrabil) – 4 (blindate)

Dispeceratul energetic naţ. – 2 (blindate)

CET Progresu – 30 militari (de la) R 2 Mc.

Da – (text indescifrabil) … Venezuela Nr. 1 – 10 ( militari de la) R 48 R H 1 (sau A).

Da – cpt. Pascu – Centr. ptr. inf. extern (acesta ar fi sediul CIE al Securităţii, dar, având în vedere locaţia, este posibil să fie vorba de centrul de informatică din clădirea Creţulescu, n.a.) –

– mag. Muzica C. Victoriei

– Ministerul de externe – 3 (TAB) + 1 Tc ?

– Tezaur (vizavi CEC) – 6×3 = 18 +1+1) R2 Mc (Documentarul Comandantului Armatei 1 -copertă verde-, p. 114 n.a.)

Spectacol televizat cu împuşcături

Fundamental pentru ordinul de la ora 15.00 a fost ocuparea de către forţele Armatei a sediilor tuturor Comitetelor Judeţene de Partid. Totodată, pe măsură ce căpitanul Mihai Lupoi face greşeala de a se implica în direct în scandalul din studioul 4 – la un moment dat chiar afirmă că s-a tras cu „trasoare de manevră”!! – , generalul Stănculescu ia legătura cu ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor, Pintilie, ofiţer acoperit DIA, pentru a opri emisia: „Am vrut să opresc televiziunea. Era răposatul gen. Pintilie, care fusese la Centrul de comunicaţii guvernamentale. Şi i-am spus: „De unde?”. Zice: „Ştiu de unde. De la telefoane, sus, Palatul Telefoanelor, sus, la ultimul etaj”. Pe urmă am văzut că spectacolul este favorabil totuşi, era o masă care se adresa maselor, şi aici era un grup mare, de aceea spun o masă, şi că este favorabil, am zis: „Lasă, domnule televiziunea să meargă”. Şi l-am oprit să întrerupă televiziunea. A fost momentul în care poate am greşit sau nu am greşit, dar vreau să vă spun de ce. Pentru că nu voiam să se lase impresia că vreau să astup dialogul direct cu masele” (Historia, Anul 2, nr. 30, mai 2004, p. 15 – n.a.). Afirmaţiile generalului Stănculescu întăresc imaginea de control al statului exercitat atunci de Armată, de forţă care dispunea din umbră asupra evenimentelor, în care revoluţionarii nu se opreau din a cere ajutorul ei. În dialogul pe care l-am purtat cu gen. Stănculescu la 29 octombrie 2004, imaginea sa despre acest moment implică ideea de control al puterii.

Cum a primit Iliescu Armata pe tavă

VAS: Nu se înţelege ce am gândit eu atunci, că ce gândeam eu, având Armata pe mână, se executa.

AMS: I-aţi dat puterea asta lui Iliescu.

VAS: Poate am greşit.

AMS: Dar ce aveaţi de ales?

VAS: Asta este, că la CC era grupul Dăscălescu-Verdeţ şi m-am interesat: „Ce fac domnule ăştia acolo?”.

AMS: Eraţi informat din CC, aveaţi oameni acolo?

VAS: Nu, am dat eu telefon şi m-am interesat.

AMS: Cu cine aţi vorbit?

VAS: Nu mai ştiu, era cineva de acolo. „Ce fac, domnule?”. Şi mi-a spus că a apărut ăla care a fost ministru…. Avram, apoi nu ştiu care din vechiul regim.

AMS: Apăruse şi Drăghici cu soţia.

VAS: Da, aşa e, Drăghici… Ce-i asta?! Ăştia vor să refacă conducerea lui Ceauşescu, iar la televiziune erau Dinescu şi Caramitru. Nu se putea da puterea acestor oameni.

AMS: Bine, dar la ora aceea vorbiseţi deja cu Ion Iliescu.

VAS: Tatonam, urmăream ce se întâmplă, cine…”.

Controlează ca să nu fii controlat!

În interviul acordat la 2 decembrie 2004, dnul Iliescu a avut şi următoarea replică sinceră şi responsabilă:

AMS: Cine avea puterea în acel moment, domnule preşedinte, în momentul în care partidul se dizolvase în câteva ore?

Ion Iliescu: Sigur, Armata. Practic era singura instituţie de stat care şi-a păstrat structura.

Întâlnirea de la ora 16.00, de la M.Ap.N. are semnificaţia istorică de loc şi moment în care Ion Iliescu este recunoscut de ministerele de forţă în calitate de succesor al lui Nicolae Ceauşescu. Asupra lui Stănculescu şi a Armatei nu mai insist. Ministerul de Interne şi Securitatea erau reprezentate de gen. Câmpeanu şi de col. Raţiu ( în numele gen. Vlad):

„Atunci l-am recunoscut pe Iliescu drept lider”

Romeo Câmpeanu: La poartă s-a dat telefon şi am fost primit. Stănculescu era pe scaunul lui Milea, iar în birou erau revoluţionarii… Iliescu, Montanu, Voiculescu. Eu când am intrat, m-am adresat: „Să trăiţi, tovarăşe general locotenent!”, însă el s-a sculat în picioare şi mi-a făcut semn: „Nu, nu mie..” şi mi l-a arătat pe Ion Iliescu: „prezintă-te la tov. Iliescu”. M-am prezentat şi am rugat să ştiu cu cine ţin legătura. Stănculescu a spus atunci: „Pentru orice problemă deosebită ţii legătura cu mine. Dacă acum ai nişte probleme de ridicat, raportează-i dlui Iliescu”.

Gh. Raţiu (şeful Direcţiei I a Securităţii): „Ion Iliescu a dat mâna cu toţi. De la început l-am recunoscut ca lider. Când a dat mâna cu mine i-am reamintit că toate unităţile Departamentului Securităţii Statului sunt de partea revoluţiei şi că aşteptăm ordine” (Col. Gheorghe Raţiu, Raze de lumină pe cărări întunecate, Ed. Paco, Bucureşti, 1996, p. 207 – n.a.)

Bibliografie

[1] Şase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în decembrie 1989. Pledoarie pentru istorie, vol. I, Coordonator gen. de divizie Ion Pitulescu, Bucureşti, Tipografia Luceafărul, 1995, pp. 174 – 175

[2] Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere, decembrie ’89, Bucureşti, Editura All, 2005, p. 150

[3] Constantin Sava şi Constantin Monac, Revoluţia Română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii, Bucureşti, Editura Axioma, 2001, p. 542

[4] Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 168

[5] Sfârşitul dictaturii. Bucureşti. 21 – 25 decembrie 1989. Coordonator Ioan Scurtu, Craiova, Editura Clio, 1990, pp. 38 – 39

[6] Armata română în revoluţia din decembrie 1989. Coordonator Costache Codrescu, Bucureşti, Editura Militară, 1988, p. 112

[7] Ilie Verdeţ, In memoriam, f.a., pp. 86 – 87

[8] Stenograma din 22 decembrie 1989 (Şedinţa C.P.Ex. – în sediul Comitetului Central al P.C.R.), în Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 289

[9] Sfârşitul dictaturii, p. 42

[10] Dinu Săraru în dialog cu Victor Atanasie Stănculescu. Generalul Revoluţiei cu piciorul în ghips. Interviu – fişe pentru un posibil roman, Bucureşti, Editura Rao, 2005, pp. 40 – 41

[11] Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Bucureşti, Editura Elion, 2003, p. 214

[12] Teodor Brateş, Trilogia revoluţiei române în direct. Câteva zile din viaţă, vol. I. 22 decembrie ’89 în studioul 4 al TVR, Bucureşti, Editura Ager-Economistul, 2004, p. 86

[13] Generalul Revoluţiei, p. 53

[14] Emanuel Valeriu, Faţa necunoscută a „Europei Libere”, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2001, p. 9

[15] Vezi, pe larg, Teodor Brateş, Explozia unei clipe. 22 decembrie 1989 – o zi în studioul 4, Bucureşti, Editura Scripta, 1992

[16] Constantin Sava şi Constantin Monac, op. cit., pp. 308 – 309

[17] Ibidem, p. 309

[18]„Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România”, nr. 45 din 28 martie 1974

[19] E un început în tot sfârşitul… Culegere selectivă din programele radiodifuzate în zilele de 17 – 25 decembrie 1989, Bucureşti, Societatea Română de Radiodifuziune, 1998, p. 183

[20] ibidem, p. 273

[21] Marele şoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 188

[22] Generalul revoluţiei, pp. 58 – 59

[23] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, „Revoluţia din decembrie 1989” – o tragedie românească, vol. 4, partea a II-a, Editura RAO, 2005, p. 528

L’Express: Ceausescu avea intr-adevar dreptate; actorii loviturii de stat au fost comunisti aveau contacte cu Moscova. Elita bine informata, avand o educatie leninista. Generalul Lucescu: În 1989 a fost o lovitură de stat regizată în afară. Nu se poate vorbi despre un process atâta timp cât nu a existat un rechizitoriu”

„La révolution roumaine, un coup d’Etat de l’armée” Revoluţia română, o lovitură de stat dată de armată.
Ceausescu avea intr-adevar dreptate cand vorbea in fata tribunalului care l-a judecat, pe 25 decembrie 1989, de tradatori si de lovitura de stat: ”Aceasta lovitura de stat este o actiune a armatei, a generalilor Militaru si Stanculescu”  Publicatia franceza L’Express rememoreaza, intr-un amplu articol, evenimentele sangeroase care au avut loc la sfarsitul anului 1989 in Romania si care au dus la caderea regimului comunist al lui Nicolae Ceausescu, informeaza Agerpres. Concluzia trasa de ziaristii de la L’Express este aceea ca, dupa evenimentele din decembrie 1989, la putere au ramas aceiasi oameni.  Implicarea CIA si KGB în revoluţia română

”Exista o continuitate a nomenclaturii si a mostenitorilor ei, care a dat nastere la noi institutii politice, fara remuscari. Cu pragmatism, oportunism si cinism. Fara indoiala, exista si oameni noi, corecti, dar reteaua de lideri politici este impanata de fostele elite si de nomenclaturisti convertiti la capitalism si la o noua limba de lemn: democratia liberala. Adeptii sinceri ai unui contract democratic si civic sunt rari in mediul politicienilor. Ei se afla mai ales in randurile societatii civile care a invatat cel putin sa traiasca fara frica”, scrie sursa citata.

Europa asista in noiembrie 1989 la caderea zidului Berlinului. O luna mai tarziu, pe 25 decembrie, in Romania, sotii Ceausescu sunt executati dupa o parodie de proces. Imaginile cu executia celor doi fac inconjurul lumii, scenariul evenimentelor este haotic si de neinteles, manipularea atinge culmi foarte inalte. Guy Hoedts, cercetator la INALCO, si istoricul Catherine Durandin reconstituie filmul unei lovituri de stat comuniste, al unei revolutii confiscate, pornind de la marturii inedite, in cartea intitulata ”Moartea Ceausestilor”, aparuta de curand. Cei doi autori acorda un interviu publicatiei L’Express, citat de Agerpres.

Ceausescu avea dreptate

La intrebarea daca revolutia populara a fost in realitate o lovitura de stat mascata si daca Ceausescu avea de fapt dreptate, cei doi autori raspund ca Ceausescu avea intr-adevar dreptate cand vorbea in fata tribunalului care l-a judecat, pe 25 decembrie 1989, de tradatori si de lovitura de stat: ”Aceasta lovitura de stat este o actiune a armatei, a generalilor Militaru si Stanculescu: Militaru, general in rezerva, complotase deja impotriva regimului Ceausescu la inceputul anilor 1980. Stanculescu se bucura, inainte de 22 decembrie, de toata increderea lui Ceausescu, care-l numise cu o zi inainte ministrul Apararii… In dimineata zilei de 22 decembrie, generalul Stanculescu ii sfatuieste pe cei doi Ceausesti sa paraseasca sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Roman (PCR), le organizeaza plecarea cu elicopterul, ii convoaca pe membrii tribunalului. El si-a schimbat astfel rolul: din ministru al Apararii al lui Ceausescu, a devenit unul din actorii-cheie ai eliminarii lui…”.

Cei doi autori ai cartii arata ca actorii loviturii de stat au fost comunisti deceptionati de derapajele regimului, de cultul personalitatii cuplului Ceausescu. Aceste persoane – generatia de cadre ale PCR intre 40 si 50 de ani – aveau contacte cu Moscova: au fosti colegi de facultate in URSS, militarii de rang inalt s-au format la academiile sovietice unde erau instruiti ofiterii superiori din Pactul de la Varsovia. Erau in contact si cu generatia veche, cea a fondatorilor comunismului din Romania, sustinuti atunci de Moscova. Elita bine informata, avand o educatie leninista, a urmat etapele de restructurare indicate de Mihail Gorbaciov, dorind sa salveze socialismul cu fata umana la care acesta visase. Se gandisera sa ajunga la putere si nu doreau sa piarda trenul schimbarii care se petrecuse deja in Ungaria si Polonia. Insa cu Ceausescu, nu se putea face nimic si nu se putea negocia nimic, sunt de parere autorii cartii ”Moartea Ceausestilor”, potrivit Agerpres.

In confuzia generala care a urmat fugii cuplului Ceausescu, acesti actori ai evenimentelor din 1989 aveau ca scop imediat sa apara ca eroi, eliberatori ai poporului de clanul dictatorului. Ei apar la televiziune, fac apel la fraternizarea armatei cu poporul si lanseaza amenintarea ca agentii Securitatii si teroristi sunt gata sa continue lupta ca sa-l apere pe Ceausescu. Se prezinta ca reprezentanti ai maselor si manipuleaza multimea cu sloganuri bine alese: ”Libertate” si ”Ole, ole, Ceausescu nu mai e”.

Ion Iliescu, care urma sa fie presedinte imediat dupa lovitura de stat, nu era atunci cunoscut de oameni. Petre Roman, premier intre 1989 si 1991, si generalul Victor Atanasie Stanculescu nu sunt nici ei cunoscuti si par a fi oameni noi, adica buni patrioti comunisti calcati in picioare de clica lui Ceausescu: ei dau asigurari, seduc populatia, afirma autorii cartii. Numai membrii conducerii superioare de partid, cativa diplomati straini, experti de la Radio Europa Libera auzisera de Ion Iliescu ca de o posibila alternativa: reformator, gorbaciovist. Acesti oameni, apartinand sferii puterii, dar necunoscuti marelui public, aveau toate atuurile pentru a se prezenta ca eroi ce se ridicasera impotriva tiranului Ceausescu.

Implicarea CIA si KGB

O alta intrebare la care autorii lucrarii au vrut sa raspunda este cand a inceput organizarea a ceea ce ei numesc lovitura de stat. Ei considera ca au existat mai multe momente-cheie in pregatirea momentului rasturnarii lui Ceausescu. Lumina verde – rezultand din articularea serviciilor sovietice, ambasada URSS de la Bucuresti, actorii Iliescu, Stanculescu&Co – s-a dat probabil imediat dupa reuniunea Pactului de la Varsovia de la Moscova, din 3 decembrie: atunci nu se mai putea spera nimic de la Ceausescu.

Vorbind despre rolul jucat de KGB si de CIA, autorii cartii arata in interviu ca KGB era in contact cu Securitatea. In pofida conflictelor, a micilor frecusuri intre serviciile secrete, legaturile dintre ele sunt structurale. In decembrie, CIA n-a jucat un rol direct, dar a fost operationala multa vreme, depistand verigile slabe ale sistemului Ceausescu si viitoarele elite. Washingtonul acceptase o tranzitie gorbaciovista in Romania: Ion Iliescu putea fi convenabil. Trecerea Romaniei la un Iliescu pro-Gorbaciov si linistirea ei conveneau Washingtonului: CIA a depistat prin urmare care erau reformatorii comunisti, interlocutori posibili pe termen mediu.

Mai exista multe lucruri neelucidate, legate de decembrie 1989, fiind necesare arhivele sovietice si maghiare pentru a intelege, de exemplu, cum s-au declansat miscari ale multimii la Timisoara, pe 17 decembrie, spun cei doi autori. De ce a trebuit ca furia sa porneasca dintr-un oras cu o importanta minoritate maghiara?, se intreaba ei.

Romania nu si-a lamurit tot trecutul sau a lasat sa treaca prea mult timp pentru a lamuri lucrurile din doua motive: in tara, opozitia care indraznea sa se exprime impotriva lui Ceausescu era infima. Existau 4 milioane de membri de partid la o populatie de 22 milioane de locuitori. Atitudinea generala era sa inchizi ochii, sa te aperi si sa asculti discursul occidental care il acuza pe Ceausescu si ii plangea pe romani.

Dupa 1989, a fost un moment de supravietuire care ignora o culpabilitate prea mare. In loc sa-si puna intrebarea, ingrozitoare, cum s-a ajuns la o asemenea pierdere de demnitate, romanii au preferat sa continue. Atitudinea occidentala, o combinatie de compasiune si caritate in primele ore, i-a facut sa ramana in acea situatie. Primele dezvaluiri vorbeau despre ororile reale din anii 1948 si apoi de revolutia stalinista. Reflectia asupra etapelor alienarii, motivele abdicarii si ale supunerii sunt recente si putine, considera autorii lucrarii ”Moartea Ceausestilor”.
–––
Cartea interviu scrisă de colegul nostrum Ciprian Traian Sturzu în care personajul principal este generalul în rezervã Constantin Lucescu, avocatul din oficiu al soţilor Ceauşescu, în procesul de la Târgovilte, ,,Adevărul minciunii”, a fost lansat joi, la Teatrul Naţional din Caracal, în prezenţa unui public numeros, din care au făcut parte oameni de cultură, dascăli şi oameni politici. Printre cei care au participat la eveniment s-au numărat consilieri locali ai PSD, PDL şi PNL, primarul municipiului Caracal, Gheorghe Anghel, liderii PNL Olt, Ioan Ciugulea şi al organizaţiei municipale din Caracal, Şerban Cernat. Generalul Constantin Lucescu, avocatul din oficiu al cuplului Ceauşescu, în procesul de la Târgovişte, din decembrie 1989, a decis sã spunã prin interviul fluviu acordat ziaristului Ciprian Traian Sturzu, adevãrul despre ceea ce s-a întâmplat în acele momente de cotitură pentru societatea românească.

Atât în interviul publicat în volumul ,, MINCIUNA ADEVĂRULUI”, cât şi în rspunsurile oferite la întrebările adresate de participanţii la eveniment, generalul în rezervă Constantin Lucescu a susţinut că, în 1989, ceea ce a rămas în istorie drept o revoluţie populară, opera exclusivă a poporului roman, sătul de restricţiile unui regim totalitar, a fost de fapt o lovitură de stat, regizată în afara ţării şi transpusă în practică de români. ,,Nu a fost un process, ci un simulacru. Nu se poate vorbi despre un process atâta timp cât nu a existat un rechizitoriu”, a afirmat fostul avocat în cel mai mediatizat şi important proces, cu implicaţii majore asupra României.

Gen. Lucescu a susţinut că ,, Dosarul procesului soţilor Ceauşescu poartă nr.1 din 1990 iar în rechizitoriul care a stat la baza condamnării la moarte a fostei familii prezidenţiale au fost invocate revolte din primăvara primului an de libertate. Omul care a rămas în memoria publică mai degrabă drept cel de-al doilea procuror din dosar decât de avocat al cuplului Ceauşescu, a justificat coportamentul său din acele momente extreme de controversate.

Generalul a susţinut că a fost adus la Bucureşti cu o misiune neprecizată şi că abia când a ajuns la Târgovişte şi l-a zărit pe fostul şef al statului a aflat ce rol trebuia să joace. Lucescu a mărturisit că sub presiunea celor care ajunseseră să decidă în acele zile dar şi a opiniei publice nu a avut curajul şi tăria de character de a refuza să ia parte la ceea ce a susţinut că a fost un simulacru de proces. ,,Dacă atunci nu am vut curajul să refuz participarea la acel simulacru de process, acum nu am dreptul să tac şi să las nişte persoane să truncheze adevărul acelor momente deosebit de importante”, a susţinut Lucescu. Prin mărturisirile făcute în acest volum, generalul încearcă să se împace cu propria a conştinţă, grav afectate prin trăirile de acum 21 de ani, chiar dacă, spre deosebire de aproape 80% din participanţii la process, membri ai copletului de judecată sau nu, el nu a suferit tulburări psihice, mai rave sau mai puţin grave. Constantin Lucescu a afirmat, răspunzând unei întrebări adresate de participanţi, că înr-I societate normală, după participarea la ceea ce a catalogat a fi o crimă, ar fi fost acuzat de complicitate la crimă. Chiar dacă a făcut-o, la vremea respectivă, fără să conştientizeze participarea sa la devărata dimensiune.
La Mort des Ceausescu La vérité sur un coup d’Etat communiste
de Catherine Durandin

Cine a dat lovitura de stat in 21-22 decembrie 1989? Securitatea? Armata? Ion Iliescu? Vezi aici adevarul!

Uşa de la CC nu se putea deschide pe dinafară decât cu tancul, împingând cu turela, sau pe dinăuntru, cu cheia. Uşa a fost deschisă din interior.

Dumitru Burlan: Ştiam din 1987 că Ion Iliescu va fi succesorul lui Nicolae Ceauşescu. Primul care a folosit cuvântul „terorist” a fost Ion Iliescu. Pe 22 decembrie, la ora 16.55, Iliescu a ieşit în balconul de la CC şi a spus că „teroriştii” lui Ceauşescu trag în oameni”.

Dumitru Burlan, care se ocupa contrainformativ cu securitatea familiei prezidenţiale, confirmă că Securitatea a anticipat căderea lui Ceauşescu şi a contribuit la asta. Mai mult, colonelul Burlan relatează o întâmplare de o importanţă deosebită. El susţine că superiorul său direct, generarul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, discuta cu alţi capi ai Securităţii despre înlăturarea dictatorului.

„La 3 decembrie 1989 ­m-am dus cu nişte casete audio la generalul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a. Am avut următoarea convorbire cu el. I-am spus: «Tovarăşe general, mă cunoaşteţi de 22 de ani, ­v-am executat tot timpul ordinele. Am o rugăminte. Vreau să mă schimbaţi din acest colectiv sau din Direcţie. Am acasă trei copii şi nu vreau să fiu acuzat de trădare. Fapt pentru care v-am adus patru casete şi un casetofon la care să le ascultaţi. Ascultaţi casetele şi luaţi măsurile ce se impun». El n-a luat casetele. Mi le-a dat înapoi. Şi a zis: «Bine, Burlane. Du-te, şi de acum încolo vii tot la mine să-mi raportezi. Asta până la 1 ianuarie. Că după aia o să vezi tu». Ce concluzie să trag eu când aghiotantul lui Ceauşescu spune o treabă ca asta?”

Întrebat ce se afla pe casetele audio, Burlan răspunde senin: „Pe casete erau convorbiri între generalii Neagoe, Stănculescu (prim-adjunct al ministrului Apărării), Nicolicioiu (şeful unităţii de contraspionaj UM 0110, supranumită şi „unitatea anti-KGB”) şi alţii. Complotau cum să facă. Puneau la cale. Spuneau lucruri cu privire la cum să scape de Ceauşescu, care s-au regăsit ulterior în cursul evenimentelor.

Generalul Marin Neagoe, care în decembrie 1989 era şeful Direcţiei a V-a a Securităţii (Direcţia de protecţie şi pază), a dat o declaraţie în faţa Comisiei „Decembrie ’89”:

„Eu luasem măsuri de dimineaţă, pentru că ştiam că lumea va veni şi că se va întâmpla ceva când vor veni oamenii care voiau să intre în Comitetul Central. Pe 22 dimineaţa am chemat oamenii mei şi le-am spus să nu tragă şi să lase oamenii să intre. Când am dat acest ordin, dimineaţa la 7, eu ştiam că vin întreprinderile peste noi”

Eugen Neagoe
fost şef al Direcţiei a V-a a Securităţii

Ştefan Andrei, care în 1989 era viceprim-ministru al Guvernului României, confirmă faptul că Securitatea era la curent cu mişcările de pe platformele industriale din dimineaţa de 22 decembrie 1989. În acele momente, Andrei se afla în clădirea Comitetului Central.

„La un moment dat, în dimineaţa de 22 decembrie, Gheorghe Raţiu, un ofiţer din Direcţia I a Securităţii, i-a spus lui Ceauşescu că vine o coloană de la 23 August. Ceauşescu a zis: «Vin muncitorii mei să mă apere!». La care ofiţerul i-a răspuns: «Nu, nu. Vin să ceară plecarea dumneavoastră». Aia a fost o mare lovitură pentru Ceauşescu”.

Stenograma şedinţei CPEx al CC al PCR din 22 decembrie 1989, ora 10.00.
Nicolae Ceauşescu:  Să declarăm imediat starea de necesitate în întreaga ţară. Aceasta este conform Constituţiei şi este dreptul preşedintelui. Nu trebuie să convocăm Consiliul de Stat. Sunteţi de acord?

Constantin Dăscălescu: Eu m-am ridicat în picioare de la început.

Elena Ceauşescu: Dacă eşti de acord cu starea de necesitate?

Constantin Dăscălescu: Altă soluţie nu mai există.

Nicolae Ceauşescu: Atunci, să acţionăm!

Constantin Dăscălescu: Dacă aceştia au pus mâna pe arme, i-au dezarmat pe militari, ce or să facă?

Silviu Curticeanu: Or să tragă. Tragem şi noi! Crezi că au luat armele ca să se uite la noi?

Gheorghe Rădulescu: Din informaţii, coloanele de muncitori au pornit către centru şi trebuie luate măsuri ca să fie evitată vărsarea de sânge.

Constantin Dăscălescu: Am fost şi voi fi alături de dumneavoastră până crăp, dar cred că trebuie să chibzuim dacă tragem în muncitorii cinstiţi.

Ion Radu: Am fost şi aseară, şi acum dimineaţă în zone diferite. Situaţia este deosebit de gravă. Au plecat în masă din fabrici.

Suzana Gâdea: A fost totul organizat.

Ion Radu: Ministrul Vlad spune că, izolat, mai sunt nişte grupuri de militari dezarmaţi.

Elena Ceauşescu: Nu este timp de poveşti.

Ion Radu: O parte din muncitori sunt înarmaţi.

Tudor Postelnicu: Faţă de ceea ce s-a pus în discuţie, ridic şi eu o problemă. Am înţeles de ieri că împotriva muncitorilor nu se va trage. Avem acum această situaţie creată şi noi suntem convinşi că nu muncitorii cinstiţi sunt aceia care vor deschide focul, ci lepădăturile şi pleava. Împotriva acestora nu trebuie să fim indiferenţi.

Ion Dincă: Dacă aceştia dezarmează Armata noastră şi vor să intre în sediu?

Iulian Vlad: Armata nu se lasă dezarmată.

Constantin Dăscălescu: Cei care sunt trădători s-au lăsat dezarmaţi.

Nicolae Ceauşescu: Sigur că nu putem trage în muncitori. Noi suntem reprezentanţii muncitorilor şi nu putem trage în muncitori, dar sunt şi lichele.

Elena Ceauşescu: Cine se lasă dezarmat este ticălos!

Constantin Dăscălescu:Vom vedea dacă masele vin liniştite, dar dacă vin cu arma în mână, atunci să se tragă în ei.

Ion Dincă: Acest ordin mai trebuie transmis o dată.

Tudor Postelnicu: În condiţiile în care se deschide focul împotriva Armatei, aşa cum este prevăzut în Constituţie, atunci se deschide focul.

Nicolae Ceauşescu: Aveţi altă părere?

Paul Niculescu-Mizil: De ce la fabrici activitatea noastră nu s-a simţit?

Nicolae Ceauşescu: Trădătorul Milea este de vină şi probabil mai sunt şi alţii.

Silviu Curticeanu: Acum nu avem timp de pierdut.

Nicolae Ceauşescu: Trădătorul Milea a plecat de aici şi s-a sinucis. I-am spus să se ducă să dea ordin să aducă unităţile militare şi el s-a sinucis. A intrat în sala de comandament şi s-a sinucis şi atunci reiese clar că tot timpul a sabotat şi, de fapt, a acţionat împotrivă, a făcut tot ce se cunoaşte. Noi am hotărât că împotriva intereselor ţării nu există înţelegere.

Manea Mănescu: Cine îi ia locul?

Constantin Dăscălescu: Are grijă şeful statului.

Nicolae Ceauşescu: L-am chemat pe primul adjunct şi este deja la dispoziţia mea. Lucrează aici.

Suzana Gâdea: Eu am văzut aseară nişte tineri neînarmaţi. Puteau fi luaţi, pentru că atunci când a început să se tragă, au fugit. Acum trebuie să avem şi noi bâte să ne apărăm.

Nicolae Ceauşescu: Ce facem?

Iulian Vlad: Procedăm cum aţi spus.

Tudor Postelnicu: Aşa facem.

–––

Iulian Vlad la ora 10.35, l-a tradat pe Ceausescu. La ora 10.45 Iliescu numai era urmarit de securitate.

Iulian Vlad: „Da, sigur, prin comandantul trupelor, ca sa deschida portile de la Radio si Televiziune, ca sa permita demonstrantilor sa ajunga acolo”.

La ora 13.30, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică, în care se menţiona: „Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi cu calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comitetelor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare”. Într-o altă notă telefonică, generalul Stănculescu preciza: „Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale”. Astfel, generalul Stănculescu a preluat asupra sa prerogativele Comandantului Suprem, care, potrivit Constituţiei aparţineau Preşedintelui Republicii Socialiste România.

La ora 10.07, generalul Stănculescu a ordonat tuturor trupelor militare să se întoarcă în cazărmi. A fost primul ordin al lui Stănculescu în calitate de ministru al apărării, contrar ordinului comandantului suprem.

La ora 11.30 Stanculescu il sfatueste pe Ceausescu sa plece cu un Elicopter
Stănculescu: „Știam că sovieticii au decis să scape de Ceaușescu“

Generalul Stănculescu: “La 13:30 am hotărât răsturnarea lui Ceauşescu de la putere”
Stănculescu: „Am încredinţat puterea lui Iliescu pentru că în toată presa internaţională, cât şi la Europa Liberă şi Vocea Americii, Iliescu era dat drept succesor al lui Ceauşescu”

După trei ore de la preluarea puterii, Stănculescu intră în contact cu Ion Iliescu. “La ora 13.40, Iliescu îl sună pe Stănculescu la minister şi stau de vorbă 15 minute.
______

Iulian VLAD Ilie VERDETsi Vasile VALCU guvern de 22

Iulian VLAD Ilie VERDETsi Vasile VALCU guvern de 22

Primul grup de revolutionari ajunge la Televiziune in jurul orei 11:15, ceea ce inseamna cel putin trei sferturi de ora inainte de evacuarea lui Ceausescu din cladirea CC. Persoanele civile care au constituit micul grup sosit la Televiziune, intre care se aflau Mihai Voicu, un cetatean cu numele Cherpec si o domnisoara cu prenumele Mihaela, intentionau sa convinga conducerea Televiziunii sa transmita informatii si, eventual, imagini in tara despre ceea ce se petrece la Bucuresti, adica revolta populara. La acea ora, Televiziunea tocmai transmitea a doua oara comunicatul cu „tradarea” lui Milea. La poarta Pangratti, micul grup este respins de reprezentanti ai Televiziunii, care ii cere sa paraseasca incinta, insa gasesc intelegere – in mod surprinzator pentru ei, ca neavizati – din partea trupelor din paza cladirilor, in persoana locotenentului-major Mihai Ditiu. Revolutionarii nu stiau ca timp de o ora intregul efectiv al Armatei 1 si al Militiei Capitalei primise ordine repetate de a parlamenta cu orice grup civil aparut in perimetrul unitatilor militare sau al obiectivelor aflate sub misiune. In timpul emisiunii Dan Diaconescu in direct din seara de 5.12.2004, de la postul de televiziune OTV, inginerul Nicolae Stanciu, fostul director tehnic al TVR, a afirmat ca „exista o cortina electronica cu care se oprea emisia la tv, daca se dorea. Generalul Ghita (comandantul trupelor de Securitate si Militie – n.a.) a dat dispozitie sa nu se traga, a dat jos mitralierele de pe TV cu o ora inainte de venirea revolutionarilor”. Informatia este confirmata de generalul Iulian Vlad
Primul grup de revolutionari ajung
Iulian Vlad, a spus într-un memoriu adresat lui Iliescu: „Într-adevăr, pe dictatorul Ceauşescu l-am trădat
Gheorghe Goran, fost şef al Securităţii Municipiului Bucureşti – Comisia Senatorială pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, reaudierea din 4 mai 1994)”Ştiam că gen. Militaru avea întalniri cu Măgureanu, Iliescu, Ioan Ioanid în parcul Tineretului, rezulta că vor să facă ceva împotriva lui Ceauşescu. Mulţi dintre actuali disidenţi au fost informatorii noştri.
Securitatea era foarte bine organizată . Inclusiv foştii deţinuţi politici ca şi oamenii simpli erau mandri că sunt cunoscuţi cu un ofiţer de Securitate! Era o cinste pentru ei, apoi ăştia, informatorii, erau şi ajutaţi –aveau avantaje.
„Securitatea a fost deturnată de la munca de securitate! Am fost puşi să facem pande etc. deoarece cuplul dictatorial nu mai era iubit de noi. Poate Ceauşescu a fost trădat şi din interiorul PCR. Noi am cheltuit mari sume de bani pt Mazilu să se promoveze interesele în străinătate şi el era de fapt trădător!

Sediul CC al PCR era apărat de un sistem militar numit “Dispozitiv militar de apărare al sediului central al CC al PCR”, format din blindate, trupe de linie ale Armatei, trupe de elită ale Academiei Militare, forţe ale MAI şi ale Securităţii, pe care l-a dezorganizat intenţionat gen. Vlad după ora 08.30, retrăgând toate forţele MAI şi Securităţii din dispozitiv. la fel cum, începând cu ora 10.07, gen. Stănculescu îndepărtează blindatele din Piaţa Palatului şi opreşte trupele proaspete chemate de tandemul Ceauşescu-Milea pentru a face “mişcarea populară” una cu pământul. Aşa a trecut nestingherită “mişcarea populară” a dlui Iliescu prin cordoanele dispozitivului militar de apărare al CC şi nu a găsit în faţa clădirii nici picior de militar.

Aşa au ajuns protestatarii liber în Piaţa Palatului şi tot ca urmare a ordinelor gen. Stănculescu
–––––––––––––––––––
Dintre 10.07 şi 10.35 “Armata a fraternizat cu populaţia”, “a trecut de partea poporului” etc.
………………………………………………..
Iulian Vlad a declarat in fata comisiei senitoreale: „‘Apoi, alt ordin am dat în 22 dimineaţa, că dacă se forţează cordonul (ce înconjura piaţa CC) să nu se facă opoziţie! Ordinul l-am dat lui Bucurescu, col. Ardeleanu, Nae (adjunctul lui Neagoe, pentru că pe Neagoe nu l-am găsit), Ghiţă. Acest ordin a ajuns şi la cei care apărau televiziunea, radioul. Ceauşescu, venind de pe balcon când a fost huiduit şi s-au aruncat cu pietre nu a mai intrat în birou ci s-a îndreptat direct la lift”
Părerea mea e că Ceauşescu nu mai era cel vechi. În ultima săptămână a emis nişte acte în mod inexplicabil. Avea o memorie uluitoare, era perspicace, dar în ultimele luni măsurile luate de el erau aberante: de exemplu, la congres jumătate din CPEx trebuiau schimbaţi! La fel (…) 16 – el ştia precis că cei care au ieşit nu sunt huligani…

Altă greşeală: plecarea în Iran. Apoi, influenţa negativă a consoartei sale. Eu îi dădeam zilnic buletine de informare – cele scrise de mână pe care i le dădeam! L-am informat despre tot ce se întâmplă în jur! Eu vedeam că România nu poate ocoli celelalte ţări socialiste. Zona cea mai sensibilă era în Transilvania.Din ce s-a vorbit la Moscova am luat cunoştinţă indirect, prin informaţiile externe.”
Gen. Militaru nu era agreat de ceilalţi comandanţi. Pentru mine gen. Militaru a fost şi rămâne un om suspect în privinţa loialităţii faţă de ţară.Cornel Nisipeanu poate fi considerat un dizident autentic, am auzit că lucrează aici la Senat. Nu dacă găseam oricare din greşelile făcute de gen Militaru atunci, eram precis condamnat la pedeapsă capitală. Gen. Logofătu, care trebuia să fie succesorul meu este de aceeaşi formaţie şi format ca gen Militaru. A fost reprezentantul României la Tratatul de la Varşovia, apoi la Academie. (Stănculescu avea un comportament total contradictoriu). Apoi prezenţa lui Militaru a fost catastrofală, dădea ordine aberante. Jula dădea ordine aberante. Era o stare de confuzie generală. De aceea s-a întâmplat omorurile la M. Ap. N la Otopeni etc. Dar toate astea nu exclud existenţa unei acţiuni de diversiune organizată. Cred că o dovadă e şi acel „război electronic”.
Iulian Vlad
Adjunctul fostului şef al Departamentului Securităţii Statului general Bucurescu Gianu: Pe 22 decembrie 1989 Iulian Vlad a cerut ca, în caz că presiunea mulţimii creşte, să dăm voie oamenilor să intre în sediul fostului CC al PCR. Pe Mazilu îl cunosc de prin 1950. Este şi dotat dar are şi dereglări psihice.
Gianu a fost cel care s-a ocupat de aplicarea planului “Orient”, care constituia ansamblul de măsuri amănunţite cu privire la asigurarea securităţii şefului statului pe timpul evenimentelor interne şi externe la care participa acesta în decembrie 1989, începånd cu vizitta de la Moscova din 4 decembrie şi terminand cu vizita şi întoarcerea preşedintelui Ceauşescu în/din Iran (18- 20 decembrie). Asta înseamnă că el a fost cel care a decis ca aeronava cu care Nicolae Ceauşescu a plecat în Iran să fie însoţită pentru prima oară de cand Ceauşescu devenise preşedinte, aşa cum a dezvăluit secretarul personal al lui Ceauşescu, Mihai Harjeu, de două avioane de vanătoare. Tot Bucurescu Gianu a fost cel care s-a ocupat de securitatea mitigului din Piaţa Palatului, din 21 decembrie 1989, miting organizat la sugestia fostului primar al Capitalei, Barbu Petrescu. Adjunctul generalului Iulian Vlad descrie şi ordinele directe primite atunci de la Iulian Vlad, dar confirmă şi fapttul că Laszlo Tokes era plătit de serviciile maghiare de spionaj.
Din exterior veneau informaţii, la radio-televiziunea ungară, măsuri împotriva romanilor. Era clar că în localităţi din jurul graniţei era un lagăr pentru refugiaţi romåni de unde erau retrimişi ilegal peste graniţă indivizi romani pregătiţi. Au şi fost prinşi la Satu Mare şi Timişoara asemenea indivizi cu misiunea de a lua legătura cu cei din interior. Gen. Nicolicioiu şi Centrul de Informaţii Externe pot da lămuriri suplimentare.
În 16 decembrie 89 am fost chemat la cabinetul gen. Vlad unde era convocat şi gen. Macri şi alţi ofiţeri superiori şi am fost informat că la Timişoara au apărut lucruri curioase: demonstraţii, spargeri de geamuri. S-a luat măsura să plece acolo gen. Macri, col. Teodorescu şi încă un ofiţer de la Informaţii Interne. Teodorescu de la Informaţii Externe a fost trimis pentru că se semnalau deplasări ale unor diplomaţi în zonă, prezenţa unor turişti, în special URSS, grupuri de turişti cu maşini Lada etc. Delegaţia a plecat cu sarcina clară de a sprijini securitatea locală în culegerea de informaţii dar să nu se angajeze în acţiunile de stradă. Despre trupele de securitate care nu lucrau cu organele de informare nu ştiu amănunte. Şeful securităţii din judeţe avea doar munca informativă. Macri raporta informaţiile generalului Vlad. La Vlad s-au concentrat informaţiile, nu se mai raporta prin noi, adjuncţii, lui Vlad.

În clipa cand mitingul s-a spart– eram în faţa balconului- am recepţionat ţipete, un vuiet ce mi s-a părut că vine de la megafon- vuiet ca la cutremur- şi un val de împingeri în faţă dinspre palat. Valul s-a retras apoi. Am auzit un zgomot dar am crezut că s-a desprins un megafon şi-a căzut. Ulterior am auzit că s-a aruncat o petardă. Dar anterior apăruseră ţipetele de femei şi busculada aceea. Apoi lumea s-a dispersat, dispoziţiile de la capăt s-au pulverizat, materialele de propagandă au rămas pe jos,călcate în picioare, efectivele erau adunate la Athenee Palace- le-am trimis la unitate. Terminandu-se mitingul, misiunea mea s-a terminat, n-am mai fost implicat în nimic. Mi s-a spus că femeile au ţipat pentru că au fost înţepate. Sus pe clădirea Consiliului De Stat erau oamenii Direcţiei a V-a. La etajul I- la bibliotecă într-o sală era o echipă tehnică de comunicaţii – prin ei comunicam între noi, centrala şi liniile telefonice. Direcţia a V-a avea sediul în clădirea de alături. Am plecat şi eu sus la legăturile telefonice –nu am primit nicio informaţie concretă. Am coborat, Postelnicu m-a întrebat “ce s-a întamplat?” – că trebuie să raporteze. Am întrebat şi eu dar nimeni nu mi-a raportat ceva deosebit, mai mult decat ceea ce am perceput şi eu personal.
Curios, n-am fost solicitat de şefii mei să raportez. Ulterior am auzit că Ceauşescu m-a destituit după ce au aflat că eu răspundeam de organizare mitingului- dar nu sunt sigur. Am plecat la hotel Bucureşti, restaurantul Grădiniţa, Piaţa Romană, să văd ce se întamplă pentru a putea raporta dacă voi fi întrebat.
Colonel Gheorghe Goran, fostul şef al Securităţii Municipiului Bucureşti:
Lenea activiştilor de partid, care fuseseră obligaţi să înfiereze în colectivele de oameni ai muncii din întreprinderi, revolta de la Timişoara. Astfel, şedinţele de partid fiind foarte costisitoare, s-a decis că mai bine este să fie adunaţi toţi oamenii muncii într-un singur loc şi să se facă o singură şedinţă! Ideea aceasta “genială” i-ar fi venit primarului de atunci al Capitalei, Barbu Petrescu. “Îi ademenim pe toţi la un loc şi scăpăm să organizăm atåtea şedinţe!” – ar fi spus primarul. Cum, la conducerea statului, prostia era la ea acasă, ideea lui Barbu Petrescu a fost pusă imediat în practică. El confirmă teoria privind diversiunea prin care s-a creat busculada la miting, folosindu-se cozile ascuţite ale pancartelor, cu care au fost înţepate, “în fund”, zice Goran, femeile aflate la manifestaţie. Adaugă însă că autorii diversiunii ar fi venit cu trenul în Bucureşti, de la Timişoara, în noaptea de 20/21 decembrie.
– În noaptea de 20-21 decembrie am primit informaţia că au venit, cu trenul de noapte, indivizi din Timişoara. Apoi am văzut oameni care înţepau femei pentru că ele zbierau pentru a provoca dezordine la miting şi am văzut un microbuz cu aceste pancarte care aveau manerul prevăzut cu un cui pentru împuns
–––––––––––––––––-
Faptul că dnul Iliescu nu ştie cine a generat fenomenul terorist, deşi domnia sa a fost preşedinte al României timp de 11 ani fără să ne dea un răspuns, nu înseamnă că fenomenul nu a existat şi nu a avut nişte autori. Care, între altele, i-au ţinut la respect şi pe dânşii, sub mesele de la Televiziune sau de la MapN. Istoricul trebuie să caute răspunsul în locul celui care timp de 11 ani a avut serviciile secrete, întregul aparat de stat, Justiţia şi Procuratura pe mână. În aceste condiţii, formularea de ipoteze este firească.

Iliescu trebuie să înţeleagă faptul că a ajuns la putere cu ajutorul Armatei, a lui Stănculescu şi a ministerelor de forţă, în primul rând (şedinţa de la MApN din 22 decembrie ora 16.00), şi apoi a fost legitimat provizoriu ca lider de disidenţii comunişţi şi opozanţii de tip Doina Cornea, Tokes, Blandiana, Pleşu, aflaţi la prima şedinţă a CFSN din 27 decembrie 1989, când s-a hotărât ca ţara să fie condusă de un Biroul Politic, în frunte cu Ion Iliescu. El a reprezentat atunci, fie că unora nu le convine, o garanţie pentru Marile Puteri implicate în răsturnarea lui Ceauşescu, că persoana anunţată ca succesor a ajuns la putere. Nu era altul.

Ion Iliescu nu avea nici o autoritate sa infiinteze Tribunalul exceptional (…) Executia sotilor Ceausescu se inscrie in categoria istorica a asasinatului politic pe timp de revolutie (sau in fapt revolutionar), lucru pe care l-a confirmat si celebrul jurist francez Badenter la postul de televiziune France 3″

gen. Stanculescu: „dupa evacuarea lui Ceausescu din CC 22 decembrie 1989 ora 12:08, a fost nevoie de atitea morti pentru ca sa fie executati Ceausestii. De ce ? intrebati-l pe Ion Iliescu

(interviu pentru DER SPIEGEL din data 20 septembrie 2009).
IMPORTANT
* Marea Britanie a dat un semnal direct securitatii romane in data de 19 decembrie 1989 “este momentul ca securitatea romana sa treaca la actiune pentru a indeparta regimul lui Nicolae Ceausescu”
Iulian Vlad l-a contactat pe Milea si i-a cerut sa aterizeze avionul fortat , avionul cu care se intorcea Nicolae Ceausescu din Iran la Mihail Kogălniceanu urmand sa fie gazduiti la unitatea Vasile Lupu, Milea a raspuns, nu, nu acum, este in pregatire.

Pe 21 decembrie 1989 Ion Iliescu s-a dus intr-un loc, si solicitat celor doi ofiteri de securitate sa-l insoteasca la televiziune.

Pe 21 decembrie, în jurul orei 20.30, Ceauşescu cere maşina să plece acasă. Gărzile de corp îl sfătuiesc să rămână în sediul CC, pentru că e cel mai bine apărată clădire. Ceauşescu urmează sfatul şi decide să înnopteze – şi el, şi „Tovarăşa” – în fortăreaţa Partidului şi a puterii sale.

Cina de adio cu Zoia şi cu Valentin

Pentru că nu au mai ajuns la reşedinţa din cartierul Primăverii, soţii Ceauşescu au primit vizita copiilor Zoia şi Valentin în sediul CC, în jurul orei 21.00. Martori au fost secretarii Mihai Hîrjău şi Constantin Manea.

„Către ora 21.00 au venit Zoia şi Valentin, fără Nicu, care era la Sibiu. Cred că au încercat să facă un fel de masă, că s-au retras în sufragerie. Cred că au luat o gustare. Au stat cam o jumătate de oră. Valentin a fost foarte insistent, că suna din cinci în cinci minute şi voia să vorbească cu taică-su, dar de regulă a vorbit cu maică-sa. Ea încerca să-i liniştească şi le spunea că situaţia e stăpânită, iar Zoia şi Valentin le povesteau ce e pe stradă”, spune Manea.

Arestarea lui Ceauşescu: planul de la ora 3.00

În alte încăperi din sediul CC al PCR, noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost cel puţin la fel de agitată ca în Cabinetele 1 şi 2. Toată „crema” partidului se afla în clădire.

Târziu, pe la ora 3.00, generalul Milea s-a întors din zona Intercontinental, unde coordonase personal represiunea. Atunci s-a petrecut un episod care putea pune capăt regimului Ceauşescu cu nouă ore mai devreme.

Generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii, a relatat acel episod Comisiei „Decembrie 1989“:După ce s-a întors generalul Milea am urcat împreună la etajul 1, unde era Statul Major. Vizavi de biroul lui Ceauşescu. Milea era foarte afectat. Am ieşit pe culoar, la fotolii, şi a început să plângă. Spunea că nu crede că sănătatea îi va mai îngădui … să le spun soţiei, fetelor sale ce s-a întâmplat… că nu a fost pregătit să se întâmple aşa ceva. Atunci i-am spus că nu putem lăsa lucrurile aşa, că de fapt forţa este în mâna lui şi a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu, iar el afară, dar el era foarte afectat. Era posibil să se evite vărsarea de sânge. Ceauşescu a rămas în sediu. Lui Milea i-am spus că trebuie să-l arestăm pe Ceauşescu. Redau: «Dumneavoastră aveţi forţa afară, iar eu în interior». Mi-a spus clar: «Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare»”.

După ce a primit rapoarte de la toţi oamenii din jurul lui, puţin după ora 8.00, Ceauşescu a convocat de urgenţă o şedinţă a Comitetului Politic Executiv al PCR. Aceasta este şedinţa în care Vasile Milea se bâlbâie şi nu este în stare să-i prezinte comandantului suprem un raport despre starea trupelor.

Ceauşescu ţipă la el şi rosteşte celebra replică: „Marş şi adu trupele!”. Vizibil marcat de această reacţie a dictatorului, Milea „bântuie” aproape o oră prin sediul CC, apoi sfârşeşte, la ora 9.35, într-un birou de la etajul 6. Ceauşescu anunţă că generalul Milea s-a sinucis şi îi pune eticheta: „laş şi trădător”.

În acest timp, Ilie Ceauşescu revine la biroul fratelui său, chemat de secretarul Hîrjău. „Am intrat în Cabinetul 1 şi mi-a spus: «Uite, Milea s-a sinucis». Era afectat atunci. Era şi ea acolo, lângă el. Şi el mi-a spus: «Te pregăteşti să iei comanda Armatei!». Îi zic: «Eu nu pot să iau comanda Armatei. Nu e calitatea mea». Aşa că mi-a zis: «Atunci du-te şi te-mbracă militar şi te duci la minister! Nu mai pierde timpul aici!». Aşa că am refuzat. Oricum, nu îmi dădea comanda Armatei, dar probabil a încercat, că deja îl chemase pe Stănculescu”, a declarat Ilie Ceauşescu, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989.

I-am spus lui Ceauşescu ce se întâmplă, că are piciorul în ghips, şi a ţipat: «Cu picioarele rupte să vină, şi să vină în cinci minute! Să nu se joace, că-l aduc arestat!»”, a relatat Constantin Manea, unul dintre secretarii de cabinet ai lui Ceauşescu.

Într-un sfert de oră de la această ieşire violentă, Stănculescu s-a conformat şi a venit la Palat. El avea să constate că sediul CC era păzit de oameni înarmaţi până-n dinţi. Ceasul arăta 9.50. Povesteşte generalul Stănculescu: „Am intrat în Cabinetul 1, în holul din faţă. Pe parcurs, pe coridoare, erau cam 50 de oameni cu automate. Asta a fost o primă imagine. Am întrebat pe unul dintre cei de pe hol unde este Comandamentul Militar. Mi-a arătat că undeva lângă Cabinetul 1. Am intrat, le-am spus că am venit şi erau toţi în panică.

M-am dus la Ceauşescu la birou. Cred că Silviu Curticeanu m-a repezit puţin. A ieşit Ceauşescu şi m-a întrebat ce am păţit la picior. Mi-a spus să iau comanda, să întărim dispozitivul şi să apărăm“.

“Generalul Stanculescu s-a intors la Cabinetul 1 si i-a spus lui Ceausescu: «Tovarase comandant suprem, trupele nu mai pot ajunge in piata. Mi-au comunicat ca nu pot trece de baraje. Va propun sa organizez o plecare cu elicopterul la unul din centrele de comanda din tara». Aveam trei astfel de centre de comanda in tara, dotate cu sisteme de conducere a fortelor. «… pregatesc sa fiti instalat la centrul de comanda si sa conduceti de acolo». In acel moment, Ceausescu l-a oprit si i-a spus: «Nu. Eu sunt comandantul Fortilor Armate… nu putea sa pronunte fortelor, spunea fortilor… Eu sunt comandantul Fortilor Armate si locul meu de comanda este aici». Stanculescu s-a dus atunci la Neagoe si s-a inteles cu el sa-l evacueze cu elicopterul”. Intors in cabinet, Nicolae Ceausescu cere, prin intermediul ofiterilor Directiei V care il pazeau, ca fortele aflate in sediu sa reziste presiunii multimii. Cei doi ofiteri nu transmit ordinul mai departe. Trebuie sa intelegem ca in acel moment in care ministrul Apararii trece peste ordinele comandantului suprem, cand ajunge la o intelegere cu seful Directiei V pentru evacuarea sefului statului din sediul puterii, iar insusi seful Departamentului Securitatii Statului comunica in teritoriu, tot din cladirea CC, ca nu se executa alt ordin decat cel dat de el, teoretic si practic, Ceausescu era indepartat de la putere. Cei trei generali au fost obligati sa joace timp de aproximativ doua ore un joc fata de Ceausescu – aparent loiali, ordonau trupelor sa nu faca nici un gest in apararea lui. Toate fortele care aparau sediile partidului au primit ordine clare sa nu intervina si mai ales sa nu apere aceste sedii, care reprezentau centrele teritoriale ale Partidului Comunist Roman, adica ale Puterii. Aceste ordine au fost date de noul ministru al Apararii, iar in ce priveste efectivul MI din Capitala, ordinul i-a apartinut, independent de Stanculescu, generalului Iulian Vlad.

Ion Iliescu -Jurnalul National 18 – 02 – 2009: “în seara de 22 decembrie, în timp ce lucram într-un birou de la etajul al III-lea din clădirea CC al PCR la redactarea documentului, devenit Comunicatul către ţară al CFSN, am avut o convorbire telefonică (pe care nu eu am iniţiat-o) cu un locţiitor al ambasadorului URSS, de faţă cu toţi cei care se aflau atunci în biroul respectiv.

Din sediul MApN nu am vorbit la telefon cu nimeni! Eram însă informaţi de convorbirile purtate de cei din MStM cu reprezentanţii Tratatului de la Varşovia.’

Stenograma comunicatiilor pilotului elicopterului prezidential

Stenograma dezvaluie dorinta lui Nicolae Ceausescu de a fi dus in judetul Dolj. Prin Baza, primul-secretar al Judeţului Dolj a recomandat sa nu se deplaseze acolo.

” – 203, asteapta putin! Sa se ia o hotarare in legatura cu 202! (este o comunicare a Bazei, n.a.)

5. Uite-l jos, acolo! A aterizat! (203 aflat in zbor raporteaza aterizarea lui Malutan pe cladire, n.a.)

6. Pai… o sa mearga (adica, o sa plece, n.a.)… nu se mai poate intra acolo… (202 anunta ca 203 nu mai poate ateriza, pentru a lua restul conducerii, din cauza oamenilor urcati pe acoperisul CC, n.a.)… cred ca… (ne indreptam, n.a.) catre Baza, de la mine la (Dolj) se solicita sa mergem catre Olt (Ceausescu a cerut asta, n.a.) sa se ia legatura cu primul-secretar de acolo si sa se comunice, pentru ca nu am alta posibilitate!

7. Ai auzit «Panseaua», da?

8. Afirmativ! (raspunde Baza, n.a.) E «persoana nr. 1» la bord?

9. … Mergem la nord, la Balta Mica (resedinta de la Snagov, n.a.) si de acolo sa se incerce sa se ia o legatura.

10….

11. Hai, ma, lasa-ma!

12. «Panseauaa»! In 30 de secunde aterizez!

13. O.K.!

14. Baneasa 08…

15. Am confirmat!

16. Am aterizat! Toata lumea!”

—————————————

16 decembrie, ora 17.00: peste 400 de oameni se adună în jurul bisericii reformate din Timişoara, pentru ceea ce ar fi trebuit să fie un protest faţă de evacuarea pastorului Laszlo Tökes. O parte dintre ei se îndreaptă spre căminele studenţeşti, pentru a strânge cât mai multă lume. Se strigă pentru prima dată „Jos Ceauşescu!“. Adunarea se transformă astfel într-o manifestaţie anticomunistă, la care autorităţile răspund cu focuri de armă. Sute de oameni aveau să fie ucişi sau răniţi.

18 decembrie, la ora 8.15, la resedinta din Primaverii s-a infiintat seful Directiei a V-a de securitate si garda, generalul Marin Neagoe, care l-a insotit pe Ceausescu in Iran, impreuna cu ministrul de Externe de la acea data, Ion Stoian. In jurul orei 8.30, relateaza Talpeanu, au venit generalul Vasile Milea, ministrul Apararii, si apoi, la scurt timp, ministrul de Interne Tudor Postelnicu si generalul Iulian Vlad, seful DSS, cu care Ceausescu a avut ultimele consultari. Avionul a decolat la ora 9.30 si, pentru prima oara, aeronava a fost insotita pe tot teritoriul tarii si in apele teritoriale ale Marii Negre de patru avioane de vanatoare MIG, fapt repetat si la intoarcere, pe 20 decembrie. 20 decembrie, ora 19.00: într-o declaraţie televizată, Ceauşescu vorbeşte despre o serie de „manifestări şi incidente“ organizate la Timişoara de „câteva grupuri huliganice“, cu trei zile în urmă. „În aceste împrejurări grave, în seara zilei de 17 decembrie, fiind atacate, unităţile militare au răspuns prin focuri de avertisment împotriva celor care au continuat să acţioneze. Deoarece acţiunile grupurilor antinaţionale, teroriste au continuat, unităţile militare – conform Constituţiei şi în conformitate cu legile ţării – au fost obligate să se apere, să apere ordinea şi bunurile întregului oraş, de fapt să apere ordinea în întreaga ţară“. Acţiunile ar fi făcut parte dintr-un plan vast al unor „cercuri şi guverne“ de destabilizare a României.

22 decembrie, ora 10.00: este introdusă legea marţială

după ce, în noaptea precedentă, grupurile de bucureşteni fuseseră împrăştiate cu greu de forţele armatei şi ale Miliţiei. În această vreme însă, grupuri de muncitori se strâng din nou în centrul oraşului, iar forţele de ordine trec de partea acestora.

La ora 11.30 Stanculescu il sfatueste pe Ceausescu sa plece cu un Elicopter “Stanculescu catre Ceausescu ; “Puteti fi linsati”

Stanculescu: “îi văzusem speriaţi; era agitaţie, cam de genul ăsta: „Noi ce o să facem, ce o să ne facem?” Şi deja era panică, îi cuprinsese efectiv, gal­beni, speriaţi, transpiraţi, agitaţi. Adică au fost câteva ele­mente care îi marchează pe oameni foarte clar. Atunci mi-a venit ideea”

“M-am întors la Ceauşescu pe coridor şi am rapor­tat că unităţile sunt pe drum şi vor ajunge, sper, la timp, dar presiunea în piaţă a crescut şi trebuie să vedem ce soluţie avem, părerea mea este că: „Mai bine ar fi să plecaţi din sediu!” „Cum să plecăm, cu ce?” „Singura variantă care este posibilă acuma, mă gândesc, e cu elicopterele”

După lovitura de stat dată de Stănculescu, Ceauşescu avea să mai reziste două ore în sediul CC. Până la 12.09, când a decolat spre Snagov. După şedinţa CPEx, Ceauşescu a intenţionat să preia conducerea armatei, însă directorul Cancelariei, Silviu Curticeanu nu a mai apucat să scrie decretul.

La ora 10.59 a fost transmis la Radio şi la Televiziune comunicatul despre moartea lui Milea. Se strângea laţul. Clădirea CC nu mai era sigură, pentru că gărzile slăbiseră paza, iar Piaţa Palatului era plină de revoluţionari.

„Ceauşescu ceruse, după ora 10.00, de trei ori să părăsească clădirea. Prima a fost să fie scos prin subsol, însă cei de la Direcţia a V-a, au spus că traseul nu este operaţional. A cerut apoi ca maşina să vină la scară. Marin Neagoe, şeful pazei preşedintelui, i-a spus să nu iasă că sunt muncitorii pe stradă. Era pe la ora 10.30. I-a cerut generalului Eftimescu, care era şeful grupei operative la etajul 1, să-i organizeze evacuarea cu forţe militare. În piaţă ar fi trebuit să fie TAB-urile, dar au fost trimise de Stănculescu spre cazarmă. Trebuia să vină cu chepengurile deschise. Să iasă direct de pe uşa CC în TAB-uri şi să plece în forţă trăgând foc, chiar omorând oameni. Cu TAB-urile astea avea în gând să ajungă la Snagov. A fost planul lui Eftimescu. În urma acestor eşecuri de a-l evacua s-a mers cu varianta cu elicopterul. Stănculescu ia legătura cu generalul Rus şi îi cere elicopterul. Stănculescu se înţelesese cu Neagoe. Au chemat să coboare două elicoptere. Cum Ceauşescu a plecat de la etajul 1, Vlad a dat ordinul de deschidere a uşilor.

La ora 11.30, 22 decembrie 1989 Vasile Maluţan primeste ordin de la generalul Opruţa – de decolare de pe baza aeriana de langa capitala 22 decembrie, ora 12.08: elicopterul (elicopter alb Dauphin nr. 202) în care se află cuplul Ceauşescu şi câţiva la ora 12:08 fideli decolează de pe sediul Comitetului Central spre Snagov Peste 10 minute am aterizat (12.20)

Vasile Malutan: ”M-au chemat la telefon, la palat, comandantul aviatiei si al unitatii.

In jurul orei 13:00 se urca din nou in elicopter cu pilotul Vasile Malutan, pilotul ii debarca inainte de localitatea Titu- Boteni, ora 13.30 sub pretextul ca pot fi reperati de la sol si pot fi oricand doborati. Dupa ce reusesc sa captureze un automobil Dacia, condus de un medic Nicolae Deca din Gaesti, cei doi comanda sa fie dusi la Targoviste. Medicul opreste masina Dacia rosie nr. 4B2646 in Comuna Vacaresti la ora 14.00. La 14.15 o Dacie neagra 4DB3005 condusa de Nicolae Petrisor oprita de Ceausescu .Petrisor le-au dat jos din masina la ora 15.00 , la Centrul pentru protectia plantelor jud. Dambovita.

Citeste aici interviul cu Vasile Malutan

În cursul lunilor mai (17) şi iunie (21) 2006, I.R.R.D. a organizat un SIMPOZION cu tema Ceauşescu la Târgovişte. 22 – 25 decembrie 1989.

La această manifestare au participat:

– Maior Ion Enache – În decembrie 1989, sergent major. A preluat, împreună cu sergentul major C. Paisie, cuplul Ceauşescu de la Centrul pentru Protecţia Plantelor la ora 15,00 şi l-a protejat, în pădurea Răţoaia, până la lăsarea întunericului, când a fost adus în sediul Miliţiei Judeţene.

– Colonel (r) Ştefan Conţ – ofiţerul operativ, de serviciu la biroul Miliţiei Judeţene, care i-a preluat pe cei doi, după aducerea lor în sediu.

– Petre Ştirbescu – revoluţionar, care a participat, în sediul Miliţiei Judeţene, la percheziţia lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu şi cărora le-a făcut un prim şi veritabil rechizitoriu.

– Colonel (r) Ion Mareş – pe atunci maior, cel care, împreună cu lt. col. Dinu, locţiitorul comandantului Securităţii Judeţene, i-a preluat pe cei doi de la sediul Miliţiei pentru a fi duşi în UM 01417.

– Locotenent colonel (r) Ion Ţecu – pe atunci căpitan, a pregătit preluarea de către armată a celor doi şi, cu maximă precauţie şi în deplină conspirativitate, i-a condus în locul de detenţie din cazarma UM 01417.

General (r) Andrei Kemenici – pe atunci colonel, şeful garnizoanei Târgovişte şi comandantul UM 01417.

– Locotenent colonel (r) Ion Boboc – unul dintre cei doi ofiţeri (al doilea fiind Stoica Iulian) care au stat permanent, clipă de clipă, în aceeaşi cameră cu soţii Ceauşescu, în toate cele 3 zile şi 4 nopţi petrecute de aceştia în cazarma de la Târgovişte.

– Maior Marian Apostol – în decembrie 1989 locotenent-major, comandantul subunităţii care a luat sub control Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne (Securitatea şi Miliţia). Plutonier Andrei Osman – şofer, a participat la „ridicarea“ soţilor Ceauşescu de la Centrul de Protecţia Plantelor.

Ion Enache: “După aproape o jumătate de oră, un alt cetăţean care venise la Inspectorat şi care mă cunoştea mi-a spus: „Am dat de un mare necaz. I-am luat pe soţii Ceauşescu de la Văcăreşti, i-am dus la (Centrul de- n.red.) Protecţia Plantelor şi i-am lăsat acolo” Colegul meu, Paisie, a ieşit cu mine din birou şi a spus: „Hai Gică, să-i prindem noi”. Am mers la garaj, am luat maşina dotată cu radar şi am plecat spre sediul Centrului de Protecţie a Plantelor. Acolo, ne-a întâmpinat femeia de serviciu, care ne-a confirmat că soţii Ceauşescu se aflau în sediul Centrului.

Intrând în holul clădirii, am văzut-o pe Elena Ceauşescu stând rezemată de uşa biroului directorului. Am prins-o de braţul stâng, iar Ceauşescu (Nicolae – n. red.) – aflat în biroul directorului, a făcut câţiva paşi spre noi şi ne-a întrebat: „Cine sunteţi voi, cetăţeni ai R.S.R? Aţi venit să arestaţi un şef de stat?”

I-am răspuns: „Suntem de la Miliţie. Cetăţenii au aflat că sunteţi aici. Ei sunt împotriva dumneavoastră. Noi vrem să vă asigurăm protecţia şi vă rugăm să mergeţi cu noi”. El a făcut un pas înapoi, în timp ce directorul Centrului ne tot făcea semne să tăcem, dar noi i-am spus că ştim ce facem.

I-am urcat (pe soţii Ceauşescu – n. red.) în maşina dotată cu radar. În ajutorul nostru venise un alt coleg, Osman, cu un ARO, cu care am stabilit să fie antemergătorul nostru, fără a stabili, însă, traseul. Ştiind că în oraş este forfotă, am luat-o pe variantă, ca să evităm aglomeraţia.

În apropierea Combinatului de Oţeluri Speciale era staţionat un camion din care coborau mai mulţi cetăţeni. Trecând pe lângă ei, i-am auzit spunând: „Uite-i, sunt în maşina albă!”La ieşirea din Municipiu, am comunicat prin staţie că cei doi pioni principali sunt la mine în maşină şi am cerut să mi se ordone ce am de făcut. Ştefan Conţ: Deci, în jurul orei 17,30, vine Săftoiu, din echipa lor, şi zice: „Tovarăşul colonel, am să vă raportez ceva confidenţial”.

Eu eram în biroul lui Dureci, al comandantului. Stăteam pe scaunul lui, şi îmi spune: „E ceva confidenţial”. I-am dat pe ăia afară – era acolo Sabău, care acum este reprezentantul Ministerului de Interne în Franţa, Avramescu, Atanasiu, care a fost şef de Poliţie la Dâmboviţa, mai târziu. I-am dat, deci, afară şi el îmi zice:

– „Ştiţi că Ceauşeştii sunt în curte!”

– „Unde sunt, măi?”, îl întreb eu.

– „Păi, sunt în maşina lui Enache”.

– „Hai la Dispecerat să luăm legătura cu ei”, zic eu.

N-am mai luat legătura, că Enache şi Paisie erau cu ei şi i-au băgat în birou. După ce i-am băgat (în birou – n. red.) pe Ceauşeşti, m-am dus la domnul căpitan Apostol, care era la comandă din partea Armatei, şi i-am spus să nu îi mai caute armata, pentru că sunt la noi în birou. Ştefan Conţ: La 18,10, deja, am scăpat de ei. Pe la 17,30, deci, în perioada asta. Percheziţia a durat vreo 7- 10 minute, după care…

Ştefan Conţ: –am dat lui Paisie, ca şi stilourile (lui Ceauşescu – n. red.). Deci, se termină percheziţiaTelefoanele sunau. Când sunau telefoanele am zis că să-i luăm şi să-i ducem în partea ailaltă.Eu l-am dezbrăcat de palton pe Ceauşescu, atunci, în momentul ăla, când i-am spus. Ştirbescu a luat-o pe ea în primire. A căutat-o prin genţi. După ce l-am dezbrăcat pe Ceauşescu de palton şi de haină, l-am pipăit de sus până jos, i-am scos ceasul de la mână, apoi i l-am dat înapoi.

Ceauşescu a simţit. Zice: „Cine sunteţi voi? Eu sunt preşedintele vostru, mă, sunt secretarul vostru general, mă. Sunt comandantul vostru suprem, mă. Cine sunteţi voi să mă arestaţi?”

Locotenent colonel Conţ spune: „Mă numesc locotenent colonel Conţ, din partea Ministerului de Interne, de la Miliţia Judeţeană Dâmboviţa. Dânsul se numeşte căpitan Boboc Ion, de la unitatea militară 1378“, după cum, pare-mi-se, a completat Boboc. „Dânsul se numeşte Ştirbescu, iar dânsul Ionescu, care sunt reprezentanţii maselor populare”, adaugă Conţ. Ceauşescu rămâne surprins.

Eu dau cu capul spre căpitanul Boboc, ca să trecem la percheziţie. La Ceauşescu se duce lt. colonel Conţ şi plutonier Paisie. La Elena se duce Enache. Eu nu exagerez. Eu vă spun aşa cum a fost.

Intervine Elena: „Pentru ce să îmi faceţi mie percheziţie şi soţului?” Îi răspund eu:

„Doamnă, ca să nu aveţi obiecte dubioase asupra dumneavoastră”. „Nu am”, zice ea. Repede deschide o geantă în care avea medicamente atât pastile, cât şi injectabile. Mai avea într-o gentuţă mai mică ruj, oglindă, pieptăn, ce are de obicei o femeie. La percheziţia corporală nu li se găseşte absolut nimic. Nici la Ceauşescu, nici la Elena.

În continuare ajung la Ceauşescu, locotenent colonel Conţ îi dă paltonul jos, se uită la rever, bagă mâna în buzunar, scoate o agendă, mi-o prezintă. Mă uit pe ea, o răsfoiesc. Din costum, îi mai scoate o agendă, ceva de mărimea unei brichete, era maro, cu ceva sculptat pe ea – ulterior m-am gândit să nu fie vreun emiţător –, un ceas, o batistă şi două stilouri.

Ceasul i-l dă înapoi, şi-l pune la mână, stilourile au rămas pe masă, răsfoiesc şi a doua agendă. Se vedea ruptă o filă, două… s-ar putea să fi fost chiar trei. Dar, cu ochiul liber, la vederea mea, nu am putut vedea ce este în agendele alea. Putea fi scris cu cerneală simpatică, care nu vezi scrisul decât cu un aparat special.

În continuare, ele rămân pe masă, şi se deschide uşa şi apare pe uşă domnul colonel Mareş, dă bună seara, şi zice: „Tovarăşe preşedinte, să ştiţi că noi vă asigurăm protecţia”. (Mareş – n. red.) era îmbrăcat în ţinuta militară de război. Mai urâtă, ştiţi.

– „Da cine mai eşti şi tu, măi?” – întreabă Ceauşescu.

– „Tovarăşe preşedinte, sunt maiorul Mareş, de la unitatea militară 01378” – s-a prezentat el. Şi s-a aşezat şi el în rândul în care eram noi.

Lorin Fortuna: Dumneavoastră, mai devreme aţi spus că îi comunicaseţi că nu mai este preşedinte. V-aţi citat pe dumneavoastră ca martor. Cotinuaţi mai departe ca şi cum vă adresaţi preşedintelui ţării?! Şi ce spuneţi dumneavoastră, şi ceilalţi, arată că ceva nu este în regulă.

Petre Ştirbescu: Păi nu e în regulă. Dumneavoastră credeţi că, dacă eraţi în locul meu, îi vorbeaţi altfel?

Lorin Fortuna: I-aţi spus, sau nu, că nu mai este preşedinte?

Petre Ştirbescu: Cum să nu? Doar a fost acolo. „Sunteţi la dispoziţia maselor populare”.

„Din dispoziţia cui?”, întreabă el.

Am luat iar legătura cu domnul Kemenici să trimită escortă să-i ia. Eu am intrat în bi-roul locţiitorului, între timp a venit Dureci, care m-a întrebat: „ Unde sunt, Fănică? ”.

Am mai primit telefoane, adică sunt multe amănunte din astea, dacă vreţi vi le pot relata,

dar cred că sunt nesemnificative. Am primit telefoane de la Dureci, de la Bâlă, locţiitorul şefului Miliţiei judeţene, cărora le-am zis să vină încoace, că trebuie să luăm o măsură, ceva. Au fugit de răspundere, ce să mai zic. Ştefan Conţ: Eu am spus cam tot ce trebuia. Percheziţia a fost făcută de mine, de Ştirbescu, de Enache şi Paisie. Cred că eu trebuie să închei cu anunţarea la Garnizoana Târgovişte a arestării lui Ceauşescu şi solicitarea acestei escorte. Că mi-a dat-o domnul general Kemenici, şi s-a prezentat domnul colonel Mareş, care a venit şi i-a luat. Acolo, în curte, era un ARO alb cu patru uşi. Uşile erau deschise. Se urcă Nicolae Ceauşescu, se urcă Elena, se urcă Paisie, se urcă maiorul Mareş, în faţă. Iar eu, ocolesc maşina, ca să văd cine se urcă la volan. Mă aşteptam să urce Enache.

Apare locotenent colonelul Dinu. Eu nu ştiam ce aranjamente se făcuseră. Pun mâna pe volan şi zic: „Ce-i cu dumneata, ce cauţi aici?”. Colonelul Dinu era ofiţer de securitate, adjunctul comandantului securităţii. Veniseră miliţieni şi securişti, îmbrăcaţi în civil, şi înconjuraseră curtea. Mie mi-era frică ca nu cumva să-mi scape. Că dacă îmi scăpau, vă daţi seama ce aş fi păţit! Mi s-a ridicat sângele în cap, dar sunt de acord să plece. Dar le spun să fie atenţi unde îi duc, că: „De mine nu scăpaţi nici în gaură de şarpe”.

„Îl ducem la unitatea militară”, zic ei.

„Bine”.

„Lasă-ne să plecăm mai repede că cine ştie cine mai intervine şi nu mai putem pleca de aici”.

În spate mai era o maşină şi întreb: „Măi, care mergeţi cu mine ca să urmărim maşina”. Ne-am suit în maşină, dar nu am avut cheie cu ce să o pornim. Nu am găsit la cine erau cheile şi am ieşit la poartă, măcar să ştim încotro o iau. Au luat-o la stânga, pe drumul cel mai scurt, spre unitatea militară. Dar, tot pe acolo exista un alt drum care ducea la autogară, pe unde puteau să îi ducă de nu le mai dădeam de urmă, spre Voineşti.

Urc repede sus şi ajung la căpitanul Apostol Marian. Era în biroul inspectorului şef, acolo unde organizaserăm noi conducerea Revoluţiei de la Inspectorat. Îi transmit domnului Apostol că l-am predat pe Nicolae şi s-au dus Mareş şi alţii cu el pentru a-l preda la unitatea militară. Îi spun căpitanului Apostol să se intereseze să afle dacă au ajuns (la unitatea militară – n. red.), că dacă nu, să-i luăm urma şi să vedem ce avem de făcut. „Trimiteţi acolo un soldat sau un ofiţer”, îi zic. A trimis un ofiţer, care s-a întors după 10-12 minute. Vă daţi seama în ce criză eram eu în timpul ăsta. Ne aduce răspunsul: „A ajuns pe mâini bune. L-a preluat colonelul Kemenici la ora 18:30“

Ceauşescu la Târgovişte

22-25 decembrie 1989

CAIETELE REVOLUŢIEI

25 decembrie, ora 14.50: în urma unui proces care a durat mai puţin de o oră, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt condamnaţi la moarte prin împuşcare, de către un complet de judecată alcătuit din câţiva reprezentanţi ai CFSN. Sentinţa este executată imediat.

PUCIUL.

La ora 9:30 22 decembrie Victor Stanculescu si-a pus piciorul in ghips.

La ora 10:00 Victor Atanasie Stanculescu s-a intors la Ceausescu la chemarea acestuia la Comitetul central al PCR, si a fost numit de acesta ministru al aprarii nationale in locul lui Vasile Milea, care se sinucisese.

si a raportat ca unitatile sunt pe drum si vor ajunge, “sper, la timp”, dar presiunea in piata a crescut si trebuie sa vedem ce solutie avem, parerea mea este ca “”Mai bine ar fi sa plecati din sediu!””. “”Cum sa plecam, cu ce?”” “”Singura varianta care este posibila acum, ma gandesc, este cu elicopterele””, nestiind ca pe acoperis, de fapt, nu era spatiu deschis, ci erau antene, pe care Securitatea a trebuit sa le darame ca sa poata sa aterizeze un elicopter. Ceausescu l-a intrebat: “”In cat timp vine elicopterul?””. Stanculescu : “”Daca aprobati, vine intr-un sfert de ora!”” A fost de acord.

(Ora) 10:11 – col(oana) de la IMGB – Ap. Patriei, imense – blocat la jumatatea distantei, la 300 m de Oraselul Copiilor – lt. col. Costache.

(Ora) 10:30 Lt. col. Costache. Pantelimon, Muncii, Socului, Catelu, grupuri imense de la 23 Aug. – scandeaza.

(Ora) 10:35 – c. amiral P. George si col. Costin – sa se parlamenteze cu demonstrantii, la care sa se spuna ca se retrag in cazarma.

(Ora) 10:40 – Toate unitatile parlamenteaza cu demon strantii ca se intorc in cazarma.

(Ora) 11:15. Strada Baceni – Obor, Dimitrov, Republicii, M.Eminescu, coloane.

R7Mc. este solicitat sa intervina, “nu se aproba”.

Vineri, 22 decembrie 1989, ora 11:40.

La aceste ore Nicolae Ceausescu era in sediul CC, inca secretetar general al PCR si comandant suprem

La ora 12:08 Ceausistii au evadat pe fereastra de la etajul 6. sotii Ceausescu parasesc capitala la bordul unui elicopter pilotat de Vasile Malut, impreuna cu Emil Bobu si Manea Mane

Fac o scurta escala la Snagov, dupa care isi continua drumul spre Targoviste,Dupa ce ii abandoneaza pe Emil Bobu si Manea Manescu, sotii Ceausescu se urca din nou in elicopter la ora 13:05, ordonandu-i pilotului Vasile Malutan (decedat in 1995 intr-un stupid accident aviatic) sa-i duca spre Tîrgoviste. Speriat de misiunea ce-i revenise, pilotul ii debarca inainte de localitatea Titu, sub pretextul ca pot fi reperati de la sol si pot fi oricand doborati. Dupa ce reusesc sa captureze un automobil Dacia, condus de un medic din Gaesti, cei doi comanda sa fie dusi la Targoviste. Masina se defecteaza, astfel ca in comuna Vacaresti este oprita o alta Dacie, al carei proprietar ii conduce si ii lasa la Institutul pentru Protectia Plantelor din Targoviste la ora 14:30, unde, dupa nici o ora (15.30), sosesc doua masini ale militiei (Constantin Paisie)

Maior Ion Enache – În decembrie 1989, sergent major. A preluat, împreună cu sergentul major Constantin Paisie, cuplul Ceauşescu de la Centrul pentru Protecţia Plantelor la ora 14,30 şi l-a protejat, în pădurea Răţoaia, până la lăsarea întunericului, când a fost adus în sediul Miliţiei Judeţene.

Ion Tecu confirma ca intre orele 14 si 17, militarii si securistii au inceput sa evacueze cladirea inspetoratului, in Goia si Barbu. Scurta vreme dupa 6 seara cuplul a fost transportat la garnizoana militara. Victor Stanculescu a aflat de la generalul Andrei Kemenici la ora 17:00 ca sotii Ceausescu sunt in mina generalului Kemenici. Iliescu a aflat in ziua de 23 decembrie 1989 spre dimineata. (Generalul Victor Stanculescu a dat ordin ca sotii Ceausescu sa fie arestati fara sa se consulte cu Ion Iliescu, asta inseamna LOVITURA DE STAT MILITARA, mai ales ca securistii si militienii nu stiau ce sa faca doar cu sosirea armatei , normal la ordinea generalului Victor Atanasie Stanculescu – intr-un interviu Generalul Andrei Kemenici a confirmat. CITAT: ”Andrei Kemenici: am primit ordin de la comandantul Armatei, Gheorghe Voinea sa-l caut pe Ceausescu si sa-l retin pentru al preda natiunii , l-am arestat la 22 decembrie la ora 18:30 – Stiu ca de la Snagov s-au dat telefoane la Pitesti, la Constanta, la Slatina, la Targoviste. – deci inca o dovada ca dupa plecarea ceausistelor din acoperisul CC, cu elicopterul spre Snagov, s-a continuat programul loviturii de stat impotriva lui Ceausescu de la Stanculescu si Securitate)
De ce credeti ca au disparut documentele procesului lui Ceausescu?
Andrei Kemenici: (citeste interviul) Pentru ca erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au batut la masina dupa aceea, la Bucuresti. Daca dosarul procesului nu disparea, intrau cu totii în puscarie.

Maiorul Ion Tecu declara: “Din 22 decembrie, ora 18,30, si pina pe 25 decembrie, ora 14:50, cind a avut loc executia, ei n-au parasit acest perimetru al cazarmii”
Prin ordinul transmis la ora 13:30 (nota telefonica nr. 39)generalul Stanculescu il deposedeaza oficial pe Ceausescu din functia de comandant suprem, ordonand Armatei sa nu mai execute decat ordinele ministrului Apararii.

Florin Velicu era la ora 13:05 in biroul lui Ion Iliescu.

La ora 14, căpitanul de rangul I Emil Cico Dumitrescu s-a adresat din studioul 4 al Televiziunii: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm”. Peste circa o jumătate de oră, Ion Iliescu a venit la Televiziune, unde a fost salutat cu entuziasm de Teodor Brateş, coordonatorul emisiei din studioul 4, care transmitea revoluţia română în direct. Ion Iliescu a luat cuvântul în jurul orei 14.45 şi, după ce a salutat înlăturarea dictatorului Ceauşescu, a apreciat: „Poporul nostru trebuie să dea dovadă de maturitate în aceste momente, să ne putem reorganiza pe baze democratice. Vom constitui în cursul acestei zile un Comitet al Salvării Naţionale, care să înceapă să pună ordine”. El a cerut ca la ora 17 „toţi cei responsabili care se pot angaja în această operă constructivă” să vină la Comitetul Central: „Trebuie neapărat să ne reorganizăm, într-un Comitet de Salvare Naţională. Să elaborăm un program de acţiune”

Ion Iliescu – Jurnalul National 18 – 02 – 2009: “Cândva, se lansase o întrebare retorică, cu tâlc: “De ce nu s-a tras asupra balconului, atunci când vorbeau unii din viitorii lideri ai CFSN?”, lăsând să planeze o suspiciune, omiţând conştient faptul că din balcon s-a vorbit mai devreme ( eu – în jurul orei 17:00-17:30), în timp ce diversiunea militară a apărut după ora 18:30″.

Dupa ora 13:30 (estimarea veridica este 13:40-13:45), contactat de Ion Iliescu, generalul Stanculescu il cheama pe acesta la MApN, ii ofera protectie si il recunoaste ca succesor al lui Nicolae Ceausescu. In scurt timp, Ion Iliescu va fi contactat si de colonelul Gheorghe Ratiu, din partea conducerii Securitatii.

La ora 16:10 a zilei de 22 decembrie 1989, Ion Iliescu era recunoscut ca succesor al lui Nicolae Ceausescu si sprijinit de Armata, Ministerul de Interne si Securitate.”

În jurul orei 18:00 cuplul Ceauşescu este luat şi depus (arestat) într-o unitate militară din Târgovişte oridul la dat generalul Victor Atanasie Stanculescu.

Dupa fuga sotilor Ceausescu din cladirea CC la 22 decembrie ora 12:08 – 1989, generalul Victor Stanculescu a dat Lovitura de stat, si a transmis telefonic, la ora 13:30, Ordinul nr. 38 care prevedea urmatoarele: “Unitatile militare de pe intreg teritoriul tarii se retrag in cazarmi, in ordine si calm, fara a se lasa provocate, dezarmate sau dispersate. Unitatile militare care sunt angajate in fata sediilor comitetelor judetene de partid vor calma spiritele, fara sa traga, dupa care se retrag in cazarmi. IÎn unitati se va organiza apararea cazarmilor si a tuturor obiectivelor militare.

Ion Ilescu: “Dupa miscarea de protest de la Brasov, s-au intensificat masurile de supraveghere. “Filajul” care ma urmarea a inceput sa se desfasoare la vedere, fara nici un fel de jena 3 echipaje (in masini “Dacia”) ma urmareau permanent, 24 de ore din 24 : 2 insotindu-ma permanent, in toate deplasarile, a treia, supraveghind casa noastra si deplasarile sotiei Acest filaj a durat până în ziua de 22 decembrie, ora 11.00, când colegi din Editură m-au anunţat că cele două echipaje care mă însoţeau au dispărut din parcarea de lângă “Casa Scânteii” (unde, la et. VII se afla Editura Tehnică).

Ovidiu,

Ion Iliescu: “Am raspuns la aceasta intrebare in tot ceea ce am scris. Eram director la Editura Tehnica. Ma aflam in perioada in care “filajul” efectuat asupra mea functiona la vedere . trei echipaje (Dacii) ma urmareau permanent; doua ma urmareau pe mine, peste tot, unde ma deplasam, a treia supraveghea casa si o urmarea pe sotia mea. Filajul a continuat pana in dimineata zilei de 22 decembrie. La ora 11, un colaborator mi-a comunicat ca ambele Dacii din parcarea de langa cladirea Casei Scanteii, care ma insotisera de dimineata, au disparut din parcare.

In dimineata zilei de 17 decembrie ma aflam in editura. Unul dintre colaboratori, redactor al unei carti care se afla sub tipar la tipografia din Timisoara, dand telefon ca sa se intereseze de mersul tiparirii cartii, nu a reusit sa discute mai mult de cateva cuvinte, pentru ca a auzit zgomote, iar apoi s-a intrerupt legatura telefonica. De unde am dedus amandoi ca la Timisoara se desfasurau lucruri foarte grave. Restul il gasiti in cartea “Revolutie si reforma”.

De la Televiziune in jurul orei 15:30 dus cu o masina insotit de Florin Velicu, si generalul Andrei Militaru (primul sef de cabinet a lui Ion Iliescu – coleg de atunci cu el la Editura Tehnica), Iliescu s-a deplasat la Ministerul Apararii Nationale, unde a discutat cu generalul Stanculescu. Ulterior, Iliescu avea sa precizeze: „El ne-a oferit gazduire si primele informatii. Mi-am dat seama ca singura institutie pe care ne puteam sprijini, in conditiile acelea, era Armata. Acolo exista si reteaua speciala de telefonie, care acoperea intreg teritoriul Romaniei”. Generalul Victor Stanculescu avea sa redea acest moment astfel: „un TAB la Televiziune sa aduca pe cei de acolo, intrucat le pot asigura protectie la Ministerul Apararii NationaleI-am spus lui Sergiu Nicolaescu ca ii trimit . Si atunci au venit la M.Ap.N. si Iliescu si Nicolaescu, cu Voican si cu inca unul, care asa tot umbla cu automatul de gat, Montanu, iar aghiotantul le-a spus: Atunci m-a intrebat Iliescu: si eu i-am spus: „ Generalul Stanculescu aprecia ca

Mihai Montanu: “Pe 22 decembrie am ajuns la sediul MApN, in jurul orei 16:00.In biroul generalului Milea, fostul ministru al Apararii, era foarte multa lume. 90% erau militari si doar cativa erau civili. Acestia erau Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Florin Velicu, primul sef de cabinet al lui Iliescu, coleg atunci cu el la Editura Tehnica, care il adusese pe Iliescu cu masina. Aici avea loc o discutie. Dupa ce s-a terminat, toata lumea s-a ridicat sa plece deoarece fiecare primisese cate o sarcina pe linia lor. Militarii pe linia lor militara. Civilii toti in carca lui Iliescu urmau sa plece in sediul CC-ului pentru a vedea ce se intampla acolo. Se auzea ca in CC se formeaza nu stiu cate guverne. Guvernul Verdet, Guvernul Dascalescu, x, y, z, fiecare civil mai cu tupeu organiza dupa capul lui guverne. Atunci cand lumea dadea sa iasa din incaperea de la MApN, Iliescu a zis: “Stati asa! Cine ramane aici din partea revolutionarilor sa raspunda de activitatile militare?”. Ceea ce practic denota, zic eu.”

Ion Iliescu : – “Nu aceasta e esenţial. Nu m-am dus singur. Era o agitatieaţie generala explicabila de entuziasm, era o atmosfera generala de euforie, de bucurie.. Apoi, am revenit la etajul 7, mi-am strans lucrurile, mi-am luat ramas bun de la colegi; am coborat, mi-am luat masina, am dus-o acasa… Au plecat atunci mai multi, împreuna cu mine, vreo cinci masini m-au insotiitoţit pana acasa. Printre ei, colegi din Editura si alti cativa din Ministerul Culturii. M-am dus acasa, mi-am lasat masina, i-am spus sotiei ca ma duc pre Televiziune. Unul dintre prieteni (Florin Velicu) m-a luat cu masina lui pana la Televiziune. Se cunoaste aparitia mea la Televiziune”.

Ovidiu trage concluzia ca : intrucat am fost urmarit de Securitate (filat chiar in timpul revolutiei la TVR) pana la 11 dimineata, in ziua de 22 decembrie 1989, eu “nu am putut participa la revolutie!”.

Ion Iliescu: “Fuga lui Ceausescu, ca urmare a presiunii miscarii populare si mai ales, a revarsarii masive a coloanelor de muncitori de la periferia capitalei – a fost inceputul si nu sfarsitul Revolutiei Romane!

Momentele decisive pentru transformarea unei revolte populare in revolutie sunt – aparitia unui Program al Revolutiei (acesta a fost continutul COMUNICATULUI CATRE TARA AL CFSN – cu cele 10 puncte programatice – prezentat public la Televiziune, in noaptea de 22 decembrie1989 ) si – structurarea unei noi puteri (acesta a fost Consiliul Frontului Salvarii Nationale).

In comunicat se afirma clar : “Din acest moment se dizolva toate structurile de putere ale clanului Ceausescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat si institutiile sale isi inceteaza activitatea, intreaga putere in stat este preluata de Consiliul Frontului Salvarii Nationale”).

Interlocutorul ma intreaba cum am reusit sa intru in cladirea CC care era pazit de armata. Daca am cerut pentru aceasta aprobarea generalului Victor Stanculescu ?!!

Sediul nu era pazit de armata. El fusese ocupat de demonstranti. Deoarece se crease o mare aglomeratie, portile de intrare erau protejate de grupuri de tineri constituite ad-hoc. Ei m-au si ajutat sa patrund in sediu si apoi sa ajung pe balcon, de unde m-am adresat celor adunati in Piata.Generalul Victor Stanculescu nu era in masura sa dea aprobari sau dispozitii civililor participanti la Revolutie. Meritul sau este acela ca a inteles esenta evenimentelor si s-a pus in slujba Revolutiei.

Raporturile noilor structuri de putere cu armata sunt explicit exprimate in COMUNICATUL CFSN: “Lui(CFSN) i se vor subordona Consiliul Militar Superior, care coordoneaza intreaga activitate a armatei si a unitatilor Ministerului de Interne”.

Ion Iliescu:“Plenul Consiliului, intrunit pe 27 decembrie, a ratificat acest fapt prin desemnarea intregului sau birou executiv (presedinte, vicepresedinti, secretari si membri), desemnand, in acelasi timp, pe primul ministru si alti membri al guvernului. Asupra tuturor acestor lucruri m-am referit, la vremea respectiva, atat in discutia cu Comisia Senatoriala care a aparut in volumul “Revolutia traita”, ca si in volumele “Revolutie si reforma”, “Revolutia Romana”, “Momente de istorie” vol.I. –

Desfiintarii Constitutiei Romaniei din 1965 – Adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991. Apărută în Monitorul Oficial Nr. 233/1991.

La ora 14, capitanul de rangul I Cico Dumitrescu s-a adresat din studioul 4 al Televiziunii: Rog pe tovarasul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, sa vina la Televiziune! Trebuie, tovarasi, sa ne organizam”. Peste circa o jumatate de ora, Ion Iliescu a venit la Televiziune, unde a fost salutat cu entuziasm de Teodor Brates, coordonatorul emisiei din studioul 4, care transmitea revolutia romana în direct. „Stimati telespectatori, avem marea bucurie de a gazdui, aici in studio, pe Ion Iliescu. Domnul Iliescu este fiul unui revolutionar, unui patriot, el insusi patriot”.

Ion Iliescu a luat cuvantul in jurul orei 14.45 si, dupa ce a salutat inlaturarea dictatorului Ceausescu, a apreciat: „Poporul nostru trebuie sa dea dovada de maturitate in aceste momente, sa ne putem reorganiza pe baze democratice. Vom constitui in cursul acestei zile un Comitet al Salvarii Nationale, care sa inceapa sa puna ordine”. El a cerut ca la ora 17 „toti cei responsabili care se pot angaja in aceasta opera constructiva” sa vina la Comitetul Central: „Trebuie neaparat sa ne reorganizam, intr-un Comitet de Salvare Nationala. Sa elaboram un program de actiune”. Asadar, inca de la prima sa aparitie publica, Ion Iliescu s-a comportat ca un lider politic, hotarat sa-si asume raspunderea organizarii Romaniei pe baze democratice.

De precizat ca generalul Nicolae Militaru i-a dat lui Teodor Brates numarul de telefon a lui Iliescu ca sa-l contacteze, vezi mai jos, asta inseamna ca G. Militaru se afla in jurul orei 13:00 la televiziune

Interviu cu Stanculescu la B1TV

Ion Cristoiu: Dumneavoastra cand ati stiut precis ora, daca mai tineti minte din dupa-amiaza de 22 ca sotii ceausescu sint la Targoviste in mina lui Kemenici?

Generalul Victor Stanculescu: In momentul cand Andrei Kemenici (Colonel seful Garnizoanei de la Targoviste)mi-a dat telefon.

Ion Cristoiu: Cand?

Victor Stanculescu: cred ca la 17:00.

Ion Cristoiu: Seara?

Victor Stanculescu: Da, seara in 22. Iliescu a aflat in 23 decembrie 1989 spre dimineata.

Victor Stanculescu: Si i-am spus lui Kemenici – Kemenici e singuru unitate care n-ai forte, si i-am trimis o companie de tancuri de la Batalionul de tancuri din zona, si o companie de vanatorii de mici, si i-am intarit apararea lui.

Interviu cu generalul Nicolae Militaru

Ce s-a întâmplat când aţi ajuns la Televiziune?

Generalul Nicolae Militaru: Când eu am ajuns acolo, Iliescu nu sosise Am rugat pe cineva din Televiziune să-l sune şi i-am dat numărul de telefon:180630 Nu ştiu dacă i s-a telefonat, însă, la scurt timp după aceea, l-am văzut în emisiune. Ne-am întâlnit, ne-am îmbrăţişat…De acolo am plecat la MApN şi apoi la sediul CC unde am rămas toată noaptea”

Este Gelu Voican răspunzător de executarea clanului Ceauşescu?

Generalul Nicolae Militaru: Nu vreau să ies la limitele adevărului şi nici să spun ceea ce nu cunosc. Hotărârea de a avea loc procesul s-a luat în seara lui 24 decembrie, în incinta MApN. Nu am participat la şedinţă. În schimb, ştiu că generalul Stănculescu a organizat totul: elicoptere, tribunal, procuratură. În dimineaţa de 25 decembrie, am fost informat că va avea loc procesul. Nu mai reţin cine m-a întrebat. “Ai ceva împotrivă să se ţină astfel procesul?” Bineînţeles că nu am avut nimic împotrivă. Când s-au întors seara de la proces, Stănculescu mi-a şoptit la ureche “Am pierdut pachetele”.Era vorba (aveam să aflu mai târziu) de cadavrele celor doi Ceauşeşti”
–––––
Interviu cu generalul Andrei Kemenici

Puşa Roth: Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost judecaţi, au fost condamnaţi la moarte de un tribunal constituit din oameni care făceau această meserie.

Andrei Kemenici: Meseria lor, într-adevăr. Mă puneţi într-o situaţie foarte complicată. Şi m-aţi luat şi prin surprindere. Oamenii aceştia erau de meserie, dar ei, istoria încă nu spune că trebuie să aibă şi ei nişte circumstanţe. Dar vreau totuşi să le dau o circumstanţă atenuantă acestor oameni, eu i-am văzut, doamnă, cum le tremurau pantalonii, în holul comandamentului militar, unde au fost adunaţi după coborârea din elicoptere. Voican Voiculescu le-a spus aşa, şi vă rog să reţineţi că asta însemnă că ei nu ştiau: «Cei doi terorişti pe care îi judecaţi astăzi, acum, sunt Nicolae şi Elena Ceauşescu.» Întâi a fost o linişte mormântală, erau toţi acolo, erau vreo 15 inşi şi asistenţa, au rămas toţi înmărmuriţi. Şi începuseră să tremure. Atunci s-a greşit, zic acum, aşa cum sună proverbul: «După război mulţi viteji se arată.» Dacă se punea întrebarea: «Cine vrea să judece?», mulţi sau poate majoritatea ar fi vrut să judece. Dar a fost un şoc. Ei, ştiţi cum a sunat enunţul următor? «Aveţi 15 minute – gândiţi dumneavoastră, 15 minute!. domnul Voican Voiculescu zice: «Aveţi 15 minute să scrieţi acolo tot ce aveţi nevoie pentru procesul acesta.» Apoi domnul general Stănculescu îmi spune să-i repartizez într-o cameră ca să fie linişte, ca să-şi facă oamenii ce trebuia să facă, unul acuzarea, celălalt apărarea. În fine, domnul Voican Voiculescu adaugă: «Aveţi acest timp scurt pentru că e clar, ăştia au fost nişte criminali. Să nu le daţi posibilitatea să se apere, să fiţi duri, pentru că trebuie să terminăm într-un timp foarte scurt cu aceşti oameni”

Puşa Roth: Se spune, domnule general Kemenici, că la Târgovişte ar fi fost sosia lui Ceauşescu…

Andrei Kemenici: E o prostie! Eu am ordinul de zi pe unitate în care scrie că au fost 1237 de oameni, iar din aceştia, cam 550 – 600 au văzut această execuţie. Vă spun categoric, fiindcă aceştia erau oamenii. Aproape 300 erau în comandament, comandament care s-a transformat în, nu zic tribunal, că în tribunal mai vorbeşte unul cu altul, în biserică pentru că acolo nu se vorbeşte. Era o linişte desăvârşită la cele două niveluri, la parter şi la etaj. Erau în cazarmă vreo 100 –150 care, la fel, nu s-au mişcat din loc, erau şi în dispozitiv, după clădiri etc. Eu nu le-am spus, pentru că oricare, care avea ceva cu Ceauşescu aşa cum am avut şi eu dar nu am spus la nimeni, putea să facă vreun gest. Au ascultat toţi, fiindcă nu au ştiut ce se va întâmpla. Lumea se uita în sus şi a văzut 5 elicoptere, a văzut cum două au aterizat pe terenul unde făceam adunarea zilnic, dimineaţa şi seara. Toţi oamenii erau cu ochii pe cer, pe aceste două elicoptere şi până au aterizat jos, toţi erau curioşi ce se întâmplă.Atunci eu m-am dus cu un transportor blindat la elicopter. N-au vrut să-i ia de acolo pe cei doi – înţelegerea aşa a fost – şi asta e de o gravitate extraordinară. Eram colonel, comandant de unitate, comandant de garnizoană. Nu puteam fi minţit ca ultimul trecător de pe stradă. Înţelegerea era că vin cu două elicoptere şi că îi iau de aici pentru proces, ăsta a fost crezul meu, patru zile şi trei nopţi

Interviu cu militeanul Constantin Paisie

Constantin Paisie, militianul care s-a aflat alaturi de Nicolae si Elena Ceausescu la Targoviste, povesteste cum au ajuns cei doi in cladirea Inspectoratului de Politie si, mai apoi, la unitatea militara din oras.

V-a spus colonelul Cont sa-i insotiti si dumneavoastra pe Ceausesti in unitatea militara?

Da. Mi-a dat aceasta dispozitie. Mi s-a adresat astfel: “De ce sa mearga colonelul de Securitate Gheorghe Dinu cu Ceausestii in garnizoana? Nu, trebuie sa te duci si dumneata, mergi si dumneata cu ei”.Cum sa va spun, eu oricum ma duceam cu cei doi Ceausescu. Si eu voiam sa merg. Nu stiu, poate instinctul. Fiindca eu m-am urcat in ARO, cred ca printre primii. De fapt eu il tineam pe Ceausescu tot timpul de brat si deci era de fiecare data langa mine. Nimeni nu s-a impotrivit urcarii mele in ARO. Cum s-a urcat Ceausescu, eu m-am urcat langa el.Intre Militie si Unitatea Militara erau cam o mie de metri maxim. Cand am ajuns in fata unitatii militare, ofiterii de armata au dispus deschiderea portilor. Am intrat, si chiar la intrare, pe scari, a aparut comandantul unitatii, colonelul Kemenici Andrei, care i-a dat raportul lui Ceausescu: “Domnule presedinte, sunt comandantul garnizoanei…”, dupa formulele de atunci, cu emotie, asa i-a dat raportul, asigurandu-l ca se afla sub protectie si nu mai stiu ce i-a spus. Si daca nu ma insel, chiar Ceausescu a salutat; colonelul Kemenici a salutat in pozitie de militar si Ceausescu a dus mana la frunte. In orice caz a dat mana cu el, dupa care ne-a poftit in sala din incinta comandamentului, in care am ramas eu si cu cei doi Ceausesti.

Concluzia:

La ora 13.30, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică, în care se menţiona: „Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi cu calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comitetelor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare”. Într-o altă notă telefonică, generalul Stănculescu preciza: „Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale”. Astfel, generalul Stănculescu a preluat asupra sa prerogativele Comandantului Suprem, care, potrivit Constituţiei aparţineau Preşedintelui Republicii Socialiste România !

Nici generalul Stanculescu, nici generalii prezenti in locul deciziei nu au facut publice detaliile preluarii puterii de catre Armata, deoarece le-a fost teama sa recunoasca gestul ce parea si grav, din punctul de vedere al conportamentului unei institutii, si periculos din punctul de vedere al imaginii.

Confuzie totala, Generalul Stanculescu a predat puterea sau i-a acordat incredere lui Iliescu nestiind unde sunt exact sotii Ceausescu, el a afirmat ca la ora 17:00 a aflat de la Colonelul Andrei Kemenici ca sotii Ceausescu sunt tinuti si protejati in unitatea militara din Targoviste la ora 18,20 au fosti tinuti la unitatea militara. Un moment foarte important, Stanculescu nu l-a trimis pe Ceausescu la Targoviste, Stanculescu nu i-a zis lui Ceausescu du-te cu elicopterul ca numai esti presedinte, eu totusi cred ca atunci cand l-a sfatuit pe Ceausescu sa plece cu elicopterul a facut-o sincer, dar vazand situatia si analizand-o a preferat sa nu-s ieie asupra lui responsabilitatea in acest fel se explica de ce l-a chemat prin telefon pe Ion Iliescu, si i-a acordat increderea in timp ce Ceausescu era inca presedinte, la ora 19:00 Stanculescu a dat ordin lui Kemenici sa-l aresteze pe Ceausescu, in acest timp Iliescu nu mai era la Stanculescu, intrebarea este de ce nu l-a chemat pe Iliescu la el dupa ce aflase unde sunt exact sotii Ceausescu? totusi exista si o logica si cred ca Stanculescu s-a ferit de Ion Iliescu si n-a avut probabil incredere, cred ca si tribunalul era ideea lui Ion Iliescu ca sa scape cat mai repede se poate de Ceausescu prin executare. Iliescu a profitat de Stanculescu. Sa zicem ca Ceausescu ajungea in alt loc si era protejat de securitate cu toata libertatea, ce facea Stanculescu? Ce facea Iliescu? nu-l putea aresta ! nu-l putea executa! trebuie de mentionat ca Ceausescu la ora 11:45 era intrebat de Stanculescu daca-i de acord sa plece cu elicopterul si sa aprobe deci era un sfat pe care Ceausescu nu l-a acceptat la inceput dar supa ce Stanculescu s-a consultat cu generalul Nagoe in CC Ceausescu nu mai avea alta alternativa decat sa accepte, Ceausescu nu a abandonat puterea, Stanculescu a dat ordin fara sa se consulte cu Iliescu, Iliescu aflase in 23 spre dimineata de la Gelu Voican Voiculescu unde sunt Ceausistii dar nu au stiut exact in ce unitate sotii Ceausescu sunt arestati, asa se explica Lovitura de stat militara, deci Ion Iliescu a preluat puterea de la Stanculescu, tot in acelasi interviu Stanculescu a declarat ca numai el stia pina la proces unde sunt arestati sotii Ceausescu cu toate ca in 24 seara Iliescu a fost la sedinta in sediul MApN in ceea ce priveste Tribunalul Militar Exceptional. Roxana Iordache intreba: “ Cum se numeşte când un fost şef de stat e executat într-o cazarmă?” Eu am zis Lovitura de stat!
–––––––––
Lorin Fortuna: Astea au fost jocurile pentru putere, la Bucureşti.

Ion Iliescu: A fost salvarea pentru ţară.

Lorin Fortuna: Aţi crezut dumneavoastră!

Ion Iliescu: Ba da! Dacă nu era procesul şi execuţia, continuau…

Lorin Fortuna: Trebuia să-l judece poporul!

Gelu Voican Voiculescu: Asta a vrut domnul Iliescu timp de trei zile. În seara zilei de 24 a cedat insistenţelor noastre, ale mele îndeosebi.

Ion Iliescu: Din seara zilei de 22 şi până în 25 decembrie au murit şi mureau oameni cu fiecare oră care trecea.

Lorin Fortuna: Nu din cauza aceasta, ci din cauză că cei din conducerea armatei au luat această decizie de a ascunde totul şi de a da drumul la acest episod al teroriştilor. Deci, toată mascarada aia a fost organizată de trupe speciale ale armatei.

General Andrei Kemenici: Domnilor, să ni se spună unde au fost ăştia (teroriştii – n. red.) că eu, în Târgovişte, nu am avut nici un pod, nici o clădire atacate. Acelea au fost diversiuni, nu terorişti.

Lorin Fortuna: Cine a făcut diversiuni?

General Andrei Kemenici: Asta trebuie să căutăm. Ceauşescu a spus „terorişti”…
vedeti si declaratia lui Constantin Paisie de mai sus.

Sa vedeti cat de prudent era Ion Iliescu, inca din 1980. In 1983 s-a incercat prima lovitura de stat.

Când aţi intrat în rezistenţa militară?

Generalul Nicolae Militaru.: Am luat contact cu această rezistenţă în 1983,prin intermediul lui Ion Iliescu.Ne întâlnisem întâmplător, la Spitalul Elias. Eu eram internat acolo, iar Iliescu venise în vizită la Walter Roman. Mai târziu, m-a căutat la telefon şi prima noastră întâlnire a fost în parcul Herăstrău. După două zile, mi-a făcut cunoştinţă cu doi oameni: Virgil Măgureanu şi căpitanul de rang I Radu Nicolae. La scurt timp, mi-am asumat sarcina să fac contractul între grupul militar al generalului Ionita şi grupul civil al lui Iliescu.

De aceea a fost lansata teza mult mai convenabila a “trecerii armatei de partea Revolutiei”.

Aceasta formula se bazeaza, in fond, pe al doilea factor, care a favorizat intarzierea cunoasterii adevarului – ignoranta in privinta terminologiei si proceselor istorice de catre majoritatea populatiei.

Doar cativa oameni avizati si educati au inteles ca orice trecere a unei Armate de partea unei revolutii se numeste lovitura de stat militara sau puci, pentru ca se face impotriva guvernului si a puterii existente si in folosul unei puteri noi, revolutionare.

Al treilea factor obliterant a fost pus in miscare prin folosirea de catre Armata a puterii preluate si a rolului decisiv avut in rasturnarea lui Ceausescu pentru a se proteja de erorile, ilegalitatile si crimele facute sub comanda generalului Milea pana atunci.

Cheia loviturii din 22 decembrie 1989 este ca generalul Stanculescu si Armata au hotarat sa sprijine grupul Iliescu si sa-i ofere puterea. Lor li s-a asociat imediat Securitatea

Când s-a pus la cale primul plan de înlăturare a lui Ceauşescu?

Generalul Nicolae Militaru.:În toamna lui 1984. Se spunea atunci că cel mai bun moment ar fi fost în timpul când Ceauşescu se afla în RFG. Se ştia că cei care rămâneau în ţară erau nişte fricoşi. Planul nu a mai fost pus în aplicare din cauza unor evenimente ciudate. Unităţile militare care trebuiau să acţioneze au fost trimise la munci agricole. Unii comandanţi au fost trecuţi în rezervă… Deci, cineva juca dublu.”

Tactica si strategia Loviturii de stat.

Aţi încercat aceset lucru şi cu generalul Iulian Vlad?

Generalul Nicolae Militaru.: Asta s-a întâmplat mai târziu. Primele contacte le-am realizat cu generali şi ofiţeri activi şi în rezervă din MApN. Unii au trădat. În februarie 1984, am fost supus unei anchete. În 8 martie 1989, mă aflam împreună cu generalul Ioniţă când securitatea a venit să mă aresteze. Nu m-am lăsat arestat şi m-am prezentat personal la Comitetul Central, pe timpul anchetei, m-au confruntat cu doi generali turnători. După acest moment, am continuat penetrarea armatei şi securităţii. Aveam nevoie de cineva care să ne informeze asupra programului cuplului Ceauşescu. Aceest om de mare încredere a fost profesorul Ion Ursu Stabilisem ca Ceauşescu să fie atras fie la vânătoare de urşi la Bistriţa, fie la vânătoare de fazani şi mistreţi la Timiş Cornel Pacoste, care era prim-secretar la Timiş, aintrat în joc fără rezerve Pentru acţiune a fost nevoie să atragem în conspiraţie ofiţeri de securitate şi miliţie, şi foarte mulţi activişti de partid.Ajunsesem cu penetrarea Securităţii în rezistenţa militară până la nivel de adjunct de ministru.Iulian Vlad era şeful Securităţii. La armată se afla generalul Milea care fusese informat de ce urma să se întâmple şi de sarcina armatei de a nu deschide foc împotriva poporului, chiar dacă va primi ordin.

Ce rol ar fi avut armata în strategia pe care urma să o aplicaţi?
Generalul Nicolae Militaru.: Acţiunea trebuia realizată cu ajutorul unui “detaşament de asalt” înarmat cu mijloace speciale. Nu urma a se folosi gloanţe, ci nişte capsule care conţineau un drog foarte puternic. Nu doream să curgă sânge. Se urmărea ca Ceauşescu să-şi prezinte demisia, iar după instalarea noilor organe de conducere ale ţării, Marea Adunare Naţională urma să se autodizolve şi să constituie Frontul Salvării Naţionale.

Deci lovitura de stat planificata inca din 1983 s-a indeplinit in 22 decembrie 1989!

Intre 22 si 24 decembrie 1989, Ion Iliescu a luat decizia istorica de a constitui un “tribunal militar exceptional”, care sa-i judece pe sotii Ceausescu.

Ironia sortii a facut ca acesata decizie istorica sa fie luata in W.C.-ul din apropierea cabinetului ministrului Apararii din Drumul Taberei, unde “grupul pucist” se refugiase. In susurul apei de la W.C. Iliescu credea ca decizia va fi mai bine protejata si evitate astfel si eventualele surprize. Pe data de 24 decembrie 1989 a fost redactat si semnat de Ion Iliescu “Decretul” de instituire al “tribunalului miltar exceptional”. Acest document nu s-a supus nici o clipa legilor aplicabile pe timp de pace, deoarece prin codul secret cu indicativul – “Radu cel frumos”, in toata tara se declansase “alarma de lupta partiala”. In aceste conditii, Romania s-a aflat in decembrie ’89 in stare de razboi, iar trupele Ministerului Apararii Nationale au actionat in consecinta, dupa regulile si legile ce se impun intr-o astfel de situatie critica.

Virgil Magureanu, Gelu Voican Voiculescu, Victor Atanasie Stanculescu

Incepand din seara zilei de 16 decembrie 1989, atunci cand toti militarii Armatei Romane au primit ordin sa se prezinte la posturi in unitati, trupele Ministerului Apararii Nationale au actionat dupa legile razboiului si in conformitate cu odinele primite. Astfel, inca de pe 16 decembrie, trupele aflate sub camanda M.Ap.N.-ului , adica a generalului Vasile Milea, au fost echipate cu armament de lupta si au primit ordin sa iasa pe strazi in vederea restabilirii ordinii, avand totodata dispozitie sa se foloseasca de armamentul din dotare. Cu alte cuvinte, Armata Romana a primit ordin sa traga in populatia civila aflata pe strazi. Inafara exceptiilor binecunoscute, ofiterii aflati in misiune, s-au ferit sa deschida focul asupra propriilor “concetateni”, fenomen constatat de toti revolutionarii care au participat direct la evenimente. Lipsa de pregatire a numeroasei armate dislocate pe starzile oraselor si a vidului informational, si-au spus insa cuvantul in multe situatii. Ofiterii si cu atat mai putin soldatii in termen nu fusesera pregatiti pentru o lupta de gherila, in mijlocul oraselor, o lupta purtata cu un inamic invizibil.

“Tribunalul Militar Exceptional” – lovit de nulitate absoluta

Decretul redactat si semnat de Ion Iliescu pe 24 decembrie 1989, ce nu a beneficiat de un “numar de inregistrare”, decidea in numele Consiliului Frontului Salvarii Nationale (C.F.S.N.) din Romania, instituirea unui “Tribunal Militar Exceptional”, care urma “sa procedeze de urgenta – la judecarea faptelor comise de Ceausescu Nicolae si Ceausescu Elena”. Ion Iliescu a semnat acest document istoric in calitate de Presedinte al Comisiei Frontului Salvarii Nationale (subl.n.). Cu toate acestea, la data de 24 decembrie 1989, CFSN-ul nici macar nu exista oficial, cat despre legaliatea acestui consiliu nici nu se poate discuta in termeni juridici, prima intrunire a C.F.S.N. avand loc patru zile mai tarziu, pe 28 decembrie 1989, la Palatul Victoria. Nici la acea data Ion Iliescu nu a fost ales sau numit presedinte al C.F.S.N.-ului. Din insumarea logica a acestor motive rezulta ca Ion Iliescu a semnat ilegitim, printr-o uzurpare de titlu si caliati oficiale, un document ilegal, lovit de nulitatea absoluta din punct de vedere juridic.

In aceste conditii “Tribunalul Militar Exceptional” care i-a “judecat” pe sotii Ceausescu la Targoviste, datorita semnaturii ilegitime a lui Ion Iliescu pe decretul ilegal de constituire, este la randul sau ilegal si nul. In consecinta, sotii Ceausescu n-au fost condamnati si executati dupa un proces, ci mai de graba asasinati. Gelu Voican Voiculescu a sustinut ulterior, ca sa-si “salveze” tovarasul de drum, ca: “Acest decret a ramas scris de mana din ratiuni de protectie a secretului, neriscandu-se dactilografierea lui”. In mod evident singurii care au avut grija sa fie in permanenta protejati au fost “pucistii”, constransi de Moscova sa organizeze un proces pe care nu si-l doreau, in loc sa recurga la o alta “metoda” mai simpla. Toate aceste evenimente s-au desfasurat pe fondul unui “razboi” declansat de “Radu cel frumos”, iar din acest motiv, faptele si deciziile “emanatilor” trebuiesc judecate dupa legile razboiului si nu dupa cele aplicate pe timp de pace. Chiar si Presedintele Ion Iliescu a explicat ulterior, ca in acele momente de tensiune, in acea situatie exceptionala se impunea ca masura de urgenta consituirea unui tribunal organizat de armata si care sa poarte eticheta de tribunal “exceptional”.

Nicolae Ceausescu – coborat din transportorul blindat la Targoviste

Generalul Victor Stanculescu s-a ocupat de amanuntele executiei

Deplasarea la Targoviste, acolo unde urma sa aiba loc “procesul”, a asa-zisului “Tribunal Militar Exceptional”, s-a facut cu cinci elicoptere, strategia fiind pusa la punct de generalul Stanculescu. Intr-unul dintre elicoptere se aflau cele doua prelate verzi, in care urmau sa fie infasurate cadavrele sotilor Ceausescu. Asadar, se stia inca inaintea procesului ca sotii Ceausescu urmau sa fie ucisii iar cadavrele lor transporate in alta locatie: “In loc sa vina doua cum ne-au anuntat, au venit cinci. Un motiv intemeiat sa deschidem focul asupra celorlalte trei. Si-au venit si cu usile deschise cu mitralierele indreptate spre noi. Ne anunta ca vin la ora 9, si vin la ora 12. (declaratia colonelului (r) Ioan Tecu, loctitorul colonelului Chemenici)

Dupa aterizare, in timp ce generalul Victor Atanasie Stanculescu se ocupa de detaliile executiei impreuna cu, colonelul Chemenici, Gelu Voican Voiculescu cuprins de valtoarea evenimentelor, a cerut ca procesul sa nu dureze mai mult de 10-15 minute. Locul indicat cu degetul de generalul Stanculescu, unde urma sa aiba loc executia sotilor Ceausescu, a fost peretele unui W.C. Acest loc a fost ales din mai multe motive de ordin strategic, unul dintre acestea fiind vecinatatea cu “sala de judecata” unde urma sa se desfasoare “procesul”.

In timpul procesului unitatea de la Targoviste a fost tinta razboiului psihologic

In timpul procesului, unitatea de la Targoviste a fost supusa in permanenta unui razboi psihologic sustinut: “ Incepuse procesul, suna telefonul si eu ma duc la telefon… Era usa-in-usa cu sala de judecata ! Si zice… : Nu mai vin elicopterele faceti voi ce trebuie facut ! Ce trebuia sa facem? Elicopterele erau venite ! Era procesul in plina desfasurare. Suna colonelul Suciu ! Ce se intampla … ca are informatii ca vom fi atacati? Domnule nu se intampla nimic ! Grabitiva ca se anunta ca ve-ti fi atacati ! Si procesul s-a desfasurat intr-o stare de tensiune fantastica ! Eram in stare de razboi … nu? Ordinul – Radu cel frumos – parca asta era indicativul… asta era, alarma de lupta … .” (declaratia colonelului (r) Ioan Mares)

Video-caseta “procesului” sotilor Ceausescu a fost trimisa in Franta pentru examinari

Cu toate ca “procesul” si executia sotilor Ceausescu au fost filmate la Targoviste, video-caseta originala (master) a ajuns mai intai in posesia unor televiziuni franceze si mai apoi in Romania. In legatura cu acest episod controversat al casetei “disparute” au gravitat mai multe speculatii in jurul domnului Petre Roman, dar pana in prezent nimeni nu s-a arata interesat de descifrarea acestui “mic amanunt”. La Televiziunea Romana Libera au fost repetate mai multe cadre, dar niciodata versiunea completa a casetei. Interesante sunt insa concluziile profesorului legist francez Louis le Riboux, care a analizat caseta cu pricina, cu privire la momentul si conditiile in care sotii Ceausescu au fost executati. Legistul francez a constatat printre altele, ca parul lui Nicolae Ceausescu atunci cand a fost filmat in cadru apropiat, imediat dupa executie, ara foarte sarmos, fenomen fizic care se petrece la peste 12 ore de la momentul in care survine decesul unei persoane. Concluzia evidenta care rezulta in urma acestei constatari, atesta faptul ca, intre momentul executiei si momentul in care sotii Ceausescu au fost filmati (in cadru apropiat) se afla un interval de cel putin 12 ore. In aceste conditii, caseta care a fost prezentata de Televizunea Romana Libera, este de fapt rezultatul unui montaj si nici cum redarea autentica a evenimentelor petrecute la Targoviste. Desfasurarea procesului, la care printre invitati s-a numarat si domnul profesor Virgil Magureanu, merita analizata in particular pe baza inregistrarilor prezentatea in mod repetat pe micile ecrane in ultimii 16 ani. Din punct de vedere juridic, “procesul” sotilor Ceausescu reprezinta o mare “pata” pe “obrazul” justitiei romane. Desi, acest proces, asa cum a fost el organizat, ofera foarte multe informatii despre cei care l-au gandit si despre modul in care au fost practic judecati si condamnati Elena si Nicolae Ceausescu.

Cerasela Baijac Demetrescu si Gelu Voican Voiculescu s-au ocupat in liniste de inmormantare

Dupa executie, cadavrele celor doi au fost aduse, infasurate in prelatele verzi, cu elicopterul, pana la stadionul Ghencea in Bucuresti, unde au fost “abandonate”, in timp ce generalul Stanculescu si revolutionarul Gelu Voican Voiculescu s-au dus sa manance. Cert este ca abia a doua zi dimineata, la orele 8, trupurile sotilor Ceausescu au fost aduse la morga Spitalului Militar, unde cadavrul lui Ceausescu se pare ca a fost profanat de un autopsier, curios “sa vada p…a, cu care fostul dictator a f..t o tara timp de 24 de ani”. Din dimineata de 26 decembrie pana in 30 decembrie 1989, cand s-a decis in final inhumarea, cadavrele celor doi au ramas sigilate in camera frigorifica de la morga spitalului. De inmormantarea lor s-a ocupat Gelu Voican Voiculescu, in calitatea sa de viceprim-ministru, impreuna cu prietena sa Cerasela Baijac Demetrescu, care a si sustras cu aceasta ocazie bijuteriile si plicul Elenei Ceausescu. Au mai asistat: Mugurel Florescu, lt. mai. Trifan Matenciuc si col. Ion Baiu, cel care a asigurat, ca si la Targoviste, filmarile. De procurarea sicrielor se ingrijise anterior generalul Victor Atanasie Stanculescu, fostul protejat al familiei Ceausescu. Ambele cadavre au fost perchezitionate de Cerasela Baijac Demetrescu, grijulie mai ales cu cadavrul Elenei. Apoi, ambele cadavre au fost acoperite cu panze albe de cearceaf. Mai intai s-a pus capacul peste cosciugul Elenei. Apoi peste cosciugul lui Nicolae Ceausescu, pe care Gelu Voican, prudent, a desenat cu o creta semnul lui Marte. Langa fiecare groapa se gaseau dale din beton gata pregatite si cate o roaba cu ciment proaspat preparat. Groparilor li se spusese ca era vorba despre doi colonei in rezerva, ucisi la datorie de teroristi. Ceausestilor nu li s-au pus si cruci in prima etapa, deoarece fusesera uitate la morga.

Doua dosare cu acelasi numar 1 / SP 1989

Referitor la executia sotilor Ceausestilor au fost intocmite doua dosare, care poarta acelasi numarul: 1 / SP 1989. Certificatele medicale din dosar, prin care se constata decesul sotilor Ceausescu, ca si actele de deces, au fost eliberate fara autopsiere si fara actele de identitate ale celor doi. Astfel, in absenta buletinelor de identitate, toate celelalte acte eliberate de medicul constatator, Vladimir Belis, si de notarul Sectorului 1 Bucuresti, Adrian Toma, sunt ilegale. Un fapt trebuie insa mereu reaminti celor care sunt inca framantati de amintirea acelor evenimente tragice. Romania se afla in acele zile ale lui decembrie 1989, intr-una dintre situatiile “exceptionale” ale istoriei mondiale si europene.

Garda personală a lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu.

Maiorul Aurel David, maiorul Florian Raţ, căpitanul Marian Constantin Rusu şi căpitanul Paulică Tănasi.

Cei patru erau consideraţi responsabili de fuga cuplului Ceauşescu de pe acoperişul CC al PCR, întrucât nu-i arestaseră, şi, mai mult, depuseseră eforturi să le faciliteze “evadarea”. Faptele lor din 22 decembrie 1989 erau încadrate în prevederile codului penal, “întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a infractorului”. Ofiţerii David, Raţ, Rusu şi Tănasi riscau pedeapsa cu închisoarea, între 3 şi 10 ani.

——————

Juridic, la data înfăptuirii infracţiunilor de care erau acuzaţi cei patru ofiţeri, regimul comunist nu fusese abolit oficial. FSN-ul, noua structuă de putere, s-a constituit abia în jurul orei 18.00. La acel moment, ofiţerii David, Raţ, Rusu şi Tănasi se “dispensareră” de “încărcătura” prezidenţială.

Paulică Tănasi: “Garda personală nu era proprietatea soţilor Ceauşescu, ci a preşedintelui României. Atât cât am contribuit eu la această acţiune, prin semnalizarea cu cearceaful alb, o consider o acţiune încadrată perfect în atribuţiile de serviciu. Mai mult, am înţeles că trebuie să-i scoatem vii din sediu nu în sensul de a împiedica tragerea lor la răspundere ci, dimpotrivă, pentru a-i preda judăcăţii drepte”.

Florian Raţ: “În întreaga mea activitate am respectat legile ţării, jurământul şi regulamentele militare. Nu am făcut nimic care să depăşească aceste atribuţiuni. În momentul plecării – şi în perioada cât l-am însoţit – Ceauşescu îndeplinea toate prerogativele de comandant suprem. Eu nu am făcut altceva decât să-i execut ordinele atâta timp cât era în funcţie. Când m-am convins de realitate, m-am disociat de el. Am curajul să primesc cu demnitate hotărârea pe care o veţi lua şi care, sper, să fie achitarea şi punerea noastră în libertate”.

Marian Constantin Rusu: “Am convingerea că prin actele mele nu am influenţat în nici un fel fuga soţilor Ceauşescu din fostul sediu al CC. Eu am conştiinţa curată, singura idee care m-a determinat să mă îmbarc în elicopter a fost adeziunea la tot ceea ce se întâmpla în jur, adeziune materializată prin depunerea acelei genţi ce conţinea valori şi a cărei recuperare am urmărit-o. Bănuiam că geanta poate să conţină documente secrete de mare valoare pentru ţară. Cred într-o justiţie a dreptăţii, a adevărului, nu aşa cum a fost până acum, pe bază de indicaţii sau presiuni”.

———————————-

Aurel David: “Am fost arestat în ziua de 24 decembrie 1989 în timp ce încercam, împreună cu alţi foşti doi colegi, să mă prezint la colonelul Lăzărescu Florea, la apelul acestuia. Am fost arestat de către un ofiţer din MApN, colonelul Rădulescu, cu o învinuire foarte gravă: criminal şi terorist! Asta la simpla pronunţare a cuvintelor de prezentare: sunt maiorul David, din Direcţia a V-a. După un calvar care a durat 5 zile – criminali şi terorişti erau consideraţi şi alţi ofiţeri din Direcţia a V-a, care au fost arestaţi alături de alţi civili, între care erau şi mulţi revoluţionari – a început ancheta. În cele 5 zile am fost ţinut legat 24 de ore pe burtă, cu mâinile la spate. După aceea am fost transportaţi, legaţi cu frânghii la picioare, de mâini şi de gât, în subsolul de la Ministerul Apărării Naţionale. Apoi, într-o maşină de carne, am fost dus în unul din forturile din apropierea Bucureştiului, la Ştefăneşti. În ziua de 28 decembrie am fost adus la Direcţia cercetări penale, de la sediul Poliţiei municipiului Bucureşti, unde s-a demonstat, cu toată strădania domnilor procurori Joarză şi Pantea, că cele două acuzaţi aduse nu au nici un temei legal. Apoi mi s-a pus în seamă o altă infracţiune pe care aş fi săvârşit-o: favorizarea fugii celor doi Ceauşescu. Onorată instanţă, consider că nu pot fi învinuit de o asemenea faptă deosebit de gravă şi care atinge în cel mai înalt grad demnitatea mea de om şi ofiţer. Domnii procurori care m-au anchetat mi-au reproşat: «Asta ţi-ai găsit să faci? I-ai lăsat să fugă, deci ai împiedicat pe revoluţionari să-i prindă». În timpul instrucţiei acestui proces mi s-au spulberat îndoielile asupra vinovăţiei mele. Mulţumesc completului de judecată că a pus la dispoziţie caseta cu ultimele imagini ale fugii, din care rezultă că, în momentul în care revoluţionarii intraseră pe terasă, soţii Ceauşescu erau deja în elicopter. Distanţa de aproximativ 40 de metri nu îmi permitea în nici un fel să împiedic pătrunderea pe terasă a revoluţionarilor. Mă întreb dacă prin ceea ce am făcut eu am contribuit în mod decisiv la fugă. Oare acelor revoluţionari le-a fost frică de un singur om cu o armă într-o mână şi cu cealaltă ridicată în sus, din moment ce ei au avut acel curaj fantastic de a pătrunde în sediul fostului CC, dezarmând chiar ofiţerii de Securitate? Vă rog să-mi daţi voie să spun – şi am această convingere – că prin atitudinea mea nu am putut influenţa în nici un fel evacuarea soţilor Ceauşescu. Din alt punct de vedere, în momentul consumării faptelor, am fost un simplu executant de ordine. Nu am abuzat de legislaţia în vigoare. Nu eu am organizat ieşirea pe terasă, nu eu am pregătit locul aterizării, nu eu am pus la dispoziţie mijlocul de transport cu care au plecat la Snagov. Nu mă consider vinovat. Nu vreau să mă disculp. Sunteţi singurii în măsură să judecaţi faptele mele. Vreau, domnule preşedinte, să vă privesc în ochi cu aceiaşi demnitate de militar şi de om, cu care am privit viaţa şi profesia pe care am avut-o. Considerându-mă încă o dată nevinovat, aş vrea – indiferent de hotărârea pe care o veţi lua – să văd dacă dumneavoastră ne veţi putea privi în ochi cu conştiinţa curată, să văd dacă aveţi acest curaj să faceţi o justiţie adevărată”.

SENTINŢA

În dimineaţa zilei de 7 martie 1989 a avut loc ultima şedinţă a procesului celor patru ofiţeri de Securitate. Faţă de situaţia din februarie, când aportul lor la fuga soţilor Ceauşescu cu elicopterul de pe acoperişul CC era considerat de presă capital, discursul mediatic se domolise. Aşadar, sentinţa nu a stârnit proteste faţă de “justiţia democrată” , care ar fi încercat să-i disculpe pe securişti.

Maiorul Aurel David, maiorul Florian Raţ, căpitanul Marian Constantin Rusu şi căpitanul Paulică Tănasi au fost achitaţi, fiecare pentru ambele capete de acuzare pentru care erau învinuiţi. Totodată, instanţa a dispus punerea lor imediată în libertate, deoarece nu făceau obiectul unei alte anchete judiciare.

Ziarul România liberă, în comentariul final pe baza procesului, observa, cu nemulţumire, că din multitudinea de cadre ale Securităţii implicate în fuga cuplului Ceauşescu au fost selectaţi doar cei patru ofiţeri, care avuseseră roluri episodice, insignifiante. Ziariştii considerau că sentinţa a fost dreaptă, într-un dosar plin de lacune de la începutul procedurii judiciare, reuşindu-se, în ultimul moment, condamnarea “acarului Păun”.

Franz Oliver Giesbert: „dacă Ceauşescu ar fi avut parte de un proces public, „ar fi putut face dezvăluiri cu privire la foştii săi tovarăşi care au devenit gorbaciovişti şi tronează astăzi în Consiliul Frontului Salvării Naţionale. De aceea era urgent să i se închidă gura, era urgent să fie omorât.” Ion Mihai Pacepa şi planul sovietic Dnestr.

Ion Mihai PACEPA: “E timpul ca România să rupă tăcerea”
Miercuri, Ianuarie 13, 2010

În 1988, într-un interviu cu Dr. Michael Ledeen, consilier pentru terorism al Preşedintelui Ronald Reagan, publicat în revista franceză Politique Internationale, am prezis posibilitatea ca Kremlinul să organizeze o lovitură de stat în România menită să-l înlocuiască pe Ceauşescu cu Ion Ilici Iliescu, un comunist educat la Moscova, al cărui tată fusese atât de devotat lui Lenin încât şi-a botezat propriul copil cu numele lui. Pe ce mi-am bazat această afirmaţie? În anii 1970, când am avut în subordine U.M. 0920/A, o unitate specială a Departamentului de Informaţii Externe (DIE) ce era însărcinată cu activitatea contrainformativă împotriva URSS, aceasta a depistat şi înregistrat magnetic contactele secrete pe care Ion Ilici Iliescu, atunci secretar al CC al PCR pentru propagandă şi agitaţie, le-a avut cu un membru al unei delegaţii „ideologice” sovietice în vizită la Bucureşti. Acesta i-a spus: „Kremlinul ar fi mai fericit cu tovarăşul Iliescu în fruntea Partidului Comunist Român”. Kremlinul se temea că românii îl urau pe Ceauşescu atât de înverşunat încât l-ar fi putut izgoni fără intervenţia Moscovei, şi că ura împotriva lui Ceauşescu va degenera în ură împotriva comunismului care ar fi putut merge atât de departe încât România să ceară retragerea din Pactul de la Varşovia. Kremlinul se temea de asemenea şi că o eventuală relaxare politică în România ar fi putut exacerba dorinţa populaţiei din Republica Moldovenească de a se uni cu Patria Mamă, creând astfel un val de fervoare naţionalistă în alte republici sovietice
–––
Ceauşescu, care ştia de la U.M. 0920/A că sovieticul ce l-a contact pe Ion Iliescu venise în România să recruteze aderenţi pentru o lovitură de stat în România, a ascultat de câteva ori banda de magnetofon ce conţinea înregistrarea acestei convorbiri pe care Iliescu, bineînţeles, nu i-o raportase. La scurt timp după aceasta Ceauşescu l-a îndepărtat pe Iliescu din anturajul său apropiat, numindu-l secretar al unui comitet judeţean de partid. Pentru a nu irita Moscova, Ceauşescu l-a păstrat însă membru supleant al Comitetului Politic Executiv, dar a ordonat U.M. 0920/A să-l ţină pe Iliescu în continuă supraveghere. (După ce am părasit România, U.M. 0920/A şi-a schimbat indicativul în U.M. 0110 şi a fost condusă de generalul Victor Neculicioiu
––––
Un proverb spune că pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti. La 22 decembrie 1989, după ce Ceauşescu a abandonat sediul Comitetului Central, Ion Ilici Iliescu s-a proclamat preşedinte al unui Comitet Provizoriu pentru Unitate Naţională creat ad-hoc. La 23 decembrie Iliescu a anunţat că Ceauşescu a fost arestat, şi un purtător de cuvânt al său a asigurat România că tiranul va fi judecat public. În ziua de Crăciun televiziunea română a informat însă că Nicolae şi Elena Ceauşescu fuseseră condamnaţi la moarte şi executaţi. Primele indicaţii că revolta populară din decembrie 1989 a fost furată de comunişti educaţi la Moscova au fost continuate în articolul jurnalistului francez Kosta Christitch intitulat „Mâna Moscovei,” care a apărut la sfârşitul lui decembrie 1989 în revista Le Point din Paris.
––––
În cartea Moştenirea Kremlinului (Bucureşti: Editura Venus, 1993), am descris similitudinile dintre evenimentele din decembrie 1989 şi planul sovietic Dnestr pentru înlocuirea lui Ceauşescu cu un comunist mai docil Kremlinului – plan pe care l-am cunoscut în anii când am avut în subordine U.M. 0920/A. Planul Dnestr a fost declanşat în august 1969 când Ceauşescu a invitat în România, fără acordul Moscovei, pe viitorul preşedinte american Richard Nixon, care deocamdată pierduse alegerile şi era ostracizat de Kremlin. Lansarea operaţiei Dnestr a fost precedată de anularea de către Moscova a vizitei pe care Brejnev şi Kosâghin urmau să o facă în România în 1969, vizită ce fusese larg popularizată în presa celor două ţări. Redau pe scurt aceste similarităţi, deoarece mărturii ulterioare ale unui înalt ofiţer de Securitate prezintă alte asemănări, extrem de relevante, între planurile Kremlinului pentru înlocuirea lui Ceauşescu şi evenimentele din decembrie 1989. Planul Dnestr, al cărui conţinut l-am cunoscut până în iulie 1978, a avut cinci prevederi de bază: (1) preluarea conducerii Armatei şi Securităţii de către un înalt ofiţer român recrutat de organele sovietice; (2) crearea unui Front al Salvării Naţionale – care figura şi în planurile Kremlinului pentru instalarea de guverne pro-sovietice în Grecia şi Spania; (3) atragerea simpatiei internaţionale prin lansarea zvonului că zeci de mii de oameni au fost ucişi de terorişti străini veniţi în ajutorul lui Ceauşescu; (4) informarea permanentă a Moscovei asupra stadiului loviturii de stat; şi (5) solicitarea intervenţiei militare a URSS în cazul când succesul loviturii de stat ar fi fost periclitat. Similitudinile dintre aceste prevederi şi evenimentele din decembrie 1989 sunt relevante. La 22 decembrie 1989, doar la câteva ore după fuga lui Ceauşescu, generalul în rezervă Nicolae Militaru, a cărui recrutare de către sovietici (înregistrată magnetic de U.M 0920/A) a fost prezentată în 1987 în prima mea carte, Orizonturi Roşii(6), s-a autoproclamat şef al forţelor armate şi a pus imediat Securitatea sub controlul său. În noaptea de 22 decembrie 1989 Ion Ilici Iliescu, ale cărui contacte secrete cu Moscova le descrisesem de asemenea public, a creat Frontul Salvării Naţionale şi s-a autoproclamat preşedintele său.

Ideologul acestui Front a fost Silviu Brucan, care a anunţat imediat că Frontul avea binecuvântarea Moscovei. Ca să fie şi mai convingător, a spus că obţinuse personal acea aprobare cu ocazia unei vizite pe care o făcuse la Moscova în urmă cu câteva săptămâni. Televiziunea româna a raportat pe larg afirmaţiile lui Brucan. El şi-a înghiţit însă propriile vorbe a doua zi, când Eduard Şevardnadze, un ofiţer KGB acoperit ca ministru de Externe al Uniunii Sovietice, a negat vehement orice amestec sovietic în evenimentele din România.
––––
De îndată ce Ion Iliescu şi generalul Militaru s-au instalat la cârma ţării, ei au lansat o dezinformare de tip KGB conform căreia Securitatea ar fi ucis 60.000 de oameni numai în Bucureşti şi Timişoara. Lansarea de ştiri false menite să incite populaţia contra lui Ceauşescu era de asemenea parte a planului Dnestr. Presa sovietică s-a grăbit să confirme cifrele, şi să toarne benzină pe foc cu „detalii” despre masacru. În iunie 1990, noul guvern din Bucureşti a admis că de fapt totalul victimelor răscoalei pe întreaga ţară a fost de numai 1.030, din care 889 au murit după executarea lui Ceauşescu. La orele 2 în după-amiaza zilei de 23 decembrie 1989 televiziunea română a anunţat că Frontul Salvării Naţionale a cerut ajutor militar Uniunii Sovietice deoarece „terorişti neidentificaţi” erau pe cale să-l reinstaureze pe Ceauşescu. Aceasta era o altă prevedere a planului Dnestr: găsirea unui pretext pentru o intervenţie militară sovietică, ce trebuia să aibă loc dacă succesul loviturii de stat ar fi fost primejduit. Ambasada Sovietică din Bucureşti a intrat prompt în joc, declarând presei că personalul ei era în pericol din cauza teroriştilor. În aceeaşi seară programul de televiziune sovietic Vremea a „confirmat” că Ceauşescu era sprijinit de „mercenari străini” şi a anunţat că Gorbaciov a informat deja pe „tovarăşul Iliescu” că Uniunea Sovietică i-a aprobat ajutorul militar solicitat. Departamentul de Stat al SUA, care voia să oprească continuarea „genocidului”, a anunţat public că Washingtonul priveşte cu simpatie o intervenţie militară sovietică în România. Kremlinul a evitat însă implicaţiile politice ale unei astfel de intervenţii deoarece, în ziua de Crăciun, Ceauşescu a fost împuşcat.
Asasinarea dictatorului a fost singurul eveniment care nu a făcut parte din planul Dnestr pe care l-am cunoscut până în iulie 1978, când am făcut ruptura cu Ceauşescu. La 29 decembrie 1989 televiziunea română a anunţat formarea unui guvern provizoriu, şi similitudinile cu planul Dnestr au continuat. Conform acestui plan, oamenii Moscovei trebuiau ca, după succesul loviturii de stat, să preia imediat conducerea celor trei „forţe vitale” cu ajutorul cărora Kremlinul şi-a consolidat întotdeauna controlul politic al ţărilor pe care le-a sovietizat: Armata, Externele şi Internele
Potrivit relatărilor lui Napoleon Popa, fratele decedatului general (publicate în Lumea Liberă din 13 iulie 1991, pp. 24-25), Gică Popa nu a fost de acord cu omorârea Ceauşeştilor. El i-a repetat de multe ori fratelui său că a dat sentinţa de condamnare la moarte „cu drept de recurs” deoarece voia ca Ceauşeştii să fie până la urmă condamnaţi pe viaţă şi să „trăiască într-o cameră cum am trăit şi noi, cu două felii de salam.” Napoleon Popa a mai spus că fratele său nu a îmbrăcat noua uniformă de general decât o singură dată, şi că a refuzat o propunere ulterioară de a deveni ministrul Justiţiei deoarece nu vroia să fie recompensat pentru ceea ce a făcut. Cinci alţi generali implicaţi în evenimentele din decembrie 1989 au murit în împrejurări la fel de suspecte, încă neelucidate: gen. Vasile Milea, ministrul Apărării, aparent sinucis; gen. Nicolae Doicaru, fost şef al DIE, care cunoştea legăturile secrete ale preşedintelui Iliescu cu KGB, mort „accidental” şi îngropat fară ca familia să poată vedea cadavrul; gen. Emil Macri, şeful direcţiei II a Securităţii şi gen. Constantin Nuţă, şef al Miliţiei, care au co-organizat represiunea de la Timişoara; gen. Dumitru Puiu, comandant al aeroportului Otopeni, unde au fost ucişi numeroşi revoluţionari. Sute de alte personaje cheie implicate în evenimentele din ’89, care puteau spune adevărul despre modul cum revolta populară a fost furată de comunişti, şi-au găsit sfârşitul în condiţii bizare.
–––-
La 28 decembrie 1989, ziaristul francez Franz Oliver Giesbert a scris în Le Figaro că dacă Ceauşescu ar fi avut parte de un proces public, „ar fi putut face dezvăluiri cu privire la foştii săi tovarăşi care au devenit gorbaciovişti şi tronează astăzi în Consiliul Frontului Salvării Naţionale. De aceea era urgent să i se închidă gura, era urgent să fie omorât.” Într-un alt articol, apărut a doua zi în revista Le Point, jurnalistul francez Kosta Christitch a ajuns la aceeaşi concluzie. Guvernul din Bucureşti, realizând grotescul simulacrului juridic numit pompos „Procesul Ceauşescu,” a încercat să-l legalizeze post-mortem, recurgând la practica sovietică a creării de documente fictive. Un exemplu concludent îl constituie „Hotărârea pentru Instituirea unui Tribunal Militar Excepţional care să procedeze de urgenţă la judecarea faptelor comise de CEAUŞESCU NICOLAE şi CEAUŞESCU ELENA.” Această Hotărâre, publicată la mult timp după „proces,” este semnată: „Preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale ION ILIESCU. România, Bucureşti, 24 decembrie 1989.” Cei care au falsificat acest document au uitat însă că Ion Iliescu a devenit preşedinte al Consiliul Frontului Salvării Naţionale numai la 26 decembrie 1989. (subl. n.)
Un alt fals este documentul intitulat „RECHIZITOR din 24 decembrie 1989” care dispune „punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată” a Ceauşeştilor. Acest document este semnat de „maior de justiţie Voinea Dan,” care a aflat însă despre procesul Ceauşescu numai la 25 decembrie 1989. Documentul falsificat poartă aprobarea unui „colonel de justiţie” al cărui nume este indescifrabil şi arată că ar fi fost înregistrat la Direcţia Procuraturilor Militare sub numărul „1 – S.P. / 1989.”(20)
Ion Mihai Pacepa, Romanian Vip

Ioan Talpeş : „Soarta României nu la Malta s-a decis ci la Kiev” Departamentul de Stat american, dimineata pe 25 dec ’89 a promovat un document cu interesul vizavi de soarta sotilor Ceausescu.


„În Umbra marelui Hidalgo”
Ion Cristoiu: Da. Sunt multe dezvăluiri senzationale în această carte care răstoarnă multe din lucrurile pe care credeam că le stim, dar cel mai important, capitolul 6: „Soarta României s-a decis nu la Malta, ci la Kiev”. Vă rog să explicati această propozitie.
Ioan Talpes: Ati văzut că a fost aproape axiomatică concluzia că la Malta, întâlnirea care a avut loc acolo între Gorbaciov si presedintele american a dus de fapt la fixarea parametrilor în care România trebuia să functioneze, la răsturnarea lui Ceausescu, la toate celelalte, ceea ce nu e adevărat.
Ion Cristoiu: De ce?
Ioan Talpes: Pentru că altii au fost jucătorii care s-au ocupat de România. Statele Unite chiar au avut o retinere vizavi de România. Statele Unite au promovat niste relatii acceptabile, prietenesti, cu România într-o perioadă în care Statele Unite se aflau în confruntare directă cu Pactul de la Varsovia. Iar atunci Ceausescu promovase o relatie specială cu Washington-ul. Si chestiunile acestea lasă niste relatii, niste jocuri de interese, la care nu se renuntă atât de usor. Si în momente cruciale pot să fie relansate. Si eu cred, si vă pot garanta, că si intrarea României în NATO, cu sprijin american, că fără sprijin american nu se putea depăsi o barieră, pe care o voi prezenta într-un volum, ca să se înteleagă despre ce a fost vorba, s-a făcut tot datorită faptului că noi am reusit să resuscităm la Washington traditionala relatie dintre Bucuresti si Washington, si faptul căt Washington-ul poate să se încreadă într-un aliat ca România.

Ion Cristoiu: Stati un pic că e un paradox. Dumneavoastră spuneti că am intrat în NATO datorită relatiilor speciale ale lui Ceausescu cu americanii?
Ioan Talpes: Nu am spus asta, dar se poate spune. Eu mai dau acolo un exemplu.

Chiar în ziua în care Ceausescu a fost omorât, la Departamentul de Stat a fost promovat un document care urma să se citească la Vocea Americii, deci o declaratie, prin care departamentul îsi comunica interesul vizavi de soarta familiei Ceausescu. Or, vă dati seama dacă în dimineata aceea s-ar fi rostit această declaratie din partea Departamentului de Stat, care ar fi fost situatia în România.

–––––
Ion Cristoiu: Dacă se întâmpla asta îl mai împuscau?
Ioan Talpes: Nu stiu. Îmi e greu să mă exprim. Si mai e ceva. Ar fi creat atunci o stare din aceasta de neîntelegere totală. Si nu stiu cum ar fi fost mai bine. Cert este că nu trebuia să fie împuscat. Asta e evident.
Ion Cristoiu: Dumneavoastră spuneti că de fapt întelegerea a fost între Franta si…
Ioan Talpes: Da.
Ion Cristoiu: Povestiti de ce implicati Kiev-ul?
Ioan Talpes: Păi la Kiev s-a întâlnit Gorbaciov cu Mitterrand. Si atunci au discutat, în ’89, foarte clar asupra schimbărilor care urmau să aibă loc în Europa si în special asupra României. De ce? Noi trebuie să întelegem că am fost mereu, de la 1853 – 1856, cu Războiul Crimeei, într-o relationare aproape nemijlocită cu Franta. Franta s-a exprimat în favoarea României atunci, în ’77,în primul război, în al doilea război. Si noi apărem si de această dată ca fiind filofrancezi.
Ion Cristoiu: De aia cultivă domnul Traian Băsescu Franta?
Ioan Talpes: Nu stiu.
Ion Cristoiu: A spus că avem două parteneriate: Franta si America.
Ioan Talpes: Desi în parteneriat mai sunt dispute. Dar real, si noi avem în Franta un capitol de percepere favorabilă a României. În ultimul timp a scăzut si mai ales în perioada lui Mitterrand.
Ceausescu a gresit. Eu încerc să evidentiez abordarea relatiilor cu Mitterrand. Mitterrand venea din miscarea socialistă franceză chiar de la stânga. La un moment dat a fost bănuit ca fiind stângist,comunist. După aceea a trecut într-o variantă de social-democratie s-a ajuns chiar la o concurentă pe imagine în miscarea socialistă pentru că Ceausescu viza si el o pozitie de lider international. El dorea să capaciteze social-democratia, comunismul liberal si au avut niste stări preconflictuale. Oricum, Ceausescu nu era foarte încântat să îl sprijine pe Mitterrand în candidatura acestuia la presedintia Frantei, deoarece vedea în el un personaj care îl depăsea ca amploare a personalitătii. Si atunci povestesc de cazul acela …
Ion Cristoiu: Dar cică l-a primit pe Giscard d’Estaing.
Ioan Talpes: Da, sigur. După ce îl avertizase Mitterrand să nu facă asta. A făcut acest lucru. Mai departe – si eu voi descrie acest lucru – a fost vorba chiar de niste neîntelegeri în ce se cheamă sustinerea în campanie pentru că si atunci se făceau chestii din astea, de sustinere externă. Un candidat la presedintie primeste sprijin si este sustinut, pe imagini, pe tot ce vreti. Or, partea română nu l-a sustinut pe Mitterrand. Si atunci s-a dat o lovitură extraordinară de către ambasadorul maghiar de la Paris, care a preluat totul si a asigurat exprimarea unui sprijin deosebit. Sunt documente care certifică sprijinul dinspre Moscova, prin Budapesta. Împreună l-au sustinut pe Mitterrand.
Ion Cristoiu: Si cum de nu a mirosit Ceausescu că va câstiga Mitterrand, că a pariat pe un cal mort?
Ioan Talpes: Nu. Noi trebuie să întelegem că d’Estaing e un personaj extraordinar. Acum e depăsit de vârstă, dar e singurul nobil francez care se trage din Carol cel Mare. Stiti că la un moment dat a fost prezentat ca posibil presedinte al Europei Unite; face parte dintre pairii Frantei. Noi nu tinem cont de jocurile de interese care sunt de multe ori în afara deciziilor guvernamentale si sunt extrem de puternice. Or, d’Estaing, ati văzut, a fost promovat din nou ca imagine a unui viitor presedinte al Uniunii Europene. Deci era o mare personalitate si se credea că va câstiga. De multe ori crezi ce vrei. Esti prizonierul propriei vointe.
Ion Cristoiu: Da. În carte povestiti un incident după ce v-ati întors de la Strasbourg. Eu de aici vă pun o întrebare. Desi era colaboratorul lui Ilie Ceausescu, de ce îl bloca Elena Ceausescu? Nu era o relatie bună între cei doi?
Ioan Talpes: Nu că nu era relatie, era ură.
Ion Cristoiu: De ce? Păi nu erau neamuri?
Ioan Talpes: Vă luati după asa ceva? Persoana aceea a fost o fiintă fabuloasă, incredibilă.
Ion Cristoiu: Cine, Elena? O înjurati si dumneavoastră!
Ioan Talpes: Nu, domne, nu o înjur. Avea o nevoie de putere, o sete de decizie incredibile.
Vreau să vă spun că eu am avut un sofer al ei după ’90. Un personaj deosebit, de doi metri. Si mi-a spus după ce m-a cunoscut, zice: „Domnule Ioan Talpes, dumneavoastră stiti cum arată un strigoi?” Nu stiu. „Să stiti că eu când visam strigoi o visam pe tovarăsa”.
Ion Cristoiu: Dar de ce? Era asa de rea?
Ioan Talpes: Da. Dacă vedea o vacă undeva zicea: „Uite, ei se ocupă de vaci”. Nici nu stiti de câte ori făceau drumul de la sedinŃele comitetului central si ajungeau la Snagov si pentru că ea nu reusise să îsi impună un punct de vedere în biroul politic, pe drum atât îl bătea la cap că se urca în masină, se întorcea si schimba. Stiti că s-a auzit si în partea aceea a lumii, de acolo, că el în ultimii 3 ani nici nu a avut stilou cu care să semneze la birou. El avea doar creioane si atunci când i se aduceau documentele, făcea un Da sau un Nu, subliniat puternic. Fiecare document care trecea pe la el se ducea la ea. Iar ea avea o gumă. Stergea ce a scris el si nu punea altceva, dar le lăsa în asteptare.
Ion Cristoiu: Si nu mai treceau. Si Ceausescu nu mai adăuga?
Ioan Talpes: Nu. Dar era de ajuns. Nu mai trecea nimic. Stergea Da-ul si atunci ajungeau din nou la cei care au promovat documentul. Nu mai îndrăzneau. Ei vedeau urmele „Da”-ului de pe hârtie. Cine se punea cu ea? Pot să vă spun că Ilie Ceausescu în ’86 a fost scos la pensie…
Ion Cristoiu: Fratele lui?

Ioan Talpes: …printr-un decret pe care i l-a semnat fără să îsi dea seama. Că au fost trecuti între ăia, pusi, si pe urmă el a venit la serviciu timp de 2-3 luni fiind pensionar. Dar a venit, toti se
uitau la el, nimeni nu a îndrăznit să ia o altă măsură, până când s-a anulat documentul.
Ion Cristoiu: Si era pensionat de frate-său?
Ioan Talpes: Nu. De cumnată-sa.
Ion Cristoiu: Si el nu se ducea la frate-său?
Ioan Talpes: Nu, pentru că si între ei erau relatii destul de sensibile. Lui îi era rusine să facă asa ceva, să se ducă să îi spună: „Domne, de ce ai făcut asta?” Erau niste jocuri si grupuri acolo. Iar grupurile acelea s-a văzut că au actionat până în ultima zi. Iar ultimele zile au fost dezastruoase. E bine că a fost asa, deoarece o prelungire a situatiei s-ar fi soldat cu dezastru.
Ion Cristoiu: Cine era înconjurat de băietii ăilalti?
Ioan Talpes: Grupul ei.
Ion Cristoiu: De la ea?
Ioan Talpes: Deci lângă ea au fost personaje foarte clar controlate de altii.
Ion Cristoiu: Ghizela Vass era?
Ioan Talpes: Sigur.
Ion Cristoiu: Era indicată de la KGB?
Ioan Talpes: Nu numai. Ea avea relatie la Budapesta. Si era unul dintre personajele peste care nu se trecea. În ’45, din adjunct de sef de sectie si până în ’89 a fost unul din personajele din umbră peste care nu s-a trecut. Iar în relatia specială cu Elena Ceausescu, ea era eminenta cenusie.
Ion Cristoiu: O ultimă întrebare despre acest cuplu. Cum se explică, printr-o relatie bărbat – femeie, printr-o relatie politică, puterea pe care o avea Elena Ceausescu asupra lui?
Ioan Talpes: E foarte dificil de explicat.
Ion Cristoiu: De ce?
Ioan Talpes: Unii au încercat să o explice pe o altă cale, făcând recurs la psihologie. El nu putea. Îi respingea unele lucruri, dar în altele, si mai ales asalturile ei, si atacurile „face to face”, la
asta nu îi rezista. Eu nu am fost un apropiat, nu i-am văzut decât de la 500 de metri. Ceilalti pot să spună care s-au miscat în anturajul lor. Sunt oameni cu care am vorbit, unii dintre acestia situânduse
pe pozitii adverse. Elena a ajuns să creadă, până în ultimele zile, că ar fi trebuit ca ea să fie candidatul la presedinŃia României.
Ion Cristoiu: Da?
Ioan Talpes: Sigur. Ea a format un grup adversativ si vizavi de Nicu. Pentru că mai exista o grupare care credea că poate să îl propulseze pe Nicu în care vedeau cheia schimbării. În volumul 2 voi spune câte atentionări i s-au adus lui Ceausescu în ultimele luni înainte de decembrie ’89, în care i s-a spus să nu mai candideze. Si în care Elena venea cu grupul ei de sustinători ca ea să candideze.
Ion Cristoiu: Era ca în Shakespeare.
Ioan Talpes: Da. Nebunia a fost finală. Se pare că puterea cu adevărat distruge.
Ion Cristoiu: Da. Spuneti că în calitate de director SIE ati vrut sau a vrut Pacepa să vă întâlnească?
Ioan Talpes: Sigur. Într-o vizită la Washington. Am avut, spre deosebire de altii, relatii foarte bune cu Washington-ul…
Ion Cristoiu: Atât de multe astfel încât domnul Măgureanu vă suspecta… nu domnul, unii vă suspectau, eu vă suspectez că sunteti omul americanilor.
Ioan Talpes: Asa a zis el?
Ion Cristoiu: Nu, eu!
Ioan Talpes: Că după a renuntat la chestia asta. Cum să fiu eu omul americanilor?
Ion Cristoiu: Si ce dacă ati fi?!
Ioan Talpes: Nu e asa. Sunt oameni care nu pot să fie decât ai românilor. Eu fac parte dintre aceia.
Ion Cristoiu: V-am incitat. Spuneti cum este cu Pacepa?
Ioan Talpes: Eram într-o vizită oficială în Statele Unite si am primit un telefon la hotel.
Este adevărat că a trebuit să i se comunice numărul de telefon. Deci este într-o conexie. Si mi-a spus: „Domnule Ioan Talpes, stiti cine sunt, poate e o surpriză”. Zic: „Nu am de unde să stiu cine sunteti”. Zice: „ Sunt Pacepa”. „Îmi pare bine. Despre ce e vorba”? Zice: „As vrea să vă propun o întâlnire”. Si am spus: „Domne, mi se pare că nu prea văd de ce? Dumneavoastră ati fost într-o perioadă în care lucrurile erau total diferite iar eu sunt acum. Dacă insistati, eu sunt deschis”. A insistat: „Bun atunci, eu vă…”. Zic: „Stati să stabilim. Dacă vreti cu adevărat o întâlnire serioasă, eu vă propun să îi invităm si pe americani la întâlnire, pentru că eu aici sunt invitatul lor, iar
dumneavoastră spuneti că sunteti omul lor. În situatia aceasta eu am nevoie de o a treia persoană care să confirme sau să infirme niste lucruri”. Si atunci: „Păi nu se poate asa”. „Cum nu se poate? Eu vă garantez că pot să vorbesc la CIA sau la FBI ca să fie si un reprezentant al lor la această întâlnire. Zice: „Dar de ce tineti la asta?” „Eu v-am citit Orizonturile alea. Dacă e material de intoxicare, dacă e material de distrugere a unei imaginii, sunt de acord. Nu are însă nimic de-a face cu realitatea. Nu vreau să intru cu dumneavoastră într-un meci fără sanse. Dumneavoastră veti minti cum ati mintit acolo, iar eu nu am cum să spun că nu a avut loc chestia asta”.
Ion Cristoiu: Credeti că mai ascultau si altii convorbirea asta?
Ioan Talpes: Sunt convins. Numai noi avem această alergie la ascultat. Eu nu am nici o
alergie. Îmi pare bine.

–––

Ioan Talpes interviu la Antena 3 Ion Cristoiu 
Vezi – „Discussion between Gorbachev and Mitterand about Romania, July 1989,”
Vezi aici stenograma întâlnirilor dintre Mihail Gorbaciov şi Francois Mitterrand [1] 

Iar atunci Ceausescu promovase o relatie speciala cu Washington-ul, si stiti chestiunile astea lasa nu numai amintiri ci lasa niste relatii, lasa conexii, lasa niste jocuri de interes, care niciodata nu se renunta atat de usor la ele, ci in momente cruciale pot sa fie relansate , si eu cred, si pot garanta dumneavoastra ca si intrarea Romaniei in NATO, cu sprijin american, evident ca fara sprijinul american nu se putea sa depaseasca bariera pe care o voi prezenta apoi intr-un volum ca sa se inteleaga despre ce a fost vorba. 

Soarta Romaniei s-a decis la Kiev in 1989″

Ioan Talpes – min. 2.30

Chiar in ziua in care Ceausescu a fost omorat, la Departamentul de Stat American a fost promovat un document care urma sa se citeasca la vocea americii, deci o declaratie prin care departamentul comunica, isi comunica interesul vizavi de soarta familiei Ceausescu. Ori va da-ti seama daca in dimineata aceea s-ar fi rostit aceasta declartie, din partea departamentului de stat care ar fi fost situatia in Romania? Ar fi creat atuncea o stare de neintelegere totala, cert este ca nu trebuia sa fie impuscati asta este evident.”


Iulie 1989

Mitterrand: Aşadar, mâine veţi merge în România. Apreciez răspunsul referitor la România pe care l-aţi dat în cadrul interviurilor acordate Antenei 2 (post de televiziune francez – n.red.) şi postului de radio „Europe – 1”.Totuşi, noi ştim cu toţii că în România există o dictatură adevărată. Singura nelămurire este cu dictatura cui avem de-a face: a lui Ceauşescu sau a soţiei sale?

Gorbaciov: Totuşi, trebuie să facem o evaluare realistă a situaţiei. România era o ţară agrară înapoiată, iar acum este un stat industrializat dezvoltat. Problema este de a completa baza economică şi socială cu un sistem politic adecvat. De exemplu, România a rezolvat complet problema locuinţelor. Este o mare victorie. Dar, pe Ceauşescu îl înspăimântă democraţia. Apropo, Ceauşescu mi-a spus că el a implementat încă de acum 10 ani măsurile pe care le luăm noi, în URSS, în cadrul perestroika.

Mihail Gorbaciov: „este de neînchipuit” cum au fost împuşcaţi, ca „nişte animale sălbatice. Soţii Ceauşescu nu trebuiau împuşcaţi, indiferent cât de grea era situaţia din România”. Vaclav Havel: „Ceauşescu nu trebuia executat“ Traian Băsescu: Iliescu are o mare responsabilitate pentru morţii de la Revoluţie”

Ion Iliescu: „ne-a determinat să luăm această decizie, a unui proces organizat în condiţii excepţionale, ca să curmăm vărsările de sânge generate de acea diversiune, lansată în seara de 22, care vroia să împiedice structurarea unei noi forme de putere provizorie (FSN), care ne-a costat vieţi umane”, a continuat el.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
„La 25 mai 1987 am ajuns în capitala României pe o vreme caldă şi însorită. La aeroport, Raisa Maximovna şi cu mine am fost primiţi de Ceauşescu şi soţia lui.”

Silviu Brucan:nu eram numai comunist, dar eram stalinist. In timpul razboiului, singura speranta era Armata Rosie si Stalin.”
Ceausescu a fost antisemit:
Silviu Brucan: „In orice caz, el a fost primul care, ca secretar organizatoric, a dat ordin ca toti activisii centrali sa-si denunte numele adevarat si se referea in special la evrei. Erau foarte multi care aveau nume romanizate. Si eu am fost chemat la sectia de cadre si mi s-a cerut sa-mi spun adevaratul nume.”
–––

Mihail Gorbaciov 15 aprilie 2010: Ceausescu era un permanent Gica-contra, care avea ceva de comentat la orice contract comercial, document politic, diplomatic sau militar care se incheia cu URSS, ”dar, finalmente, redevenea rezonabil si semna actele”. Gorbaciov a mai spus ca, totusi, Ceausescu avea multe defecte, ”dar nu era prost, in mod categoric”.[1]

Mihail Gorbaciov 20 decembrie 2009: „Cand am inceput sa discutam despre perestroika, si eu i-am povestit de perestroika noastra, el mi-a spus raspuns, ei bine perestroika noastra s-a terminat”, a marturisit Mihail Gorbaciov intr-un interviu pentru CNN.

„Ceausescu era un om complicat. Obisnuia sa-mi dea sfaturi, o groaza de sfaturi”, asa l-a descris pe dictator fostul lider al URSS, Mihail Gorbaciov, intr-un documentar difuzat sambata seara de CNN, informeaza Realitatea.net. Documentarul a fost primul din seria de materiale prin care postul american de televiziune marcheaza implinirea a 20 de ani de la Revolutia Romana.

Fostul lider al Uniunii Sovietice isi aminteste de vizita sa la Bucuresti din 1987:  „Cand am vizitat Romania am observat ca oamenii se uita la Ceausescu, ca urmareau fiecare gest al sau, fiecare miscare a degetului pe care o facea, erau asemenea rotitelor dintr-un mecanism. Cand am inceput sa discutam despre perestroika, si eu i-am povestit de perestroika noastra, el mi-a spus raspuns, ei bine perestroika noastra s-a terminat”.

George Bush: „Ceausescu, se opuneau Rusiei si atunci ne-am spus: acesta este omul nostru. Ulterior ne-am schimbat cand am vazut ca aveam de-a face cu un oligarh.
––––-
 CFSN-ul care l-a mandatat pe Ion Iliescu (asa cum ii place lui Iliescu sa afirme), nu a fost mandatat de popor sau de Revolutionari.
–––
La 23 decembrie 1989, în jurul orelor 16.00, Ion Iliescu l-a numit, verbal, pe Nicolae Militaru ca ministru al Apărării. Decretul de reactivare a generalului-colonel Militaru a fost semnat de Iliescu la 26 decembrie 1989, a fost publicat în Monitorul Oficial la 27 decembrie şi dat publicităţii la 28 decembrie

Cine a lansat diversiunea ? Ceausescu care era in arest la o unitate militara la Targoviste? Ion Iliescu in noaptea de 24 dec. 1989, a fost liderul mandatat de grupul CFSN, la wc s-a luat decizia  sotilor Ceausescu sa fie executati, decretul a fost semnat de el pe data de 26 dec. 1989. Si abia pe 27 dec. 1989 a fost ratificat prin monitorul oficial. Deci Iliescu pina in 27 nu avea nicio calitate sa semneze decrete, de aceea a semnat-o pe 26, dar si aici a incalcat in mod grav Constitutia pentru ca el vorbea despre un proces care se va judeca dupa prevederile legale care erau atunci in vigoare. Asta inseamna ca nici macar Tribunalul nu a avut legimitate. Deci Iliescu l-a ucis pe Ceausescu.

De ce Iliescu este responsabil pentru 1200 mortii, si 5000 de raniti de dupa evacuarea din CC a lui Ceausescu ? Pentru ca Iliescu anunta din cladirea CC, la ora 23.30 ca a dizolvat structurile de putere ale clanului Ceausescu, si ca guvernul se demite si ca intreaga putere de stat este preluata de CFSN. Asta inseamna ca din momentul anuntului, Iliescu devine responsabilul principal pentru ce se intampla in tara, dar un lider „ilegitim”. Dupa 27 avea mandatul sa semneze decrete, si era obligat sa respecte cel putin „legea umana” Ion Iliescu s-a grabit cu procesul nu pentru ca asa-zisii teroristi trageau foc, ci pentru a prelua puterea cat mai repede, atat timp cat Ceausescu traia, Iliescu n-avea curajul sa ratifice in mod legal grupul CFSN. De aceea trebuia diversiunea teroristilor chiar, anuntata din televiziune. 

  
În jurul orei 23:30, Ion Iliescu transmite la Radio şi Televiziune „Comunicatul în ţară” al CFSN.

Ion Iliescu: „Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi încetează activitatea, întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Lui i se vor subordona Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne. Toate ministerele şi organele centrale în actuala lor structură îşi vor continua activitatea normală, subordonându-se Frontului Salvării Naţionale.”

Siliviu Brucan intreviu pe 6 mai 2002 pentru Revista 22 : „In momentul in care a sosit trenul revolutiei, noi eram in gara, pentru ca eram singurii care cunosteam mersul trenurilor, ne-am suit in tren si am pus mana pe putere. „Militaru a mers pe linia asta, imbinand si trecutul lui de om al serviciului militar sovietic – GRU -, cu pozitia anti-Ceausescu. Pe mine asta m-a interesat.”.

Silviu Brucan: „Sambata, 23 decembrie ’89 dimineata, cand mi-am dat seama ca conducerea operativa a Armatei era in mana generalilor Vlad si Guse, i-am spus lui Iliescu ca trebuie sa-l indepartam pe Vlad Iulian si ca vreau sa am o confruntare cu el seara, in sedinta noastra operativa. Iliescu n-a fost de acord. Cunosti expresia why rock the boat? – „de ce sa clatini barca?” Vlad Iulian venise in timpul anchetei mele si voiam sa-i aduc aminte. M-am dus la Militaru si el a organizat sedinta de demascare a lui Vlad.”

Generalul Victor Stanculescu: “A fost nevoie de atitea morti pentru ca sa fie executati Ceausestii. De ce ? intrebati-l pe Ion Iliescu”

8 noiembrie 2009

Ion Iliescu- Ovidiu ma intreaba : cum am scapat de Securitate, in conditiile severe de supraveghere in care traiam atunci? Partial a raspuns atat Victor cat si domnul Alex.M.Stoenescu.

Desi supravegheat, eu indeplineam functia de Director al Editurii Tehnice, primeam la Editura numerosi autori (profesori universitari, cercetatori); vizitam unitati de invatamant, de cercetare, intreprinderi industriale, centre de librarii; participam la lansari si prezentari de carti. La birou, ma vizitau sau aveam intalniri in afara cladirii, uneori in parc, o serie de personalitati ( scriitorul Titus Popovici, cu care eram in relatii amicale, Aurel Dragos Munteanu, Radu F. Alexandru, s.a.), participam la dezbateri stiintifice organizate de Academia Romana sau de alte institutii (erau apreciate spre exemplu reuniunile patronate de profesorul Mihai Draganescu, director, multi ani, al ICI-Institutul Central de Informatica). Eram un spectator fidel al teatrelor din Bucuresti si vizitator al expozitiilor de pictura si sculptura. Intretineam relatii amicale cu multi artisti, le vizitam atelierele.

Deci, nu stateam inchis in birou si nu eram izolat.

Uneori „faceam si jocuri” cu „urmaritorii” mei. Intr-o zi, spre exemplu, la invitatia lui Caramitru, am asistat la un spectacol de poezie (Eminescu) organizat de el, cu acompaniamentul pianistului Dan Grigore. In drum spre Ateneu, la un semafor, am reusit sa trec inainte de schimbarea culorii de trecere, lasandu-i pe cei doi urmaritori „pe stop”. Am ajuns deci si am parcat pe o strada din apropiere de Ateneu „fara urmaritori”! Au reaparut, insa, destul de repede. Nu am fost lipsit de prezenta lor nici la spectacol. Am trait multe asemenea episoade.
–––––
26 martie 2009
Ion Iliescu: Ovidiu vrea detalii in legatura cu prezenta mea la desfasurarea evenimentelor din decembrie 1989. Am descris toate acestea in nenumarate interventii, dezbateri, scrieri.

Nu cred ca din naivitate “nu intelege” de ce “nu am iesit in strada” inca din 17 decembrie sau chiar din 21 dec.1989. Unii s-au aflat in situatia mea, sub supraveghere personala si la domiciliu (inclusiv poetul Mircea Dinescu); deaceea am aparut numai in 22 Decembrie.

Florin Filipoiu: „Dacă l-aş fi cunoscut pe Ion Iliescu, cred că îl omoram. N-am spus niciodată, dar aveam un cuţit pe mâneca gecii, să dau în primul comunist care vine „la ciolan”.

Nu rata citeste: Mihai Bujor Sion este omul care “l-a adus pe Iliescu la Televiziune” in 1989.
Cristian Delcea Marţi 30 2010

Pentru revoluţionarii de la Baricadă, printre care doctorul Florin Filipoiu, democraţia a ţinut câteva ore. La 23 decembrie 1989, libertatea de exprimare era deja suprimată. Florin Filipoiu este cel care în după-amiaza de 22 decembrie 1989 a citit la TVR cerinţele tinerilor care cu o zi înainte formaseră Baricada de la „Inter“.

La 23 decembrie, Frontul Salvării Naţionale acapara total Televiziunea Română. Florin Filipoiu şi alţi „nebuni” de la Baricadă aveau să fie opriţi la intrarea în studiourile TVR. Mai mult, după Revoluţie, „clanul Iliescu” s-a asigurat că nicio persoană cu priză la public nu va mai apărea o vreme la Televiziunea Română.

Florin Filipoiu (52 de ani) nu are certificat de revoluţionar. Are în schimb câteva diplome universitare şi tăria sufletească a oamenilor care disecă oameni. Căci Florin Filipoiu este conferenţiar universitar la Catedra de Anatomie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. A acceptat să vorbească despre contribuţia lui la Revoluţia din 1989 dintr-un motiv care poate părea anecdotic. „La Baricadă, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, am fost sigur că trăiesc momente importante. Mă credeţi sau nu, în acele momente m-am gândit că trebuie să fiu atent la tot ce e în jurul meu, fiind convins că peste 20 de ani voi sta într-un fotoliu şi voi povesti într-un interviu ce s-a întâmplat. Aşa că iată-ne”.

15 studenţi şi un muncitor

În dimineaţa de 21 decembrie 1989, doctorul Florin Filipoiu îşi conducea maşina Lada pe şoseaua dinspre Târgovişte, unde profesa la Spitalul Municipal, spre Bucureşti, unde era preparator la Catedra de Anatomie a Facultăţii de Medicină. Şi asculta la radio discursul lui Nicolae Ceauşescu. A auzit atunci exploziile din piaţă şi teama din glasul tiranului. A schimbat în viteza a patra, simţind că la Bucureşti începea o zi lungă. În Capitală a ajuns în jurul prânzului. S-a oprit în Piaţa Romană, unde s-a format primul grup de manifestanţi anti-Ceauşescu. Erau cam 15 studenţi şi un singur muncitor de la Uzina „23 August”.

O mână de oameni la care Florin Filipoiu s-a alăturat firesc, după ce în ultimul an scrisese scrisori la „Europa Liberă” şi „Jos Ceauşescu” pe ziduri. A urmat confruntarea cu miliţienii şi cu militarii. „Mi-a rămas în minte stresul de pe chipurile soldaţilor. Atunci m-am gândit că acei soldaţi ar trebui să aibă dreptul să se opună ordinelor venite de la superiorii lor, din motive de conştiinţă. Când m-am dus la Televiziune, în 22, pentru asta m-am dus”, spune Florin Filipoiu.

La Piaţa Romană, acolo unde astăzi se află un „McDonald’s„, era pe vremuri restaurantul „Grădiniţa„. Din faţa acestui restaurant, zeci de oameni priveau spre „nebunii” din stradă care inventau lozinci şi încercau să înfigă flori în mitralierele soldaţilor.

Printre forţele de ordine erau infiltraţi doi bărbaţi, un cameraman şi un fotograf, care luau probe pentru o viitoare judecată. De la Romană, Filipoiu a fugit spre Universitate.

„Armata e cu noi”, o iluzie

În faţa Sălii Dalles, tânărul doctor a găsit două tabere: unii care strigau „fără violenţă”, alţii care voiau violenţă. Nu se putea fără violenţă.

Revoluţia s-a făcut cu ură: „Venirea maşinilor de pompieri a avut o încărcătură extraordinară. Au fost oameni care s-au agăţat de o astfel de maşină şi au rupt furtunul în bucăţele în câteva secunde. Vă daţi seama câtă ură era în mulţimea aia. Practic, ne-au stimulat să facem o baricadă”. La început, baricada a fost doar un cuvânt strigat de nişte tineri exaltaţi. Apoi, oamenii au început să adune tot felul de obiecte pentru a bloca şoseaua dintre Romană şi Universitate. Baricada s-a format în jurul unui gard alb, de fier, smuls din faţa restaurantului „Dunărea”.

Au apărut apoi mese din restaurant, ghivece, cutii de toate felurile, pietre, pomişori, scânduri, paturi metalice de spital, o salvare, un camion furat. „Mai târziu au apărut nişte containere metalice pentru alimente, cu roţi mici, de fier. Împinse pe asfalt făceau zgomot puternic. Nişte oameni s-au urcat pe ele, iar cei de pe margine au crezut că sunt maşini militare care au coalizat cu poporul. Atunci s-a strigat «Armata e cu noi!». Asta a coagulat mulţimea”.

Vestea revoluţiei, judeţ cu judeţ

Odată cu lăsarea întunericului a început să se tragă cu armele. Primele gloanţe au lovit oamenii care se aflau în rondul de la Universitate. Apoi au fost gloanţe de descurajare, trase în sus sau în ziduri: „Am realizat că trebuie să punem pe hârtie ceva. N-aveam hârtie. Am găsit un sac de ciment, am luat hârtia şi pe hârtia asta de sac am scris o parte dintre revendicările pe care le-am spus la televizor. Un prieten de-al meu, Alin, mergea cu hârtia la oameni, oamenii puneau hârtia pe spinarea lui şi scriau”.

Cu cât răpăitul de gloanţe era mai susţinut, cu atât grupul de la Inter se mărea. Căci Armata a acţionat mai mult decât bizar în acea seară: „Căile de acces dinspre Drumul Taberei, Piaţa Unirii şi Piaţa Rosetti nu erau blocate. Asta m-a surprins foarte tare. Către miezul nopţii, însă, mi-am dat seama că se termină totul. Am văzut că se apropie oameni fără epoleţi, cu costume de gărzi patriotice, fără arme, doar cu cozi de lopată. Aceşti oameni cu bâtele au făcut un măcel impresionant”. Florin Filipoiu a reuşit să fugă din centrul oraşului înainte de miezul nopţii. La ultima privire pe care a aruncat-o în Piaţă a văzut 15 oameni culcaţi la pământ. Păreau împuşcaţi.

„În drum spre casă am strigat cât mă ţineau rărunchii către blocuri: «Laşilor, staţi în case şi pe noi ne-au măcelărit!»”. Apoi, din balconul apartamentului în care locuia – aceleaşi strigăte. Şi înainte să adoarmă, în toiul nopţii, a vrut să trezească şi ţara din somn: „Am luat telefonul şi cartea de telefoane, m-am uitat la prefixele judeţelor şi am început să formez la întâmplare şi să spun ce s-a întâmplat la Bucureşti. Unii închideau, alţii spuneau «am înţeles»”. Era noaptea de joi spre vineri. Mulţi şi-o
amintesc bine.

Ce a cerut Filipoiu la TVR

– Abolirea pe viitor a oricărei forme de cult a personalităţii.
– Eliberarea deţinuţilor politici.
– Încetarea spionării populaţiei de către Securitate.
– Deplasarea liberă în interiorul şi în exteriorul ţării.
– Independenţa Televiziunii, libertatea presei, a cuvântului, desfiinţarea cenzurii, libertatea artelor.
– Acordarea de libertăţi economice micilor proprietari şi ţăranilor.
– Excluderea învăţământului politico-ideologic în şcoli şi facultăţi.
– Renunţarea la criminala politică demografică şi liberalizarea avorturilor.
– Denumirea ţării de Republica România.
– Alegeri libere.

Vector de imagine interzis la Televiziunea Română

„Adevărul”: Cum a început ziua de 22 decembrie 1989?

Florin Filipoiu: Am văzut când au intrat revoluţionarii în TVR. Se vorbea de Revoluţie. Mă întrebam, „ce Revoluţie, ce spun oamenii ăştia aici?”. Am plecat spre TVR cu prietenul meu, acelaşi Alin. La TVR se intra foarte greu. Mulţimea era foarte filtrată. La poartă cineva m-a recunoscut: „Ăsta a fost ieri la Piaţa Romană”. Aşa am pătruns în clădirea studiourilor. Acolo exista un birou la care trebuia să raportezi ce vrei să spui. Omul care m-a adus a vorbit în locul meu: „A fost în Piaţa Romană”. Mi-au dat drumul să merg pe culoar, spre studiouri. Să fie clar, nu intra cine voia acolo. La TVR uşile erau metalice, se blocau cu drugi pe dinăuntru şi aveau interfon. Persoanele considerate indezirabile nu puteau intra.

Şi cum aţi pătruns în studioul 4?

Pe holul dintre sudiouri l-am văzut pe Sergiu Nicolaescu alături de un cascador de-al lui. Nicolaescu spunea: „E prea mare aglomeraţie aici. Trebuie să mai dăm afară”. Atunci am strigat: „Eu de aici nu plec, am fost în stradă!”. Şi mi-a spus: „Bine, eşti de-al nostru”. Apoi m-am strecurat în studioul 4 când intra o persoană adusă de jos, de la filtru. În studio era un spectacol care, dacă ar fi fost filmat, ar fi fost de-a dreptul dezastruos: o mână de oameni care se înjurau şi se împingeau cu umărul, care să fie în cadru. Emitea studioul 5. Mă gândeam: «Cum pot eu să citesc cererile oamenilor de la Baricadă în zarva asta?».

M-am dus lângă o cameră de luat vederi şi am spus: „În momentul ăsta trântesc tot dacă nu vorbesc!”. Am citit acele cerinţe ale oamenilor de la Baricadă, apoi lumea a izbucnit în urale. Am ieşit din studio pentru că mă gândeam că nu mai am ce să fac acolo ştiind ce e în stradă. Ieşind pe hol, m-am reîntâlnit cu Sergiu Nicolaescu. Mi-a spus: „Rămâi să facem ordine”. Şi am rămas. Atunci a apărut Iliescu. Iliescu era adus pe braţe de doi băieţi „cu ochi albaştri”, cu dunga de la şapcă ghicindu-li-se pe frunte şi cu mersul ăla specific, ca de instrucţie. Foarte interesant, purtat de aceşti doi indivizi „de subţiori”, Iliescu nici nu atingea pământul.

„Dragă, tu eşti tânăr, nu cunoşti, dar aşa trebuie”

Filipoiu s-a adresat naţiunii, în urmă cu 20 de ani, din postura de luptător la Baricada de la „Inter

Iliescu ce reacţie avea, purtat aşa, pe braţe?

Era parcă într-o stare de transă. Atunci, Sergiu Nicolaescu a izbucnit spre Iliescu: „În sfârşit, aţi venit!”.

Îl cunoşteaţi pe Ion Iliescu?

Dacă l-aş fi cunoscut, cred că îl omoram. N-am spus niciodată, dar aveam un cuţit pe mâneca gecii, să dau în primul comunist care vine „la ciolan”. După câteva minute Iliescu a ieşit şi a zis: „Aoleu, am greşit studioul, nu aici, dincolo”. Şi s-a dus în studioul 5. Imediat ce a intrat Iliescu în studioul 5, a venit un bătrânel cu o geacă de fâş, albastră, şi cu o sacoşă de un leu în mână. A intrat la WC şi s-a schimbat în general…

Nicolae Militaru…

Da, Militaru, care a ieşit din WC când a ieşit şi Iliescu din studioul 5. Au vorbit amândoi cu Nicolaescu şi l-am auzit pe Iliescu spunând: „Trebuie să mergem şi la Ambasada Sovietică”. Am văzut roşu în faţa ochilor şi m-am repezit spre Iliescu: „Ce să căutaţi acolo? Nu v-aţi săturat de ei?”. Cascadorul lui Nicolaescu m-a ţinut, iar Iliescu a întrebat: „Cine-i tânărul?”. Nicolaescu a răspuns: „E băiatul nostru, de la Revoluţie”. Iliescu mi s-a adresat: „Dragă, tu eşti tânăr, nu cunoşti, dar aşa trebuie”.

Cum aţi reacţionat la asta?

Atunci, trebuie să recunosc, am intrat în dubiu. M-am gândit la Praga ‘68 şi am zis: „Dacă are dreptate?”. Am plecat gândind că, dacă are dreptate, eu nu am ce căuta acolo. Am ieşit din TVR cu un gust amar şi am plecat direct spre casă. Micul schimb de replici m-a făcut să gândesc dubitativ despre ce am făcut eu, despre contribuţia mea.

Ce a urmat?

Ziua următoare, deci în 23 decembrie, am venit din nou la TVR. Din nou am fost întrebat ce vreau să spun. Şi am răspuns că vreau să spun să se dea o lege ca soldaţii să aibă dreptul să se opună ordinelor de a trage în popor. Mi s-a răspuns că nu se poate, pentru că discursul meu avea caracter constituţional, iar chestiunile constituţionale puteau fi spuse doar în prezenţa reprezentanţilor Frontului. Am zis că aştept să vină Frontul. Numai că în minutele în care aşteptam, a început să se tragă pe acel hol.

Am fugit din Televiziune şi am luat-o la stânga, pe Pangratti. Mergând pe stradă şi fiind neras şi tras la faţă am fost arestat de un grup de la gărzile patriotice. Am fost însă repede recunoscut de un om care mă văzuse în 22 la televizor. În timp ce vorbeam cu ei, au început să răpăie nişte mitraliere în apropiere. Am mers după sunet spre casa de unde păcănea. Sunetul venea clar de sub acoperiş, dar nu se vedea nimic. Era evident că erau simulatoare.

Vi s-a părut că oamenii doreau să apară la televizor pentru a fi în preajma puterii şi pentru a ajunge mai târziu într-o funcţie de conducere?

Nu. Să vă spun cum au stat lucrurile. În comunism, oamenii erau obişnuiţi să ceară şi să li se dea. Oamenii de la Televiziune aşteptau să li se dea. Eu însumi m-am dus la Televiziune să cer să mi se dea, când eu eram de fapt cu cuţitul în mână. Spre deosebire de noi, Iliescu s-a dus şi şi-a luat. Aşa a fost.

Discursul din studioul TVR a fost foarte apreciat. Oamenii v-au felicitat. Nu v-a căutat nimeni după Revoluţie?

După Revoluţie, Răzvan Theodorescu, directorul de atunci al Televiziunii, a dat o circulară în TVR, spunând şefilor de redacţii că am priză la public şi că nu trebuie să vorbesc. Am văzut circulara, mi-a arătat-o Mihai Tatulici. Am aflat mai târziu că există nişte servicii specializate care se ocupă cu studierea vectorilor de imagine. Şi pe o listă am figurat ca posibil vector de imagine.

Teodor Mărieş a ieşit din grevă

După 78 de zile în care nu a mâncat nimic, Teodor Mărieş, preşedintele „Asociaţiei 21 Decembrie”, a ieşit ieri din greva foamei.Protestul său a avut ca scop desecretizarea ultimelor file din Dosarul Revoluţiei şi al Mineriadei. Mărieş a anunţat că renunţă la grevă după întâlnirea cu Roberta Anăstase, preşedintele Camerei Deputaţilor. Aceasta a promis că Legea Lustraţiei ar putea ajunge în Parlament în mai puţin de două luni.

În cele două luni şi jumătate în care Teodor Mărieş s-a aflat în greva foamei, au fost desecretizare dosarele de la Ministerul Apărării Naţionale, de la Ministerul de Interne şi de la Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, toate acestea completând Dosarul Revoluţiei. De asemenea, Curtea Constituţională a pus la dispoziţia „Asociaţiei 21 Decembrie”, Dosarul Mineriadei din iunie 1990.

„Mascarada a încetat”

Florin Filipoiu nu este doar un specialist în anatomia corpului uman. Este şi poet. În ianuarie 1990, după multe nopţi de nesomn a pus pe hârtie poezia „Recurs la metoda” care poartă încărcătura emoţională a unei Revoluţii personale.

Recurs la metoda

Există numai un semn în care toate se regasesc.
Aceleaşi întâmplări răspândite ciudat în mersul lumii
duc la acelaşi rezultat. Istoria este de fapt un tablou
într-un muzeu planetar, la care oamenii privesc iar şi iar.

Există un şablon ce cuprinde tot. O ştampilă.
Care vine cumplit, regulat, fără milă,
peste agitaţia de zi cu zi, de veac şi veac,
într-o nebunie unică, monotonă şi fără leac.

Există o linişte mare, o cuminţenie a gândului.
Este ştiinţa de a fi egal cu tine insuţi în trecerea aceasta.
Dacă poţi, deschide fereastra,
Şi peste pervaz aplecat, spune-le şi lor :

„Împăratul nu a existat. Palatul e gol…Mascarada a încetat. La altar
toata lumea să se ridice în picioare.
Orice întrebare e în zadar”.

Executanţii planului, clica şi „troică politică” formată din marginalizaţi, agenţi KGB, şi trădători. „Revoluţia română în direct”.

George Militaru a făcut parte din echipa TVR deplasată la mitingul ţinut de Nicolae Ceauşescu în data de 21 decembrie 1989, în faţa Comitetului Central. Apoi, din 22 decembrie până la 2 ianuarie 1990 a asigurat funcţionarea camerelor de transmisie din studioul 4 al TVR.
George Militaru:
„„Brateş se cunoştea cu Iliescu. Bine de tot se cunoştea cu Iliescu şi Rodica Becleanu, care era producătoare la Telejurnal pe vremea aia”.

Prinicipalul instrument de diversiune din timpul Revoluţiei a fost coordonat de Silviu Brucan, fost conducător al Radioteleviziunii între 1962 şi 1966! Printre cei care au spus vrute şi nevrute, în direct, se mai numără: George Marinescu, Cico Dumitrescu, generalul Nicolae Militaru, Mihai Lupoi, Virgil Măgureanu şi alţii. „Granzii”, ca generalul Militaru, au vorbit din studioul 5, alţi revoluţionari, din studioul 4, unde se afla şi Teodor Brateş.

Dan Marţian a fost presedinte al Camerei Deputatilor, in perioada 1990-1992, apoi vicepresedinte al aceleiasi Camere, in legislatura 1992-1996. A fost membru fondator al FSN si co-presedinte al CPUN. Dan Martian a fost numit ambasador la Lisabona in primavara anului 2001.
Absolvent al Universitatii “M. V. Lomonosov” din Moscova, decedat la Lisabona, ca ambasador, in al doilea mandat al lui Iliescu, din cauze necunoscute.

Emil (Cico) Dumitrescu – Constantin Bucur: Emil Cico Dumitrescu a fost prins la un simpozion la care au venit si delegatiile din blocul sovietic. In pauza de masa si-au lasat caschetele pe hol, am plantat microreceptori in caschete si asa l-am dovedit pe Cico.
Cico Dumitrescu:În ‘80 am fost arestat vreo cinci luni. Am hârtie că doi ani am fost urmărit de Securitate, am aflat şi eu la Revoluţie. Mă acuzau că am vândut secrete.
Cico Dumitrescu: „„Cu Iliescu am fost coleg la «Ape», nu la Moscova” Ion Iliescu:Va dati seama ca nu la “chemarea” lui Cico Dumitrescu am fost la TVR (cu care de altfel nu am fost coleg – el era cadru militar in marina). Si altii afirma acelasi lucru, probabil cu bune intentii” (Deci ori Cico minte ori ,Iliescu). Omul care l-a chemat pe Ion Iliescu la TVR (Pe 22 decembrie, în jurul orei 14.15, căpitanul de rang I Emil (Cico) Dumitrescu şi-a făcut apariţia la Televiziunea Română. Discursul lui a fost difuzat din Studioul 5 al Televiziunii Române, de unde cu numai zece minute mai devreme vorbea generalul Nicolae Militaru. La ora 14.35 Iliescu vorbeste la televiziune, cu 10 minute inainte a vorbit cu gen. Stanculescu.

Căpitanul Cico Dumitrescu cerea în direct ca Ion Iliescu să se prezinte la Televiziune: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm! „Tovarăşul Iliescu era în zonă, fiind contactat de Sergiu Nicolaescu.
Cico Dumitrescu: „Pentru că aşa ştia toată lumea. Dacă o să cadă Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu este cel care trebuie să-i ia locul. Se spunea şi la Europa Liberă, şi peste tot.”

Cico Dumitrescu: „Între 2000 şi 2004 am fost consilier prezidenţial. Imediat după Revoluţie am fost şeful Direcţiei Generale de Presă şi Sport.”

Documentul care îl acuză pe Emil Cico Dumitrescu că le-a vândut ruşilor secrete de stat în anii ’80

Florin VelicuPersoana care l-a insotit pe Ion Iliescu in permanenta, fostul angajat al Consiliului Culturii Florin Velicu povesteste despre Iliescu: „Dupa eveacuarea lui Ceausescu din CC, mi-a venit brusc ideea sa iau legatura cu Iliescu. L-am sunat pe Iliescu. Si colegii ma impingeau. Ei stiau legatura noastra…

13:00, 13:05. Incepuse transmisia pe televizor. Biroul lui Ladislau Hegedus era plin. Plin era, cu tot felul de salariati, bineinteles. Se uitau la televizor. Eu il cunosteam pe Hegedus, lucrand in aceeasi institutie. De fapt, si Iliescu il cunostea foarte bine. Si eu i-am zis: «Domnule, fa legatura cu cineva de la Armata». Zice: «Pot sa-i fac cu Hortopan sau cu Stanculescu». Mi-a si explicat Hegedus de ce: cu fiecare din cei doi lucra la spectacolele omagiale. A sunat la minister. Desi au trecut 15 ani, si acum imi aduc aminte, era numarul 272 pe scurt.

262.
262, pe scurt. A sunat la minister si a dat peste Stanculescu. Stanculescu i-a spus, n-am auzit, dar am inteles chestia asta de la el (de la Ion Iliescu, n.a.)… «Ma cheama acolo». Stanculescu i-a spus sa vina acolo. A fost un moment de genialitate a lui Iliescu, pe care l-am vazut uitandu-se la televizor.
Cand Iliescu vorbea la telefon cu Stanculescu era lume in jur?
Da, multa.

Cam cate persoane?
Toti salariatii de la Hegedus, 10-15 persoane. Iliescu era fixat pe televizor…

Incercati sa va aduceti aminte ce-i spunea Iliescu lui Stanculescu?
«Care e situatia?» Lucruri pe undeva generale. «Care-i situatia, ce se intampla?» Probabil ca ala ii dadea niste raspunsuri, dar esential era ca il chema insistent acolo.

La MApN.
Da, la Armata.

Probabil i-a spus ca este la conducerea Armatei.
Nu se auzea. Noi auzeam doar ce spune Iliescu, nu ce spune Stanculescu. Stiu ca a dat un telefon si la Televiziune. Dar era fixat pe ecranul televizorului, era ca un magnet. Cand a vazut Televiziunea deschisa, cu tot ce se intampla acolo, haosul ala… Repet, eu as face aceasta miscare de traveling, vizavi de pozitia lui din biroul sau, unde era foarte pasiv si discuta relaxat, si pozitia electrizanta, cand a vazut ce se intampla la Televiziune. Eu cred ca in momentul ala s-a gandit ca pierde trenul. Ceva s-a intamplat cu el, ca a devenit electrizat. Am plecat de la Hegedus…

A mai dat si alte telefoane?
Nu. De aici incep incurcaturile istoriei si falsurile. Pentru ca foarte multa lume a vrut sa ma faca pe mine… Bine, unii m-au facut si ofiter acoperit.

Va pot explica eu de ce…
Si eu va pot explica de ce cei doi (Gelu Voican Voiculescu si Sergiu Nicolaescu, n.a.) m-au facut soferul lui Iliescu. In realitate, n-am plecat eu cu el din Casa Scanteii. El a plecat cu masina lui, eu cu masina mea, impreuna cu o colega de la Hegedus, Marcela Iacob este numele ei, si am plecat la el acasa. Eu, dupa Iliescu…

O secunda. Sa ne intelegem: Iliescu a mai avut cel putin alte doua convorbiri telefonice. Vorbeste cu Suzana Gadea, vorbeste cu Stanculescu, vorbeste la Televiziune, vorbeste acasa cu NinaDa. De la Hegedus.

Vorbeste la Comitetul Central, unde da de un revolutionar pe nume Luca.
De asta nu stiu eu. Nu cred ca a mai vorbit cu cineva.
Prin urmare, sa punctam ca, in mod categoric, Ion Iliescu a stat acasa o jumatate de ora.
Categoric! De acolo am plecat, el cu masina nu stiu cui, spre Televiziune, eu din nou cu masina mea si cu Marcela Iacob inauntru…”

Dumitru Mazilu – In perioada 1965-1966, Dumitru Mazilu deţine funcţia de director al Şcolii de ofiţeri de Securitate de la Băneasa.
Între anii 1986-1989, a fost pus sub stare arest la domiciliu.

Cornel Dinu („Procurorul”), Pe Cornel Dinu l-a dus mintea să meargă ţintă la Televiziunea Română în după-amiaza de 22 decembrie. A fost introdus în cercul puterii de Dan Marţian: „Am intrat împreună într-un birou de la etajul doi, unde se redactau ştirile lansate pe post. Înăuntru era şi Ion Iliescu. I-am amintit cum îmi ratasem intrarea în politică în 1968 (n.r. – în acel an, Dinu nu a mai apucat să ţină o alocuţiune la un congres UTC dirijat de Ion Iliescu, pe atunci ministru al Tineretului). Iliescu mi-a zâmbit larg (n.r. – cum altfel?!) m-a îmbrăţişat şi mi-a spus să-l ajut pe prietenul său, Dan Marţian”.
Extrem de importantă este scena la care Cornel Dinu a asistat în noaptea de 22 spre 23 decembrie: „În jur de ora cinci dimineaţa, după ce se anunţase că ruşii au recunoscut primii proclamaţia Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu a vorbit la telefon cu consulul lor. În ruseşte, la fel şi Petre Roman, după el. Concluzia împărtăşită era clară: «Ruşii pot interveni să asigure ordinea în două ore”.

Ceauşescu i-a dat ţara „proastei de nevastă-sa”

În periplul său prin Bucureşti, încercând să-i facă pierdută urma doamnei Iliescu, chipurile urmărită de terorişti, Cornel Dinu a băut un ceai cu Gheorghe Murer, la 24 decembrie. Maurer locuia gard în gard cu familia Iliescu, în cartierul Aviatorilor. Fusese prim-ministru al României (1961-1974) şi, totodată, omul care l-a susţinut pe Ceauşescu în 1965, în ­cursa pentru preluarea funcţiei de secretar general al Partidului. În discuţia tihnită cu Dinu, Maurer ar fi punctat începutul sfârşitului pentru Nicolae Ceauşescu: „Diabetul de după 1974 l-a înnebunit. Neavând ce să-i mai dea proastei de nevastă-sa, i-a dat ţara”.

Ion Iliescu a înroşit telefonul care făcea legătura cu Moscova

Dinu a cizelat câteva ore la ştirile care intrau pe post, apoi Ion Iliescu l-a trimis să o ia de acasă pe doamna Nina şi să i-o aducă la Televiziune. Alături de soţia viitorului preşedinte a trăit Cornel Dinu emoţiile Revoluţiei. Nina s-a ascuns câteva nopţi în casa „Procurorului” şi pe la rudele acestuia. De frică, Dinu le-a cerut „emanaţilor Revoluţiei” un pic de protecţie într-una dintre nopţile de zbucium. I-a oferit-o amiralul Cico Dumitrescu, cu care se împrietenise la Televiziune, trimiţându-i în faţa casei o maşină de la Circa 2 de Miliţie.

„Cu Cico Dumitrescu m-am înţeles doar din priviri. Amiralul Cico Dumitrescu a fost o rotiţă foarte importantă din angrenajul acelor evenimente. Era unul dintre executanţii planului. Masele, provocate şi dirijate de profesionişti ai unor asemenea cataclisme istorice, pregătiţi pentru aşa ceva, doar se mişcau şi făceau zgomote”. Tot Cico Dumitrescu l-a salvat pe Cornel Dinu şi la 24 decembrie, seara, când fostul sportiv a fost depistat cu arme în portbagajul maşinii şi catalogat de un locotenent drept terorist.

Amiralul ar fi dat ordin să fie trimise două Dacii cu paraşutişti pentru a-l scoate pe Dinu de la ananghie. „Procurorul” povesteşte în cartea sa că numai o maşină a ajuns pentru a-l salva – „cealaltă fusese mitraliată în faţa Academiei Militare”.

„Ruşii pot veni în două ore”

Orele petrecute de Cornel Dinu în Televiziune s-au transformat în pagini savuroase de carte. Când Sergiu ­Nicolaescu gesticula frenetic amestecând în fraze sacadate AKM-uri, TAB-uri şi alte nenorociri, fostul fotbalist constata: „Incontestabilul mare regizor avea chiar accente de platou de filmare. Apărea şi ne anunţa că verifică coloana de blindate, care s-ar fi îndreptat spre Televiziune. M-am simţit obligat să-l sancţionez: „Maestre, asta aţi făcut în «August în flăcări», pe platou, acum este cu adevărat realitate!”.

Extrem de importantă este scena la care Cornel Dinu a asistat în noaptea de 22 spre 23 decembrie: „În jur de ora cinci dimineaţa, după ce se anunţase că ruşii au recunoscut primii proclamaţia Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu a vorbit la telefon cu consulul lor. În ruseşte, la fel şi Petre Roman, după el. Concluzia împărtăşită era clară: «Ruşii pot interveni să asigure ordinea în două ore”.

Ceauşescu i-a dat ţara „proastei de nevastă-sa”

În periplul său prin Bucureşti, încercând să-i facă pierdută urma doamnei Iliescu, chipurile urmărită de terorişti, Cornel Dinu a băut un ceai cu Gheorghe Murer, la 24 decembrie. Maurer locuia gard în gard cu familia Iliescu, în cartierul Aviatorilor. Fusese prim-ministru al României (1961-1974) şi, totodată, omul care l-a susţinut pe Ceauşescu în 1965, în ­cursa pentru preluarea funcţiei de secretar general al Partidului. În discuţia tihnită cu Dinu, Maurer ar fi punctat începutul sfârşitului pentru Nicolae Ceauşescu: „Diabetul de după 1974 l-a înnebunit. Neavând ce să-i mai dea proastei de nevastă-sa, i-a dat ţara”.
Dinu susţine că a asistat la o discuţie telefonică purtată de Iliescu şi Roman cu unul dintre consilierii Ambasadei URSS de la Bucureşti.
„Eu am stat în aceeaşi încăpere cu Ion Iliescu în noaptea de 22 spre 23 decembrie, la Televiziunea Română, de la nouă seara până dimineaţa la şapte.

George Marinescu: Fostul prezentator al Telejurnalului (între 1969 şi 1990) recunoaşte că televizorul a cam minţit poporul în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. A citit comunicatul despre sinuciderea „trădătorului Milea“, apoi şi-a făcut „mea culpa“ în direct. După 20 de ani, Marinescu admite că a spus multe aberaţii pe post.
Europa Liberă a trâmbiţat luni de zile că singurul înlocuitor pentru Ceauşescu este Ion Iliescu. Deci nu era o noutate. Occidentul ne îndoctrinase, ne manipulase, ca să zic aşa, cu o astfel de ştire.
George Marinescu a ajuns după Revoluţie un apropiat al Guvernului României, fiind numit director la televiziunea Executivului. A rămas în acest post timp de şapte ani.

Teodor Brateş
Am făcut şcoala profesională, apoi am fost ucenic la Malaxa. După 1944, când muncitorii au fost scoşi în faţă, am fost şi eu trimis la Radiodifuziune, împreună cu alţi tineri muncitori. Am dat probe şi am fost angajat. Am făcut ştiri şi am rămas vândut ştirilor. Prelucram noutăţi din ţară. Prima ştire pe care am făcut-o pentru radio a fost un eşec catastrofal. Am fost pus la gazeta de perete şi credeam că o să fiu dat afară.

Erau la modă ştirile despre recorduri în producţie. Doi cetăţeni depăşiseră norma, iar eu am redactat în felul următor: „Cutare şi cutare, lucrând la robineţi cu capul înşurubat, au depăşit norma de producţie”. Mie mi s-a părut o chestiune corectă pentru că eu ştiam ce înseamnă robineţi cu cap înşurubat

Teodor Brateş:Trebuie să spun că ascultând Vocea Americii” şi „Europa Liberă„, şi eu credeam că soluţia de schimb era Ion Iliescu. Aşa se şi explică de ce l-am prezentat atât de călduros şi de special.
Televiziunea am părăsit-o pe 30 martie 1990. Aveam 57 de ani, din care 41 de ani de muncă şi de cotizaţie. Am primit şi eu oferte atractive de la Petre Roman, de la PD, oferte de secretar de stat, în 1997. Înainte mi se oferiseră funcţii la grupul parlamentar. Am refuzat, fiindcă am zis că am stat prea mult la stăpân şi am vrut să fiu liber. Am refuzat inclusiv certificatul de revoluţionar.

Mihail Lupoi
În 22 decembrie 1989, în timpul revoluţiei, având gradul de căpitan în armată, a apărut la televiziunea română anunţând că armata este alături de popor, şi a făcut afirmaţia falsă, că armata nu a deschis focul împotriva populaţiei. Cu aceeaşi ocazie l-a anunţat pe generalul Nicolae Militaru (dovedit agent al GRU, eliminat din acest motiv din armată în 1978) ca ministru al apărării. Tot atunci a avertizat – însoţit de protestele lui Mircea Dinescu – asupra posibilităţii unei intervenţii militare din afară în caz că se va ajunge la haos.

A fost membru în Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi ministru al turismului între 2 ianuarie şi 7 februarie 1990
Mult timp după Revoluţie, Ion Iliescu a susţinut că n-a ştiut că Lupoi ar fi avut vreo legătură spionajul sovietic. Victor Atanasie Stănculescu a spus că nu avea niciun motiv să îl informeze pe Ion Iliescu că Militaru era spion pentru că acesta deja ştia.

Generalul Stănculescu a precizat că era o practică a serviciilor secrete ca atunci când un tânăr era la studii, mai ales la cele militare, să se încerce racolarea lui de către serviciile secrete alte ţării resprective.
În momentul în care Lupoi anunţă că Militaru este noul ministru al Apărării, Ion Iliescu este prezent la TVR şi nu dezminte acest anunţ. Acesta are două scurte cuvântări înainte şi după anunţ.

Silviu Brucan: a fost preşedinte al Radioteleviziunii între 1962 şi 1966. Hortensia, mama lui Petre Roman, s-a angajat la Radiodifuziune în 1954, printr-un transfer de la Editura Politică. A lucrat în radio până în 1975, când s-a pensionat. Din cele afirmate pentru „Adevărul” rezultă că Teodor Brateş a fost coleg, la radio, cu Hortensia Roman şi i-a fost subordonat lui Silviu Brucan, între 1965 şi 1966. La Revoluţie, Silviu Brucan a fost şeful neoficial al „grupului de la TVR”.
Conform celor declarate de Sergiu Nicolaescu la emisiunea „Naşul”, Brucan este şi cel care l-a propus pe Roman pentru funcţia de prim-ministru. Brateş a fost „amfitrionul” Revoluţiei la TV, stând în direct aproape 70 de ore pe 22, 23 şi 24 decembrie 1989. Ana-Maria Onisei

Sergiu Nicolaescu:
După revoluţia română din 1989, în care a fost implicat, Sergiu Nicolaescu a susţinut Frontul Salvării Naţionale, fiind ales în repetate rânduri senator pe listele acestei formaţiuni politice, iar apoi al PDSR.
Regizorul Sergiu Nicolaescu a relatat la emisiunea „Naşul” cum a ajuns la TVR. Nicolaescu era în Piaţa Romană când a fost luat pe sus de muncitori. „Erau foarte organizaţi. Eu i-am văzut şi am coborât cu ei. M-au îmbrăţişat şi m-au luat pe sus. A scos capul un căpitan care a fost apoi pus la SPP, Dumitru Iliescu”, a spus Nicolaescu.

Iliescu i-a spus lui Nicolaescu că a primit ordin să se retragă la unitate. „Eu i-am spus să meargă în unitatea, dar să meargă mai întâi la TVR. Am plecat cu trei TAB-uri din coloană. Pe unul din TAB-uri se urcase Caramitru la teatrul Notarra. Când a ajuns în Piaţa Confederaţiei (Dorobanţi – n.r.) eu am vrut să merg acasă pentru că aveam arme şi două grenade acasă.”

Regizorul Sergiu Nicolaescu a relatat la emisiunea „Naşul” cum a ajuns la TVR. Nicolaescu era în Piaţa Romană când a fost luat pe sus de muncitori. „Erau foarte organizaţi. Eu i-am văzut şi am coborât cu ei. M-au îmbrăţişat şi m-au luat pe sus. A scos capul un căpitan care a fost apoi pus la SPP, Dumitru Iliescu”, a spus Nicolaescu.

Iliescu i-a spus lui Nicolaescu că a primit ordin să se retragă la unitate. „Eu i-am spus să meargă în unitatea, dar să meargă mai întâi la TVR. Am plecat cu trei TAB-uri din coloană. Pe unul din TAB-uri se urcase Caramitru la teatrul Notarra. Când a ajuns în Piaţa Confederaţiei (Dorobanţi – n.r.) eu am vrut să merg acasă pentru că aveam arme şi două grenade acasă.”

Vladimir Cohn (Vova)- mare industriaş în Italia şi Statele Unite ale Americii, ulterior anturat în clica finanţatorilor clubului Dinamo.
Dinu a plecat în Italia la 13 decembrie 1989 şi a revenit în ţară pe 19, aceeaşi lună. În „Cizmă” s-a întâlnit cu Vladimir Cohn, pe atunci mare industriaş în Italia şi Statele Unite ale Americii, ulterior anturat în clica finanţatorilor clubului Dinamo.
Cornel Dinu povesteşte în volumul doi al romanului său autobiografic („Zâmbind din iarbă”) învăţăturile primite în acel decembrie ’89 de la prietenul Vova Cohn: „Cornelică, cred că acesta este sfârşitul lui Ceauşescu. La Fonte dei Marmi (n.r. – orăşel de lângă Florenţa) m-am întâlnit cu doi colonei americani. Îi ştiu de mult. Mi-au spus că acum este sfârşitul lui Ceauşescu. S-a hotărât la Malta. La Timişoara a fost doar începutul (n.r. – discuţia are loc în seara de 18 decembrie). Urmează şi la Bucureşti. Tot ei mi-au împărtăşit că tot la Malta s-a hotărât ca în România să acţioneze ruşii. Mâine eşti în Bucureşti. Vezi ce poţi să faci, te cunoaşte lumea, te duce mintea!”.

Mihai Ispas
taximetrist, si fost sofer al lui Iliescu, ulterior ministru adjunct al Sportului. „Am jucat rug­by inca dinainte de 1989. Pe vremea cand jucam la Olim­pia mi-am cunoscut sotia, Iuliana Ghimbsanu, fata de antrenor de rugby. Suntem impreuna si acum”, isi a­min­­teste Mihai. De-a lungul vremii, a trecut pe la Olim­pia, Grivita Rosie si Spor­tul, unde joa­ca si acum, la 45 ani” „Fals! N-am fost soferul lui Iliescu, om pe care-l respect si pe care-l pre­tuiesc. Am condus un taxi, in decembrie 1989, cand se tragea. L-am dat la o parte pe taximetrist, i-am spus ca am mai multa incredere in mine in situatia respec­tiva”, puncteaza Ispas. Dupa ’90 a fost ministrul adjunct al Sporturilor, ala­turi de Cornel Dinu, iar in prezent este consilier COR.
Gelu Voican Voiculescu – În anul 1970 este arestat şi anchetat pentru atingere adusă securităţii statului prin trădare de secrete de serviciu şi spionaj economic – După Revoluţia din decembrie 1989, el a deţinut funcţia de viceprim-ministru în primul guvern provizoriu şi responsabil cu controlul serviciilor secrete ) Virgil Măgureanu (După cum afirmă generalul Ion Mihai Pacepa, Măgureanu a devenit colaborator al Securităţii interne în februarie 1972 şi a fost apoi încadrat în DIE cu grad de căpitan şi numele conspirativ „Mihăila Mihai”. Pe 24 decembrie, la ora 15.00, el a venit la TVR şi a citit un comunicat din partea Consiliului Frontului Salvării Naţionale.
Ion Iliescu a respins ideea ca Ceausestii sa fie ucisi prin act revolutionar, apoi s-a lansat ideea unui proces condus de un tribunal militar exceptional. Iliescu a fost de-acord după ce i s-a propus formula ocolită, a procesului.

Generalul Nicolae Militaru
Reactivat de Ion Iliescu şi numit ministru al Apărării pe 23 decembrie 1989, generalul Nicolae Militaru, dovedit încă din anii ’70 ca agent al serviciului secret al Armatei sovietice (GRU), este omul de care se leagă majoritatea crimelor produse între 22 şi 25 decembrie 1989. Nicolae Militaru este cel care a „regizat” conflictele dintre Armată şi presupuşii terorişti. Aproape o mie de oameni au murit, în urma acestor scenarii.
Mai mult, de numele lui Nicolae Militaru, care în 1989 avea 64 de ani, se leagă cazurile „Otopeni”, „Trosca” şi „Nuţă-Mihalea”, după cum a demonstrat ziarul „Adevărul” în cadrul serialului „Sfârşitul Ceauşeştilor”.

La Otopeni, pe 23 decembrie 1989, 48 de civili şi militari în termen şi-au pierdut viaţa, în urma unei „regii” marca Nicolae Militaru. În faţa Ministerului Apărării Naţionale, tot la 23 decembrie, au fost ucişi 8 oameni de la Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA), conduşi de colonelul Gheorghe Trosca, vechi adversar al lui Militaru.

Apariţia lui Nicolae Militaru la conducerea Armatei, în decembrie 1989, aduce în prim-plan zeci de generali şi alţi ofiţeri excluşi din Armata Română din cauza legăturilor cu Moscova. „Reţeaua Militaru” confirmă că Nicolae Ceauşescu avea dreptate, în ultimele zile din viaţă, când vorbea de acţiunile „agenturilor străine”.

Militaru era absolvent al Academiei Militare „Frunze” din URSS. El a fost cel care a condus ostilităţile în cele mai sângeroase zile ale Revoluţiei, cu acest grup de generali care au fost reactivaţi oficial prin decrete semnate de Ion Iliescu după 26 decembrie 1989.

Deasupra structurii impuse de generalul Nicolae Militaru se afla o „troică politică” formată din Ion Iliescu, Petre Roman şi Silviu Brucan, care s-au prezentat drept „emanaţi” ai Revoluţiei şi s-au impus în conducerea Frontului Salvării Naţionale (FSN). Iliescu a ajuns preşedinte, Roman – premier, iar Brucan a rămas „ideologul” Revoluţiei, omul care a asigurat legăturile, atât la Moscova, cât şi la ­Washington. Cine erau ei de fapt?
Ion Iliescu – un vechi activist cu studii temeinice în ­URSS, fiul lui Alexandru Iliescu, celebru cominternist.
Intr-un interviu 1991 in revista „Baricada” Nicolae Militaru spune urmatoarele : Asta n-o ştiu exact, dar pot să afirm că o conspiraţie, a cărei intenţie era înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu, a existat dinainte. Rezistenţa militară, care se formase cu mult timp în urmă, nu a avut în vedere ca această înlăturare să aibă loc cu sacrificii umane. Am luat contact cu această rezistenţă în 1983, prin intermediul lui Ion Iliescu. Ne întâlnisem întâmplător, la Spitalul Elias. Eu eram internat acolo, iar Iliescu venise în vizită la Walter Roman. Mai târziu, m-a căutat la telefon şi prima noastră întâlnire a fost în parcul Herăstrău. După două zile, mi-a făcut cunoştinţă cu doi oameni: Virgil Măgureanu şi căpitanul de rang I Radu Nicolae. La scurt timp, mi-am asumat sarcina să fac contractul între grupul militar al generalului Ioniţă şi grupul civil al lui Iliescu.
În toamna lui 1984. Se spunea atunci că cel mai bun moment ar fi fost în timpul când Ceauşescu se afla în RFG. Se ştia că cei care rămâneau în ţară erau nişte fricoşi. Planul nu a mai fost pus în aplicare din cauza unor evenimente ciudate.

Gen. Victor Atanasie Stănculescu : Ceausestii trebuiau lichidati, si ca decizia in acest sens a venit de pe doua fronturi care au lucrat combinat: din partea GRU (serviciul secret al armatei sovietice) si KGB (securitatea rusilor).Stanculescu nu a ascuns ca tot ce i s-a intamplat lui rau in anii ce au urmat Revolutiei -inclusiv dosarele penale in care a fost condamnat – s-a datorat conflictului mocnit pe care l-a avut cu Ion Iliescu.
Stănculescu il face vinovat pe Ion Iliescu, pentru mortii de dupa fuga lui Ceausescu.
Generalul Victor Stanculescu:“A fost nevoie de atitea morti pentru ca sa fie executati Ceausestii. De ce ? intrebati-l pe Ion Iliescu”

Acestia au confiscat Revolutia, toti erau „marginalizati”de Nicolae Ceausescu, o parte din ei agenti KGB.
Grupul care a decis execuţia Ceauşeştilor

-Ion Iliescu
-Silviu Brucan
-Dumitru Mazilu
-Petre Roman
-Mihai Montanu
-Sergiu Nicolaescu
-Mihai Ispas
-Dan Marţian
-Gelu Voican Voiculescu
-Gen. Nicolae Militaru
-Gen. Victor Atanasie Stănculescu
––––––––––––
Pe 26 decembrie 1989, s-a semnat decretul pentru infiintarea tribunalului exeptional, dupa ce lumea a fost sigura ca e adevarat ca sotii Ceausescu sunt morti. A declarat Gen. Victor Atanasie Stănculescu.
Practic Tribunalul care l-a judecat pe Ceausescu nu avea legimitate.
In Monitorul Oficial de miercuri 27 dec 1989, la doua zile dupa executarea Ceausestilor, a fost publicat un comunicat al lui Ion Iliescu pentru infiintarea Tribunalelor Miliatre Extraordinare.

Constantin Bucur: „Cico Dumitrescu a fost prins la un simpozion la care au venit si delegatiile din blocul sovietic. In pauza de masa si-au lasat caschetele pe hol, am plantat microreceptori in caschete si asa l-am dovedit pe Cico”


Rep: La Editura Armatei, unde lucra Talpes, ati avut vreo intamplare mai deosebita?
Constantin Bucur: Despre asta nu pot vorbi, dar va pot relata despre Cico Dumitrescu (consilierul lui Ion Iliescu dupa 1990), pentru ca dupa 1987 am fost transferat la Comandamentul Armelor Chimice.

Rep: Cum l-ati prins pe Cico?
Constantin Bucur: Cico Dumitrescu era banuit de UM 0110 ca transmite secrete KGB-ului. Fata de rusi era o repulsie la Securitate, iar Armata avea o multime de ofiteri scoliti la Moscova. Unii veneau direct cu neveste de acolo. La Comandamentul Armelor Chimice se stocau informatii despre aparatura militara de ochire, munitie chimica inventata de noi, iar Cico a fost prins ca a transmis informatii. El trebuia eliminat din Comandament.

Rep: Cum a fost prins?
Constantin Bucur: A fost prins la un simpozion la care au venit si delegatiile din blocul sovietic.
In pauza de masa si-au lasat caschetele pe hol, am plantat microreceptori in caschete si asa l-am dovedit pe Cico. Putea fi chiar condamnat. Dar a fost protejat de Elena Ceausescu. Nu stiu cum de a ajuns in anturajul ei. Probabil prin cadouri, ca era foarte sensibila la astea. Atunci se faceau si aranjamente: decat sa arestezi, mai bine il lasai pe atasatul militar sovietic in Romania si il foloseai chiar fara ca el sa stie. Daca faceai scandal, trebuia expulzat atasatul militar, URSS il expulza pe al nostru si lucrurile se complicau.

Rep: Totusi, de ce nu a fost pedepsit Cico Dumitrescu?
Constantin Bucur: Repet, a intervenit chiar Elena Ceausescu si nu a mai fost arestat. A fost doar scos din Comandamentul Armelor Chimice si mutat de acolo si nu a mai avut acces la informatii strict secrete.
Ofiter de la Contrainformatiile Securitatii Constantin Bucur

George Marinescu:”Europa Liberă a trâmbiţat luni de zile că singurul înlocuitor pentru Ceauşescu este Ion Iliescu. Deci nu era o noutate. Occidentul ne îndoctrinase, ne manipulase, ca să zic aşa, cu o astfel de ştire” „Da, am manipulat“


Deşi nu a avut prompter, George Marinescu a citit impecabil, după cum i-au dictat „emanaţii“ Revoluţiei.
Fostul prezentator al Telejurnalului (între 1969 şi 1990) recunoaşte că televizorul a cam minţit poporul în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. A citit comunicatul despre sinuciderea „trădătorului Milea“, apoi şi-a făcut „mea culpa“ în direct. După 20 de ani, Marinescu admite că a spus multe aberaţii pe post.

George Marinescu a fost odată cel mai cunoscut prezentator de la TVR. În zilele când se urca la bordul Trabantului său, nu puţine erau femeile care-l petreceau cu privirea pe calea Dorobanţilor către intrarea din strada Ermil Pangratti.

Între 1969 şi 1990 a prezentat Telejurnalul de la postul public de televiziune. A făcut Revoluţia într-o echilibristică periculoasă, trecând în numai câteva ore de la statutul de sol al ceauşismului muribund la cel de entuziast luptător împotriva teroriştilor din TVR. George Marinescu a fost ultima voce „încătuşată” din TVR, anunţând, în dimineaţa de 22 decembrie 1989, că „Ministrul forţelor armate (n.r. – generalul Vasile Milea) a acţionat ca trădător împotriva independenţei şi suveranităţii României şi, dându-şi seama că este descoperit, s-a sinucis”.

Conştient de situaţia sa ingrată, George Marinescu şi-a făcut autocritica la câteva minute de la proclamarea Televiziunii Române Libere: „Îmi fac mea culpa în numele colegilor din Televiziune”.

ajuns după Revoluţie un apropiat al Guvernului României, fiind numit director la televiziunea Executivului. A rămas în acest post timp de şapte ani.

Acum are 70 de ani şi prezintă o emisiune politică la Televiziunea România de Mâine, postul TV al Universităţii Spiru Haret, instituţie de învăţământ ghidată de Aurelian Bondrea, cel care a cadorisit-o cu cele mai înalte grade academice pe analfabeta Elena Ceauşescu. Fostul prezentator al Actualităţilor ne-a primit în biroul său de lucru de la „Spiru”.

Chiar dacă nu mai are Trabantul şi nu mai emite în prime-time, septuagenarul tot mai primeşte câte un compliment de la mult mai tinerele sale colege de televiziune: „Domnule Marinescu, arătaţi foarte bine astăzi!”

Viaţa în direct, într-un „război informatic”

„Adevărul”: Cum era, domnule Marinescu, viaţa de prezentator la Telejurnal acum 25-30 de ani?

George Marinescu: Era clar că pe-atunci nu spuneai ce voiai tu, ci ce trebuia spus. Libertatea de exprimare este cel mai mare câştig adus de Revoluţie, exprimarea liberă, dar nu orice prostie, să fim bine înţeleşi. Cine spune că azi nu mai există cenzură se înşală amarnic. Există cenzură şi la TF 1, şi la TF 2, şi la Antena nu ştiu care din Germania, şi la CNN. Este cineva care are puterea să elimine ştirile. Apoi, autocenzura este cel mai mare cenzor. Zici, bă, de asta nu sunt prea sigur şi mai bine o scot. Nu este nicio ruşine, peste tot e la fel. Cine spune „dom’le, eu îmi fac de cap şi spun ce vreau” minte!

Cum funcţiona autocenzura la dumneavoastră?

După atâţia ani de experienţă învăţasem şi eu ceva, că d-aia mi-a dat statul cap. Ştiam că asta nu e voie să spui, asta o spui altfel, aici trebuie umflat şi spus într-un anume fel. Am fost şef de secţie externă la Actualităţi şi prezentator. Vreo 21 de ani am avut aceste două funcţii. Am urcat pe scara ierarhiei. Am fost reporter 3, reporter 2, reporter 1, apoi din nou aceiaşi paşi, dar ca redactor. Treptele astea erau în funcţie de pregătirea profesională.

Care a fost cel mai greu moment din punct de vedere profesional?

Cel mai greu a fost la Revoluţie. Era a doua zi, pe 23 decembrie, seara, când s-a tras pe culoarul studioului patru. Gloanţe de foc, muniţie de război. Îl aveam pe Cornelius Roşiianu alături, prezentam un grupaj de ştiri şi, la un moment dat, s-a stins lumina şi în regie, şi în studio. Am rămas pe întuneric, orbi, ca nişte cârtiţe. Instinctiv, el a întins mâna stângă, eu am întins mâna dreapta. Ne-am prins mâinile şi ni le-am strâns. Am văzut că luminiţele roşii de la camerele de luat vederi erau aprinse, deci se transmitea în continuare. I-am spus lui Cornelius, într-un „aparté”, să nu se audă pe post: „Camerele merg. Noi suntem în emisie. Noi trebuie să spunem orice, numai să nu inducem panică în rândul telespectatorilor”.

Că lumea putea spune orice: că a căzut televiziunea, că au ocupat-o teroriştii, că ne-au căsăpit. Ne-au trecut pe amândoi cele mai teribile sudori, din creştet până în pantofi. A trebuit să improvizez nişte vorbe, nişte prostii, numai să nu se sperie lumea. Am improvizat aşa, în beznă, vreme de un minut. Am revăzut caseta şi m-a pufnit râsul faţă de ce deşteptăciuni am putut să debitez atunci. Dar nu mă întrebaţi, că nu-mi mai amintesc acel discurs. A fost groaznic, mă gândeam că putem fi făcuţi sită.

De la Televiziunea Română Liberă, George Marinescu a ajuns direct la Guvernul României

Dispozitivul diabolic

Pe 22 nu v-a fost frică să nu induceţi panică? Spuneaţi că vin teroriştii spre Televiziune, că sunt bombe la subsolul TVR şi îndemnaţi lumea să vină să vă apere…

Dragă, ce se întâmplă… În acele zile şi nopţi, noi trebuia să dăm nişte informaţii pe care nu aveam cum să le verificăm. Eu am stat două săptămâni în Televiziune şi am dormit după nişte dulapuri. Nu aveai cum să te duci afară, doar operatorii se mai duceau. Nu aveai cum să verifici informaţiile care îţi veneau.

De ce trebuia să daţi nişte informaţii? De unde acest trebuia?

Pentru că trebuia să ţinem la curent lumea cu ce se întâmplă. Evident că triam informaţiile, nu dădeam orice. Ziceam se spune, se pare, adică n-o dădeam la modul cel mai sigur. Au venit cu acea maşinărie infernală. Era şi amiralul Cico şi am zis că militarii trebuie să ştie despre ce e vorba. Deşi am intrat imediat la idei. Cum au venit ăştia cu dispozitivul ăsta diabolic? Dacă sare în aer aici, la televizor?

V-aţi gândit că eraţi manipulat, iar manipularea asta o transmiteaţi mai departe telespectatorilor?

În orice perioadă istorică, inclusiv astăzi, televiziunea manipulează. Voit sau nevoit, de cele mai multe ori voit. Au existat, oricum, terorişti la Revoluţie. Eu am avut un vecin de bloc care a fost împuşcat din stradă, cu un glonţ de război. I-a distrus toată falca.

De unde ştiţi că erau terorişti?

Pentru că armata trecuse deja de partea poporului. Şi încă nu se împărţiseră arme la civili.

Revoluţia în direct a fost o manipulare?

Fără voia noastră... Am transmis şi noi unele informaţii care s-au înscris în acest război informatic secret. Fără doar şi poate.

Admiteţi că aţi fost manipulat şi aţi manipulat mai departe?

Absolut. Dar fără voia noastră şi fără voia altora.

Trebuie să existe o voie, undeva…

Dom’le, nu ştiu, probabil că o fi fost cineva care urmărea ceva. Da, am spus de cutia aia galbenă cu butoane că e un dispozitiv diabolic. Asta era o minciună, fiindcă aparatul ăla era cu totul altceva. Eu i-am crezut pe ei, când au adus-o, pentru că erau militari. Nu am vrut să mă dau deştept, să vorbesc eu peste ei.

Nu a funcţionat în mintea dumneavoastră mecanismul care vă spunea să vă supuneţi puterii? Cei care au venit cu dispozitivul diabolic păreau a fi reprezentanţii noii puteri…

Nici gând de aşa ceva. Nu aveai timp să te gândeşti la aşa ceva.

Marinescu, anunţând sinuciderea generalului Vasile Milea

„Dacă au început să se sinucidă între ei…”

Aţi fost singurul om de la Revoluţie care şi-a făcut „mea culpa”. Aţi spus: „Îmi cer iertare în numele colegilor din Televiziune”. Era 22 decembrie după-amiaza. Nu v-aţi gândit că se poate întoarce cursul evenimentelor?

Aşa este, lucrurile erau foarte fluide, dar mi-am luat inima în dinţi şi am zis că aşa e bine să fac. Mulţi mi-au spus că am făcut o prostie mare de tot. Mi-am cerut scuze pentru ceva ce nu făcusem eu. Prezentasem tot felul de ştiri cu recorduri interplanetare la recoltat tone de sfeclă. Minciuni, era clar. Soţia mea era acasă, cu fiică-mea, care era elevă. Au primit un telefon, voce de bărbat, nu ştiu nici acum cine a fost. I s-a spus că domnul Marinescu trebuie să ajungă urgent acasă. „Pentru ce?”, a întrebat nevastă-mea. „Vorbeşte prea mult”, i s-a răspuns. Era în după-amiaza zilei de 22.

Decizia de a vă face „mea culpa” în direct şi la câteva ore de la fuga lui Ceauşescu, a fost influenţată şi de faptul că aţi fost ultima voce care a citit la televizor mesajele trimise de secretarii lui Ceauşescu? Aţi citit în dimineaţa zilei de 22 decembrie, de câteva ori, comunicatul cu privire la sinuciderea „trădătorului Milea”.

Eu am vrut să înregistrez comunicatul şi apoi să fie dat de câte ori era nevoie. Mi s-a spus că nu se poate, că vor apărea corecturi de la o oră la alta. Şi atunci am început să mă plimb în pauze prin studio şi am spus: „Dacă au început să se sinucidă între ei, înseamnă că ăsta e începutul sfârşitului”. Nimeni n-a îndrăznit să râdă sau să spună ceva. Eram tensionat. Îmi crescuseră adrenalina şi pulsul. Atunci m-am îmbolnăvit de hipertensiune.

Cât de liberă era Televiziunea Română Liberă?

Şi dacă îmi puneam această întrebare, n-aş fi putut afla răspunsul de-acolo, dintre patru pereţi. Se vorbeşte de diversiuni şi de manipulări. Să vă spun finalul poveştii cu stingerea luminii din studio. A fost o prostie făcută de un inginer. Ăla, săracu’, vai de capul lui, s-a speriat când a văzut că se trage pe hol, s-a dus la panoul de comandă şi a tras de ceva pe acolo. El a crezut că or să vadă teroriştii lumina şi vor trage înspre noi. Uitând un fapt elementar: că studioul patru nu are nicio palmă de fereastră.

Ce era în mintea dumneavoastră când l-aţi văzut pe Ion Iliescu intrând în direct la Televiziunea Română în după-amiaza de 22 decembrie?

Europa Liberă a trâmbiţat luni de zile că singurul înlocuitor pentru Ceauşescu este Ion Iliescu. Deci nu era o noutate. Occidentul ne îndoctrinase, ne manipulase, ca să zic aşa, cu o astfel de ştire.

De unde veneau ştirile pe care le citeaţi pe post? Aţi verificat vreodată?

Nu ştiu de unde au venit! Nu ştiu, efectiv nu ştiu!

Dacă nu ştiaţi, de ce le-aţi mai citit?

Pentru că nu puteam verifica. Ar fi însemnat să nu mai dăm nimic. Sau să spunem: „Gata, ho! Ţinem o şedinţă, tragem cortina şi revenim după aceea”.

N-ar fi fost mai cinstit?

Haideţi, nu fiţi copii!

„Cu prim-ministrul vorbeam când simţea nevoia”

Cum a continuat viaţa dumneavoastră după Revoluţie?

Am plecat din TVR în octombrie ’90, când m-am mutat la Guvern şi am înfiinţat acolo studioul de televiziune al Guvernului.

A fost o perioadă bună?

Da, am stat acolo vreo 7 ani. Am zis că îmi pun în valoare cunoştinţele mele de televiziune.

Petre Roman l-a adus pe Marinescu la Guvern

De ce n-aţi ales o televiziune privată?

Am lucrat şi la Tele 7 abc, dar, din păcate, în câteva luni a dat chix. Din ’97 până în ’98. Iar la postul TV România de Mâine lucrez de zece ani.

Slujba de la Guvern aţi văzut-o ca pe o recompensă?

Pentru ce?

Pentru că v-aţi făcut bine treaba la Revoluţie…

Nu, nici prin cap nu mi-a trecut.

Ce făceaţi la această televiziune a Guvernului?

Înregistram şedinţele de Guvern. Făceam interviuri cu prim-ministrul şi cu alţi miniştri. Cu prim-ministrul vorbeam când simţea omul nevoia şi mai puneam şi eu unele întrebări.

V-au plăcut anii de după Revoluţie?

Deloc… sau nu în totalitate.

Cine e de vină pentru anii ăia neplăcuţi?

Nu ştiu, nu sunt judecător. Cine e de vină pentru ce se întâmpla atunci în Piaţa Universităţii? Sau cu minerii?

Păi nu ştiţi cine e de vină pentru mineri şi pentru Piaţă?

Eu am opinii oarecum separate. Pe vremea lui Constantinescu, în ’99, când au venit minerii a nu ştiu câta oară, n-a fost tot mineriadă? Sau a fost vreun bal mascat?

Ştiţi bine ca în ’99 nu au fost chemaţi precum în ’90.

Vă înşelaţi amarnic, dar asta este altă poveste… Ar însemna să vă mai ţin o jumătate de oră şi eu mă cam grăbesc.

Stoenescu: „Fundamental e faptul că ziarul central al ţării, Scânteia Poporului, cerea înarmarea poporului. Aceasta este o infracţiune legată de crimă” „Luptam cu forţele tenebroase ale lui Ceauşescu şi nu ştiam cum să le oprim” vezi video

„Ceea ce este extrem de grav în pagina1 din Scânteia Poporului (Duminica 24 decembrie 1989) este înarmarea civililor. Acest subiect a fost legat direct de către Curtea Supremă de Justiţie şi de Procuratură în raportul pe care l-a înaintat Parlamentul României, în pierderea de vieţi omeneşti”, spune şi Mihai Stoenescu. „Una din cauzele morţii celor 942 de oameni, după evacuarea lui Ceauşescu şi îndepărtarea lui de la putere, a fost înarmarea civililor. Fie redactorul şef, fie cel care a dat ordin şi a indus acest subiect al înarmării civililor, sunt pasibili de judecată, de cercetare, având în vedere că justiţia a stabilit un raport de cauzalitate între înarmarea civililor şi pierderea de vieţi omeneşti.

În al doilea rând, Silviu Brucan, încă din 22 seara, şi-a constituit un birou în clădirea Casei Scânteii, unde a chemat o serie întreagă de colaboratori şi cu care a făcut două lucruri:

1. I-a pus la lucru pentru a întocmi primul decret al Revoluţiei, privind regimul presei în România. Acest decret nu a mai apucat să fie dat pentru că s-au opus jurnaliştii.

2. Silviu Brucan, cu această echipă, exercita cenzura. Nu apărea absolut nimic în presă, fără aprobarea lui Silviu Brucan.

Asupra acestor aspecte există mărturii credibile, pe de o parte din partea unui martor din cadrul acestui grup, Adrian Severin şi, pe de altă parte, există mărturiile domnului Ion Diaconescu, preşedintele PNŢCD.

Fundamental e faptul că ziarul central al ţării, Scânteia Poporului, cerea înarmarea poporului. Aceasta este o infracţiune legată de crimă”, a adăugat Stoenescu.

Şi cum a fost motivat acest apel? „Luptam cu forţele tenebroase ale lui Ceauşescu şi nu ştiam cum să le oprim”, a declarat Cartianu.

Vine însă întrebarea domnului Moraru către Ion Iliescu: „În momentul în care, tovăraşe Iliescu, pe 22 decembrie, contrelezi TVR-ul de-a întregul, controlezi presa scrisă de-a întregul, controlezi armata, CC-ul, controlezi securitatea, garnizoana în care Ceauşeştii sunt arestaţi, controlezi apa potabilă care este otrăvită, bagi poporul în casă, că ne-ai speriat că vine teroristul în fiecare bloc şi ne omoară, vorbeşti deja în calitate oficială (eşti recunoscut de guvernul RFG , adică nemţii, care au negociat bine cu Gorbaciov, te-au recunoscut ca FSN), cine mai putea să atenteze la tine, tovăraşe Iliescu?”

Transcriere:
                                                                SCANTEA POPORULUI
                                                              Cotidian politic si social nr.2
                                                   Vineri 24 decembrie 1989
                                           DUSMANII TARII, TRADATORII POPORULUI
                            MAI UCIGASI DECAT UCIGASII, MAI VANDALI DECAT VANDALII
                           CETATENI, MEMBRI AL FORMATIUNILOR GARZILOR PATRIOTICE
Alaturati-va si actionati cu toata hotarirea impreuna cu unitatiile armatei noastre.
                                       TOT CEI CE POT FOLOSI O ARMA – LA ARME
                    INFORMARE DIN PARTEA CONSILIULUI FRONTULUI SALVARII NATIONALE PREZENTATA LA TELEVIZIUNE DE ION ILIESCU.
Masurii si recomandarii pentru lichidarea grabnica a nelegiuirilor teroristilor
.
Fostul dictator si slugii ale clanului sau au fost arestate.

Iliescu şi Roman, reclamaţi la CEDO pentru „trădare de ţară şi subminarea economiei naţionale”

Preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie, Teodor Mărieş, a declarat duminică, într-o conferinţă de presă, că la Revoluţie s-ar fi tras 13 miliaone de gloanţe, o declaraţie de martor dovedind că Ion Iliescu ar fi ordonat înarmarea populaţiei.

Teodor Mărieş a afirmat duminică, într-o conferinţă de presă, că noile informaţii descoperite după studierea actelor din dosarul Revoluţiei l-au determinat să trimită la CEDO o completare la plângerea depusă iniţial, în care îi acuză pe fostul preşedinte Ion Iliescu şi pe fostul premier Petre Roman de trădare de ţară şi subminarea economiei naţionale. „O să fac o completare la plângerea depusă la CEDO unde o să adaug un nou capăt de acuzare, respectiv trădare de ţară şi subminarea economiei naţionale, împotriva lui Ion Iliescu şi Petre Roman. În acuzaţiile mele mă bazez pe ce ştiu doi oameni foarte importanţi: Cornel Dinu, care a fost prieten cu Iliescu, şi Sergiu Nicolaescu, dar mai sunt şi declaraţii şi filme, astea nu se pierd”, a spus preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie.

Iliescu ar fi dispus înarmarea civililor

Mărieş a prezentat duminică o declaraţie de martor din dosarul Revoluţiei, din care ar reieşi că Ion Iliescu ar fi dispus, în timpul evenimentelor din 1989, să se împartă arme militarilor şi civililor aflaţi la Televiziunea Română.

„După lansarea primului atac asupra Televiziunii, am distribuit pe bază de semnătură armament şi muniţie unor cadre militare din MApN şi Ministerul de Interne precum şi unor persoane civile cărora le-am reţinut documentele de legitimare. Distribuirea armamentului s-a făcut la apelul domnului Ion Iliescu. Au fost de faţă, şi pot confirma cele spuse de mine, domnul Petre Constantin, Mihai Lupoi, Roşoga Vladimir, Negruţi Paul, colonelul Tache Sorin, maior Şerban, domnul Alexandru Stark, avocatul Opaiţ şi alţi membri ai Consiliului Frontului Salvării Naţionale”, se arată în declaraţia de martor, prezentată în cadrul unei conferinţe de presă de Teodor Mărieş, care a precizat că mărturia face parte din volumul 12 „Rapoarte Cadre” al Ministerului de Interne.

La rândul său, avocatul Asociaţiei 21 Decembrie, Ionuţ Matei, a spus că filele care conţineau această declaraţie nu se regăseau în copia iniţială transmisă de Parchetul General şi că, în urma verificărilor, a cerut să i se dea o copie a acestor acte.

Protest pentru tergiversarea anchetei

Teodor Mărieş a mai spus că din actele aflate la dosarul Revoluţiei ar reieşi că, în perioada 22 decembrie- 27 decembrie 1989, militarii ar fi tras peste 13 milioane de gloanţe. „Aceasta este statistica doar pentru militarii din Ministerul Apărării, dar au mai tras şi Gărzile Patriotice, Securitatea şi aşa mai departe. Am avut cel puţin un glonţ pe cap de locuitor împărţit de Armată populaţiei, indiferent că era sugar sau bătrân. Nu mai zic că doar în Capitală s-au tras două milioane de gloanţe”, a mai spus Mărieş.

În cadrul aceleiaşi conferinţe de presă de duminică, Mărieş a anunţat că luni un grup de 15-20 de revoluţionari din Timişoara va picheta Parchetul General şi Ministerul Justiţiei în semn de protest faţă de tergiversarea anchetei din dosarul Revoluţiei.

CEDO mai acceptă documente până pe 7 aprilie
În altă ordine de idei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a prelungit, în mod excepţional, până pe 7 aprilie termenul până la care Asociaţia 21 Decembrie mai poate depune observaţii suplimentare la dosarul Revoluţiei, deşi acordase alte trei termene de la începutul anului.

Astfel, potrivit unei adrese a CEDO din 17 martie, Asociaţia 21 Decembrie a fost înştiinţată că mai poate depune până pe 7 aprilie observaţii în legătură cu dosarul nr. 97/P/1990 privind evenimentele din decembrie 1989, în urma cererii formulate de revoluţionari de a prelungi cu încă un termen data până la care mai pot depune concluzii.

Potrivit lui Mărieş, solicitarea Asociaţiei 21 decembrie de a primi o altă amânare din partea CEDO a fost făcută pentru că a primit cu întârziere documentele care aparţineau Serviciului de Telecomunicaţii Speciale.

La începutul lunii martie, Ministerul Apărării a declasificat ultimele documente solicitate de Parchetul General din dosarul Revoluţiei, pentru a fi remise 21 Decembrie. Măsura a venit după ce preşedintele Asociaţiei, Teodor Mărieş, a susţinut că nu poate depune concluzii la CEDO în lipsa acestora, în procesul în care a reclamat statul român pentru tergiversarea soluţionării dosarului Revoluţiei.


George Bush cu Nicolae Ceausescu Casa Alba

Jacques René Chirac la Paris alaturi de Nicolae Ceausescu

Sotii Ceausescu in Argentina

Indira Gandhi Nicolae Ceausescu

Iliescu a predat la o şcoală a Securităţii – Iliescu – acuzat de implicare în racolările Securităţii. vezi video


Cătălin Voicu, a ajuns general şi decorat de două ori de Ion Iliescu. La Cotroceni, au stat până în 1997, timp în care şi-au construit o imensă reţea de relaţii, influenţă şi putere în toate instituţiile statului – de la poliţie, justiţie, guvern până la serviciile de informaţii. decorat cu „Virtutea Militară“ în grad de Cavaler

Iliescu si-a schimbat registrul declaratiilor referitoare la Revolutia din Decembrie 89. Acum nu mai sustine ca a facut-o poporul, ca e o emanatie si alte baliverne. Iata ce spunea la o intilnire cu conducerea Serviciului de Informatii Externe (SIE): „Noi am facut-o (revolutia romana – n.m.) cu oamenii nostri si trebuie sa judecam prin ceea ce reprezinta fiecare, ce-au facut, ce fac, ce reprezinta ei ca valoare umana”.
Mihai Ciorcan
Luni, 09 Octombrie 2006

Documente din Arhivele Nationale dezvaluie faptul ca in perioada in care a fost prim-secretar al Comitetului judetean PCR Iasi Ion Iliescu a avizat toate actiunile Securitatii, inclusiv cele de politie politica. Putem dovedi, in premiera si in exclusivitate, ca Ion Iliescu nu a fost strain de actiunile indreptate de Securitate impotriva opozantilor regimului comunist. Mai mult, el a incurajat si ordonat practicile opresive.
In 1975 Iliescu a aprobat nota „strict secret” 0049 prin care Securitatea se angaja sa supravegheze informativ elementele dusmanoase si strainii veniti in concediu. Pana la finalul anului Securitatea ii promitea
lui Ion Iliescu ca „vor fi luate masuri de acoperire a tuturor locurilor si mediilor pretabile savarsirii de infractiuni cu retea capabila sa descopere din timp elementele antisociale”.
Elementele antisociale sau dusmanoase erau, desigur, cei care nu agreau regimul comunist. „La fiecare inceput sau sfarsit de sezon estival se va analiza modul in care s-a organizat si efectuat supravegherea informativa generala in randul cetatenilor straini veniti pe raza judetului”, ii propunea Securitatea prim-secretarului Iliescu. Sugestiile Securitatii au fost aprobate in sedinta Comitetului judetean PCR Iasi din data de 26 mai 1975.

Iliescu a avizat favorabil pe 26 mai 1975 nota S/43/5.05.1975 a Inspectoratului Judetean Iasi al Ministerului de Interne care stabilea „Planul privind actiunile de propaganda in randul populatiei”. Potrivit acestuia, in colaborare cu „organele de justitie si procuratura”, ofiterii de Securitate urmau sa organizeze prin comune sau cartiere adevarate tribunale ale poporului din care sa se traga invataminte. A se citi: manipularea populatiei de catre secu’! 

Iliescu darama cariere universitare si stabilea listele cu cei anchetati de organele statului. Tovarasul prim-secretar aproba sau nu plecarile in strainatate. Iliescu ii avea in grija si pe studentii straini

Istoricul Marius Oprea susţine că Ion Iliescu a ţinut cursuri de perfecţionare la o şcoală a Securităţii. Oprea îţi argumentează afirmaţiile printr-o stenogramă pe care a găsit-o directorul Institutului pentru Studierea Crimelor Comunismului.

Istoricul a ţinut să mai amintească şi faptul că în perioada în care a fost prim secretar de stat în judeţul Iaşi, Ion Iliescu dădea aprobări pentru racolarea de către Securitate a informatorilor.
Realitatea

Adevărul: Trăgând linie, ce putem spune după 20 de ani de libertate?

Marius Oprea: Comunismul nu a dispărut, s-a privatizat. Faptul că în mediul de afaceri persistă foşti activişti şi foşti securişti este într-o anumită logică a lucrurilor. Şi partenerii occidentali arată o mare toleranţă faţă de această situaţie. Multe reprezentanţe străine din România sunt conduse de către foşti ofiţeri de Securitate. Tot comerţul exterior al României socialiste era controlat de Securitate.

Occidentalii au făcut afaceri, după Revoluţie, cu foştii securişti…

Normal. Ei făceau toate contractele. E o firmă care, pe vremea comunismului, se ocupa cu construcţiile industriale în străinătate. Prin 1993, această firmă s-a privatizat prin celebra metodă MEBO, de inspiraţie postsovietică. Toate privatizările din Federaţia Rusă s-au făcut prin MEBO şi aşa s-a format oligarhia. La noi, la fel. Firma de care vă vorbesc a fost firma cu numărul 1.000 privatizată prin această metodă. Era controlată de vreo 160 de ofiţeri de Securitate acoperiţi.

Firma a fost implicată într-una dintre cele mai dezastruoase operaţiuni pentru statul român – participarea în investiţia de la Krivoi Rog, megacombinatul ce nu va funcţiona niciodată. Banii, participarea românească s-au dus în vilele potentaţilor locali. Pe o astfel de „buclă” a înflorit o adevărată mafie a alcoolului, controlată, nu întâmplător, prin mafia arabă de către foştii securişti.

De altfel, în arhivele Securităţii există listele cu arabii informatori. Toţi arabii informatori ai Securităţii care au rămas în România după 1989 au dezvoltat afaceri sub controlul operativ al foştilor lor ofiţeri de legătură. Aici este o mafie extrem de bine controlată. Zaher Iskandarani, „prinţul Banatului”, este reprezentativ pentru ce v-am spus.
A dispărut Securitatea, dar nu au dispărut securiştii. A dispărut Miliţia, dar s-a transformat în Poliţie. O mare parte din securişti au rămas să influenţeze lucrurile. Iar când vorbesc de continuitate nu mă refer la cea instituţională, ci la continuitatea mentalităţii instituţionale. Pentru că fiii foştilor securişti sunt în servicii, fiii foştilor procurori sunt în Parchete.
Dacă ne uităm în Parlamentul României, în momentul de faţă, vom vedea acolo nu neapărat foşti membri marcanţi ai elitei comuniste, dar o largă majoritate de foşti membri ai Partidului Comunist. De pildă, am avut supriza în vremea Guvernului Năstase, luând de pe internet C.V.-urile celor din echipa guvernamentală, să constatăm că mai mult de jumătate din membri guvernului îşi începeau C.V.-ul din 1990.
Adevarul

Ion Iliescu este acuzat de implicare în racolarea colaboratorilor fostei Securităţi. Acuzaţia vine din partea istoricului Marius Oprea, consilier pentru probleme de securitate al prim-ministrului Călin Popescu-Tăriceanu.

Istoricul Marius Oprea a declarat pentru Europa FM că, înainte de 1989, pe când era prim-secretar al PCR, Ion Iliescu dădea aprobări pentru ca fosta Securitate să îşi poată racola informatori din rândul membrilor de partid. Marius Oprea spune că, în acea perioadă, membrii PCR puteau fi racolaţi de Securitate doar cu avizul primului secretar, care avea inclusiv autoritatea să aprobe instalarea de microfoane în astfel de situaţii. În perioada 1971-1979, Ion Iliescu a fost prim-secretar PCR în judeţele Timiş şi Iaşi.
Realitatea

Fostul pacient fără voie al spitalelor psihiatrice comuniste, disidentul Marin Truşcă, prezentat ieri ca un prim caz dovedit de psihiatrie politică, crede că Ion Iliescu ar trebui luat la întrebări în legătură cu activitatea Securităţii Iaşi pe care a avut-o, la mijlocul anilor 70, în subordine. şi, totodată, Ion Iliescu ar trebui să dea socoteală şi pentru mai multe cazuri de internări politice la Socola, din aceeaşi perioadă pe cand el, ca prim-secretar la Iaşi, era un fel de „tătuc” al judeţului. Tătuc căruia Securitatea i se subordona direct. şi îi dădea raportul.

„Lista lui Truşcă”, omul care a fost victimă a Securităţii şi a psihiatriei politice timp de peste 17 ani, este destul de lungă: 120 de ofiţeri de securitate, 75 de informatori, zeci de psihiatri, medici legişti, procurori şi politruci. La loc de cinste însă pe lista lui stau mai mulţi oameni de top ai epocii comuniste.

Primul pe listă este Nicolae Ceauşescu, cu care, de altfel, Truşcă s-a tot războit, timp de 17 ani. Urmează Cornel Pacoste şi Ion Traian ştefănescu, primii care l-au anchetat pe cand era student. şi o serie de activişti de partid mai cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi precum Gheorghe Petrescu, Petre Preoteasa, Aurel ţolescu, Ion Cetăţeanu, Bistriceanu, Elisabeta Trăistaru, Gh.I. Ioniţă, Petre Enache. Apoi, secretarii de partid. Secretarul de la Vaslui Gheorghe Tănase şi, ultimul pe listă, pe „lista lui Truşcă”, evident, Ion Iliescu, fost prim-secretar al judeţului Iaşi, în perioada ’74 – ’79, pe vremea cand „pacientul Truşcă” era hăituit de Securitate şi internat la Socola.

„Iliescu era prim-secretar la Iaşi, cand eu eram filat

„Nu se poate spune neapărat că Ion Iliescu, pentru faptul că era prim-secretar la Iaşi, a dirijat Securitatea contra lui Truşcă. Poate el nu a ştiut neapărat de mine. Dar, în mod sigur, Ion Iliescu este responsabil, în primul rand, pentru că avea Securitatea în subordine şi acest lucru, adică urmărirea mea şi a altora ca mine, se petrecea sub ochii lui. În al doilea rand, este responsabil pentru că, pe teritoriul judeţului Iaşi, condus de el, ca prim-secretar, funcţiona acel spital de psihiatrie, Socola, unde s-au făcut mai multe internări politice, în acea perioadă în care am fost internat şi eu. Am făcut mai multe verificări şi am constatat că Ion Iliescu era prim-secretar la Iaşi exact în perioada cand eu am fost filat de Securitate, aşa cum am găsit la dosarul de la CNSAS acele note de filaj ale Securităţii Iaşi din perioada octombrie ’74 – aprilie ’75. Totuşi, n-aş vrea să se înţeleagă faptul că eu aş avea ceva cu Ion Iliescu, dar pun şi eu întrebarea: Ce căuta Securitatea Iaşiului din vremea lui Iliescu pe urmele mele? Numele lui Ion Iliescu nu apare în dosarul meu, dar, în schimb, sunt note ale Securităţii Iaşiului în dosarul meu de pe vremea cand Ion Iliescu era acolo prim-secretar. Or, ar trebui ca presa să pună o întrebare: Iliescu n-a avut nicio responsabilitate faţă de internările politice abuzive de la Socola?.

Pentru că acolo nu am fost numai eu internat, am fost mai mulţi!”, spune fosta victimă a sistemului comunist, Marin Truşcă. După ‘90, Truşcă a încercat să-şi caute dreptatea şi să ceară să fie traşi la răspundere, în instanţă, cei din cauza cărora a avut de suferit. În instanţele din Romania a pierdut toate procesele. Cazul a ajuns la CEDO după ce a fost respins în justiţia romanească.

Oprea: Iliescu nu a făcut poliţie politică doar dacă Securitatea Iaşi nu a făcut rău nimănui”
„Prin natura funcţiei sale, Iliescu coordona, practic, activitatea Securităţii din judeţul Iaşi. S-ar putea considera că Ion Iliescu nu a făcut poliţie politică doar dacă, în perioada cand acesta a fost prim-secretar, Securitatea Iaşi nu a făcut rău nimănui, ceea ce, iată că nu este cazul. Este evident că un asemenea caz, precum cel al lui Truşcă, i-a fost adus la cunoştinţă, pentru că el răspundea, practic, de întreaga funcţionare a regimului comunist pe judeţul Iaşi, iar domnul Truşcă era unul care se manifestase împotriva regimului”, ne-a declarat Marius Oprea, şeful Institutului de Investigare a Crimelor Comuniste în Romania. El a dezvăluit, în exclusivitate pentru Adevărul, faptul că „există deja un protocol cu Ministerul Sănătăţii în bază căruia Institutul va intra în arhivele azilurilor psihiatrice, tocmai pentru a identifica cazurile de internări făcute din dispoziţia Securităţii”.
Acasa.ro
Ion Iliescu nu si-a putut, ieri, controla nervii dupa ce a citit declaratia data de istoricul Marius Oprea, potrivit careia Iliescu ar fi avizat, din calitatea de prim-secretar de Iasi, racolarea de informatori ai Securitatii. Ion Iliescu nu si-a putut, ieri, controla nervii dupa ce a citit declaratia data, vineri seara, de istoricul Marius Oprea, potrivit careia Iliescu ar fi avizat, din calitatea de prim-secretar de Iasi, racolarea de informatori ai Securitatii. „De 16 ani, m-am saturat sa raspund la tot felul de cretinisme de acest fel. Acest individ, un tanar zelos si nesabuit, este iresponsabil, nu-si masoara cuvintele si dovedeste incapacitate de a judeca. Marius Oprea este un tanar necopt care (…) dovedeste ca are aceeasi mentalitate de turnator ca cea a prietenului sau Sorin Rosca Stanescu, cu care se tine de tot felul de provocari ordinare. Cum isi permite el o asemenea obraznicie?!” Iliescu l-a amenintat pe Oprea ca-l va da in judecata, daca nu-si va proba afirmatiile facute, si a adaugat ca istoricul are circumstante agravante, deoarece este consilier al premierului Tariceanu, o pozitie in care trebuie sa te porti „responsabil”.

Pe un ton iritat, Iliescu a amintit ca el a fost o victima a lui Ceausescu, fiind „trimis la reeducare in sistem chinez”, dupa celebra vizita din Coreea, cand a intrat in conflict cu fostul dictator comunist. „Reeducarea” a insemnat detasarea in structurile locale de partid din Timisoara (1971-1974) si Iasi (1974-1979). „N-am facut niciodata asa ceva. Nici nu s-a pus problema, nici nu mi s-a cerut sa avizez sa fie racolati informatori. In anii `70 nu se punea problema asa si, cu atat mai mult, nu puteam sa fac eu asa ceva, care fusesem dezavuat de Ceausescu”, a subliniat fostul presedinte al Romaniei, care a insistat asupra faptului ca el „a aparat intotdeauna oamenii”.
Gandul

Ion Iliescu a complotat la îndepărtarea lui Ceauşescu nu printr-o revoluţie, ci printr-o lovitură de stat.


Când s-a declarat „emanat al Revoluţiei“, Ion Iliescu a subînţeles faptul că el a pus umărul la răsturnarea pe cale revoluţionară a lui Ceauşescu. Un fals mai mare decât Casa Scânteii!

Ion Iliescu a complotat la îndepărtarea lui Ceauşescu nu printr-o revoluţie, ci printr-o lovitură de stat. Înainte de 22 decembrie 1989, el nu se întâlnea prin parcuri, pe ascuns, cu cei care aveau să iasă în stradă, ci cu Militaru şi cu Măgureanu. Cu un spion sovietic şi cu un agent al Securităţii. Or, aceştia numai revoluţionari nu erau!

Revoluţia lui Ion Iliescu a început pe 22 decembrie 1989, după ora 12.09, când Ceauşescu a fugit cu elicopterul de pe acoperişul Comitetului Central. Iliescu a mai zăbovit chiar şi atunci în biroul său de la Editura Tehnică, asigurându-se că nu face o mişcare pripită. Când el s-a hotărât, în sfârşit, să se deplaseze la Televiziune, deja se aflau în stradă sute de mii de români. Iar Timişoara îşi încheiase revoluţia sa – revoluţia adevărată! -, devenind un oraş liber.

Ion Iliescu a fost impus în fruntea României post-ceauşiste de cercuri politico-militare, nicidecum de mulţime. Numele său n-a fost scandat nici pe străzile Timişoarei, nici pe cele ale Capitalei. În schimb, a fost huiduit copios în Piaţa Palatului, în seara de 22 decembrie, când s-a adresat mulţimii cu „Stimaţi tovarăşi”, primind o replică istorică: „Fără comunişti!” Revoluţie a existat, dar n-au făcut-o cei care, ulterior, au revendicat-o din punct de vedere politic! Există mii de timişoreni care merită titlul de revoluţionar, nu însă şi bucureşteanul Ion Iliescu.

Aşa se explică nevoia lui de a-şi crea propria revoluţie. Iar revoluţia lui a început pe 22 decembrie 1989, după ora 13.00, pe traseul Casa Scânteii – Televiziune – Ministerul Apărării – CC al PCR.

Orice revoluţie are nevoie însă şi de un inamic. La acea oră, Ceauşescu nu mai putea fi un inamic, pentru că era un biet bătrân fugar, imobilizat pe seară în patul de fier al unei unităţi militare.

Cum alt inamic nu exista, iar agenţii sovietici trebuiau trecuţi sub tăcere (doar Ceauşescu îndrăznise să-i pomenească, şi nu i-a fost prea bine!), tripleta Iliescu-Brucan-Militaru a recurs la diversiunea teroristă.

Atunci au fost condamnaţi la moarte aproape o mie de români. Liniştea din după-amiaza de 22 decembrie s-a transformat brusc într-o baie de sânge. Una în care „emanaţii” au înotat voiniceşte spre statutul pe care şi-l doreau atât de mult: cel de revoluţionari salvatori. De cine ne-au salvat ei? Desigur, de „terorişti”…

Grigore Cartianu: „În decembrie 1989, Revoluţia anticomunistă a fost urmată de contrarevoluţia comunistă. Asta a fost revoluţia lor, a celor care au intrat în scenă după fuga lui Ceauşescu: contrarevoluţie. Ea nu a contribuit la schimbarea regimului ceauşist (căci treaba asta fusese rezolvată de alţii), ci a vizat instalarea şi menţinerea la putere a regimului Iliescu.”



După zeci de emisiuni făcute împreună cu Radu Moraru pe tema Revoluţiei şi a teroriştilor, am ajuns amândoi la aceeaşi concluzie, ceea ce nu ni se întâmplă prea des.

Acum însă logica ne împinge la un raţionament comun. Şi anume: Ion Iliescu, Silviu Brucan şi Nicolae Militaru au creat fenomenul terorist, după un scenariu scris la Moscova, pentru a reuşi două lovituri esenţiale – să se instaleze la putere şi să se menţină la putere (în condiţiile în care toate regimurile gorbacioviste din estul Europei erau spulberate după câteva săptămâni sau luni). E posibil să fi ştiut de acest scenariu şi alte personaje decembriste (Sergiu Nicolaescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu), dar nu putem fi siguri de asta. Certitudini – rezultate din comportament, decizii şi efect – există doar în privinţa tripletei Iliescu-Brucan-Militaru

Istoricul Alex Mihai Stoenescu a venit luni seară cu un document excepţional. Pentru asta s-a urcat la volan şi a gonit patru ore în noapte, dar a meritat. Documentul este un Comunicat al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, semnat de Ion Iliescu pe 27 decembrie 1989. Comunicatul CFSN anunţa înfiinţarea „tribunalelor militare extraordinare”, care „vor judeca toate cazurile de terorism”. La punctul 2 al Comunicatului – care era gândit ca un decret, deşi nu era un decret – se hotăra că „judecarea va urma o procedură de urgenţă, iar executarea sentinţelor se va face imediat”.

Aceste formulări tipice revoluţiilor comuniste (Lenin-Troţki, Castro-Guevara etc.) aveau un scop clar: acela de a băga spaima în cetăţenii care, odată ce au dat de gustul libertăţii, îndrăzneau să pună la îndoială puterea „revoluţionară” abia constituită. Să nu uităm: de 20 de ani, Ion Iliescu susţine întruna că execuţia soţilor Ceauşescu a pus capăt fenomenului terorist. Aşadar, acest „inamic invizibil”, invocat pentru a-i lichida pe dictatori, nu mai exista din 25 decembrie. Dar el trebuia invocat ori de câte ori noua putere avea de făcut reglări de conturi. Şi s-a întâmplat de cel puţin două ori: la emiterea Comunicatului CFSN din 27 decembrie (pentru a descuraja orice răzmeriţă militară sau civilă) şi la arestarea şefului Securităţii, generalul Iulian Vlad, pe 31 decembrie (pentru a da Securitatea pe mâna unui agent sovietic).

În decembrie 1989, Revoluţia anticomunistă a fost urmată de contrarevoluţia comunistă. Asta a fost revoluţia lor, a celor care au intrat în scenă după fuga lui Ceauşescu: contrarevoluţie. Ea nu a contribuit la schimbarea regimului ceauşist (căci treaba asta fusese rezolvată de alţii), ci a vizat instalarea şi menţinerea la putere a regimului Iliescu.

Tragedia e că în acest joc de putere cinic şi iresponsabil au murit 957 de oameni şi au fost răniţi 2.587. Şi a mai fost ceva la fel de tragic: infiltrarea sălbatică a României, de către spionajul sovietic, în primele săptămâni de după Revoluţie. Iliescu, Brucan şi Militaru ştiu de ce. Pardon, doar Iliescu ştie. Brucan şi Militaru ştiau.

VIDEO 1

VIDEO 2

VIDEO 3

Conferinta de presa IICCMER, miercuri ora 12.00, Str. Polona nr. 1 (etaj VI, fostul sediu INMER)

17/03/2010

Astazi, la fostul sediu al Institului National pentru Memoria Exilului Romanesc (Str Polona nr. 1, Bucuresti), presedintele Consiliului Stiintific IICCMER – prof. Vladimir Tismaneanu -, impreuna cu presedintele executiv, dl Ioan Stanomir, si directorul stiintific, dl Mihail Neamtu, vor sustine o conferinta de presa in care vor fi discutate aspecte referitoare la cercetarea comunismului romanesc dupa 20 ani de la Revolutie. Conducerea Institutului va raspunde intrebarilor ziaristilor in legatura cu toate aspectele legate de noile directii de cercetare, precum si cele referitoare la urgentele unei pedagogii a memorie

Grigore Cartianau: „Are Stoenescu o proba extraordinara. Domnul Stoenescu are un document devastator pentru toata propaganda care s-a facut in jurul faptului ca Ceausestii trebuiau executati ca sa taca teroristii”Iliescu n-a fost un revolutionar” vezi video!


VIDEO 1
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Schema care arata cum reteua GRU – Militaru, ocupa butoanele tarii


VIDEO 2

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.



VIDEO 3

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Un nou episod din serialul „Dosarele Revoluţiei” lansat de „Adevărul” a fost dezbatut luni seara la emisiunea „Naşul”, la B1 TV. Radu Moraru şi Grigore Cartianu, împreună cu istoricul Alex Mihai Stoenescu, au vorbit despre despre modul în care divizia KGB, condusă de Militaru, a preluat frâiele puterii imediat după evenimentele din decembrie 1989.

„Imi permit astazi ca cetatean al acestei tari si ca ziarist onest sa descriu un scenariu. In Timisoara deja se stie cine a provocat prapadul. S-a urmarit culpabilizarea armatei pentru ca armata incurca planurile. La Timisoara nu a fost doar armata. In primul rand acolo au fost turistii, care erau imbracati in negru. A urmat apoi 21-22 decembrie cand revolutia a izbucnit, fapt care a surprins pe toata lumea. Toata Romania era in strada. Oamenii nu se mai temeau nici de armata nici de Securitatea lui Ceausescu. Oamenii stiau ca si-au castigat dreptatea. Unde au aparut teroristii? In cele mai mediatizate locuri. Multimile trebuiau speriate, trebuiau bagate in case. In alte tari multimile au dat jos aceste regimuri dupa cateva luni. Cum sa se mai teama populatia romana de o mana de alde Iliescu si Roman. Ca sa-i inlaturi pe Roman si Iliescu trebuiau sa mai stea doar cateva zile in strada. Treaba aceasta se umfla. Ce ii mai putea speria pe romani? Moartea, teroristii. De aceea milioane de oameni pe 24 si 25 decembrie se bagau in casa. Cine lansa aceste minciuni? Televiziunea Romana Libera. O mana de naivi chemati sa apere democratia in strada au murit. Carne de tun”, a mai spus Radu Moraru inainte sa le predea cuvantul invitatilor sai, Grigore Cartianu si Alex Mihai Stoenescu.

„Are Stoenescu o proba extraordinara. Domnul Stoenescu are un document devastator pentru toata propaganda care s-a facut in jurul faptului ca Ceausestii trebuiau executati ca sa taca teroristii”, a adugat redactorul sef al ziarului Adevarul, Grigore Cartianau.

„La Comitetul Central s-a tras de pe Palatul Regal, unde nu se tragea in balcon niciodata, unde Iliescu mai tinea cate un discurs din cand in cand. La Televiziunea Romana s-a tras din cateva vile din apropiere unde aveau acces anumiti securisti vaduti. Dar s-a tras mai ales din blocul sovietic, aflat in apropiere de Piata Charles de Gaulle, zona Aviatorilor, din Capitala”, a adaugat Grigore Cartianu.

Blocul sovietic a fost evacuat inca din 9 decembrie 1989

„In 9 decembrie 1989 din acest bloc au fost evacuate familiile reprezentantei sovietice. Femeile si copiii, cu bagaje, mobila, cu tot s-au mutat din cladire. In timpul evenimentelor, o subunitate a armatei romane a fost trimisa sa cerceteze cladirea intrucat se tragea din ea”, a declarat Stoenescu.

Infiintarea Tribunalelor Militare Extraordinare

In Monitorul Oficial de miercuri 27 dec 1989, la doua zile dupa executarea Ceausestilor, a fost publicat un comunicat al lui Ion Iliescu pentru infiintarea Tribunalelor Miliatre Extraordinare. Ceea ce arata practic ca Tribunalul care l-a judecat pe Ceausescu nu avea legitimitate. Aceasta este prima semnificatie.

In fiecare casa, un mort pe masa

A doua semnificatie a acestei decizii se leaga de necesitatea infiintarii acestor tribunale. Potrivit documentului, desi cuplul Ceausescu fusese executat, „actiunile teroriste ale unor elemente izolate avand ca urmari pierderi de vieti omenesti si distrugeri materiale” continuau. Fragmentul caruia istoricul Alex Mihai Stoenescu i-a dat citire a fost preluat din comunicatul CFSN al lui Ion Iliescu din 27 decembrie, la doua zile dupa ce acesta a spus ca fenomenul terorist incetase.

„Iata ca fenomenul terorist continua. Si nu aveau siguranta asupra lui. Celebrele diversiuni aparusera in 29-30 decembrie. „In fiecare casa, un mort pe masa”, asa se zicea, nu stiu daca mai tineti minte. Aparusera aceste amenintari, care stiu ca sunt o diversiune astazi. Fenomenul terorist nu se rezuma numai la trageri ci si la aceste diversiuni”, a continuat Alex Mihai Stoenescu.

„Exista chiar si o declaratie a domnului general Vasile Ionel, reprodusa si de presa franceza, cum ca in ianuarie existau grupuri de lupta ale Securitatii refugiate in munti cu care armata dadea batalii”, a continuat istoricul Stoenescu.

„Dar astazi aflam ca domnul Vasile Ionel putea sa fie rezident al KGB in Romania, asa cum a spus generalul Stanculescu. A fost plantat langa Ion Iliescu atatia ani. Iliescu l-a pus pe Vasile Ionel, in primul rand, Sef al Marelui Stat Major al Armatei Romane, asta s-a intamplat atunci, imediat, si apoi, mai tarziu l-a pus Sef al Cancelariei Prezidentiale”, a adaugat Grigore Cartianu.

„Domnule Iliescu, erati prizonier inca din 22 decembrie cu Vasile Ionel in coasta, sau erati prizonier mult mai de de mult? Eu cred ca el era acolo sa va pazeasca sa nu gresiti!”, a intrebat retoric Radu Moraru.

„Acest Vasile Ionel a incercat in trei randuri sa treaca in rezerva si de fiecare data domnul Iliescu s-a opus. Iar la sfarsit, inainte ca Stanculescu sa plece de la Ministerul Apararii Nationale, a vazut ca nu mai poate continua in felul asta si l-a transferat la Cotroceni alaturi de dansul si l-a facut consilier pe probleme de securitate”, a povestit Stoenescu.

Militaru il desconsidera pe Ion Iliescu

Potrivit spuselor istoricului Stoenescu, Militaru il desconsidera pe Ion Iliescu pentru ca il privea drept un inactiv, un om politic. Generalul a incercat o serie de actiuni concrete, inclusiv acea legatura pe care a stabilit-o cu Ion Ratiu la Londra, in vederea furnizarii de armament cu care sa-l elimine fizic pe Nicolae Ceausesu. Ion Iliescu s-a opus acestei variante inca din timpul conspiratiei. Si asa a aparut acea versiune cu armele cu tranchilizante, ca urmare a rezistentei lui Ion Iliescu. Militaru in realitate il considera pe Ion Iliescu un om politic, pus acolo de fatada, si a fost, in primul rand, adeptul conducerii dictatoriale militare. Aceasta era conceptia primitiva a lui Militaru.

„Riscam sa ne rupem ca teritoriu daca nu ne-am fi lipit imediat de sovietici. Orice liberalizare ar fi dus rapid la iesirea din tratatul de la Varsovia. Prin protectia asta pe care de ne-o dadeau sovieticii pare ca s-ar fi creat un cadru mai sigur decat sa ne fi scaldat in ape tulburi”, a spus Radu Moraru.

„Ati adus in discutie un subiect foarte important, si anume rolul istoric al lui Ion Iliescu. Iliescu n-a fost un revolutionar. Dansul considera ca revolutia este revolta populara, dar dansul n-are nicio legatura, n-a participat, n-a provocat nimic. Realitatea este ca ne-a scapat de o situatie mult mai grava cedand sovieticilor aceasta penetrare”, a concluzionat Alex Mihai Stoenescu.

Dezvaluiri socante ! Victor Stanculescu: Pe 26 decembrie 1989, s-a semnat decretul pentru infiintarea tribunalului militar exceptional, dupa ce lumea a fost sigura ca e adevarat ca sotii Ceausescu sunt morti” Militaru s-a razbunat pe Trosca” VIDEO


Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

BULEVARDUL PRIMAVERII

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Fostul ministru al Apărării în guvernul condus de Petre Roman după Revoluţie, generalul Victor Atanasie Stănculescu, a declarat la emisiunea „Naşul” de la B1 TV, realizată în colaborare cu „Adevărul”, că desecrerizarea ultimelor pagini ale dosarului Revoluţiei din 1989 nu va deschide o cutie a Pandorei şi că regretă că nu a închia atunci Televiziunea, pentru că ar putut opri răspândirea unor zvonuri periculoase.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Vezi minutul –  02:35

„Desecretizarea ultimelor dosare nu va deschide o cutie a Pandorei. Nu cred că lui Iliescu îi este teamă să vorbească. Tace pentru că vrea să pelce în linişte, din grijă de imagine şi pentru că nu vrea ca familia sa să fie presată”, a declarat fostul general, în prezent, condamnat la 15 ani de închisoare pentru reprimarea violentă a Revoluţiei de la Timişoara.

Fostul general a vorbit şi despre planurile generalului Nicolae Militaru, dovedit agent sovietic, de a impune un regim militar în România.

„Se pregătise o evadare a Ceauşeştilor cu blindate”

Victor Atanasie Stănculescu a povestit cum a reuşit să urce cuplul dictatorial în elicopter, cu toate că se plănuise anterior o evadare cu blindate. „În momentul în care s-a ridicat elicopterul s-a simţit o eliberare sufletească în piaţă. Generalii care erau lângă ministrul Apărării pregătiseră o evadare cu nişte blindate la o destinaţie pe care nu o cunosc”, a declarat Stănculescu.

„Regret şi acum că nu am închis Televiziunea”

„La TVR unii s-au dus pentru imagine şi alţii să spele în faţa mulţimii şi oamenii care aruncau diversiune. La TVR au mai ajuns şi oameni de bună credinţă, naivi. L-am chemat pe Pintilie pentru că vroiam să închid televiziunea, dar i-am lăsat aşa. Într-o situaţie de genul acesta, când panica este creată de diversionişti, ar fi trebuit lichidaţi, aceştia sunt cei mai periculoşi”, a declsarat fostul general.

Potrivit acestuia, în zilele acelea de decembrie existau mai multe centre de putere.

„Un centru de putere era la CC (Comitetul Central, n.r) Dăscălescu, care vroia restabilirea puterii, care avea puternice legături la Moscova. Tot la CC era Verdeţ, care vroia să creeze un guvern democrat„, a declarat Stănculescu. Tot la CC a ajuns ulterior şi Iliescu, de la TVR prin MApn. „În această mişcare stâlpul cu nuanţă militară care îi dădea tăria să se mişte în zone format din Guşă şi Militaru”, rememorează fostul ministru al Apărării evenimentele din decembrie 1989.

„Un război civil a fost evitat in extremis”

„Eu am cerut ca cei care s-au răspândit în centrele de putere să vină la minister pentru că nu puteam să am încredere în ei, nu puteam să am un spate asigurat. Oamenii care au mers la televizor au răspândit o ploaie de zvonuri”, a declarat Stănculescu

„Dacă aceşti oameni ar fi stat lângă mine nu s-ar fi întâmplat dezordinea care ar fi putut duce la o catastrofă, la un război civil. A fost evitat in extremis”, a adăugat fostul general.

„Teroriştii au fost eliberaţi”

Despre presupuşii terorişti care ar fi acţionat în decembrie 1989, fostul general spune că „tot ce s-a zis că au fost prinşi ca terorişti au fost ulterior eliberaţi”. Are chiar o poveste personală cu teroriştii” care au împânzit Bucureştiul la Revoluţie.

„Îmi dă soţia telefon că se trage în casă şi să îi trimit nişte militari că îi este frică. Am trimis un pluton de 9 oameni. Au găsit într-o casă un cetăţean de la gărzile patriotice pe care l-au prins. Acesta a spus că a fost informat că în casa mea erau terorişti şi să tragă”, povesteşte fostul militar.

Pe 26 decembrie 1989, s-a semnat decretul pentru infiintarea tribunalului exeptional, dupa ce lumea a fost sigura  ca e adevarat ca sotii Ceausescu sunt morti.

Cum a pregătit Militaru dictatura Armatei

„Adevărul”: Pe 23 decembrie aţi fost înlăturat din funcţia de ministru al Apărării. O acţiune pe care aţi considerat-o drept „mişcare de balet”. Care a fost povestea acelei mişcări? Există mărturii ale celor care ţineau legătura cu Pactul de la Varşovia, potrivit cărora încă de la 23 decembrie, ora 16.25, reprezentantul din Rusia a anunţat că generalul Nicolae Militaru va fi noul ministru al Apărării.

Victor Atanasie Stănculescu: Aşa este. Au dat-o cu un pas înainte, ca să ştie Varşovia. Cert este că Nicolae Militaru a cerut să-şi aducă nişte oameni după ce a fost înştiinţat Tratatul de la Varşovia, prin ofiţerul respectiv, să-şi cheme practic un staff al lui. De ce? Pentru că Militaru dorea să aibă oamenii lui, ceea ce a şi stârnit la 8 ianuarie scandalul de la Marele Stat Major. Atunci, ofiţerii de la Marele Stat Major au protestat în grup şi au spus că nu sunt de acord cu prezenţa lui Militaru. A fost scandal mare. Militaru a vrut să-i dezarmeze, să depună armamentul, i-a ameninţat. Toţi generalii care fuseseră chemaţi de Militaru trecuseră în rezervă, fie pentru că depăşiseră vârsta din statut, fie pentru că avuseseră unele legături cu Moscova.

Aveau şcoala făcută la Moscova!

Toţi aveau studii în Uniunea Sovietică, fie că aveau Academia Frunze, fie că aveau Academia de Artilerie de la Moscova. Şi, aşa, la Marele Stat Major, Nicolae Militaru l-a instalat pe Vasile Ionel, şi-a pus oameni la operaţii şi în secţii, l-a oprit pe Nicolae Eftimescu şi l-a folosit o perioadă îndelungată, pentru că ştia toate programele şi planurile. Şi din acel moment a început să pregătească el preluarea puterii.

Îl înlătura pe Iliescu?

Vă spun imediat. Totul a început din 23 decembrie, după-amiază. Eu eram în birou, vorbeam la telefon şi vin Militaru şi Iliescu, erau zvonurile alea teribile de la Televiziune şi eu le verificam şi vedeam că sunt minciuni. Iliescu mi-a spus că va prelua Militaru conducerea. Eu m-am ridicat şi i-am spus: „Poftiţi, luaţi loc!”, iar Militaru a spus: „Te rog, stai pe loc, nu ştiu care sunt problemele…”. Şi aşa s-a apropiat de seară şi mai târziu am asistat la acel moment teribil de omorâre a lui Trosca. A urmat apoi toată povestea cu judecarea lui Ceauşescu, lucruri care se ştiu acum.

„Militaru dorea să aibă oamenii lui. (…) Ofiţerii de la Marele Stat Major au protestat şi au spus că nu sunt de acord cu prezenţa lui Militaru.Ţ
Victor Stănculescu
fost ministru al Apărării

„Generalii chemaţi de Militaru trecuseră în rezervă, fie pentru depăşirea vârstei, fie pentru unele legături cu Moscova. Ţ
Victor Stănculescu
fost ministru al Apărării

„Domnul preşedinte” Ion Iliescu are o rugăminte

Să rămânem, deocamdată, la „cazul Militaru” şi la Iliescu.

Pe 28 sau 29 decembrie, Petre Roman a dat o dispoziţie pe care a semnat-o, dispoziţie de formare a acelei comisii care să cerceteze situaţia celor care au fost la Timişoara. A fost un fel de verificare. După aceea, şi Roman, şi Iliescu m-au chemat la Ministerul Apărării Naţionale. Din 8 ianuarie, când s-a întâmplat revolta ofiţerilor din Marele Stat Major împotriva lui Militaru, până pe 16 februarie, am fost de două ori întrebat dacă nu vreau să revin la Ministerul Apărării, că e nevoie de mine. Treaba aceasta a fost propusă probabil de Gelu Voican Voiculescu, care a asistat şi el la scandalul de la Marele Stat Major şi dorea să aplaneze situaţia. De două ori am spus că nu vreau să vin. Le-am şi spus: „Lăsaţi-mă să transform Comitetul de Stat al Planificării în minister al Economiei, minister pe care l-am luat după modelul francez”. Şi-n această perioadă am refuzat de două ori funcţia de ministru al Apărării.

V-a rugat Ion Iliescu?

Pe 16 februarie, seara, cred că a fost o joi, aveam şedinţă de Guvern. Eram la o masă rotundă, lângă Petre Roman, al doilea din stânga. Şi la un moment dat, secretarul lui îi aduce un bileţel. Şi mi l-a arătat. Ce scria? „Domnul preşedinte vă roagă ca, după şedinţa de Guvern, să mergeţi până la dânsul cu generalul Stănculescu”. Şi am plecat către seară la Palatul Mitropoliei, unde avea biroul Iliescu. Să fi fost ora 20.00. Am intrat în birou, am făcut doi paşi şi Iliescu mi-a spus: „Dragă, uite, te numesc ministrul Apărării pentru că la ora 18.00 l-am chemat pe Militaru şi l-am obligat să-şi semneze demisia, având în vedere presiunea care există în Armată împotriva lui”. Iar eu: „Domnule preşedinte, v-am spus de două ori că nu vreau, nu ştiu de ce mă întrebaţi şi a treia oară…”. Şi zice: „Păi nu, că acum e altă treabă. Acum că şi-a dat demisia Militaru, m-am pus de acord cu Câmpeanu şi cu Coposu, şi amândoi au fost de acord să fii dumneata ministru al Apărării Naţionale”.

„Când fierbi carnea pentru supă, trebuie să iei mereu spuma”

Ion Iliescu, un „emanat“ care a jucat revoluţionarii pe degete

Ce legături aţi avut cu CADA (Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei)?

Eu moştenisem CADA. Se spunea că eu am înfiinţat-o. Eu am găsit-o gata înfiinţată şi a trebuit să menţin un echilibru în Armată. A trebuit
să-i scot pe toţi cei care fuseseră aduşi de Nicolae Militaru şi trebuia să-i scot pe toţi cei care împliniseră vârsta de pensionare în 1988 şi 1989, pentru că Nicolae Ceauşescu blocase acest lucru. El voia să nu scoată la pensie pentru că trebuia să promoveze un număr mare de cadre. Şi am scos 65 de generali, dintre care vreo 20 din grupul lui Militaru. În iunie am făcut un Consiliu Militar şi am propus să promovăm tineretul, care era nemulţumit, era nepromovat de ani de zile, şi am spus următoarea pildă pe care o ştiu de la mama: „Când fierbi carnea pentru supă, daca vrei să ai supa limpede, trebuie să iei mereu spuma de deasupra”. Deci, asta trebuia să facem. În al doilea rând, le-am spus: „Vă asigur, când voi atinge vârsta de pensionare, eu mă voi retrage din Armată. Adică, oameni buni, nu vă mai ţineţi de scaune!”.

Exact ceea ce voia CADA.

Da. Şi aşa am scos din Armată 2.300 de colonei şi locotenenţi-colonei. Şi s-au promovat vreo 5.000 de cadre noi. Aici m-am mai lovit de o problemă. Cât a fost Militaru ministru, până prin februarie, s-a avansat alandala. Şi m-am pomenit cu reclamaţii şi trebuia să refac piramida corectă a Armatei. Erau trei probleme. Prima, împotriva lui Militaru şi a celor care făcuseră sluj în URSS. Doi, avansările pe care le făcuse Militaru şi cele rămase nefăcute pe vremea lui Ceauşescu. Şi trei, poziţia Armatei în viitor. Referitor la poziţia Armatei, am avut discuţii cu toţi cei trei candidaţi la preşedinţie – Raţiu, Câmpeanu şi Iliescu.

Şi care erau poziţiile lor?

Prima dată m-am întâlnit cu Câmpeanu, la Parlament, acolo avea biroul. Al doilea a fost cu Raţiu, pe care l-am invitat la Cercul Militar şi am stat de vorbă vreo oră şi ceva, în „Rotonda Generalilor”, la masă, lângă Sala de marmură. Şi a treia – cu Iliescu, discuţie care a fost tot la Parlament. Discuţiile au fost libere, n-au deranjat pe nimeni, s-au pus întrebări despre cum văd ei regulamentele militare, aplicarea soldelor şi sporurilor, nimic deosebit. S-a mai discutat despre jurământul militar, despre uniformele militarilor, despre schimbarea gradelor, care erau după sistemul rusesc, să fie sisemul occidental, oarecum.

Nu ne-aţi răspuns. Ce poziţie avea Iliescu referitor la aceste probleme, cum vedea relaţia cu Armata?

Păi, o vedea bine, pentru că, în general, la început el s-a sprijinit pe Armată. În două forme: prima, cu Militaru, a doua – cu Stănculescu, că doar nu m-a numit degeaba. Iliescu s-a folosit de Militaru, s-a folosit şi de mine!

„La început, Iliescu s-a sprijinit pe Armată. În două forme: prima, cu Militaru, a doua – cu Stănculescu.Ţ
Victor Stănculescu
fost ministru al Apărării

Povestea înfiinţării SRI

Virgil Măgureanu

Să revenim la „momentul ianuarie-februarie 1990″. Nu a fost ceva deranj? Începuseră primele mineriade, demonstraţii…

Da. A fost momentul 28 ianuarie 1990, când, în Piaţa Victoriei, simpatizanţi ai Opoziţiei au protestat împotriva anunţului că Frontul Salvării Naţionale va participa la alegeri, iar Frontul a mobilizat muncitori care au strigat „Moarte intelectualilor!”. Eram la Ministerul Economiei şi într-o seară mă duc la Petre Roman, să rezolv o problemă. Şi am ajuns la secretară şi mi-a spus că e prezent preşedintele Iliescu şi că discută cu conducerea PNL şi PNŢ. Şi am intrat la Petre Roman. Erau la masa de consiliu. Acolo stătea Iliescu şi îl avea lângă el pe Petre Roman, mai erau şi Brucan, şi Mazilu, mai mulţi de-ai lor. În rest, la masă erau de la PNŢ şi PNL. Au fost discuţiile afară, nici n-am ştiut. Eu rămăsesem cu Coposu şi Câmpeanu înăuntru. Şi din ăia de la FSN nu venea niciunul! Coposu şi cu Câmpeanu au zis: „Domnule, noi n-am vrea să mai stăm, dacă partenerii noştri de discuţie n-au venit. Am vrea să plecăm!”. „Domnule, n-aveţi pe unde să ieşiţi pe aici, dar dacă vreţi să ieşiţi, vă conduc prin curtea din spate”. Am coborât la parter, unde e o uşă care iese direct în curtea Curţii de Conturi şi au ieşit pe acolo, grămadă, cu toţii. Şi eu am revenit. Între timp, Iliescu venise. Nu mai ştiu când, dar ajunsese şi Petre Roman şi priveam, de la geam, la busculadele de afară. Şi atunci, şi Petre Roman, şi eu am spus: „Domnule, trebuie să facem ceva pentru că n-avem informaţii, suntem surprinşi! Să facem un serviciu de informaţii, ca să putem controla în teritoriu”. Şi atunci, în noaptea aia, am bătut în cuie, cum s-ar spune: „Hai să facem SRI!”.

A fost prima oară când s-a pus această problemă.

Da, adică nu se numea aşa, dar era ideea de Serviciul Român de Informaţii”. Au căutat ei pe unul să-l pună şef şi a apărut Virgil Măgureanu, despre care nu ştiam prea multe.

Pe 18-19 februarie, când l-au tras minerii de barbă pe Gelu Voican Voiculescu, unde eraţi?

Uite că nu mai ştiu, parcă la Londra, nu mai ştiu, au fost nişte evenimente, dar nu mai ţin minte.

Cornel Dinu: ” Discuţiile purtate cu consilierul sovietic au avut loc în biroul de la etajul 11 al Televiziunii Române, în noaptea zilei de 22 spre 23 decembrie 1989, undeva în jurul orelor 3-4. El a spus că în încăpere se aflau mai multe persoane, dintre care i-a enumerat pe Petre Roman, Ion Iliescu, Silviu Brucan, Mihai Bujor, Petre Constantin (directorul Televiziunii la acel moment) şi Nina Iliescu „Iliescu a cerut intervenţia ruşilor”. Şi-un tanc pentru Nina” Vezi video




Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
în decembrie 1989, Cornel Dinu a fost într-o prima fază un fel de gardă de corp a lui Ion Iliescu şi ulterior, pentru o scurtă perioadă, a deţinut unele funcţii în stat – n.a.),

Aceasta a fost prima declaraţie-şoc a lui Cornel Dinu. “Eu am stat în aceeaşi încăpere cu Ion Iliescu în noaptea de 22 spre 23 decembrie, la Televiziunea Română, de la 9 seara până dimineaţa la 7.20”, a menţionat Dinu, el explicând astfel de unde ştie aceste lucruri. El a mai arătat că interlocutorul lui Petre Roman ar fi spus că nu poate fi vorba decât de sprijin cu logistică antiteroristă.
Cornel Dinu a mai declarat că în decembrie 1989 a fost vorba de “o lovitură de stat cu public”, în care au fost implicate armata, Securitatea şi mai multe servicii secrete străine (“Pe 22 dimineaţa, la ora 8.30, generalul Iulian Vlad a dat ordin securiştilor care asigurau inelul de pază al Comitetului Central să ridice dispozitivul. Dacă nu se întâmpla asta, nimeni nu intra în veci în Comitetul Central. Ăsta nu este un semn că a fost ceva organizat, o lovitură de stat” – Cornel Dinu). Fostul dinamovist a mai menţionat că omul-cheie al loviturii de stat a fost generalul Atanasie Stănculescu.

Puloverul, semn de recunoaştere pentru pucişti

Cornel Dinu a lăsat să înţeleagă că Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan ş.a. nu purtau întâmplător pulovere în acele zile fierbinţi. El nu a dat explicaţii clare, dar a reieşit din afirmaţiile lui că puloverele constituiau un fel de semn de recunoaştere (probabil de către oganizatorii din punct de vedere tehnic ai loviturii de stat – n.a.) a persoanelor care trebuiau să preia puterea politică în stat. Dinu a mai afirmat că Silviu Brucan era agent al mai multor servicii secrete străine, că Mircea Dinescu era agent GRU, iar Dumitru Mazilu, al serviciilor secrete sovietice.

Tot în cadrul emisiunii de marţi noapte, istoricul Alex Stoenescu – el a confirmat în mare parte informaţiile lui Dinu – a afirmat dezinformările şi diversiunile care au apărut pe postul naţional de televiziune şi care ar fi contribuit la escaladarea focului în seara zilei de 22 decembrie i-ar fi avut drept autori pe contraamiralul Cico Dumitrescu şi un general pe nume Tudor.

22.000 de spioni ruşi sunt acum în România

Cornel Dinu a mai afirmat că, în urma înţelegerilor dintre marile puteri, s-a decis ca după 1989 România să rămână în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. “În decembrie 1989 în România erau 1.100 de spioni ruşi. În 2002 erau 10.000, iar acum sunt 22.000”, a reprezentat o altă declaraţie şocantă a lui Dinu. El a explicat că spionii la care se referă sunt de fapt ruşii care deţin sau controlează direct şi indirect firme şi companii în România. “Practic, acum s-a pus în aplicare planul lui Petru cel Mare de lărgire la maxim a sferelor de influenţă, iar capitalul rusesc este prezent peste tot”, a conchis Dinu.

Cornel Dinu a intervenit telefonic la emisiunea „Naşul”, de la B1 TV, în cadrul dezbaterii pe tema evenimentelor din decembrie 1989, dezvăluind elemente noi despre cursul acţiunilor din seara zilei de 22 spre 23 decembrie.

Discuţiile din cadrul emisiunii au abordat subiectul unei posibile solicitări ale unei intervenţii a armatei sovietice în România, de către noii vectori de putere instalaţi la conducerea ţării imediat după plecarea lui Ceauşescu din clădirea CC-ului.

Calificând evenimentele din decembrie ’89 drept o „lovitură de stat cu public”, Dinu a relatat momentele pe care le-a trăit în noul centru de putere ce îşi desfăşura activitatea în clădirea televiziunii.

Referitor la posibilitatea intervenţiei armate a sovieticilor în România, Dinu a declarat că are informaţii că, într-un răstimp oferit de nefuncţionalitatea sistemului de supraveghere aeriană a României (de circa o oră ), s-a produs undeva „în munţi” un desant de trupe OMON – trupe speciale ale armatei sovietice.

Dinu a declarat că au existat discuţii privind intervenţia acestor trupe în teatrul de luptă izbucnit în România în seara zilei de 22 decembrie 1989, cu unul din consilierii Ambasadei Uniunii Sovietice, în absenţa din România a ambasadorului Evgheni Tiajelnikov,

Dinu a mărturisit că discuţiile purtate cu consilierul sovietic au avut loc în biroul de la etajul 11 al Televiziunii Române, în noaptea zilei de 22 spre 23 decembrie 1989, undeva în jurul orelor 3-4. El a spus că în încăpere se aflau mai multe persoane, dintre care i-a enumerat pe Petre Roman, Ion Iliescu, Silviu Brucan, Mihai Bujor, Petre Constantin (directorul Televiziunii la acel moment) şi Nina Iliescu.

Dinu a spus că dialogul telefonic s-a purtat în limba rusă. Dipomatul sovietic a informat noua conducere română despre imposibilitatea acordării unui ajutor militar, precizând faptul că nu există disponibilitatea utilizării intervenţiei trupelor de elită OMON, care sunt debarcate şi care puteau ajunge la Bucureşti într-un interval de maxim două ore.

Conform lui Cornel Dinu, în dialog, din partea română au discutat Ion Iliescu şi Petre Roman. Referitor la Petre Roman, Dinu a afirmat că a remarcat exprimarea extrem de fluentă a acestuia în limba rusă, şi că a intervenit de mai multe ori în cadrul discuţiei cu diplomatul rus, fiind cel care cerea cu insistenţă ajutorul trupelor sovietice .

Dinu a povestit că Ion Iliescu, care şi-a păstrat tot timpul cumpătul, a luat legătura cu generalul Victor Stănculescu, aflat în acel moment în centrul de comandă al Marelui Stat Major al Armatei Române, şi că acesta ar fi dezavuat orice intervenţie militară străină, dar a cerut un scurt răgaz pentru a confirma ferm acest lucru. După zece minute, Victor Stănculescu a declarat că situaţia este sub control şi că nu se pune problema solicitării vreunui ajutor militar din partea sovieticilor, şi că „ne descurcăm prin forţe proprii”.

Cornel Dinu şi-a reamintit de intervenţia Ninei Iliescu, pe care a caracterizat-o drept „o femeie extraordinară”, care i-ar fi spus soţului său: „Ionele, orice, să nu care cumva să vină ruşii, ne descurcăm singuri!”.

Întrebat despre implicarea lui Silviu Brucan în negocierea cu sovieticii, Dinu a mai declarat că acesta a ieşit de mai multe ori din încăpere, şi că, înainte de episodul relatat, a surprins un dialog telefonic al acestuia, purtat în limba engleză, şi din câte şi-a dar seama, la celălalt capăt al firului era cineva din Ambasada SUA la Bucureşti.

În stilul său maliţios, Cornel Dinu a caracterizat persoanele prezente în biroul de la etajul 11 al televiziunii, drept „o adunare de sacouri şi pulovere”, afirmând: „eu eram în sacou, ca Brucan”.
El a spus că niciunul din cei prezenţi nu vedea ca un potenţial pericol în subminarea autorităţii venind din partea celuilalt grup, constituit în clădirea CC-ului, exprimând părerea că „jocurile erau deja făcute”. El a menţionat că a fost prezent în televiziune din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, până la ora 7,30 a zilei următoare.

Dinu şi-a mai exprimat părerea că în cadrul întâlnirii de la Malta dintre Bush şi Gorbaciov au fost delimitate noile sfere de influenţă are marilor puteri, şi că acolo a fost stabilit şi scenariul pentru România. „La Malta, Bush şi Gorbaciov au stabilit că trebuie schimbată toată figuraţia, în momentul acela s-a stabilit în ce sfere de influenţă va rămâne România şi cine va organiza lovitura de stat cu public. Americanii s-au ferit, au venit cu nişte sârbi, cu nişte unguri la Timişoara să spargă vitrine. Şi-au mai rămas ruşii”, a declarat Cornel Dinu.

Dinu a mai declarat că autor al Comunicatului FSN, şi al celor zece puncte ale programului de restructurare a societăţii româneşti, a fost juristul Ion Traian Ştefănescu, prim-secretar în judeţul Dolj, care l-ar fi dictat prin telefon, din arestul garnizoanei Craiova lui Mihai Montanu, pe acest tipar fiind efectuate modificări minore de către Dumitru Mazilu.

Dinu a evocat şi un alt moment ce poate elucida, în viziunea sa, evoluţia post-decembristă a societăţii româneşti. Este vorba de discuţia din 11 ianuarie 1990, dintre ambasadorul Uniunii Sovietice, Evgheni Tiajelnikov şi Ion Traian Ştefănescu, în care primul îi mărturisea celui de al doilea că misiunea sa în România s-a terminat, şi că, în virtutea relaţiei dintre ei, Ştefănescu susţinându-şi doctoratul în URSS chiar cu Tiajelnikov, îi recomanda şi acestuia să se retragă din viaţa publică.
Dinu vede în această întâmplare un indiciu privind intenţiile sovietice de a elimina din zona publică intelectualitatea de orientare comunistă, cea care ar fi asigurat o tranziţie de catifea, după modelul fostelor tări socialiste. Dinu spune că, premergător evenimentelor din decembrie ’89, misiunea lui Tiajelnikov în România a constat în îndepărtarea acestui tip de intelectuali din cercul lui Ceauşescu, şi implicit din zona puterii, cu potenţial de a o prelua, „inteligenţa patriotică cu care se înconjurase Ceauşescu a fost distrusă de Tiajelnikov”, şi-a exprimat părerea Cornel Dinu. .

Referitor la strategiile implicate în derularea evenimentelor din decembrie ’89, Dinu a declarat că dacă în acea perioadă estima o prezenţă a 1100 de agenţi KGB în România, numărul acestora crescut la 10,000 în 2002, şi că principalul scop a fost acela de acaparare al proprietăţii asupra părţii mai interesante a industriei româneşti.
„Acum au pus mâna pe o mare parte din industria interesantă a economiei, ruşii nu se duc de la gurile Dunării, nu poţi să te baţi cu ursu’, findcă îţi da cu laba de nu te vezi, acesta e testamentul lui Petru cel Mare.
Nu mai este valabil dictonul dezbină şi stăpâneşte, este dezbină şi distruge, nu o să scăpăm niciodată din zona asta de confluenţă a trei imperii, Imperiul austriac a revenit în istorie, dar sub capital rus”, a concluzionat Cornel Dinu.

Întrebat de către cei prezenţi în emisiune de ce a făcut aceste dezvăluiri, Dinu a replicat: „ei n-au voie să vorbească, că erau în pulovăr, eu am voie fiindcă eram în sacou”.

Stenograma Iliescu Tiajelnikov. Ion Iliescu catre Evgheni Tiajelnikov:”Noi ne-am bucurat de simpatia acestor mase – N-a fost o campanie anticomunistă – Avem nevoie de sprijin, că aceasta este cea mai importantă problemă acum să frânăm posibilitatea elementelor de dreapta de a prelua comanda. Ceauşescu se temea. Au fost încercări din partea unor cadre superioare ale Armatei de a organiza răsturnarea lui Ceauşescu, au simţit că nu există forţe politice capabile să-l răstoarne.” vezi video!






Consiliul Frontului Salvării Naţionale i-a asigurat pe sovietici că noua putere va ţine seama de linia perestroikistă a Moscovei şi va controla activitatea politică de după Revoluţie.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

După ce l-a liniştit pe ambasadorul sovietic, Evgheni Tiajelnikov, în legătură cu izolarea şi controlul forţelor de dreapta, după ce a afirmat că niciodată nu s-a gândit la „pluri-partide”, Ion Iliescu, autoproclamat „emanat” al Revoluţiei, a dat exemple de măsuri populare ce tocmai fuseseră adoptate. Era vorba, în principal, de respectarea unor promisiuni, „care au avut un mare ecou, câteva decrete scoase şi publicate ieri, care au înlăturat nişte lucruri cu efecte negative în viaţa oamenilor şi nişte legi care smulgeau din venitul oamenilor”.

Acest gen de declaraţie întăreşte o afirmaţie a generalului Nicolae Militaru făcută în 1993, la audierea de la Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din decembrie 1989. Referitor la modul în care complotiştii doreau să-l schimbe pe Ceauşescu, Militaru recunoştea că Partidul Comunist trebuia să supravieţuiască: „Noi nu discutam despre capitalism sau socialism.

Realitatea este că nimeni nu se poate lăuda că atunci ar fi zis cineva «Jos comunismul!». Îl vedeam ceva mai aranjat, dacă se poate compara cu ce era în capul lui Gorbaciov, dar nu ştiu dacă se potrivea. Noi ziceam că Nicolae Ceauşescu a emis nişte teorii, de autoconducere, de autogestiune, de autoaprovizionare, dar niciodată nu le-a pus în aplicare. Şi ne gândeam să începem cu ele, să vedem cum va fi în continuare”.

Această declaraţie a lui Militaru se pliază perfect pe prima direcţie de reforme prezentate de către Iliescu, una bazată, în primul rând, pe sprijinul maselor largi, populare. Discursul conducătorului CFSN era completat cu o asigurare verbală, cu rol definitoriu asupra modului în care era gândită noua orientare politică în decembrie 1989: se va ţine seamă de linia Moscovei. „Elementele” de dreapta, liberalul Câmpeanu şi ţărăniştii Coposu şi Raţiu nu au avut nicio şansă. Destul de timid în intervenţii, Petre Roman o ţinea una şi bună: „Teroriştii există încă!”. Cine erau ei? „Sprijinitori în solda lui Ceauşescu”.

Se impun câteva observaţii: Ion Iliescu foloseşte o perfectă „limbă de lemn”. Viitorul preşedinte al României este locvace, vorbeşte mult şi pe placul Moscovei. Petre Roman este de decor, iar scurtele lui intervenţii par mai degrabă naive. Petre Roman ajunge chiar să afirme: „Armata nu a tras în populaţie”. Fals!
––––
Autoproclamatul lider al FSN confirma la 27 decembrie 1989 discuţia telefonică pe care o purtase cu Mihail Gorbaciov la sediul Ministerului Apărării Naţionale, cu patru zile înainte. La cererea explicită a lui Mihail Gorbaciov, ambasadorul sovietic la Bucu-reşti s-a interesat de soarta fostului PCR şi a alegerilor pentru Marea Adunare Naţională.

Partea aceasta din stenogramă confirmă că Iliescu a vorbit cu Gorbaciov cu mult înainte de 27 decembrie, fapt pe care l-a negat vreme de 20 de ani, până la dezvăluirile din „Adevărul”. Ultima parte a întrevederii dintre liderii FSN şi ambasadorul URSS la Bucureşti, Evgheni Tiajelnikov, s-a canalizat pe discuţii legate de menţinerea Partidului Comunist. Subiectul a fost abordat la cererea explicită a lui Gorbaciov, cel care îi solicitase lui Tiajelnikov să deschidă discuţia cu partea română privind păstrarea unei părţi a vechii structuri politice

Asaltat de întrebări de genul „Ce se va întâmpla cu Partidul?”, „Vor fi alegeri la Marea Adunare Naţională?”, „Cum va funcţiona Frontul?”, Ion Iliescu nu a dat nicio secundă de înţeles că respinge ideile lui Gorbaciov. „Este o perioadă de «bâlbâială» până se pun în funcţii oameni capabili, competenţi, să-i convingem că nu toţi cei care au făcut parte din vechiul aparat sunt o apă şi-un pământ, să-i păstrăm, să-i folosim şi pe cei cu experienţă, utili, capabili şi, de asemenea, să propunem oameni mai mulţi”, îi spunea Ion Iliescu lui Evgheni Tiajelnikov.

O rugăminte de la Moscova

La ceva mai mult de un an de la momentul în care Silviu Brucan dădea asigurări la Moscova că schimbarea lui Ceauşescu urma „să se facă, dar cu păstrarea Partidului Comunist”, Ion Iliescu lansa verbal noua structură politică a României: o democraţie construită pe vechea fundaţie socialistă.

Petre Roman preciza că nu ştie ce se va întâmpla cu Partidul Comunist, dacă va mai putea funcţiona vreodată, aducând un argument zdrobitor: dacă pronunţi cuvântul „comunist”, strada „te scuipă”. Ion Iliescu părea sincer dezolat că s-a ajuns la această situaţie şi propunea ca Frontul să preia rolul conducător al Partidului. Pe tot parcursul întâlnirii, Iliescu şi Roman repetă aproape obsesiv că evenimentele au curs spontan, că sunt emanaţi din rândul revoluţionarilor şi că nimic nu a fost programat dinainte.

Evgheni Tiajelnikov are o rugăminte: „O serie de specialişti sovietici se află la periferie, cerem să le acordaţi ajutor, să spuneţi celor care trebuie să aibă grijă de securitatea lor, pentru că n-au asupra lor documente: paşapoartele sunt la Ambasadă, au adeverinţe, dar s-ar putea ca la control să nu se recunoască aceste autorizaţii. Sunt într-o situaţie grea!”. După toate probabilităţile, „specialiştii” sovietici sunt, de fapt, zecile de mii de „turişti” veniţi din Uniunea Sovietică în România, în toamna şi iarna lui 1989.

La reproşul ambasadorului că au fost împuşcaţi sovietici în România, Iliescu şi Roman se scuză spunând că au fost mereu „sub foc”, iar viitorul preşedinte evocă un eventual terorist care l-ar fi atacat mişeleşte pe la spate!

De observat că din stenogramă lipseşte, în mod suspect, replica lui Ion Iliescu la întrebarea despre Nicolae Militaru (ministrul Apărării la 27 decembrie 1989 şi spion sovietic dovedit). În afară de poveştile cu terorişti, Iliescu mai are un mesaj important de transmis la Moscova: faptul că Securitatea a fost decapitată.

Adam Burakowski cercetătorul care a descoperit documentul incriminator pentru Iliescu.

– S-a născut în 1977
– Este doctor în ştiinţe politice, lector la Institutul de Studii Politice al Academiei Poloneze de Ştiinţe
– A publicat volumul „Geniul Carpaţilor.
Dictatura lui Nicolae Ceauşescu”
Citeste mai jos interviul
.

La numai două zile de la actul ce anunţa păstrarea pe poziţii a vechilor activişti PCR, liderii FSN Ion Iliescu şi Petre Roman dădeau smeriţi raportul în faţa sovieticilor, cerând sprijin de la Moscova. La 27 decembrie 1989, Ion Iliescu şi Petre Roman i-au dat asigurări ambasadorului URSS la Bucureşti, Evgheni Tiajelnikov, că România se va baza pe sprijinul venit de la Răsărit.

În cadrul episodului de ieri din serialul „Misterele Revoluţiei”, „Adevărul” v-a prezentat dovezi că Ion Iliescu şi Silviu Brucan au rugat Moscova să îi sprijine militar. Continuăm astăzi dezvăluirile cu stenograma întâlnirii dintre Ion Iliescu, Petre Roman şi Evgheni Tiajelnikov, ambasadorul URSS la Bucureşti. Stenograma va fi publicată integral, în trei părţi.

Prima întâlnire oficială a noii conduceri a României cu şeful diplomaţiei sovietice la Bucureşti s-a desfăşurat la 27 decembrie 1989, la sediul Ministerului român de Externe. În condiţiile în care Tiajelnikov revenea de la Moscova, la finalul scenariului terorist, Ion Iliescu şi Petre Roman aveau să-i spună reprezentantului lui Gorbaciov la Bucureşti prin ce emoţii a trecut nucleul Revoluţiei Române.

Ambasadorul sovietic Evgheni Tiajelnikov

Într-un cadru dogmatic, desprins parcă din manualele de propagandă socialistă, românii aveau să-şi împartă discursul comun în două mari coordonate: povestiri eroice despre efortul depus de către noile structuri de conducere pentru succesul Revoluţiei şi reafirmarea dependenţei faţă de Moscova. De remarcat că atât „emanaţii” români, cât şi oficialul URSS vorbesc despre „Revoluţie” şi „democraţie” în termeni marxişti, în înţelesul lor sovietic.

Totodată, Ion Iliescu şi Petre Roman primesc entuziaşti felicitări de la Mihail Gorbaciov, secretarul general al Partidului Comunist al URSS, şi de la Nikolai Râjkov, preşedintele Consiliului de Miniştri al Uniunii Sovietice.

Mâine, în cea de-a doua parte a stenogramei, puteţi citi cum Ion Iliescu promitea că se va ocupa, cu metode specifice, de Opoziţie: „Să frânăm elementele de dreapta!” În cea de-a treia parte a stenogramei, pe care o vom publica joi, Ion Iliescu face o afirmaţie care anulează tot discursul său postdecembrist. El recunoaşte că a vorbit cu Gorbaciov „de la militari” (adică de la sediul Ministerului Apărării, cum a scris ieri „Adevărul”).

Confirmare

Ajutorul militar de la URSS a fost cerut de Ion Iliescu încă de la 23 decembrie 1989. Ion Iliescu însuşi o recunoaşte, indirect, la întâlnirea cu Evgheni Tiajelnikov.

Stenograma întrevederii cu ambasadorul URSS la Bucureşti, Evgheni Tiajelnikov – 27 decembrie 1989 (I)

„Nu ne trebuie partide pe interese, sectare”

Conţinutul stenogramei ne-a fost pus la dispoziţie de istoricul Alex Mihai Stoenescu.

Evgheni Tiajelnikov: În primul rând sunt bucuros că am posibilitatea ca din partea tovarăşului Gorbaciov şi din însărcinarea lui să înmânez textul felicitării adresate cu ocazia victoriei revoluţiei şi constituirii Consiliului Frontului. Nu îl citesc. Îl cunoaşteţi. A fost publicat. Felicitările au fost transmise prin radio. De aceea, tovarăşul Gorbaciov m-a rugat să-l înmânez în mod personal.

Vă cunoaşte foarte bine trecutul, viaţa de luptă şi muncă şi sigur este foarte bucuros că Consiliul Frontului v-a ales în această funcţie de mare importanţă.De asemenea, preşedintele Consiliului de Miniştri vă roagă să primiţi felicitări sincere cu prilejul alegerii în funcţia de preşedinte al Consiliului Frontului. Dumneavoastră aţi condus ţara în cea mai grea perioadă, când patrioţii români au acţionat hotărât pentru salvarea naţiunii de forţele arbitrare şi teroriste, pentru afirmarea ordinii, încetăţenirii democraţiei reale pe teritoriul său.

Înţelegând întreaga complexitate şi importanţă a sarcinilor care stau în faţa Frontului, vreau să vă asigur că poporul român prieten întâlneşte, în calea înnoirii, sprijinul din partea popoarelor şi conducerii URSS. Ţările noastre sunt legate prin legături îndelungate şi puternice de alianţă, legături rodnice economice şi culturale. Sunt încredinţat că acum se deschid posibilităţi largi pentru dezvoltarea şi întărirea colaborării româno-sovietice în folosul reciproc al popoarelor noastre, în interesul păcii trainice şi stabilităţii în Europa. Ajutoarele vor fi transmise.

Ion Iliescu: Vă rog să transmiteţi mulţumiri tovarăşului Gorbaciov din partea mea. Putem vorbi la telefon. Vom face un text, îl vom da la presă imediat.

Evgheni Tiajelnikov: Dacă nu vă supăraţi, să terminăm cu partea protocolară. Doresc să îndeplinesc şi însărcinarea dată de tovarăşul Rîjkov cu prilejul victoriei revoluţiei şi constituirii Consiliului, „exprimând speranţa că legăturile româno-sovietice se vor dezvolta rodnic, în interesul menţinerii transformărilor adânci democratice, revoluţionare din ţările noastre, întăririi prieteniei şi colaborării multilaterale între popoarele URSS şi României. Vă adresez succes în înalta dv. misiune”.

Petre Roman: Vă mulţumesc foarte mult. Vă rog să transmiteţi tovarăşului Rîjkov aceste mulţumiri.

Evgheni Tiajelnikov: Dorim, tovarăşi, să ştim de ce aveţi nevoie, din punct de vedere politic, de armament, acum imediat şi de asemenea şi pentru perspectivă, în viitor. Este vorba de ajutor umanitar, ajutor de ordin militar, economic. Conducerea sovietică este gata să trimită la Bucureşti o delegaţie, pe tovarăşul Şevardnadze, care să aibă consultări cu primul ministru, cu ministrul de Externe şi să elaborăm un program solid de colaborare în interesul susţinerii revoluţiei, aşa cum a arătat tovarăşul Gorbaciov, în rezolvarea problemelor cele mai acute care stau în faţa revoluţiei.

O gardă pentru mama lui Iliescu

Ion Iliescu: Este foarte bine asta. Vă mulţumesc. Avem nevoie de sprijin, că aceasta este cea mai importantă problemă acum, sprijin moral şi politic. Conducerea dumneavoastră a făcut acest lucru de la început, imediat. Eu nu m-am îndoit de acest lucru şi toţi care m-au întrebat cum o să vadă ţările socialiste această mişcare a noastră, am spus să nu-şi facă probleme.

În ce priveşte ajutorul umanitar, primim din toate ţările şi din partea dumneavoastră. S-au acordat multe ajutoare ieri, am discutat despre acest lucru. Cel mai important este că Mihail Gorbaciov a propus să discutăm problemele dezvoltării viitoare a operaţiunilor.

Deocamdată însă este greu, pentru că nu suntem încă organizaţi, pentru că asta n-a fost o lovitură dată de cineva anume, ci particularitatea procesului de la noi, spre deosebire de alte ţări socialiste, este că Ceauşescu şi acoliţii lui au dus ţara la o asemenea catastrofă încât a dus la explozia maselor, masele l-au respins, nimeni n-a ştiut nimic dinainte, a fost opera tuturor, opera tineretului.

Petre Roman: Nimeni n-a ştiut, n-a fost acolo intenţionat. Ne-a dus valul. N-a fost nimic organizat.

Ion Iliescu: Noi ne-am bucurat de simpatia acestor mase. Ceauşescu a reuşit să creeze o asemenea situaţie în ţară, în ceea ce priveşte PCR şi comuniştii, încât dacă n-ar fi fost şi comunişti care să se bucure de sprijin, nu ştiu… Nu ştiu cum o să fie, nu putem vorbi despre PCR.

N-a fost o campanie anticomunistă, s-a creat o asemenea atmosferă în jurul partidului din motivele arătate mai înainte. Din această cauză am făcut o platformă pentru toate forţele şi tendinţele. Nu ne trebuie partide pe interese, sectare, ci o platformă politică care să unească toate forţele, tendinţele, forţele creatoare ale ţării şi pe această platformă să acţionăm şi, cum aţi văzut, o asemenea abordare a primit aprobarea tuturor, chiar în condiţiile acestea de teroare, oamenii acţionează cu succes.

În primele zile s-a creat haos, a fost o criză de putere şi un vacuum, pentru că, neavând forţe care să organizeze lovitura, nu există structuri. Acum abia organizăm această structură. Noi acum lucrăm cu acei oameni tineri care au fost cu noi acolo, în ceasul revoluţiei.

Petre Roman: Cu oameni de 24 de ani. (Este prezentat un tânăr – Mihai). El a luat legătura cu mine şi a spus: „Eu sunt cu dumneavoastră”. Toţi aceşti oameni tineri sunt inteligenţi şi capabili, cărora li s-au deschis alte orizonturi. Asta este revoluţia tineretului. N-avem nicio legătură cu organizarea acestui miting de masă. Nu ştiu personal cum am ajuns la tribună, cum am ajuns să vorbesc.

Ion Iliescu: Reflecţia maturităţii politice a maselor! Toţi au înţeles că este necesar să se facă ceea ce s-a făcut când au văzut activitatea acestor terorişti, pentru că Ceauşescu a prăbuşit toată economia, întreaga viaţă a ţării, dar a creat un asemenea organ de represiune, pentru că era singura posibilitate de susţinere a puterii lui. Aparatul a fost instruit foarte bine, ca un robot programat, care şi după dispariţia lui a acţionat şi creat situaţii grele şi noi nu am înţeles la început că există un asemenea grup de terorişti. Oamenii în mod spontan s-au prezentat să lucreze, să apere, să ne apere.

La mine, soţia a rămas singură şi au fost semnale că au vrut să-mi ia prizonieri membrii familiei mele şi pe tovarăşii mei şi trei tineri au plecat atunci imediat la locuinţa mea să mi-o păzească. Mama locuieşte la marginea Bucureştiului, este singură, într-un cartier, la bloc. Am luat legătura cu ea după două zile, am întrebat-o ce s-a întâmplat şi mi-a zis: „Vezi-ţi de treabă, pentru că oamenii au venit şi mi-au spus că mă vor apăra. Mi-au propus să mă mut, dar n-am vrut”. Şi atunci din blocul respectiv au creat o gardă de oameni care au apărat-o şi multe, multe asemenea situaţii. Este un moment, revoluţia aceasta care a trezit la viaţă asemenea potenţiale care săteau în profunzimea oamenilor, este partea bună.
Sigur că avem mari greutăţi, că se pun probleme legate în domeniul economic, social, dar să sperăm că le vom trece.

Petre Roman: În ce priveşte propunerea sovietică ca Şevardnadze să vină în România, suntem bucuroşi, numai că trebuie să ne pregătim şi noi, să vedem când se va putea realiza, ca să avem posibilitatea să ne pregătim să discutăm concret. În paralel, sigur, eu zic că şi putem vorbi de livrarea de petrol, de gaze. Trebuie, repet, să simţim bine tendinţele, să cunoaştem problemele, să semnăm unele documente, cum se vor face aceste livrări, pe decade, nu numai pe trimestru. Aşa este bine pentru toţi. Şi apoi discutăm în ce priveşte perspectiva. Mă gândesc la specialitatea dumneavoastră, de pildă, sunteţi energetician.

Evgheni Tiajelnikov: Au fost specialişti aici, au studiat problema modernizării sistemului energetic român şi au fost elaborate propuneri. Eu cred că trebuie să ne întoarcem la acest program, la aceste programe, pentru că sunt călăuzele posibilităţii de colaborare; este vorba de capacitatea metalurgică, a industriei metalurgice, a întreprinderilor chimice. Nu mai vorbesc de posibilitatea creării de întreprinderi comune pentru a folosi capacităţile dumneavoastră, practic, mai bine.

Petre Roman: Este o problemă mai importantă.

Evgheni Tiajelnikov: Aş fi mulţumit dacă Guvernul, tovarăşul Roman, ar da atenţie acestor probleme, pentru că aveţi acum mii de alte probleme, dar şi acestea trebuie rezolvate. Poate că ar putea să vină aici tovarăşul Şevardnadze, o serie de miniştri sovietici care se ocupă de respectivele sectoare, domenii de activitate, sau vicepremierul nostru, domenii în care există perspective bune de colaborare. Am venit prin Chişinău. Am ajuns greu la Bucureşti. Am stat 6 ore la Bacău pentru că nu era curent electric.

Petre Roman: Dar acum este în ordine aproape totul.
Evgheni Tiajelnikov:La Moscova, timpul nu era bun. Tovarăşul Gorbaciov personal m-a ajutat să ajung cu avionul mai repede la Chişinău şi am venit astfel să vă felicit şi să vă ofer ajutorul nostru. Moldova, cei de acolo, vor să vă transmit că sunt gata să colaboreze cu dumneavoastră, să-şi trimită tovarăşi aici, să se discute problemele acestei colaborări. Sunt probleme comune în anumite domenii şi dacă ne vom uni forţele tuturor oamenilor de ştiinţă, ale celor care lucrează în domeniile respective, numai aşa vom putea rezolva problemele.

Petre Roman: Asta este în avantajul reciproc. Trebuie însă să se lucreze la acest nivel nemijlocit.

Evgheni Tiajelnikov: În Moldova există această dorinţă sinceră. Tovarăşul Gorbaciov şi Biroul Politic ar fi recunoscători dacă ne-aţi spune care este aprecierea dumneavoastră privind etapa actuală a revoluţiei şi a situaţiei politice de masă. Măcar pe scurt.

Ion Iliescu: În primul rând, aşa cum am spus, elementul fundamental este caracterul revoluţiei. La noi, caracterul spontan al acestei mişcări, spre deosebire de evoluţia precedentă, care a împins ţara într-o criză profundă, multilaterală, nu avea altă soluţie decât explozia revoluţionară. Mult m-am mai gândit la trecerea aceasta, că dacă nu vom fi capabili să acţionăm cu forţe organizate, că dacă partidul însuşi nu este în stare să-şi asigure rolul conducător şi să rămână, atunci a fost clar pentru mine de la început că dacă nu se produce, deci, acest lucru, se produce explozia, dar o explozie periculoasă pentru partid, care poate fi luat cu valul, şi aşa s-a întâmplat.

Acum trebuie lucrat individual, ca să evităm împingerea spre dreapta a proceselor, a problemelor sociale de la noi. Şi eu cred că, din punct de vedere politic, preocuparea principală a celor câţiva care suntem aici este de a contribui la o dezvoltare sănătoasă, pe calea revoluţionară, şi să frânăm posibilitatea elementelor de dreapta de a prelua comanda, tendinţe care se manifestă şi în alte ţări socialiste.

Instrumentul gândit, rapid ne-a venit ideea, pentru că a fost clar că altceva nu avem de făcut, a fost ideea acestui Front, Frontul Salvării Naţionale, subliniind acest lucru prin denumirea lui, că ţara toată este în pericol şi că aceasta crează o platformă reală de interese comune ale tuturor susţinătorilor şi nu ne-am mai adresat mulţimii ca o secţiune, ca o forţă conducătoare, ci am exprimat ideea necesităţii consensului şi unirii tuturor forţelor interesate în însănătoşirea vieţii economice, sociale şi ne bucurăm, ne bucură faptul că n-am greşit în evaluarea noastră şi că ecoul a fost pozitiv şi cel puţin în acest moment există unanimitate în jurul platformei Frontului, asta înseamnă că am învins, tendinţe viitoare fiind însă posibile.

Am proclamat ideea plurităţii politice, n-am spus mai mult decât pluritate, n-am confundat pluripartismul cu pluri-partide. Nu excludem posibilitatea apariţiei şi de partide şi de tot felul de organizaţii, ba, chiar din punctul nostru de vedere, cu cât vor fi mai multe, cu atât mai bine, va fi mai puţin periculos pentru unitate decât dacă s-ar crea o singură forţă. Îi lăsăm să se difuzeze şi apoi o să acceptăm un dialog în cadrul Frontului.

Petre Roman: Platforma este aşa încât poate fi acceptată de oricine.

Ion Iliescu: Îi chemăm pe toţi sub platforma Frontului. Că în cadrul ei sunt interese particulare care le exprimă într-o formă sau alta, inclusiv interese politice, treaba lor. Cam aceasta este ceea ce am reuşit şi deocamdată este pozitiv.

În acelaşi timp, am promis să organizăm alegeri libere, pentru că trebuie să se organizeze o nouă putere, această formă tranzitorie nu poate să dureze mult. Pentru stabilitate trebuie organizate alegeri. Au fost presiuni mari să le facem mai repede. Nu am fi putut să trăim în formele tranzitorii şi am acceptat, dar va fi greu să pregătim într-o durată aşa de scurtă şi baza constituţională, legislativă a organizării, şi platforma conceptuală cu care să ne prezentăm. Elementele de bază sunt aici şi ele au prins, dar şi mai important este ca, pe lângă platforma conceptuală, pe care o vom elabora încă şi completa, este important ca în aceste trei-patru luni să avem şi rezultate practice, că pentru mase nu atât proclamaţiile, nu atât comisiile, nu atât perspectivele sunt importante, ci ceea ce simt ele în viaţă. Lumea s-a săturat de vorbe şi promisiuni.

De aceea, pentru noi principalul element al platformei electorale este ca în aceste trei-patru luni să se demonstreze capacitatea de a acţiona în practică, în viaţă, în interesul oamenilor, şi de aceea, deşi încă nu suntem constituiţi ca putere de stat, ca guvern, dar sprijiniţi de aparatul existent, primele măsuri, de început, pe lângă cele politice, au fost să rezolvăm câteva probleme imediate în sprijinul oamenilor. Şi printre altele au avut un mare ecou câteva decrete scoase şi publicate ieri, care au înlăturat nişte lucruri cu efect negativ în viaţa oamenilor, nişte legi care smulgeau din venitul oamenilor, era concepţia lui Ceauşescu. Pe de o parte platforme privind nivelul de trai şi creşterea salariilor, a acestui nivel, şi apoi tot felul de legi care să smulgă din venitul oamenilor, ca preţurile majorate la căldură, energie. Am înlăturat câteva asemenea reglementări care să uşureze viaţa oamenilor, ca de pildă legea cu întreruperea sarcinilor şi alte legi.

Petre Roman: Am anulat legi antiumane!

Ion Iliescu: Este mult mai important decât proclamaţiile, pentru că oamenii simt că problemele lor pentru noi sunt proprietare şi vrem să le realizăm în program.

Vă mulţumim pentru ajutor. Şi alte ţări au fost generoase cu noi, ne-au ajutat să ameliorăm aprovizionarea populaţiei pe piaţă. Şi în situaţia aceasta grea, sub focul teroriştilor, oamenii s-au aprovizionat mai bine decât în „Epoca de aur a lui Ceauşescu”.

Petre Roman: Teroriştii mai există încă!

Evgheni Tiajelnikov: Au fost încercări asupra dumneavoastră?

Ion Iliescu: Au fost. Putem să spunem că există nişte forţe bine organizate. Nu ştim ce forţe au acţionat. Siria, Libia s-au dezis că ar fi organizatorii acestor forţe şi am primit cu satisfacţie aceste declaraţii.

Petre Roman: Îi considerăm sprijinitori în solda lui Ceauşescu şi era în caracterul lui să-şi asigure asemenea oameni.

Ion Iliescu: Forţa principală venea din organele de Interne şi Securitate, care se umflaseră cu un aparat foarte puternic şi unităţi operaţionale foarte puternice. În ultimii ani de zile, Ceauşescu se temea. Au fost încercări din partea unor cadre superioare ale Armatei de a organiza răsturnarea lui Ceauşescu, au simţit că nu există forţe politice capabile să-l răstoarne. Ceauşescu a înlăturat toate elementele politice capabile din conducerea partidului, s-a înconjurat de lachei, oameni lipsiţi de personalitate, legaţi de el şi nu erau posibile niciun fel de acţiuni în interiorul partidului. Au fost descoperite aceste câteva încercări, a început să schimbe comandanţii Armatei, pe de o parte, iar pe de altă parte a slăbit foarte serios dotarea Armatei cu tehnică de luptă.

În anumite perioade, unităţile militare nu aveau armament; aveau arme, dar nu aveau armament, el ţinea totul în mână. Nu dădea carburant unităţilor militare, nu se dădea carburant decât cu aprobarea personală a lui, ceea ce arată că se temea. În schimb a creat unităţi de luptă, de Securitate, cu mare eficienţă tehnico-militară, cu tehnică americană şi japoneză, printre altele şi unităţi cu profesionişti de înaltă clasă, puşcaşi, lunetişti, instruiţi foarte serios. Acestea au constituit elementul de bază. Noi am fost în această situaţie când a trebuit să ne organizăm, pentru că prima chestiune era să salvăm oamenii, să oprim măcelul. Armata toată a fost alături de noi, populaţia de asemenea.

Petre Roman: Dar, din fericire, nu Armata a făcut revoluţia. Ea nu a tras însă în populaţie şi s-a alăturat revoluţiei, dar revoluţia este a poporului.

Ion Iliescu: În confruntarea aceasta între Armată şi oamenii organelor de represiune, puşcaşii aceştia care au ţinut ţara sub teroare, în timp ce ei aveau tehnică militară înaltă, instrucţie militară înaltă, soldaţii noştri erau în inferioritate ca pregătire. Armata, până acum, era forţa de muncă gratuită.

Petre Roman: „Sclavii moderni”.

Ion Iliescu: Folosiţi în agricultură la munci, în construcţii, iar instrucţia militară era inexistentă. Ne spuneau specialiştii militari că în ceea ce priveşte eficacitatea unui puşcaş instruit ne situăm, după aprecierea lor, un puşcaş corespunde a 60 de soldaţi de-ai noştri din punct de vedere al eficacităţii. Sunt instruiţi pentru activităţi individuale, stimulative.

Petre Roman: În grup de câte patru, pentru acţiuni mobile, cu cea mai mare mobilitate, puteau să lovească acum aici şi peste 10 minute la un kilometru. Ostaşii noştri sunt nepregătiţi pentru lupta în oraş, ei se instruiesc pentru lupta de front în formaţii unite, masive. Li s-a interzis să se organizeze trupe de intervenţie ale Armatei în oraş, li s-a interzis direct de către Ceauşescu.

Ion Iliescu: Din păcate, la aceste distrugeri a contribuit şi această situaţie.

Evgheni Tiajelnikov  : Dacă se poate să cunoaştem întreaga componenţă a Consiliului şi care este structura lui şi nucleul conducător.

Ion Iliescu: Numele? Am întocmit o listă pe picior, în focul luptei, în bătălie, cu cei care erau pe baricade. Acesta a fost primul nucleu, dar împreună am convenit că asta nu corespunde unei reprezentări corespunzătoare şi ne-am lăsat răgazul să gândim o inte-grare mai largă a unor reprezentanţi ai tuturor straturilor, cate-goriilor. Avem o şedinţă cu acest prim nucleu, 30 de persoane, pe care vrem să-l lărgim până la 101 membri. Între aceştia vor fi 41 preşedinţi ai consiliilor judeţene ale Frontului.

Evgheni Tiajelnikov:Există, deci, deja şi la judeţe?

Petre Roman: Cunoaştem că există.

Ion Iliescu: Acum, o grupă de oameni întocmeşte lista acestor preşedinţi de judeţ, pentru că nu ştim cine sunt, cum se numesc. Este pentru prima oară când lucrăm într-un sediu al nostru. Noi ne aflam în pericol. Nu ne puteam întâlni nici măcar cu cei 30. Ne-au împiedicat să muncim democratic. Unii ne-au şi spus-o şi am spus că au dreptate: „Unde să ne întâlnim, vreţi ca acest nucleu să fie împuşcat?”.

Astăzi ne amenajăm un spaţiu de lucru, discutăm răspunderile pe nişte criterii. Să avem reprezentanţi şi din rândul muncitorilor – sunt câţiva tineri care au fost în piaţă -, vrem însă să cerem din unităţile mari din Bucureşti, din întreprinderile mari, din alte centre industriale, deci, reprezentanţi ai muncitorilor, minerilor din Valea Jiului, pentru a-i prinde în Consiliu, reprezentanţii intelectualităţii, studenţilor, tinerilor, câteva figuri cunoscute ale vieţii culturale, figuri proeminente, din partea agriculturii trebuie să vedem… Astăzi vrem să prezentăm o structură mai largă a Consiliului Frontului. Asta s-a întâmplat tocmai pentru că nu a fost planificată revoluţia.

Evgheni Tiajelnikov: Va fi un birou al Consiliului?

Petre Roman: Deocamdată, practic, biroul a acţionat. S-a constituit şi a acţionat sub focul armelor şi au făcut faţă teroriştilor.

Evgheni Tajelnikov: Doamna Cornea şi alţii… ce se întâmplă cu ei?

Ion Iliescu: Doamna Cornea este preşedinta de onoare a Consiliului Frontului de la Cluj. Au scos-o din închisoare şi au pus-o în frunte ca preşedinte de onoare. Preşedinte este un actor de la Cluj. Sunt şi probleme în faza aceasta, nişte lucruri care puteau şi pot produce greutăţi şi anarhie şi nu am rezolvat aceste probleme.

Aceste organisme care s-au creat din oameni nemulţumiţi, suspicioşi pe toţi cei care au lucrat chiar corect în organele vechii puteri, au început să-i înlăture din funcţii pe toţi cei care conduceau activitatea locală, economia locală şi aceste organe acum stagnează, organe care rezolvau probleme vitale ale oamenilor. Este o perioadă de „bâlbâială” până se pun în funcţii oameni capabili, competenţi, să-i convingem că nu toţi cei care au făcut parte din vechiul aparat sunt o apă şi-un pământ, să-i păstrăm, să-i folosim şi pe cei cu experienţă, utili, capabili şi, de asemenea, să propunem oameni mai mulţi.

Între „vom mai vedea” şi „Exact cum a spus Ion”

Evgeni Tiajelnikov: Interesant. Alegerile vor fi concomitent şi pentru Marea Adunare Naţională şi pentru Consiliu.

Petre Roman: Vom mai vedea.

Evgheni Tiajelnikov: Tovarăşul Mihail Gorbaciov m-a rugat să mă interesez dacă ideea de Partid Comunist va rămâne.

Ion Iliescu: Nu ştiu. Nu ştim cum vom rezolva această problemă! Deocamdată, dacă am pronunţa numai acest cuvânt…

Petre Roman: Te scuipă.

Evgheni Tiajelnikov: Printre demonstranţi au fost şi lozinci „Fără comunişti!”.

Ion Iliescu: Vrem să le dăm încrederea în posibilitatea realizării unei acţiuni comune a tuturor, indiferent ce sunt ei, şi că nu vrem să restabilim vechile concepte şi concepţii depăşite despre comunism, despre partid. Eu, personal, sunt gata să merg în continuare fără Partid, cu Frontul, care de fapt să devină forţa politică esenţială a naţiunii.

Petre Roman: Asta ne-a lăsat Ceauşescu!

Evgheni Tiajelnikov: Dacă puteţi să-mi spuneţi câteva cuvinte despre formarea guvernului.

Petre Roman:  Astăzi trebuie să lucrăm neapărat.

Evgheni Tiajelnikov:  Aveţi viceprim-ministru.

Petre Roman: Aşa a fost. Suntem doar doi!

Evgheni Tiajelnikov:  Aveţi ministru al Apărării Naţionale, ministru al Afacerilor Externe?(Lipsă răspuns în stenogramă, continuă cu o nouă intervenţie a ambasadorului sovietic.)

Evgheni Tiajelnikov:  Tovarăşul Şevardnadze s-a interesat de o serie de probleme cu Tratatul de la Varşovia, cu CAER, este vorba de aparatul de lucru, dacă se vor mai întâlni reprezentanţii acestor organisme şi grupele lor de lucru.

Ion Iliescu: Eu cred că Constantin Oancea ştie. El a făcut parte, s-a ocupat.

Constantin Oancea: Ne pregătim şi mergem, normal!

Evgheni Tiajelnikov: Tovarăşii din conducere vor să ştie părerea noilor lideri în legătură cu „glasnost” (n.r. – principiu introdus de Mihail Gorbaciov, «glasnost» se poate traduce drept „transparenţă”).

Petre Roman: În focul luptei, fiind vorba de o mişcare populară, deşi am fost 4-5 oameni care am… ideea egalităţii era absolut fundamentală.

Eu m-am ferit total să zic măcar ce am făcut, era lucru inadmisi-bil, ce merit aveam eu în plus în această revoluţie? Exact ca şicei care sunt alături şi şi-au riscat viaţa şi erau zeci de mii! Nu aveam alt drept, niciunul. Trebuie să fim foarte atenţi. În legătură cu aceasta, dacă Frontul nostru încearcă să recupereze această mişcare, eu mă dau la o parte şi Ion la fel. Noi înţelegem să canalizăm această mişcare pentru a însănătoşi societatea, a o democratiza, dar nu în favoarea cuiva. Exact cum a spus Ion.

Evgheni Tiajelnikov: Mihail Gorbaciov vrea să vă transmit în mod sincer succes şi încă o dată să vă felicite pentru curaj şi vă dorim să formulaţi cât mai curând ideile, programul dumneavoastră, organele dumneavoastră de lucru pentru că Congresul Deputaţilor Sovietului Suprem a fost informat de tovarăşul Gorbaciov despre situaţia din ţara dumneavoastră şi sprijinul pe care-l acordăm.

Iliescu şi „provocatorii” francezi şi americani

Ion Iliescu: Am apreciat de la început modul inteligent în care a acţionat Gorbaciov personal şi conducerea sovietică, chiar şi în legătură cu ajutorul sovietic. Francezii şi americanii au aruncat o nadă: „că ar fi gata să-şi modifice concepţia despre ideea de intervenţie”. Asta este o altă provocare. Am avut o consultare cu Gorbaciov de la militari (n.r. – de la sediul MApN). Ne puneam la un moment dat problema aceasta, când Armata era îngrijorată şi vedea că nu are eficienţa scontată, nu ştia ce forţe acţionează, ce surse de informaţii au acestea. Unde organizam noi ceva, apăreau imediat!

Petre Roman: Eram sub controlul lor, se pare!

Ion Iliescu: Revoluţia era în pericol şi ne-am consultat în legătură cu o posi-bilă asistenţă de specialitate şi am căzut de acord că nu este cazul, că ar putea avea loc interpretări nedorite şi ar fi coincis cu aprecierea lui Ceauşescu, care şi la proces a spus că este o lovitură de stat cu ajutor militar străin. Lumea ştie că n-a fost aşa!

Petre Roman: Este clar asta. N-a fost. Şi felul cum Gorbaciov a prezentat în Sovietul Suprem problema a fost inteligent.

Specialiştii sovietici de la periferie

Evgheni Tiajelnikov: Opinia noastră publică s-a interesat mult, a citit interviul dumneavoastră şi l-a apreciat foarte mult. Au venit şi ziariştii noştri şi mi-au spus acest lucru. Am dori să ne spuneţi dacă programul de două ore care s-a dat la televiziune îl apreciaţi.

Petre Roman: Noi nu am văzut absolut nimic la televizor şi niciun ziar, până ieri la prânz. Niciun ziar românesc. N-am avut timp!

Evgheni Tiajelnikov: O rugăminte: o serie de specialişti sovietici se află la periferie, cerem să le acordaţi ajutor, să spuneţi celor care trebuie să aibă grijă de securitatea lor, pentru că n-au asupra lor documente: paşapoartele sunt la ambasadă, au adeverinţe, dar s-ar putea ca la control să nu se recunoască aceste autorizaţii. Sunt într-o situaţie grea!

Ion Iliescu: Nu avem organe de securitate.

Evgheni Tiajelnikov: Am în vedere organele Frontului.

Petre Roman: Am păstrat Miliţia pentru aceste chestiuni de ordine publică. Securitatea a intrat în competenţa Armatei. Securitatea nu mai există.

Evgheni Tiajelnikov: De aceea, v-am ruga foate mult să daţi indicaţii corespunzătoare, ca să fie asigurată securitatea unor specialişti sovietici, pentru că Armata nu se va amesteca!

Ion Iliescu: Fără îndoială!

Petre Roman: Aceştia sunt teroriştii…

Evgheni Tiajelnikov: Avem deja doi răniţi din clădirea în care s-a tras.

Petre Roman: Noi, de la Televiziune, vedeam clădirea dumneavoastră, dar nu puteam face nimic, eram sub foc permanent!

Ion Iliescu: Trebuia să lucrăm, şi-n jurul nostru, pe toate clădirile erau puşcaşi, era punct strategic, punctul strategic nr. 1 al nostru. L-au atacat cu bombe incendiare, cu aruncătoare de grenade! A fost un moment când am vrut să cerem ajutor! Un căpitan m-a salvat de la moarte, a sesizat un terorist cu pistolul în mână în spatele meu. Bine că a observat. Nu l-am prins însă!

Petre Roman: A fost după atacul cu bombe incendiare şi aruncătoare de grenade!

Evgheni Tiajelnikov: Cer scuze pentru reţinerea întregii conduceri. Vă mulţumesc. De asemenea, Mihail Gorbaciov m-a rugat să vă transmit ca, prin Ambasada sovietică la Bucureşti, să ţineţi legătura şi să transmiteţi orice probleme, rugăminţi în legătură cu ceea ce aveţi nevoie şi să se ia legătură cu tovarăşii care coordonează aceste probleme ale dumneavoastră (n.r. – prezintă doi tovarăşi), care cunosc problemele. În toată această perioadă au transmis informaţii acasă şi vor păstra legătura cu Frontul. Vă mulţumesc şi vă doresc să fiţi forte, să aveţi forţa să treceţi peste aceste proleme. Suntem cu dumneavoastră. şi vă dorim sincer succes!

––––––––-
Adam Burakowski: „O intervenţie armată ar fi fost un dezastru“

Cercetătorul care a descoperit documentul incriminator pentru Iliescu a acordat un interviu în exclusivitate ziarului „Adevărul“. Polonezul Adam Burakowski spune istoria unui document redactat în doar 15 exemplare. Actul a mai fost publicat şi de revista „22“, în februarie 2010.

„Adevărul”: Cum aţi găsit documentul care atestă cererea făcută de Ion Iliescu şi Silviu Brucan, la 23 decembrie 1989?

Adam Burakowski: Arhiva MAE polonez conţine mai multe documente din vremea lui Ceauşescu. O parte din documentul pe care l-am prezentat în „22″ a fost deja publicat în România, într-un „album” intitulat „Solidari cu România”. Doctorul Konrad Białecki, angajat al Institutului Memoriei Naţionale Poloneze, care a scris un studiu introductiv pentru acest volum, a folosit mai multe dintre documentele la care am avut şi eu acces.

Ce rol a avut Ion Iliescu în pregătirea răsturnării lui Ceauşescu?

Asta e o întrebare care, din păcate, rămâne deschisă şi va rămâne aşa. Nimeni din cercurile bine informate nu a fost şocat că Iliescu a apărut la televizor ca un şef al noii puteri. Numele lui, ca posibil succesor al lui Ceauşescu, a circulat „pe piaţă” timp de câţiva ani.

De ce a solicitat Ion Iliescu intervenţia armatei sovietice?

O intervenţie armată sovietică în România, în decembrie 1989, ar fi fost un dezastru atât pentru partea română, cât şi pentru cea sovietică. Deci Ion Iliescu şi Silviu Brucan trebuie să fi fost foarte nesiguri de poziţia lor în acele zile, dar asta nu este de mirare. Existau unele zvonuri că sunt nişte unităţi pro-ceauşiste care se deplasează spre Bucureşti pentru a reinstala vechiul regim.

Era o mişcare riscantă?

Chiar dacă cererea a fost respinsă, ea a arătat „echipei Gorbaciov”, care se mai bucura de sprijinul ţărilor occidentale, că Iliescu şi echipa lui nu sunt nişte „legionari”, ci oameni serioşi, măcar pentru gorbaciovişti, care vor să colaboreze cu URSS şi cu alte ţări socialiste.

Susţineţi că apelul către Moscova l-ar fi pus pe Ion Iliescu într-o lumină proastă. Ce s-ar fi putut întâmpla?

Când soliciţi ajutor militar sovietic înseamnă că eşti dispus să intri într-o relaţie de subordonare cu Moscova, ceea ce este grav, e ca şi cum ai fi acuzat de trădare de ţară.

Adam Burakowski

– S-a născut în 1977
– Este doctor în ştiinţe politice, lector la Institutul de Studii Politice al Academiei Poloneze de Ştiinţe
– A publicat volumul „Geniul Carpaţilor. Dictatura lui Nicolae Ceauşescu”
– Este coautor, împreună cu Aleksander Gubrynowicz şi Paweł Ukielski, al cărţii „1989 – Toamna Naţiunilor”.

„Echipa Iliescu” s-a consultat cu Moscova în privinţa lichidării soţilor Ceauşescu?

Să punem cap la cap informaţiile pe care le aveaţi din cercetările dumneavoastră anterioare şi cele din acest document.

În primul rând, să nu uităm de evenimentele din alte ţări ale blocului sovietic din Europa. Exista un plan de schimbare radicală, pregătit la Moscova, şi nimeni nu ascundea acest lucru. În mai 1987, Gorbaciov a venit la Bucureşti să prezinte programul său, dar a fost respins de Ceauşescu. În ţările vecine s-au petrecut treptat schimbări fundamentale.

Ceauşescu rămânea singur. Era nevoie numai de o scânteie ca ţara să ardă. S-a aprins la Timişoara. Familia Ceauşescu ştia că e un pericol serios şi a ordonat o soluţie dură. Dar în Banat, activiştii comunişti şi ofiţerii nu erau plini de zel. Ştiau că zilele lui Ceauşescu sunt numărate şi nu voiau să se implice în represiuni. Aşteptau, ezitau, îşi pasau responsabilitatea de la unul la altul.

Ceauşescu nu ştia ce i se pregăteşte?

Nicolae Ceauşescu a fost dezinformat despre starea evenimentelor şi s-a dus în Iran. Când s-a întors, era prea târziu. Practic, pierduse conducerea ţării în 21 decembrie, dar cât timp era fizic prezent în clădirea Comitetului Central, nu putem să vorbim despre schimbarea puterii. Asta s-a petrecut în 22 decembrie, când Ceauşescu a fost evacuat şi „a emanat” o nouă echipă militaro-civilă, compusă în mare parte din oameni deja cunoscuţi populaţiei din programele radiodifuziunilor străine.

Dar chiar şi echipa asta nu ştia ce o să se petreacă, dacă Nicolae Ceauşescu a pregătit capcane pentru succesorii lui. De aici a venit, cred, ideea de a cere ajutor militar.

Cine deţinea, de fapt, puterea în 22-23 decembrie ’89?

Imediat după prăbuşirea lui Ceauşescu – Armata. Dar generalii, poate cu excepţia lui Nicolae Militaru şi a unor persoane de rang mai mic, nu doreau o dictatură militară şi nu erau împotriva unei echipe compuse şi din civili.

Se cunoaşte felul în care sovieticii au răspuns cererii formulate de Iliescu şi Brucan?

Nu am găsit niciun document mai detaliat despre acest dialog, dar nu este exclus să existe în arhivele altor ţări foste socialiste. De pildă, în arhiva MAE polonez am descoperit un document foarte amănunţit despre convorbirea lui Ceauşescu cu ambasadorul sovietic, în august 1968, după invadarea Cehoslovaciei.

În ce fel s-ar fi schimbat soarta lui Ceauşescu, dar şi a Revoluţiei române, dacă sovieticii acceptau invitaţia lui Iliescu?

După părerea mea, era imposibil ca sovieticii să intre în România cu trupele. Răspunsul lor este o dovadă clară a acestei teze. Însă mai rămâne deschisă o altă întrebare: dacă „echipa Iliescu” s-a consultat cu Moscova privind lichidarea lui Ceauşescu.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile. Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.