Ion Iliescu, în 1970: „Europa Liberă este un post finanţat de CIA, cei care lucrează acolo sunt nişte fugari” – Iliescu si huliganii din ’68. Transformarea căminului cultural într-o biserică a comuniştilor. Ion Iliescu: „Trei dintre acestia au fost arestati!”

Informarea primului-secretar CC al UTC Ion Iliescu in fata Biroului UTC privind revoltele studentesti din 24-25 decembrie 1968, inregistrata in stenograma sedintei din 26 decembrie (ANIC, Fond 3 – CC al UTC, 15/1968).
––––
Acţiunea studenţilor a fost calificată de conducerea de partid ca o manifestare huliganică, anarhică. La 26 decembrie a fost convocată o şedinţă a Biroului Uniunii Tineretului Comunist (UTC), unde Ion Iliescu, la acea dată prim-secretar al UTC şi Ministru al Tineretului a prezentat o informare. Descriind sumar desfăşurarea manifestaţiei, Ion Iliescu a arătat şi că la unele cămine uşile fuseseră încuiate, pentru a împiedica studenţii care voiau să se alăture manifestaţiei să iasă din cămine.

În discursul său Ion Iliescu s-a declarat un adversar al oricăror manifestări cu caracter religios.
„Cu organizarea colindelor, este lipsă de înţelegere, de formaţie ideologică a studenţilor. Cultivăm tradiţii ale poporului, dar de ce în ajunul Crăciunului? Cât ar zice să i-am dat condiţie laică, cu urări studenţeşti, ea rămâne totuşi manifestare desfăşurată în cadrul sărbătorilor religioase de către nişte oameni intelectuali, cu anumite pretenţii, formaţie, instrucţie! Noi vrem să înlăturăm anumite reminiscenţe în manifestarea oamenilor şi studenţii devin promotori ale lor”. Trecând la analiza atitudinilor studenţilor şi a acţiunilor care trebuiau luate de organele politice, raportul lui Ion Iliescu arăta: „Şi în legătură cu practicile faţă de care s-a slăbit incisivitatea, combaterea unor practici mistice: studenţii merg şi se căsătoresc la biserică şi organizaţia nu ia atitudine! Îşi botează copilul la popă… Organizaţiile noastre trebuie să contracareze unele manifestări, ca să fie instrumentul luptei ideologice”.

Discursul arată că, chiar atunci când nu participau la mişcări de protest, studenţii se opuneau îndoctrinării politice şi atitudinea lor de opoziţie ajunsese să îngrijoreze clasa politică.

Mihai Bujor Sion, Petre Roman, Mihail Montanu, Cazimir Ionescu, Ion Iliescu, gen. Dumitru Iliescu.

––––––––––––-
ILIESCU SI HULIGANII DIN ’68
––––––––––––-
Ion Iliescu: „Am convocat aceasta sedinta scurta de lucru pentru a prezenta citeva chestiuni in fata biroului. Stiti ca ieri noaptea a avut loc o manifestare huliganica la care au luat parte citeva sute de studenti. Lucrurile acum se discuta cu masa studentilor, se lamuresc problemele, insa in legatura cu manifestarea s-au desprins citeva concluzii pentru munca in rindul studentilor. S-a dovedit slabiciunea organizatiei noastre cu ei, lipsa de combativitate, de fermitate politica
a organizatiei UTC, a cadrelor de UTC.

S-a pornit de la un asa-zis colind al studentilor la fetele de la Grozavesti. A pornit de la o manifestare considerata cu multa usurinta, de la clubul studentilor de la politehnica, „303”. Au fost si studenti de la universitate. Au mers catre Grozavesti; pe parcurs s-au mai adunat si alti tipi mai putin treji si actiunea a luat un caracter huliganic in fata caminului fetelor. Pina aici lucrurile ar fi ramas o golanie studenteasca, dar in continuare s-au raliat si au luat conducerea manifestarii o serie de elemente pacatoase, care au devenit dirijorii manifestarii. Cea care a condus era o tipa care a terminat jurnalistica, este acum undeva incadrata la Ploiesti, e un fel de studenta la fara frecventa, la Teatru la Sectia de teatrologie, umbla in grup cu niste tipi din rindul tinerilor scriitori si este cunoscuta ca o femeie de moravuri usoare, a fost maritata, e divortata acum. A patruns si la adunarea generala a scriitorilor nu se stie cum si a provocat scandal si acolo. Aceasta femeie a preluat conducerea grupului de studenti care a plecat de la Grozavesti si s-au inmultit pe parcurs; au venit la Caminul 6 martie dupa 1 noaptea, au facut scandal cu trompeta, cu hirtii aprinse si apoi au parcurs tot centrul orasului de la orele 2 la 5 dimineata, prin Piata Romana, Gara de Nord. Apoi au intervenit si unele organe, activisti de partid, care au incercat sa stavileasca aceasta actiune, nu au reusit. Studentii in loc sa-i sprijine, s-au solidarizat cu ceilalti. E adevarat ca au fost si unii care s-au retras, insa chestiunea a capatat o desfasurare spontana, in toiul noptii. Apoi au mai aparut si betivani din restaurante. Cei care conduceau au incercat sa-i duca si la ambasada americana, dar au fost opriti si atunci cetateanca a inceput sa strige „Libertate, libertate pentru studenti”. In momentul in care s-a reusit sa se evite indrumarea coloanei spre ambasada, a devenit ceva mai nervoasa si a inceput sa incite studentii impotriva activistilor, sa spuna ca acestia sint de la politie, ca sa-i bata. Un student de la Fizica, care a sarit in apararea ei, l-a lovit pe un activist de partid si a incitat studentii.

Au fost o serie de elemente pacatoase care au dirijat, nu toti au avut intentia sa degenereze colindul in o asemenea manifestare, dar cei mai multi au urmat coloana, ca o impunere de curent spontan. Este un fapt ca nu au manifestat pozitie impotriva lor, impotriva celor care au dirijat si au produs dezordine. Au oprit troleibuzele, autobuzele, au aruncat cu hirtii aprinse pe autobuze, pe linga universitate au scos cosurile de gunoi si le-au pus pe linia tramvaiului.

Conducerea de partid a apreciat ca este o manifestare huliganica, anarhica.

„Studentii ii urmau ca oile”

Vreo trei dintre acestia au fost arestati si de dimineata am organizat analize cu activul de partid din institutele de invatamint superior si cu studentii. Se trag concluzii politice si manifestarea in sine reprezinta gravitatea ei, dar mai ales usurinta cu care studentii se lasa antrenati de niste persoane necunoscute la manifestari de acest gen si nu s-au gasit oameni sa riposteze aici. Mai ales cind au venit elementele turbulente, studentii, cadrele de la municipiul UTC trebuiau sa ia pozitie. Studentii cind mergeau pe linga camine strigau – veniti cu noi si acestia ii urmau ca oile. Au fost la unele camine usile incuiate si au facut scandal de ce nu sint deschise pentru ca ei vor sa iasa.

Aceasta este o dovada de lipsa de maturitate, a discernamintului din partea noastra si conducerea de partid a stabilit ca sint slabiciuni in raport cu combativitatea politica, in munca de instruire ideologico-politica pentru a nu face posibile asemenea lucruri.

Cultivam un spirit in care sa nu-si gaseasca loc asemenea chestiuni. Cu organizarea colindelor, este lipsa de intelegere, de formatie ideologica a studentilor. Cultivam traditii ale poporului, dar de ce in ajunul craciunului? Cit ar zice ca i-am dat conditie laica, cu urari studentesti, ea ramine totusi manifestare desfasurata in cadrul sarbatorilor religioase de catre niste oameni, intelectuali, cu anumite pretentii, formatie, instructie.

Noi vrem sa inlaturam anumite reminiscente in manifestarea oamenilor si studentii devin promotori ale lor. Este si slabiciunea noastra ca anul acesta nu am intreprins niste masuri concrete pentru aceasta perioada si am lasat lucrurile sa se desfasoare asa. Exista si experienta anilor trecuti. Noi trebuie, tovarasi, sa ne gindim la aceasta actiune si sa reflectam asupra concluziilor si masurilor spet care sa le luam pentru intarirea muncii politice a studentilor. A slabit preocuparea pentru problemele de fond ale activitatii noastre si din aceasta cauza se plateste in cautarea de forme in sine si nu mai exista preocuparea pentru continutul activitatii, independent de forma folosita.

„Sa fim atenti la revelioane”

La Casa de cultura a studentilor am fost si am vazut un program artistic. Fireste ca aici sint lucruri interesante si este de apreciat si felul cum participa studentii la manifestarile teatrului din pod, teatrului de cafenea, ansamblului folcloric. Am participat la doua manifestari, una o piesa de Kafca (sic!), care este un fel de protest impotriva metodelor antiumaniste, undeva impotriva fascismului, intr-o atmosfera sumbra, cu spectrul mortii. Sus, la teatrul din pod – conditia valorificarii folclorului, un program cu nuanta folclorica, bazat pe dansuri vechi taranesti, din Oas, cu bocetul taranesc, nuanta aceasta de moarte, o atmosfera greoaie. Dupa ce am iesit de la aceste manifestari, am iesit cu o atmosfera apasatoare. Pe aceasta linie merg ei, spre modernism. Nu spun sa nu se faca astfel de actiuni, este bine realizat acest lucru de studenti, cu entuziasm, dar daca luam o unitate de idei, capata o anumita trasatura anormala. Directorul spunea ca ansamblul „Doina” are un program vesel, de asemenea si teatrul din pod si teatrul de cafenea, pe ansamblu.

Nu exista atentia si grija fata de promovarea unui spirit militant si in general. Ceea ce se face acolo se face pe gustul unei anumite categorii presupuse „selecta”, care vine si sta in fumaraie.

La nivelul organizatiilor UTC a slabit aceasta munca permanenta cu masa de studenti pentru mentinerea unui spirit activ, militant, si va trebui sa gindim foarte serios la masurile spet care sa le luam aici.

In toata perioada sarbatorilor de iarna sa manifestam mai multa atentie, privitor si la revelioanele care se vor desfasura. Sa nu mai apara iesiri dezordonate, anarhice, pentru ca asemenea chestiuni nu numai ca nu ne slujesc, dar au consecinte politice, cu totul daunatoare. Trebuie tratat cu multa atentie.

„Eu le-am spus sa-i ia la ochi”

Ieri am participat la o sedinta la studenti si am vazut ca acestia manifesta usurinta, ca s-au distrat.

La centrul universitar s-a spus rectorilor sa se prezinte lucrurile asa cum s-au prezentat, cum s-au petrecut, deschis in fata studentilor, privitor la caracterul avut si la implicatiile politice. Lucrurile se cam diluau pe masura ce coborau jos, la universitati mai slabe, la activul pe facultati decanul mai imbraca in niste formule generale etc. Spuneau, nu este bine, de ce sa dramatizam lucrurile. Fata de faptele concrete care s-au petrecut am facut apel la maturitatea lor politica de a judeca cum trebuie lucrurile. Dupa adunarea la care am participat, au mai ramas in sala 30 de studenti, si am mai discutat o ora cu ei. Ei s-au desolidarizat de ceilalti, s-au interesat daca si de la ei au fost, sa-i puna la punct, eu le-am spus sa-i ia la ochi. Nu trebuie sa vina cineva sa va prelucreze, anumite elemente straine.

La conducerea de partid s-au discutat mai multe aspecte cu diverse domenii ale muncii noastre si s-au facut critici la adresa presei noastre de tineret, care manifesta in ultima vreme slabiciuni din punct de vedere
al orientarii politice si se apreciaza ca in ciuda repetatelor critici facute de conducerea de partid, nu am reusit sa impunem echilibrul necesar presei, combativitatea necesara, sa fie instruiti activ in munca noastra, pentru orientarea activitatii politico-ideologice a organizatiei de tineret. (…)

Sa luam masuri mai ferme pentru tinuta generala a tinerilor, impotriva cazurilor de betii, de tineri care isi pierd vremea prin circiumi intr-o atmosfera morbida, nesanatoasa.

In presa mai incisiv sa abordam aceste probleme.

„Studentii isi boteaza copilul
la popa”

Si in legatura cu practicile fata de care s-a slabit incisivitatea, combaterea unor practici mistice; studentii merg si se casatoresc la biserica si organizatia nu ia atitudine, isi boteaza copilul la popa.

Fata de asemenea fenomene am slabit combativitatea.

Este o slaba intelegere fata de asemenea chestiuni.

Nu este o pozitie clara fata de religie si fata de biserica. Am irita niste stari de spirit. Sa manifestam grija si atentia necesara, prudenta necesara.

Este celalalt aspect al pozitiei noastre ca organizatie
politica, militanta care la rindul nostru sa promovam activ pozitia noastre ideologica.

Dar ai nostri nici macar nu fac observatii ca se duc la popa. De aici si chestiunea cu colindele.

Aceasta este o lipsa de discernamint intre traditiile de cultura ale poporului si asemenea chestiuni care capata si in domeniul in care va trebui sa reluam niste lucruri chiar si la sate, anumita interpretare.

Brigazile stiintifice impreuna cu asezamintele culturale in perioada de iarna sa faca unele actiuni pe aceasta tema, si in presa sa alimentam cu asemenea chestiuni.

Organizatiile noastre trebuie sa contracareze unele manifestari, ca sa fie instrumentul luptei ideologice.(…)”

Cariera lui Ion Iliescu in UTC

Fiu al ilegalistului Alexandru Iliescu, Ion Iliescu a intrat in UTC in august 1944, la 14 ani, activind ulterior in Tineretul Progresist si Uniunea Asociatiilor de Elevi din Romannia – doua organizatii satelit ale UTC. Dupa martie 1949, a fost cooptat in CC al UTM. Studentia si-a facut-o la Moscova, unde a fost si secretar al Comitetului unional al studentilor si aspiratilor romani aflati la studii in URSS (in 1952, numarul acestora era de 2.500). Dupa intoarcerea in tara, in 1954, a intrat in Biroul CC al UTM, apoi, din 1956, a devenit secretar al CC al UTM. intrucit nu urmase o scoala de partid, a fost recomandat pentru a urma cursurile de trei ani la fara frecventa ale Institutului de Aspirantura „A.A. Jdanov”, o scoala de cadre a PMR.

Caracterizarile de partid il descriu astfel: „Origine sociala muncitoreasca. (…) Devotat partidului. (…) Are initiativa in munca. Este priceput – oarecare nivel teoretic. Fiind tinar, judeca cam pripit lucrurile. Are perspective de crestere”; in alt documente: „Este atasat partidului si organizatiei. Are initiativa si putere de munca. Nivel politic si ideologic corespunzator. S-a achitat intotdeauna de sarcinile primite. Duce munca colectiva si are influenta in rindurile elevilor. Este un tov. perseverent in munca, nu se straduieste suficient in ridicarea nivelului sau politic si citeodata este cam repezit. Are largi perspective de dezvoltare”.

Din 1956, Iliescu a devenit presedintele comitetului de organizare a Asociatiilor studentesti, apoi, in 1957, al Uniunii Asociatiilor Studentesti din Romannia (UASR), interfata studenteasca a UTM. Dupa protestele studentesti ce au urmat revolutiei din Ungaria, documentele
inregistreaza implicarea lui Iliescu in exmatriculari si in luarea de „masuri impotriva elementelor care s-au dovedit a fi dusmanoase”. Liderul UASR combate atitudinea „de impaciuitorism cras in rindul studentilor” si ii acuza pe profesori ca „nu stiu sa inarmeze studentii cu teoria marxist-leninista pentru a lua pozitie fata de incercarile dusmanilor”.

In timpul crizei din partid provocata de incercarea lui Miron Constantinescu si Iosif Chisinevschi de a instrumenta Raportul lui Hrusciov impotriva lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Iliescu isi face autocritica in fata lui Nicolae Ceausescu, pe atunci responsabilul cu tinerii al partidului, afirmind: „Dupa evenimentele din Ungaria si Polonia ne putem da seama de pericolul pe care l-ar fi reprezentat pentru tara noastra orientarea pe care au incercat sa o dea (M. Constantinescu si I. Chisinevschi) dezbaterilor documentelor congresului al XX-lea (al PCUS) si putem aprecia mai mult orientarea data de partidul nostru care a stiut cum sa foloseasca aceste dezbateri pentru a dejuca incercarile reactiunii”.

In prima parte a anilor ’60, Iliescu a inceput cariera in partid, pentru a reveni ca prim-secretar al UTC si ministru al Tineretului (1967-1971). In timpul mandatului sau s-a produs criza Colindului.
––––––––––––-
Cuvîntul tovarăşului Ion Iliescu la Plenara Consiliului pentru munca în rîndul elevilor, 18 aprilie 1970 (ANIC, fond 3 – CC al UTC, dosar 4/1970)
––––-
“Trebuie să combatem anumite tendinţe şi atitudini faţă de străinătate – de ploconire – atitudini pe care le-am moştenit de la clasele dominante din trecut. (…) Spun acest lucru, tovarăşi, deoarece mai sînt şi astăzi atitudini de acestea de ploconire servilă faţă de străinătate. Sînt o serie de cercuri ostile ţării noastre, o serie de posturi cum este «Europa liberă» unde o serie de oameni îşi desfăşoară o activitate de proferare la adresa ţării noastre, a orînduirii noastre socialiste. Spun acestea [pentru] că sînt chiar o serie de elevi care ascultă cu regularitate aceste posturi. Unii din ei preiau o serie de lucruri şi le prezintă în contactele cu ceilalţi. Sînt o serie de emisiuni de muzică conduse de Cornel Chiriac care prezintă muzică din aceasta «pop» şi «beat». De asemenea, se dedă la afirmaţii cu caracter ostil la adresa ţării noastre. Este o activitate împotriva propriului lor popor, ţării lor.

În legătură cu acest lucru trebuie să dezvoltăm o atitudine mai combativă, de înţelegere a caracterului duşmănos al activităţii unor asemenea cercuri. Faţă de aceste cercuri să manifestăm o atitudine activă de pe poziţiile noastre politico-ideologice.

(…) Recent a apărut un decret cu combaterea contravenţiilor în societatea noastră. Tot felul de manifestări din acestea care vizează ordinea publică, care atentează la liniştea publică, manifestări de huliganism, elemente parazitare care trăiesc din speculă, contrabandă, scandalagii, beţivi – printre care se numără şi foarte mulţi tineri.

Este de datoria noastră de a conlucra cu organele publice pentru sprijinul care trebuie acordat pentru apărarea liniştii populaţiei, apărarea ordinii publice. Vrem să facem o practică din formarea acestora echipe de miliţieni care să contribuie la asanarea străzii”.

–––––
Cuvîntarea tovarăşului Ion Iliescu, prim-secretar al CC al UTC, ministrul pentru problemele tineretului la Conferinţa Comitetului municipal Bucureşti al Uniunii Tineretului Comunist ce a avut loc pe data de 15 decembrie 1970 (ANIC, fond 3 – CC al UTC, dosar 30/1970).
–––––-
(…) Eu aş vrea să subliniez necesitatea de a introduce un spirit mai combativ, un spirit mai militant în organizaţia noastră împotriva unor mentalităţi înapoiate care găsesc o anumită circulaţie, care se datoresc unor influenţe din exterior. Ne aflăm într-o lume plină de confruntări, politice, ideologice, există mulţi vrăjmaşi ai orînduirii noastre, care acţionează pe diverse linii pentru a determina dezorientarea oamenilor, pentru a exercita influenţe ideologice asupra oamenilor noştri.

Postul de radio «Europa liberă» nu este bruiat, este ascultat şi desfăşoară o activitate susţinută, de diversiune. Ce reprezintă acest post de radio este foarte bine cunoscut, este creat, este finanţat de organele de informare ale Statelor Unite, de organizaţia de spionaj a Statelor Unite, de C.I.A. A fost şi demascat ca atare; în parlamentul vest-german s-a cerut deschis guvernului vest-german ca să ceară înlăturarea acestui post de pe teritoriul R.F.G. pentru că este o chestiune şi de demnitate naţională a acestui stat care pledează, care promovează o anumită deschidere în politica internaţională şi este o încălcare chiar a suveranităţii acestui stat menţinerea unui post alimentat de oficine străine. Cine lucrează la acest post este de asemenea un lucru foarte bine cunoscut, sînt oameni, sînt fugari, sînt oameni vînduţi, sînt oameni care n-au nimic cu interesele poporului nostru, sînt elemente înrăite, duşmănoase, foşti legionari sau fugari mai recenţi, nişte băieţi zăpăciţi de o anumită propagandă şi care pînă la urmă nu au găsit altă sursă de existenţă decît de a se pune în slujba acestor cercuri vrăjmaşe ţării noastre cum este Cornel Chiriac şi cum sînt fraţii Petrescu şi care mai sînt acolo, la postul acesta de radio.

Spun aceasta, tovarăşi, [pentru] că întîlnim printre unii tineri de-ai noştri chiar şi nişte întrebări, printre întrebările pe care le pun elevii într-o serie de şcoli şi o seamă de alţi tineri, de unde se vede sursa de inspiraţie foarte directă de la acest post de radio şi se constată şi o anumită doză, una din platformele ideologice ale acestui post de radio este de a alimenta acest sentiment de ploconire servilă, de slugărnicie în faţa occidentului, occidentului luminat, promotor al libertăţii individului în lumea contemporană”.

–––––-
Ion Iliescu în 1970: transformarea căminului cultural într-0 biserică a comuniştilor.
ANIC, Fond 3 – CC al UTC, dosar 2/1970

„Am făcut odată un paralelism cu bisericile – această instituţie ideologică concurentă a noastră. Sigur biserica are o tradiţie istorică cu care acţionează asupra conştiinţei oamenilor, dar cum reuşeşte o singură persoană, acest popă să impună respectul faţă de această instituţie şi să nu intre cu noroi în biserică şi să-şi scoată pălăria, să respecte o anumită ţinută. De ce să nu transformăm căminul cultural într-o instituţie respectată şi respectabilă. Eu cred că putem să propunem o asemenea sarcină.”
 Adrian Cioflanca
Former President Ion Iliescu who was a high ranking official during communist rule in 1970, said at the time that Free Europe radio channel „is listened to and is running a sustained diversion activity” and „is finances by United States intelligence bodies, the US espionage agency, the CIA.”

According to transcripts with the National Archives, published on historian Adrian Cioflanca’s blog, Iliescu said at a plenary meeting of the Pupil Labor Council, in 1970, that „we have to fight certain tendencies and attitudes to other countries, this feeling of humiliation, attitudes we inherited from past dominant classes… I am saying this, comrades, because such attitudes of humiliation and servitude to foreign countries still exist today. There are some circles hostile to our country, some channels such as Free Europe, where some people are working to insult out country and Socialist order.”

Iliescu also said at the time that „we all know who works for this channel, they are fugitives, people who sold themselves, people who have nothing in common with our people’s interests, they are bad, hostile elements, former legionnaires or more recent fugitives, some guys who got confused by particular propaganda and who eventually could not find other way of making a living than entering the service of these hostile circles for our country, people such as Cornel Chiriac or the Petrescu brothers and whoever else works there.”

Constantin Bucur: „Cico Dumitrescu a fost prins la un simpozion la care au venit si delegatiile din blocul sovietic. In pauza de masa si-au lasat caschetele pe hol, am plantat microreceptori in caschete si asa l-am dovedit pe Cico”

Rep: La Editura Armatei, unde lucra Talpes, ati avut vreo intamplare mai deosebita?
Constantin Bucur: Despre asta nu pot vorbi, dar va pot relata despre Cico Dumitrescu (consilierul lui Ion Iliescu dupa 1990), pentru ca dupa 1987 am fost transferat la Comandamentul Armelor Chimice.

Rep: Cum l-ati prins pe Cico?
Constantin Bucur: Cico Dumitrescu era banuit de UM 0110 ca transmite secrete KGB-ului. Fata de rusi era o repulsie la Securitate, iar Armata avea o multime de ofiteri scoliti la Moscova. Unii veneau direct cu neveste de acolo. La Comandamentul Armelor Chimice se stocau informatii despre aparatura militara de ochire, munitie chimica inventata de noi, iar Cico a fost prins ca a transmis informatii. El trebuia eliminat din Comandament.

Rep: Cum a fost prins?
Constantin Bucur: A fost prins la un simpozion la care au venit si delegatiile din blocul sovietic. In pauza de masa si-au lasat caschetele pe hol, am plantat microreceptori in caschete si asa l-am dovedit pe Cico. Putea fi chiar condamnat. Dar a fost protejat de Elena Ceausescu. Nu stiu cum de a ajuns in anturajul ei. Probabil prin cadouri, ca era foarte sensibila la astea. Atunci se faceau si aranjamente: decat sa arestezi, mai bine il lasai pe atasatul militar sovietic in Romania si il foloseai chiar fara ca el sa stie. Daca faceai scandal, trebuia expulzat atasatul militar, URSS il expulza pe al nostru si lucrurile se complicau.

Rep: Totusi, de ce nu a fost pedepsit Cico Dumitrescu?
Constantin Bucur: Repet, a intervenit chiar Elena Ceausescu si nu a mai fost arestat. A fost doar scos din Comandamentul Armelor Chimice si mutat de acolo si nu a mai avut acces la informatii strict secrete.
Ofiter de la Contrainformatiile Securitatii Constantin Bucur

Emil Cico Dumitrescu: „Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi”. Ion Iliescu: „nu la “chemarea” lui Cico Dumitrescu am fost la TVR (cu care de altfel nu am fost coleg – el era cadru militar in marina)”. Cine minte ? judecati voi!

Într-un interviu-fluviu, care va fi publicat în trei părţi, amiralul îşi povesteşte participarea la Revoluţia din decembrie 1989. Amiralul Emil Cico Dumitrescu (75 de ani) vorbeşte despre relaţia sa cu URSS, despre cum l-a cunoscut pe Ion Iliescu şi în ce a constat activitatea sa la Televiziune în 1989.

Amiralul Emil Dumitrescu a devenit cunoscut în decembrie 1989. Toată lumea îl cunoaşte drept Cico. E o poreclă veche de câteva decenii. Cico era un maimuţoi dintr-un film foarte bine primit de critică, „Tigrul alb”. La facultate, căci Dumitrescu a fost o viaţă profesor, i se spunea însă „Ibric”.

Emil Dumitrescu s-a numărat printre cei care au luat cuvântul la Televiziune în zilele Revoluţiei, iar ulterior a avut un post călduţ pe lângă Ion Iliescu. A fost, printre altele, secretar de stat şi consilier prezidenţial. Percepţia generală este aceea că el are cheia pentru multe dintre misterele Revoluţiei, doar că un interviu cu Emil Cico Dumitrescu alunecă, inevitabil, în ceaţa care s-a lăsat peste ultima lună de comunism românesc.

Amiralul are o abilitate uluitoare de a adormi vigilenţa interlocutorului şi de a poza într-un bătrânel naiv, care, la cei 75 de ani, meditează asupra misterioaselor mecanisme care au abătut asupra sa un şir interminabil de înscenări şi speculaţii. Cico îl caracterizează scurt pe Cico: „Am fost prea credul! Aia e!”.

„Poveşti, răutăţi, prostii”

În anii ’80 a fost arestat pentru că ar fi vândut secrete de stat către KGB. După 1989 s-a spus despre el că, aflându-se în slujba aceloraşi servicii sovietice, a avut un rol decisiv în manipularea populaţiei şi în crearea diversiunilor teroriste de la Revoluţie. De altfel, a fost şi anchetat în dosarul Revoluţiei. În anii tranziţiei a fost acuzat de trafic de influenţă şi subminarea puterii de stat. Cico Dumitrescu crede că toate acestea sunt „poveşti, răutăţi, prostii” şi că, la vârsta lui, nu are timp să-şi ceară scuze pentru ceea ce nu a făcut.

După ce termină cu trecutul, arătându-ne o cicatrice de la un presupus glonţ care l-ar fi „mângâiat” acum douăzeci de ani, aruncă o ancoră înspre viitorul său ca om de litere, pentru că, ei bine, amiralul a căzut în mrejele poeziei. Creaţiile sale literare solicită respect pentru cei care „au făcut Revoluţia”. Cico-poetul e dezolat că sacrificiul lor, în loc să fie respectat, a ajuns să fie pângărit!

„Cu Iliescu am fost coleg la «Ape», nu la Moscova”

Ion Iliescu a ştiut să-i răsplătească pe cei care l-au ajutat în 1989

„Adevărul”: Lumea vă cunoaşte mai mult ca urmare a apariţiei la Televiziune în decembrie 1989 şi prin prisma funcţiilor pe care le-aţi ocupat ulterior. Înainte de Revoluţie cu ce v-aţi ocupat?

Cico Dumitrescu: Am avut diverse funcţii. La „Ape”, la Ministerul Petrolului, la mai multe. Eu sunt de fel din Urziceni. Am făcut Liceul Militar la Galaţi, apoi am terminat Institutul Mecano-Naval. Pe urmă, e adevărat, am făcut chimia la ruşi. Sunt doctor în chimie! Doctor adevărat, nu ca tovarăşa Elena Ceauşescu! Am 42 de invenţii, dintre care 12 internaţionale. Figurez într-un anuar făcut în Anglia. Oamenii au reţinut „Cico Dumitrescu de la Revoluţie”, dar eu am în spate altceva, am în spate o muncă!

Aţi studiat la Moscova?

E un fals! N-am învăţat la Moscova! Eu am studiat la Sankt-Petersburg!

Cât timp aţi stat în URSS?

Cum ziceam, am învăţat 4 ani şi 8 luni la Sankt-Petersburg. Între ’61 şi ’65. L-am avut coleg de promoţie pe Iuri Gagarin (n.r. – celebru cosmonaut sovietic, primul om care a fost trimis în spaţiu). Era un haios. L-am întrebat: „Băi, Iuri, cum ai văzut tu pământul de-acolo?”. Zice: „N-am deschis ochii deloc. M-am învârtit un pic şi am venit jos”. Mi-a dat cadou o cană din aluminiu pe care a scris în ruseşte: „Emile, să bei ceai şi vodcă, dar mai bine vodcă”. Era, în mod clar, un pic zurliu. A sărit odată de la etajul trei, pentru un pariu făcut la băutură. Am avut nişte colegi deosebiţi. Am fost coleg şi cu un gruzin frumos, cu ochi albaştri, era nepotul lui Suslov (n.r. – membru în prezidiul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice).

V-am întrebat de Moscova fiindcă a circulat versiunea conform căreia aţi fi fost coleg acolo cu Ion Iliescu, în vremea studenţiei.

Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi. Sunt poveşti că am studiat împreună la Moscova.

Cum aţi ajuns la Televiziune în decembrie 1989?

În acel moment lucram la Ministerul Petrolului, mă ocupam cu grupa de operaţiuni speciale. Se punea problema creşterii fluxului de ţiţei, iar eu am venit cu o metodă inovativă. Amiralul scoate o foaie A4 şi începe să ne explice. Nu cum a ajuns la Televiziune, ci cum a reuşit să extragă mai mult petrol. Desenează o sondă, vehiculează o teribilă serie de termeni tehnici (înfăşurare trapezoidală, torpilă cu talere) şi înşiră pe hârtie mai multe simboluri din „Tabelul lui Mendeleev”. Rezistăm, cu greu, amplei demonstraţii şi reluăm întrebarea.

Şi totuşi, cum aţi ajuns la Televiziune pe 22 decembrie ’89?

Aşa… Eram la Ministerul Petrolului şi treceau manifestanţii prin faţă. Eu, lucrând prin ţară, pe la sonde, ştiam că lumea e nemulţumită. Să ştiţi că Revoluţia au făcut-o muncitorii, nu intelectualii, că aştia… Cu o seară înainte, pe 21, am trecut şi m-am oprit la baricadă. Cel care are restaurantul de acolo, de vizavi de Inter, e prietenul meu. De la el s-au luat mesele alea şi s-au pus în stradă. Am văzut cum a fost împuşcat un om acolo.

Eraţi la Ministerul Petrolului şi aţi plecat spre Televiziune…

Da. Îl cunoşteam foarte bine pe directorul general al Televiziunii, pe Petre Constantin. M-am dus la el. Zice: „Băi, dacă nici acuma nu iese, nu mai scăpăm de ăsta. Eu am deschis Televiziunea ca toţi să-şi spună părerea. Dacă oamenii văd ce se întâmplă, vor prinde curaj”. Am stat de vorbă cu el la etajul 11, apoi m-am dus la Studioul 4, unde am luat cuvântul fiecare.

„Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm!

Pe 22 decembrie, în jurul orei 14.15, căpitanul de rang I Emil (Cico) Dumitrescu şi-a făcut apariţia la Televiziunea Română. Discursul lui a fost difuzat din Studioul 5 al Televiziunii Române, de unde cu numai zece minute mai devreme vorbea generalul Nicolae Militaru.

Căpitanul Cico Dumitrescu cerea în direct ca Ion Iliescu să se prezinte la Televiziune: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm! „Tovarăşul Iliescu era în zonă, fiind contactat de Sergiu Nicolaescu.

La 15.45 a făcut un apel în direct cerând „factorilor de decizie” să se prezinte la ora 17.00 la sediul Comitetului Central. La Televiziune, Cico a mai făcut un apel şi la comandanţii unităţilor militare din judeţele învecinate Bucureştiului, un apel de a se deplasa pentru a apăra Capitala. Aflat în sediul Comitetului Central, generalul Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major, era consternat: „Cine e marinarul ăsta care dă ordine?”

Ulterior, Cico a fost ridicat în grad până la rangul de amiral. Între 1995 şi 1996 a fost numit în funcţia de secretar de stat, şef al Departamentului de logistică din cadrul Ministerului de Interne. Între anii 2000-2004 a fost consilier de stat în Departamentul Securităţii Naţionale din Administraţia Prezidenţială.

„M-ai sunat, te-am sunat”

V-aţi dus la Televiziune din proprie iniţiativă?

Păi, cine să mă cheme? M-am dus fiindcă am zis: „Acum e momentul să scăpăm de dictatură”.

Se ştie că dumneavoastră eraţi printre cei care selectau ştirile care intrau pe post. Cum procedaţi?

Am făcut în felul următor. Se primeau telefoane întruna. Atunci am luat un registru, l-am numerotat, l-am sigilat. Dădea cineva telefon, îi ceream numele şi numărul de telefon. Notam în registru şi sunam înapoi. Dacă răspundea, dădeam pe post. Făceam o minimă verificare. Şi au spus: de la Sâmbăta, că în catacombe sunt ăia, de la Constanţa, că sunt avioane, că sunt elicoptere, că nu ştiu ce. M-ai sunat, te-am sunat. Altă metodă de verificare nu mai era. Se scria în registru: domnu’ cutare, telefonul cutare – apă infestată. Se nota pe bileţel şi se trimitea jos, la studio.

S-au spus atâtea prostii pe post în acele zile!

S-au spus pe post nu prostii, ci enormităţi, domnii mei, dar n-aveai cum! De tras, s-a tras. Uitaţi gaura! (n.r. – amiralul ne arată o cicatrice undeva lângă urechea dreaptă). A ricoşat din balustradă şi m-a lovit. L-am prins pe unu’ care a tras asupra televiziunii. Era un băiat de la unitatea de Securitate din Mizil. Ne-a spus că el avea ordin să apere. Ce să apere? A fost şi el prada unei manipulări.

Cine a făcut aceste manipulări?

Ştie cineva? Asta trebuie să afle procuratura, nu voi! Dar de tras, s-a tras asupra Televiziunii. Era un tablou pe perete cu cel puţin 50 de cartuşe trase în el.

Din cauza anunţurilor care s-au făcut atunci pe post au murit oameni. Nu era mai bine să nu le daţi?

Cum să nu le dau, dom’le? Dacă se întâmpla şi era aşa?

S-au spus multe prostii, dar n-aveai timp. Cum am apărut eu pe post şi am spus: unităţile cutare şi cutare să apară. A venit pe telefonul operativ, iar Brateş (n.r. – redactor-şef adjunct la „Actualităţi„, care a jucat rol de crainic în zilele Revoluţiei) a zis că dacă spune el, un civil, nu-l crede nimeni. Şi atunci am spus eu. Statul Major spunea că este bruiaj şi că nu poate lua legătura cu unităţile. Eu mă gândeam că dacă nu dau pe post ştirile pe care le primesc, s-ar putea să fie reale, iar apoi îmi ziceau: „N-ai dat, ai fost vândut, ai fost KGB-ist!”.

Dar n-aveaţi certitudinea că sunt reale.

Dacă mă suna omul şi îmi spunea, şi eu când sunam răspundea acelaşi om, înseamnă că era adevărat.

Poate acei oameni care sunau încercau să vă manipuleze. Nu v-aţi gândit la asta?

Cine mai avea timp să se întrebe dacă era manipulat?

Frica de butoane

Dacă tot ce s-a spus pe post a venit prin telefoane, înseamnă că aceia care au dat telefon au manipulat. Dar i-aţi scris în registru pe toţi. Unde e registrul, să vedem cine a manipulat?

Registrul nu mai există, a dispărut.

Unde a dispărut?

De unde să ştiu eu?

Un alt moment care a indus panică este apariţia acelui inginer, Colţ, care a prezentat „maşinăria infernală”, o presupusă bombă. Aţi fost prezent şi l-aţi susţinut.

Cu maşinăria infernală a fost în felul următor. Inginerul Colţ a spus că, dacă acel dispozitiv are butoane, se poate face o programare, se poate folosi la o diversiune. El asta a vrut să spună. I-am mulţumit că ne-a salvat, pentru că un astfel de dispozitiv putea fi folosit la o bombă.

Era, de fapt, un lacăt cu cifru electronic. De unde apăruse acel dispozitiv?

Era de la o uşă din Televiziune. O uşă cu cifru.

Păi, Brateş lucra în Televiziune! Ştia că e de la o uşă.

De unde să ştie, dom’le, ştiţi câte camere sunt în Televiziune? În plus, Brateş fusese pensionat cu ceva timp înainte de Revoluţie.

Nu e adevărat, a plecat din Televiziune în 1990.

În fine, nu mai ştiu exact.

Inginerul Colţ era specialist, ştia că nu e o bombă.

Acuma e uşor, dar atunci nu mai gândeai limpede nici ca specialist. Când am văzut că are toate cifrele, de la zero la nouă, am zis că se poate folosi în orice fel. Ne speriaserăm.
–––––––––-
Când e întrebat de marile mistere ale Revoluţiei, amiralul Cico Dumitrescu răspunde standard: „Păi, eu ştiu?“

Chiar şi spuse cu pipeta, adevărurile lui Emil Cico Dumitrescu aruncă o nouă lumină asupra Revoluţiei. În partea a doua a interviului-fluviu, amiralul se dezice de grupul Militaru-Brucan, admite că voia doar căderea lui Ceauşescu, nu a comunismului, nu înţelege cu ce a greşit justiţiei române, povesteşte cum l-au bătut „golanii” la mineriada din 13-15 iunie 1990 şi cum Ion Iliescu i-a spus ceva demn de un comunist cu faţă umană: „Lasă, dragă, aşa sunt oamenii…”.Peste toate însă, amiralul îşi dezvăluie latura lirică şi face publice poezii despre acel decembrie de acum douăzeci de ani.

Adevărul”: Se ştie că pe 22 decembrie aţi apărut la Televiziune şi l-aţi chemat pe Ion Iliescu. De ce aţi făcut-o?

Cico Dumitrescu: Pentru că aşa ştia toată lumea. Dacă o să cadă Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu este cel care trebuie să-i ia locul. Se spunea şi la Europa Liberă, şi peste tot.

Pe Nicolae Militaru îl cunoşteaţi în momentul Revoluţiei? Ştiaţi că fusese dovedit ca agent sovietic?

Nu-l cunoşteam. Nici pe el, nici pe Brucan, nici pe Roman. Nu ştiam cine sunt. Pe Militaru dacă îl văzusem odată, aşa, de la distanţă. Nu auzisem că ar fi fost dovedit ca spion.

Din toate datele care există reiese că Nicolae Militaru a pus la cale diversiuni de genul celor de la Otopeni şi MApN. Ce părere aveţi despre asta?

Ce s-a întâmplat la MApN nu cunosc. Nu mă hazardez. Sunt chestiuni care mă depăşesc. În televiziune, la etajul 12, erau peste 100 de inşi care nu-şi puteau justifica prezenţa acolo. Sunt multe enigme pe care eu nu mi le explic. Procuratura ar trebui să se ocupe.

„Cinstit, voiam o perestroika!”

Aţi fost în cercul celor care au luat puterea. Aţi avut intenţia de a termina doar cu Ceauşescu sau şi cu comunismul?

Nu. Adevărul e că doream să scăpăm doar de dictatură, nu ne gândeam să scăpăm de comunism. Asta doreau cei care au suferit prin închisori sau alte treburi. Noi ne gândeam la o perestroika, să fie un regim mai permisiv. Cinstit vorbind, voiam o perestroika! Să fie şi la noi ca în RDG, ca în Ungaria, unde oricum se trăia mai bine. Poate a greşit şi domnul Iliescu. Din dorinţa de a fi libertate a zis: „Lasă, dragă, să facă ei!”.

Aţi fost prezent şi în momentul în care Nicu Ceauşescu a fost adus la Televiziune. Ce s-a întâmplat acolo?

Pe 22 seara l-au adus. Unul l-a înjungiat chiar acolo, i-a făcut o rană cumplită. Am discutat cu Iliescu. Am zis: „Dacă îl avem pe ăsta, îl putem folosi ca monedă de schimb în caz de ceva”. Eu şi inginerul Colţ am plecat cu el la spital. Am stat lângă Nicu Ceauşescu când l-a operat, în sală! Avea pe el un slip vernil. Doctorul mi-a arătat: „Ăsta e un ficat cirotic, nu o mai duce mult!” Am stat până l-au dus în salon. Acolo l-au mai legat şi cu cătuşele de pat, parcă fugea ăla, operat. Am stat lângă el, pentru că ne gândeam că se poate întâmpla orice şi îl vom folosi ca monedă de schimb.

Credeţi că aţi făcut bine mergând pe 22 decembrie la Televiziune?

Nu-mi pare rău că am apărut la televizor. În anii ’80, după ce am fost acuzat de spionaj pentru KGB, fusesem închis, păţisem de toate şi n-aveam ce pierde, iar poporul acesta merita libertatea. Îmi pare rău totuşi de cum sunt lucrurile astăzi în ţara noastră.

Dacă aţi mers acolo mânat de acest scop nobil, de ce credeţi că s-au spus atâtea despre dumneavoastră? Spre exemplu, că eraţi agent sovietic şi că aţi făcut jocurile ruşilor alături de Ion Iliescu şi ceilalţi.

Documentul care îl acuză pe Emil Cico Dumitrescu că le-a vândut ruşilor secrete de stat în anii ’80

Prostii, poveşti. Câte nu s-au spus despre mine? Eu, la vârsta mea, nu am timp să-mi cer scuze pentru ceea ce n-am făcut! Pentru minciuni şi pentru fabulaţii. S-a spus că am fost agent KGB, dar n-am avut nicio legătură. Nici n-a încercat nimeni să mă racoleze cât am studiat la ruşi. E o minciună! E un fals! Racolările nu se fac, aşa, oricum. În primul rând că nu aveam ce informaţii să le dau. Nu eram în unitate operativă. Eu răspundeam de oameni care lucrau cu eprubete. De eprubete aveau ruşii nevoie?

Constantin Bucur, ofiţer de contrainformaţii, a declarat că v-a prins înainte de ’90 cum vindeaţi informaţii KGB-ului. E adevărat?

În ’80 am fost arestat vreo cinci luni. Am hârtie că doi ani am fost urmărit de Securitate, am aflat şi eu la Revoluţie. Mă acuzau că am vândut secrete. Ce să le vând, măi băieţi, ruşilor? Ce? Mihai Chiţac mi-a făcut această înscenare, cum că am vândut secrete. Bucur era unul dintre trepăduşii lui Chiţac. M-au ţinut într-un loc izolat şi am scris mai multe hârtii.

Am făcut un raport către Ceauşescu, pe care am scris: „Tovarăşe Comandant Suprem, dacă se dovedeşte că eu am vândut, cer să fiu executat”. Ceauşescu şi-a dat seama că e făcătură. Ceauşeasca, auzind că am făcut multe năzbâtii prin chimie, cu fel de fel, m-a luat director ştiinţific la Institutul de Epurare a Apelor.

„M-au bătut golanii, iar Iliescu a zis «Lasă, dragă…»”

După 1990 aţi ocupat mai multe funcţii publice. Le-aţi văzut ca pe o recompensă pentru felul în care aţi participat la evenimentele din decembrie 1989?

Nu, funcţiile pe care le-am avut după 1990 au fost un rezultat al muncii mele, muncă grea, în cercetare. Între 2000 şi 2004 am fost consilier prezidenţial. Imediat după Revoluţie am fost şeful Direcţiei Generale de Presă şi Sport. Aşa m-au prins şi evenimentele din 13-14 iunie 1990. Am fost bătut de manifestanţi pe Calea Victoriei. Golanii mi-au rupt hainele, mi-au spart ochelarii şi eu fără ochelari nu văd, orbecăi. M-au călcat în picioare. După opt-zece ani a apărut una care a zis că i-am dat cu piciorul în spate şi şi-a pierdut un rinichi. Am vorbit apoi şi cu domnul Iliescu, după ce am luat bătaie, şi el a zis: „Lasă, dragă, aşa sunt oamenii…”

Un amiral recită: „Noi n-am dorit puterea…”

V-a oprit vreodată cineva pe stradă să vă reproşeze că aţi minţit poporul cu televizorul?

Nu, n-am întâlnit oameni care să-mi reproşeze acest lucru. La intrarea la Senat sunt nişte versuri: „Voi ce aţi crezut în noi/ În 21-22/ Să nu-i uitaţi cât veţi trăi/ Pe cei căzuţi şi pe cei vii”. Astea eu ­le-am scris.

Serios?! Nu este foarte cunoscută înclinaţia dumneavoastră către poezie.

Eh, mai scriu din când în când.

Cico Dumitrescu deschide un sertar al biroului său voluminos şi scoate un dosar cu sute de coli A4 prinse între coperţi. Începe să ne recite mai multe poezii, între care reţinem acest „Noi în decembrie”.

Asta este ca un răspuns la acuzaţiile care vi se aduc?

Da, trebuie să fii de fier să rămâi indiferent la atâtea speculaţii şi răutăţi. Aceste poezii le voi lăsa copiilor mei, să le publice ei dacă vor considera că aşa este necesar.

Amiralul mai citeşte câteva poezii, după care umblă în alt sertar şi ne înmânează câte o plachetă pe care sunt gravate câteva versuri. Recunoaştem un fragment din „Arta de a învinge” a lui Kipling. Sub versuri este semnat Amiral (r) prof. Univ. dr. inginer Emil Cico Dumitrescu. „Sunt tot aşa, ca nişte gânduri de-ale mele”, ne lămureşte amiralul.

„Chiţac şi Diamandescu jucau table şi beau whisky”

Pe cine vedeţi vinovat pentru mineriada din iunie 1990? Multe indicii conduc spre Ion Iliescu.

Minerii aduşi în Bucureşti au fost instigaţi. Nu ştiu cine i-a adus. Sunt supoziţii că Iliescu i-a chemat. După aceea a regretat că le-a mulţumit. Nici nu ştiţi voi ce rău i-a părut, cât a regretat, dar ce era să facă? Cum să-i convingi să plece? Printre mineri am văzut unii cu nişte salopete cam curate. Nu prea erau de mineri. S-au dus şi acasă la Dumitru Mazilu. Au fost foarte multe lucruri suspecte.

Ulterior aţi fost cercetat pentru subminarea puterii de stat, din cauza modului în care v-aţi implicat în evenimentele din iunie ’90. Ce aţi făcut mai exact?

Păi, eu ştiu? N-am făcut nimic. Nu v-am spus că am luat bătaie? Au dat în mine ca într-un sac. M-am dus atunci repede, la sediul poliţiei, pe Ştefan cel Mare. Chiţac (n.r. – Mihai Chiţac era ministru de Interne în iunie 1990) juca table cu Diamandescu (n.r. – Corneliu Diamandescu era şeful Inspectoratului General de Poliţie în iunie 1990). Beau whisky şi jucau table, asta făceau!

Aţi avut multe probleme cu justiţia după 1990!

Eram consilier la Securitate Naţională şi a venit unu’ la mine în audienţă, pentru nişte potlogării care se întâmplă. A afirmat că a dat două milioane-jumate de dolari la Guvern. Şi ăsta s-a dus la procurorul Doană, care a spus că i-am spus eu lu’ ăsta să-mi dea 200.000 de dolari, ca să-i recuperez banii. Mihai Florin, om de afaceri, e ăsta care s-a plâns la mine. Acum a dispărut. Eu nu i-am cerut niciun ban.

Ce motiv ar fi avut cineva să inventeze astfel de lucruri?

Păi, eu ştiu? Procurorul Doană m-a întrebat pe mine odată cine s-a opus de la Cotroceni să fie el procuror general. I-am zis că nimeni. Şi atunci m-a avertizat că are o declaraţie de la unu’ care susţine că mi-a dat două Rolexuri de aur, unul pentru mine şi unul pentru Iliescu. Eu nici nu port Rolex. Ăsta e ceas de geambaşi.

Aţi fost audiat şi în „Dosarul Revoluţiei”!

Da. M-au chemat că de ce am apărut pe post să chem trupele la Bucureşti. Dacă aşa a primit Brateş prin telefonul operativ? Brateş a primit-o şi am citit-o eu pe post, că el a zis că nu are credibilitate să facă un anunţ militar.

În acest moment mai ocupaţi vreo funcţie publică?

Nu, sunt pensionar şi atât. Mai sunt în consiliul de administraţie la Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, dar e aşa, voluntariat. Nu iau niciun ban de acolo.

Noi în decembrie

de Cico Dumitrescu

Noi nu am fost golani
şi nici eroi
Nu ne-am bătut pe străzi pentru ciolane
Şi nici cu regi la masă
n-am stat noi
Visând s-avem sub perne milioane
N-am fost nici dizidenţi, nici cerşetori
Ca noi au fost
în ţară sute, mii
Şi s-au luptat în prag
de Sărbători
Să vină Moş Crăciun pentru copii
S-avem în casă cald, s-avem lumină
Să ne privim
în faţă zâmbitori
Şi liberi în gândire,
şi-o viaţă mai senină
Şi unul despre altul
să nu fim temători
Noi n-am dorit puterea
şi nici biciul
Cum alţii azi pretind
c-am fi dorit
Dar e păcat atunci
când sacrificiul
Nu este respectat,
ci pângărit.

Grigore Cartianu: „În decembrie 1989, Revoluţia anticomunistă a fost urmată de contrarevoluţia comunistă. Asta a fost revoluţia lor, a celor care au intrat în scenă după fuga lui Ceauşescu: contrarevoluţie. Ea nu a contribuit la schimbarea regimului ceauşist (căci treaba asta fusese rezolvată de alţii), ci a vizat instalarea şi menţinerea la putere a regimului Iliescu.”

După zeci de emisiuni făcute împreună cu Radu Moraru pe tema Revoluţiei şi a teroriştilor, am ajuns amândoi la aceeaşi concluzie, ceea ce nu ni se întâmplă prea des.

Acum însă logica ne împinge la un raţionament comun. Şi anume: Ion Iliescu, Silviu Brucan şi Nicolae Militaru au creat fenomenul terorist, după un scenariu scris la Moscova, pentru a reuşi două lovituri esenţiale – să se instaleze la putere şi să se menţină la putere (în condiţiile în care toate regimurile gorbacioviste din estul Europei erau spulberate după câteva săptămâni sau luni). E posibil să fi ştiut de acest scenariu şi alte personaje decembriste (Sergiu Nicolaescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu), dar nu putem fi siguri de asta. Certitudini – rezultate din comportament, decizii şi efect – există doar în privinţa tripletei Iliescu-Brucan-Militaru

Istoricul Alex Mihai Stoenescu a venit luni seară cu un document excepţional. Pentru asta s-a urcat la volan şi a gonit patru ore în noapte, dar a meritat. Documentul este un Comunicat al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, semnat de Ion Iliescu pe 27 decembrie 1989. Comunicatul CFSN anunţa înfiinţarea „tribunalelor militare extraordinare”, care „vor judeca toate cazurile de terorism”. La punctul 2 al Comunicatului – care era gândit ca un decret, deşi nu era un decret – se hotăra că „judecarea va urma o procedură de urgenţă, iar executarea sentinţelor se va face imediat”.

Aceste formulări tipice revoluţiilor comuniste (Lenin-Troţki, Castro-Guevara etc.) aveau un scop clar: acela de a băga spaima în cetăţenii care, odată ce au dat de gustul libertăţii, îndrăzneau să pună la îndoială puterea „revoluţionară” abia constituită. Să nu uităm: de 20 de ani, Ion Iliescu susţine întruna că execuţia soţilor Ceauşescu a pus capăt fenomenului terorist. Aşadar, acest „inamic invizibil”, invocat pentru a-i lichida pe dictatori, nu mai exista din 25 decembrie. Dar el trebuia invocat ori de câte ori noua putere avea de făcut reglări de conturi. Şi s-a întâmplat de cel puţin două ori: la emiterea Comunicatului CFSN din 27 decembrie (pentru a descuraja orice răzmeriţă militară sau civilă) şi la arestarea şefului Securităţii, generalul Iulian Vlad, pe 31 decembrie (pentru a da Securitatea pe mâna unui agent sovietic).

În decembrie 1989, Revoluţia anticomunistă a fost urmată de contrarevoluţia comunistă. Asta a fost revoluţia lor, a celor care au intrat în scenă după fuga lui Ceauşescu: contrarevoluţie. Ea nu a contribuit la schimbarea regimului ceauşist (căci treaba asta fusese rezolvată de alţii), ci a vizat instalarea şi menţinerea la putere a regimului Iliescu.

Tragedia e că în acest joc de putere cinic şi iresponsabil au murit 957 de oameni şi au fost răniţi 2.587. Şi a mai fost ceva la fel de tragic: infiltrarea sălbatică a României, de către spionajul sovietic, în primele săptămâni de după Revoluţie. Iliescu, Brucan şi Militaru ştiu de ce. Pardon, doar Iliescu ştie. Brucan şi Militaru ştiau.

VIDEO 1

VIDEO 2

VIDEO 3

Conferinta de presa IICCMER, miercuri ora 12.00, Str. Polona nr. 1 (etaj VI, fostul sediu INMER)

17/03/2010

Astazi, la fostul sediu al Institului National pentru Memoria Exilului Romanesc (Str Polona nr. 1, Bucuresti), presedintele Consiliului Stiintific IICCMER – prof. Vladimir Tismaneanu -, impreuna cu presedintele executiv, dl Ioan Stanomir, si directorul stiintific, dl Mihail Neamtu, vor sustine o conferinta de presa in care vor fi discutate aspecte referitoare la cercetarea comunismului romanesc dupa 20 ani de la Revolutie. Conducerea Institutului va raspunde intrebarilor ziaristilor in legatura cu toate aspectele legate de noile directii de cercetare, precum si cele referitoare la urgentele unei pedagogii a memorie

Nicolae Militaru şi Ion Iliescu sunt marii responsabili pentru cei aproape 1.000 de morţi de după fuga lui Ceauşescu.

Morţii noştri, teroriştii nimănui

Cei aproape o mie de morţi de după fuga lui Ceauşescu au fost puşi, atunci, pe seama teroriştilor. Termenul a fost lansat prin Televiziunea Română, la scurt timp după reluarea emisiei în varianta „democratică” (Televiziunea Română Liberă!), iar la originea sa s-a aflat un grup pro-sovietic condus de Silviu Brucan.

În scurt timp, toţi emisarii acestui grup repetau insistent, pe post, termenul „terorişti”. Iar generalul Nicolae Militaru, agent sovietic dovedit, a plusat, cerând imperativ: „Opriţi măcelul!”. La ora aceea, 14.30, nu exista niciun măcel. Nu se trăgea nici măcar un foc de armă.

De o oră şi jumătate, de când fuga dictatorului fusese anunţată la TVR, toată România sărbătorea victoria. Dar măcelul anunţat de Militaru avea să vină! Semn că spionul Moscovei ştia ce trebuie să urmeze. În primul rând, să curgă mult sânge.

Sperietoarea teroristă a fost promovată agresiv prin TVR şi folosită de noul grup de putere, condus de Ion Iliescu. Chiar şi după 20 de ani, teoria acestui grup este aceeaşi: morţii din decembrie 1989 sunt opera „teroriştilor lui Ceauşescu”. Ulterior s-a demonstrat că aceşti terorişti nu există.

Au demonstrat-o chiar Ion Iliescu şi regimul său, care, deşi au preluat puterea pe termen lung şi au avut la dispoziţie toate instituţiile statului, n-au arestat pe nimeni! Iar acolo unde a mai apărut câte-o condamnare răzleaţă, a intervenit preşedintele Iliescu cu graţieri.

Complotul sovietic

Şi atunci, cine-a tras în noi după 22? La 20 de ani de la Revoluţie, răspunsul este ferm: oamenii noului regim. Sau, altfel spus: oamenii vechiului regim, sub comanda noului regim. Pe 22 decembrie 1989, structurile lui Ceauşescu au devenit structurile lui Iliescu.

Din realism sau din oportunism, Armata, Securitatea (inclusiv USLA), Miliţia şi Gărzile Patriotice au trecut „de partea poporului”. Mai mult, Securitatea şi Miliţia au trecut necondiţionat în subordinea Armatei. În după-amiaza de 22 decembrie, înainte de a începe măcelul prevestit de generalul-spion Nicolae Militaru, aceste structuri aveau o comandă unică: generalul Victor Atanasie Stănculescu. Ion Iliescu a mutat comanda, rapid, la Militaru. A pus mitraliera în mâinile unui ucigaş în masă.

Unul pe care nu l-a ales întâmplător, dovadă întâlnirile de taină pe care le aveau prin parcuri, în primăvara anului 1989. Spionul Militaru făcea parte din complotul lui Ion Iliescu. Sau Ion Iliescu făcea parte din complotul spionului Militaru. Cert este că amândoi făceau parte din complotul sovietic. Puneau la cale răsturnarea lui Ceauşescu şi preluarea puterii în statul român, sub supravegherea Moscovei.

Concluzia investigaţiilor din ultimele luni: marii responsabili ai măcelului din 22-25 decembrie 1989 sunt Nicolae Militaru şi Ion Iliescu. Au contribuit mulţi alţii, dar aceştia fie au avut un rol mai mic, fie s-au subordonat – militar sau politic – celor doi menţionaţi.

Preţul: 1.116 morţi

Preţul pentru a scăpa de comunism a fost prea mare. Revoluţia din decembrie 1989 a făcut, în total, 5.205 victime, dintre care 1.116 morţi şi 4.089 de răniţi, conform celor mai recente date oferite de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. 957 din cei 1.116 morţi de la Revoluţie au decedat după momentul-cheie din 22 decembrie, ora 12.09 (fuga lui Ceauşescu, de pe sediul CC, cu elicopterul!). Cei mai mulţi morţi înregistraţi după 22 decembrie au fost în Bucureşti (503), Sibiu (89), Braşov (68), Brăila (42) şi Buzău (34).

Înainte de 22 decembrie, Timişoara dăduse cele mai multe victime: 75. Numărul total al victimelor de după fuga lui Nicolae Ceauşescu sare de 3.500, la cei 957 de morţi adăugându-se şi 2.587 de răniţi. (Mihai Voinea)

De ce Nicolae Militaru?

Generalul Nicolae Militaru a intrat în scenă pe 22 decembrie, puţin după ora 14.00. El a venit la Televiziune îmbrăcat civil şi cu ţinuta de general înghesuită înt-o sacoşă. Tocmai o scosese de la naftalină, unde stătuse 11 ani, de când Ceauşescu îl scosese pe Militaru din Armată din cauza legăturilor sale cu sovieticii.

La Televiziune, Militaru şi-a pus hainele de general şi s-a lansat direct în diversiunea teroristă. A migrat, împreună cu grupul Iliescu, pe la sediul CC al PCR şi la Ministerul Apărării. În scurt timp a luat puterea în Armată. Neoficial, chiar pe 22 decembrie, la ora 14.45, când căpitanul Mihai Lupoi a anunţat la TVR că noul şef al Armatei este generalul Nicolae Militaru.

Tancurile, vehicule ale spaimei pe străzile Capitalei, în decembrie 1989

Oficial, pe 23 decembrie, când numirea a fost făcută de Ion Iliescu.

Militaru a lucrat după o procedură-standard: militari puşi să-i măcelărească pe alţi militari, la grămadă cu civili. Şi pe unii, şi pe alţii îi anunţa – direct sau prin intermediul altor ofiţeri de rang înalt – că au în faţă terorişti. De regulă, cei care apărau un obiectiv primeau ordin să tragă în TAB-urile, ABI-urile sau camioanele care urmau să se apropie de acel obiectiv, pe motiv că sunt pline cu terorişti. „Teroriştilor” din TAB-uri, din ABI-uri sau din camioane le spunea că trebuie să atace obiectivul, pentru că a căzut în mâinile teroriştilor. Sau nu le spunea nimic.

La Otopeni, în urma unui asemenea scenariu, au murit 40 de militari şi 8 civili. La Ministerul Apărării şi-au pierdut viaţa 8 luptători USLA. Elicopterul doborât lângă Alba-Iulia avea la bord 5 militari: generalii Nuţă şi Mihalea şi membrii echipajului. La Televiziune au murit 10 paraşutişti de la Boteni într-o singură zi. Măceluri similare au avut loc în alte câteva oraşe, iar numărul victimelor a fost îngroşat, peste tot, de miile de răniţi.

Alte măceluri planificate de Militaru au fost evitate graţie unor întâmplări fericite, cum ar fi faptul că se cunoşteau comandanţii între ei: cel al „patrioţilor” şi cel al „teroriştilor”. Elocvent este cazul Boteni, unde urma să fie distrusă o companie de la Câmpina, „sora” celei măcelărite la Otopeni. Tot inteligenţa unor comandanţi a făcut ca întreaga USLA să nu fie mitraliată în Ghencea.

De ce a făcut Militaru toate astea? Din două motive:

1. Trebuia să provoace victime, emoţie şi mânie, astfel încât să justifice execuţia sumară a soţilor Ceauşescu, să uşureze misiunea grupului Iliescu de a se instala la putere şi să-i asigure acestuia un capital politic cu bătaie lungă

2. Pentru a se răzbuna pe cei care-l dovediseră, cu mulţi ani în urmă, agent sovietic (colonelul Trosca, generalii Nuţă şi Mihalea) şi pentru a distruge dovezi compromiţătoare pentru el şi pentru cei din grupul său.

De ce Ion Iliescu?

A fost liderul politic al perioadei post-Ceauşescu. În această calitate, a luat decizii care au umplut ţara de cadavre.

Cea mai gravă decizie a lui Ion Iliescu a fost numirea lui Nicolae Militaru în fruntea Armatei Române. Deşi susţine contrariul, Iliescu ştia că bătrânul general se afla în solda sovieticilor. Logica spune că tocmai de aceea l-a reactivat şi i-a dat pe mână toate structurile militare ale României.

Ion Iliescu i-a fost complice lui Militaru şi în cazul Trosca. Deşi se afla lângă generalul-spion în timpul măcelului de la MApN, Iliescu n-a mişcat un deget pentru a-l opri, iar ulterior nu i-a reproşat nimic. Ba mai mult, a acceptat profanarea sălbatică a celor opt „uslaşi”, timp de trei zile, în faţa ministerului, iar pe Militaru l-a susţinut necondiţionat.

După decembrie 1989, Ion Iliescu a condus România timp de aproape şapte ani neîntrerupt, până în toamna lui ’96. Ca preşedinte nu a mişcat un deget pentru anchetarea crimelor de la Revoluţie. Ba dimpotrivă, a făcut tot posibilul să le bage sub preş. Dacă era atât de oripilat de „teroriştii lui Ceauşescu”, de ce nu i-a pedepsit după ce a preluat puterea? De ce n-a făcut puşcărie niciunul dintre cei care au tras în oameni după fuga lui Ceauşescu?

Răspunsul se află tot la Iliescu: în puţinele cazuri în care Justiţia s-a mişcat, pronunţând condamnări pentru crimele din decembrie, „emanatul Revoluţiei” i-a graţiat! Şi-a folosit această prerogativă prezidenţială pentru a-i salva pe călăi de puşcărie, invocând motive dintre cele mai penibile: motive medicale, nevoia de reintegrare socială etc. Printre graţiaţii lui Iliescu s-au numărat şi trei dintre autorii măcelului de la Otopeni.

Alţi oameni cu rol nefast la Revoluţie, gen contraamiralul Emil „Cico” Dumitrescu, au devenit ulterior consilieri la Cotroceni sau au fost plasaţi în structurile statului şi pe la ambasadele din străinătate. Colaborarea cu sovieticii a fost un atu pentru cei aleşi.

Impostorii: revoluţionarii fără Revoluţie

De-a lungul anilor, Ion Iliescu s-a prezentat drept „emanat al Revoluţiei”. O minciună cât casa, dat fiind că Iliescu a intrat în scenă în după-amiaza de 22 decembrie 1989, după fuga lui Ceauşescu. Revoluţie a fost ce s-a întâmplat pe timpul domniei lui Ceauşescu, adică până vineri, 22 decembrie, ora 12.09, când elicopterul dictatorului s-a ridicat de pe sediul CC al PCR. Eventual, până la ora 13.00, când TVR a început să emită în varianta „liberă” şi toată lumea a aflat că s-a terminat cu Ceauşescu.

Din acel moment a mai fost Revoluţie doar pentru naivii din stradă. Aceştia chiar credeau că se luptă cu teroriştii „odiosului” şi ai „sinistrei”. Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Silviu Brucan, Virgil Măgureanu, Gelu Voican Voiculescu şi ceilalţi ştiau însă foarte bine că nu au cu cine să se lupte. Decât, eventual, cu fantomele inventate de ei pentru a se cocoţa la putere, regizându-şi propria Revoluţie.

Noi, românii, am fost foarte buni, atunci, pentru a fi transformaţi în carne de tun. Poate că pe asta se baza Silviu Brucan când ne numea „stupid people”!

Victimele Revoluţiei

După fuga lui Ceauşescu Total

Morţi 1.116
Răniţi 4.089
Autor Grigore Cartianu – Adevarul ro

Protest în Piaţa Universităţii din Capitală: „Jos comunismul!” „Geoană ne-a vândut la Moscova”

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

ORA 18,30: La Fantana a fost amenajata o mica scena, fiind afisate inscriptii de genul: „Geoana ia mainile de pe Timisoara”, „Piata Universitatii nu e rosie”, „Azi in Timisoara, maine in toata tara”, „Geoana nu uita, Timisoara nu-i a ta”, „Timisoara, suntem cu tine”, „Jos Iliescu”, „Timisoara nu e Moscova”, „Geoana ne-a vandut la Moscova”.

The Observer: „It was impossible to have a revolution in Romania. So it had to be staged.” – „Era imposibil sa avem o Revolutie in Romania. Asa ca a trebuit sa fie inscenata”

LONDRA / 14:33, 19.07.2009

După 20 de ani, revoluţia română, cea mai dramatică insurgenţă împotriva comunismului, rămâne şi cea mai misterioasă, comentează The Observer, în ediţia electronică de duminică, în care publică un amplu material realizat în România.

Autorul, Ed Vulliamy, a revenit în România după 20 de ani de la Revoluţie, pentru a discuta cu oameni pe care i-a cunoscut în 1989 sau care au fost implicaţi în evenimente.

Printre aceştia, Dorin-Marian Cîrlan, unul dintre membrii plutonului de excuţie care i-au ucis pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, a cărui „stranie poveste” sugerează că „revoluţia română nu a fost ceea ce a părut”. Autorul reaminteşte şi că „cel care a condus aparent insurgenţa şi i-a succedat lui Ceauşescu, Ion Iliescu, a fost acuzat în mod frecvent că a condus mai mult o lovitură de stat decât o revoltă”.

The Observer reaminteşte şi că „momentele execuţiei au fost televizate, transmise în România şi în întreaga lume ca dovadă că o eră s-a încheiat, că cea mai turbulentă şi violentă dintre revoluţiile care au înlăturat comunismul în Europa de Est în 1989 şi-a atins obiectivul imediat”.

Vulliamy s-a reîntâlnit şi cu Codruţa Cruceanu, fost curator la Muzeul Naţional de Artă, devenit scenă a luptelor din decembrie. „Încă nu ştim tot adevărul şi mă întreb dacă îl vom şti vreodată (…) Ceea ce ştim, totuşi, este că totul a fost teatru într-o măsură – că a fost regizat”, spune ea.

O altă personalitate evocată în materialul publicat de Observer este Ion Caramitru, care reaminteşte momente trăite în zilele de 21 şi 22 decembrie 1989.

„A fost o revoluţie a oamenilor, dar oamenii au fost înşelaţi”, spune el. „Eram romantici, nu aveam relaţii cu cei de la Putere. Într-un an, nu mai exista îndoială că o facţiune înlăturase pur şi simplu altă facţiune, probabil în contact direct cu Moscova, unde Gorbaciov înţelesese că sistemul lui Ceauşescu va suferi o implozie (…) În mod tragic, după execuţia lui Ceauşescu au fost ucişi mai mulţi oameni decât înainte. Dacă aş fi Iliescu şi aş crede în Dumnezeu, mi-ar fi teamă de judecata Domnului în legătură cu morţii”, spune el.

Rezultatul a fost „un hibrid ciudat: o ţară care a îmbrăţişat sistemul de piaţă capitalist, dar este condusă încă de vechea gardă. Moştenirea este reflectată într-un raport de anul trecut al UE, care a admis România numai pentru o eticheta drept cea mai coruptă ţară din Uniune, după Bulgaria”, comentează The Observer.

Fostă asistentă la Ministerul Justiţiei, Laura Ştefănescu vorbeşte despre lupta anticorupţie care se loveşte de rezistenţă din partea Parlamentului, în timp ce Mattei Pualin, bancher de investiţii revenit în ţară după 1989, consideră că fenomenul corupţiei s-a răspândit şi din cauza „complicităţii Occidentului în privatizări”.

Vulliamy l-a reîntâlnit şi pe Doru Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie, fost participant la revoluţie, care a dat în judecată Guvernul pentru dezvăluirea adevărului privind evenimentele din decembrie 1989, dar s-a întâlnit şi cu liderii minerilor din Valea Jiului.
La începutul anilor ’90, „minerii erau mobilizaţi de liderul de sindicat Miron Cozma, care avea o loialitate feroce faţă de Iliescu”, reaminteşte Observer, relatând episoadele de violenţă devenite cunoscute sub denumirea de mineriade.

Articolul conţine şi o relatare din Galaţi, unde se afla în 1989 cea mai mare oţelărie din Europa, cu 40.000 de angajaţi, dar unde mai lucrează numai 12.500 în prezent

Constantin Dobre: „i-am trimis mai multe mesaje pentru o dezbatere faţă în faţă pe tema comploturilor anti-Ceauşescu şi a trădărilor de ţară, dar de fiecare dată m-a tratat cu o tăcere asurzitoare. Ce să-i faci? Laş, trădător”

LUPENI 1977. Constantin Dobre, în stânga lui Nicolae Ceauşescu (centru)

 

La 19 ani de la lichidarea „originală” a fenomenului Piaţa Universităţii, răspunsurile sunt încă în minoritate, într-o ţară în care, pentru a repeta un clişeu, trecutul este infinit mai greu de intuit decât viitorul. Istoria rămâne însă, până la capăt, ironică şi paradoxală: una dintre figurile legendare ale Văii Jiului din anul de graţie 1977 a fost martorul direct al experimentului teribil care a înecat în sânge Bucureştiul în iunie 1990. Constantin Dobre vorbeşte astăzi, în premieră, despre “amintirile greţoase” ale primei mineriade, despre cuplul Iliescu-Măgureanu, dar mai ales despre cum au fost tăiate inocentele “flori” Vestice de către “secera” Estică.

EVZ: Domnule Dobre, vă pun din start această întrebare, deşi probabil ea ar fi trebuit să fie ultima. În 1977, minerul era un erou – îndrăznise să conteste ordinea socialistă şi să-şi ceară drepturile. În 1990, „omul negru” a schimbat târnăcopul pe bâtă şi a venit pe aripile „democraţiei originale” să facă ordine la Bucureşti. Scenariul avea să se mai repete de câteva ori în deceniul care a urmat mineriadei din 13-15 iunie. Când a fost, până la urmă, minerul egal cu el însuşi?
 

Constantin Dobre: Indiscutabil, minerul din Valea Jiului a fost egal cu el însuşi, şi chiar mai mult decât atât, doar în timpul revoltelor minereşti din luna fierbinte a lui august 1977, atunci când regimul comunist din România se afla pe “creasta valului”, iar conducătoriii săi făceau “valuri” în lumea vestică prin trâmbiţarea necontenită a „indepedenţei” faţă de Moscova. Cu alte cuvinte, minerul revoltat al Văii Jiului din august 1977 şi-a manifestat sfidarea, îndrăzneala, curajul, simţul dreptăţii şi revolta împotriva guvernanţilor comunişti, într-un context istoric în care nici cei mai iluştri clarvăzători sau futurologi n-au îndrăznit să prevadă zdruncinarea sau colapsul comunismului.

Minerul din 1977 era perfect conştient de urmările şi consecinţele actului său de bravură pentru că nici nu i-a trecut prin cap ca cineva din interiorul ţării sau din afara ei să-i vină în ajutor. Să fim drepţi şi cinstiţi: în afară de câteva luări de poziţii personale din interiorul ţării şi, pe plan extern, la Europa Liberă şi Amnesty International, nimeni nu a sărit în ajutorul minerului brav şi sacrificat al Văii Jiului. Vorbind despre sacrificii şi suferinţe, trebuie să precizez că nu toţi minerii revoltaţi au avut de suferit.

Poate că cititorilor li se va părea bizar, dar din datele precise pe care le deţin acum, documente din dosarele întocmite de fosta Securitate pe numele meu, pot spune cu certitudine, dar şi cu durere, că am fost cam singurul expulzat din Valea Jiului, din ordinul personal al şefului Securităţii de atunci, Nicolae Pleşiţă. Sigur, mi s-ar putea reproşa că şi alţii au fost expulzaţi din Valea Jiului şi, chiar mai mult, că unii mineri au făcut puşcărie.

Răspund cu seninătate şi blindat cu probe: cu excepţia unui colaborator al meu – care, la rândul lui, m-a trădat şi a devenit colaboratorul Securităţii; nu-i dau numele pentru că este decedat, Dumnezeu să-l ierte – nici unul nu s-a remarcat în mod deosebit în timpul revoltelor minereşti din 1977, iar pedepsele primite au fost rezultatul unor acţiuni personale care nu au avut de-a face cu pregătirea, organizarea şi conducerea revoltelor minereşti. Că după decembrie 1989 au fost aduşi la rampă şi făcuţi “eroi” tocmai cei care, chipurile, făcuseră puşcărie pentru greva din ’77 este altă poveste pe care nu este cazul s-o dezvolt aici. Fac doar precizarea că nici până acum acei “eroi” nu şi-au făcut publice dosarele de Securitate.
Vremuri tulburi, când se poate muri uşor şi neaşteptat

Revin la întrebarea dumneavoastră şi vă pot spune cu exactitate că ticăloşirea şi pervertirea minerului din Valea Jiului au început imediat după revoltele minereşti din august 1977. Încep cu mine şi vă pot asigura, cu probe scrise de mână şi semnate, că toţi colaboratorii mei, fără excepţie, au dat Securităţii informaţii despre mine, iar majoritatea au devenit informatori şi/sau colaboratori ai Securităţii. Mai mult, Securitatea a dispus recrutarea în masă de colaboratori şi informatori la toate locurile de muncă în subteran şi la administraţiile minelor din Valea Jiului, inclusiv la nivelul fostei Centrale a Cărbunelui din Valea Jiului (CCVJ).

Dacă mai adăugăm că imediat după revolte a început militarizarea Văii Jiului şi că nimeni nu putea fi angajat fără să treacă mai întâi prin biroul securistului afiliat fiecărei întreprinderi miniere, avem răspunsul şi tabloul aproape complet al pervertirii şi ticăloşirii minerimii, cu toate consecinţele sinistre cunoscute azi. Aşa şi numai aşa se poate explica lipsa de reacţie, revoltă sau cel puţin protest din partea minerilor Văii Jiului când, în anul 1984, s-a trecut de la şase ore la opt ore de muncă pe zi – doar eu am depus la Registratura CC al PCR din Bucureşti trei proteste scrise.

Asa şi numai aşa se poate explica lipsa oricărui sprijin public acordat muncitorilor revoltaţi de la Braşov, în 1987, din partea “eroilor din ‘77” – doar eu am protestat public în faţa CC al PCR la data de 17 noiembrie 1987. Aşa şi numai aşa se poate explica lipsa totală de atitudine publică din partea “eroilor din ‘77” împotriva descinderii minerilor Văii Jiului la Bucureşti în sprijinul FSN-lui – doar eu am făcut greva foamei, în noaptea Învierii a anului 1990 în faţa Mitropoliei şi a fostului sediu al Parlamentului, înfruntându-l chiar şi pe Virgil Măgureanu, pe 25 aprilie 1990, care m-a avertizat că nu mi se permite instalarea în fruntea minerilor Văii Jiului şi m-a ameninţat că “este o vreme tulbure când se poate muri uşor şi neaşteptat”.

Mai mult, am transmis repetat minerilor Văii Jiului mesajul să nu se amestece în luptele politice pentru putere şi în special să nu sprijine FSN-ul pentru că liderii principali erau total aserviţi Moscovei. În sfârşit, aşa şi numai aşa se pot explica monstruozităţile minereşti din iunie 1990, în Bucureşti.

Aţi fost unul dintre liderii grevei din 1977. 13 ani mai târziu, în iunie 1990, vă aflaţi la Bucureşti, unde aţi văzut, de la faţa locului, mineriada. Cum s-au văzut, prin ochii lui Constantin Dobre, “mărirea” şi ”decăderea” minerilor din Valea Jiului?

E o întrebare bună. Despre “mărirea” minerilor Văii Jiului am relatat anterior. Mă rezum aici la “decăderea minerilor Văii Jiului”. Aş putea dezvolta subiectul pe zeci de pagini. Relatez doar două episoade la care am asistat îndurerat şi total neputincios. Ele îmi răscolesc amintiri greţoase şi macabre, dar românii, în special cei tineri, trebuie să cunoască şi să nu uite. Este o mărturie publică dată în premieră. Iat-o: La data de 14 iunie 1990 am fost martor ocular la două evenimente de o barbarie şi o cruzime rar întâlnite.

Din capul locului precizez că la acea vreme locuiam în fostul Hotel Majestic, camera 309 şi eram angajat la Ministerul Afacerilor Externe, Departamentul Arhivă. La acea dată, MAE se afla în clădirea Guvernului de azi, pe tot etajul patru, ultimul al acelei clădiri. Pe partea către Piaţa Victoriei se afla o terasă lungă şi lată de circa 2 – 2,5 metri. Veţi vedea de ce o aduc în discuţie.

Revin. Din Hotelul Majestic am văzut cum un biet student – înăltuţ, blond, slăbuţ, cu plete până sub urechi, îmbrăcat doar în cămaşă şi blugi) – aflat pe acoperişul Universităţii, pe jumătate în afara ferestrei podului de pe acoperiş, a fost împins spre spate, s-a dezechilibrat, s-a rostogolit şi a căzut pe cimentul din spatele Universităţii. Abia atunci au început scenele de oroare şi animalism: o mulţime de mineri, dar mineri-mineri, nu pretinşi – cred că nimeni nu mă poate acuza că nu aş fi putut sau nu aş putea să deosebesc minerii de cei care s-au pretins sau se pretind a fi mineri, oricât s-ar strădui să mimeze gesturile şi mimica minerilor adevăraţi – au năvălit peste acel tânăr student şi l-au tocat, pur şi simplu, cu picioarele, bâtele, răngile şi furtunurile de cauciuc cu inserţii de metal, prevăzute la ambele extremităţi cu conecţii metalice.

Cunosc acel tip de furtunuri, folosite în minele de cărbune pentru pomparea presiunii de ulei la stâlpurile metalice de susţinere a tavanului şi la combinele pentru tăierea cărbunelui. Retrăiesc aievea strigătele bestiale şi chemările animalice la linşaj, scormonirea ochilor cu călcâiele cizmelor, depărtarea picioarelor şi lovirea şi călcarea repetată a testicolelor…

“Imploram agresorii să înceteze pentru că profanau cadavre”

Al doilea eveniment oribil la care am fost martor ocular, de pe terasa de care vă vorbeam, s-a desfăşurat chiar pe pajiştea din faţa Guvernului. Acolo a avut loc alt măcel executat cu bestialitate atât de mineri, cât şi de indivizi civili, de data asta fiind vorba de 11 victime. Atât civilii cât şi minerii erau înarmaţi cu tot felul de unelte ucigaşe: ciomege, furtunuri de cauciuc, răngi, cozi de topor, bâte de diferite forme şi dimensiuni. Ceea ce-i deosebeau pe mineri de civili erau securile – specifice mineritului: coada de aproximativ 80-90 cm, lamele şi muchiile scurte, iar raportul distanţelor dintre coadă şi lamă şi coadă şi muchie era de 1 la 3 – purtate numai de către mineri.

În Piaţa Victoriei se aflau circa 150-200 de mineri şi civili. 14 iunie 1990 a fost o zi foarte călduroasă şi senină. Am văzut cu ochii mei, alături de 10-15 persoane, cu toţii aflaţi pe terasa clădirii Guvernului de la etajul patru, cum erau aduşi, cu diferite maşini, în mijocul acelei mulţimi de barbari, mai mulţi “suspecţi”, în general tineri. Cei care-i coborau din maşini îi ţineau de mâini şi intenţionau să-i ducă spre sediul Guvernului. Dacă la coborârea din maşini săracele victime încă se ţineau pe picioare, după trecerea prin acea mulţime de barbari nemiloşi erau târâte şi atârnau în mâinile unor civili şi mineri ca nişte zdrenţe însângerate.

Erau nişte “trofee” de război aruncate pe iarba din faţa guvernului. Chiar şi acolo, deşi tinerii zăceau nemişcaţi, mineri şi civili se repezeau şi-i jucau cu picioarele, îi loveau cu bâtele peste tot, în special peste faţă. Degeaba însă, săracii oameni erau deja morţi pentru că nu schiţau nicio mişcare şi nu scoteau niciun strigăt. Singurele ţipete veneau din partea noastră, cei de pe terasă, prin care imploram agresorii să înceteze pentru că profanau cadavre.

Rememorând aceste lucruri simt că mă prăbuşesc de ciudă, de nervi, de greaţă, de nimicnicia şi josnicia sufletească a minerului Văii Jiului din iunie 1990 la Bucureşti. Mă întreb: am eu dreptul să fac publice scenele descrise mai sus? Răspunsul normal ar fi nu. Pe de altă parte, cred că am dreptul, ca fost lider al minerilor Văii Jiului din anul 1977, nu numai să fac cunoscute opiniei publice ororile descrise mai sus, dar chiar să şi cer public autorităţilor judecătoreşti din România să se autosesizeze pentru arestarea, judecarea şi pedepsirea autorilor morali şi faptici ai masacrelor bestiale la care, din nefericire, am fost martor ocular.

Domnule Dobre, sunteţi un bun cunoscător al mişcărilor de tip sindical. Lămuriţi-mă, de ce s-ar mobiliza mii de oameni, pentru a veni sute de kilometri până la Bucureşti, cu scopul declarat de a “planta flori în Piaţa Universităţii”?
Răspunsul la această întrebare necesită câteva nuanţări. O derivată a întrebării dumneavoastră este o altă întrebare: de ce, în special, minerii din Valea Jiului? Mă grăbesc să răspund: pentru că acolo, în Valea Jiului, încă din anul 1977, informatorii şi colaboratorii Securităţii se aflau pe metru pătrat.

„Emanaţii” Revoluţiei cunoşteau în amănunt “subiectul” Valea Jiului, vezi înfiinţarea SRI-lui pe scheletul fostei Securităţi. Sigur, dacă adăugăm faptul “alegerii” liderilor LSMVJ – Liga Sindicatelor Miniere din Valea Jiului, noul sindicat înfiinţat în martie 1990 – pe posturi de “cozi de topor docile”, îmbuibaţi cu bani şi facilităţi fără limite, mână-n mână cu administratorii întreprinderilor miniere, cu “grangurii” CCVJ-lui şi cu liderii locali FSN, cu toţii gata de atac la orice instigare de la “centru”, avem răspunsul la “scopul declarat de a planta flori în Piaţa Universităţii”.

Ce s-a întâmplat atunci în Piaţă? Nu mă refer la mineriadă în sine, ci la zilele premergătoare ei. Ştiu că mergeaţi acolo, stăteaţi ore în şir alături de participanţi. Puteţi să-mi descrieţi atmosfera, oamenii? O parte din presa vremii a etichetat fenomenul ca “fascist”, vorbind despre “îngerii slinoşi” şi „ducatul haosului”.
Fenomen “fascist”? „Îngeri slinoşi”? „Ducatul haosului”? Nimic mai fals şi denigrator! V-o spune un om care a trăit şi făcut istorie, cu experienţă şi ochi format în aprecierea naturii şi esenţei unui fenomen demonstrativ inocent, sincer, pasionat, cântat şi dansat, dar şi teribil de provocat, infiltrat, trădat şi manipulat. Pe de altă parte, metaforic vorbind, a fost un fel ‘clash’ mental Vest versus Est cu consecinţa previzibilă a tăierii inocentelor “flori” Vestice de către “secera” Estică. Ştiu ce vorbesc pentru că la acea dată eram mult mai informat decât alţii şi cunoşteam natura şi mentalul criminal al celor care puseseră mâna pe putere în România.

“O să vezi tu greva foamei după ce vom chema minerii să discute cu tine”

Cum a ajuns Constantin Dobre, dintr-o figură eroică a Văii Jiului, un proscris, un “golan” căutat de mineri în zilele lui 13-15 iunie 1990 pentru a fi “corectat”? Povestiţi-mi ce aţi făcut în acele zile, dar mai ales de ce credeţi că aţi fost pus pe lista indezirabililor.
Aceasta întrebare îmi aduce aminte de două întâmplări ciudate şi prevestitoare. Prima “întâmplare”: atunci când în noaptea zilei de 22 decembrie 1989, după ce am ţinut un discurs, din balconul Primăriei din Petroşani, mulţimii adunate. Discursul meu a fost ferm şi teribil de “fascist”: am cerut arestarea imediată a tuturor ofiţerilor de Securitate şi Miliţie, a tuturor directorilor din întreprinderile miniere, inclusiv a celor din conducerea CCVJ, a tuturor şefilor de BDS (Birou Documente Secrete) şi servicii de personal, a liderilor de partid şi sindicat, plus
confiscarea şi ţinerea sub lacăt a tuturor arhivelor, în special cele de la Miliţie şi Securitate.

La revenirea de pe balcon în sala de consiliu a FSN toţi “aleşii” aveau mutrele pământii, şuşoteau între ei, iar Directorul General al CCVJ sosise deja acolo, se agita şi vorbea cu fiecare în parte. Ce a urmat? Am fost acuzat de către toţi “aleşii” – cu excepţia unuia care a spus “eu zic să nu ne jucăm cu focul”, fiind repede pus la punct de către Directorul General cu cuvintele “vezi că tu n-ai călcat pe la serviciu în ultimele două zile. S-ar putea să te pun nemotivat şi să-ţi desfac contractul
de muncă” – că propunerile mele sunt prea dure
, că nu mă consultasem cu ei în prealabil şi că gândirea mea era tipic “legionară”.

A doua “întâmplare”: în noaptea Învierii, anul 1990, am făcut greva foamei împotriva lui Iliescu şi a ciracilor lui apropiaţi pentru că instigau şi manipulau minerii Văii Jiului în scopuri politice. Atunci, aproape de sfârşitul protestului s-a apropiat de mine ofiţerul care se ocupa cu securitatea vechiului Parlament şi mi s-a adresat astfel: “O să vezi tu greva foamei după ce vom chema câţiva mineri să discute cu tine”. Ciudat, înainte de a veni către mine, ofiţerul respectiv a avut o scurtă întrevedere cu Virgil Măgureanu, pe care îl vedeam atunci pentru prima oară în carne şi oase, după nenumăratele noastre întâlniri din anii ’80. Măgureanu s-a făcut că nu mă vede, ţinea un tort rotund în mâini şi a intrat într-o maşină neagră care a demarat în trombă chiar pe lângă mine. Acestea au fost doar două “întâmplări” din lungul şir al altor “întâmplări” care mi-au marcat destinul
„Mega-Tartorii Sforari au fost ultra-confidenţii Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu”

În puţinele intervenţii publice pe care le-aţi avut după Revoluţie, aţi susţinut că nimic din acel iunie 1990 nu este întâmplător. Cu alte cuvinte, totul ar fi fost planificat cu minuţiozitate. Cine sunt sforarii, domnule Dobre? Dar, mai ales, unde mai sunt de găsit sforile?
Suflarea românească nu m-a văzut niciodată pe “sticlă”: nu ştie cum arăt, vorbesc şi gândesc. A avut mare grijă Virgil Măgureanu de asta. Apropo de “dom’ profesor”: i-am trimis mai multe mesaje pentru o dezbatere faţă în faţă pe tema comploturilor anti-Ceauşescu şi a trădărilor de ţară, dar de fiecare dată m-a tratat cu o tăcere asurzitoare. Ce să-i faci? Laş, trădător şi fariseu încă de pe vremea când ne-am cunoscut prima dată şi m-a rugat în genunchi şi cu mâinile încrucişate să-l ajut să înşele vigilenţa Securităţii pentru că, deşi era omul lor, era suspectat că joacă pe mai multe fronturi.

Revin la întrebare. Mega-Tartorii Sforari au fost doi, ultra-confidenţii Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu. În ceea ce priveşte sforile, ele se găsesc, mai greu dar nu imposibil, în arhiva SRI – în special dosarul „operaţiunea Dâmboviţa” –, în registrele cu oaspeţi ale fostului Hotel Majestic – unde la acea vreme mustea de agenţi ruşi, văzuţi şi auziţi de mine, acţionând atât în Piaţa Universităţii, cât şi în barul sau pe culoarele hotelului – şi în arhivele cu n lăcate de la Moscova, că doar nu putem fi atât de naivi încât să credem că agenţii ruşi şi cozile lor de topor nu au avut grijă să-şi ascundă bine trecutul trădător şi criminal. De-aia mimează ei şi acum liniştea şi siguranţa.

În cazul lui Ion Iliescu s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Miron Cozma a fâcut câţiva ani de puşcărie, niciunul însă în contul evenimentelor din iunie 1990. Ştim sigur că există victime, printre ele poate chiar minerii manipulaţi grosolan. Există totuşi şi vinovaţi?
Avem dispunerea neînceperii urmăririi penale în cazul Ion Iliescu? Avem! Ştim sigur că există victime? Ştim! Ştim că şi astăzi victimile îşi cer dreptatea? Ştim! Cunoaştem numele asasinilor morali şi faptici? Cunoaştem! Suntem în Comunitatea Europeană? Suntem! Puterea de a decide şi dispune procedurile judiciare împotriva vinovaţilor stă în voinţa politică.

Şi dacă nu există voinţă politică, aceasta poate fi stimulată şi determinată să acţioneze împotriva criminalilor printr-o campanie
de presă unită, concertată şi stăruitoare atât pe plan intern, dar şi extern. După părerea mea, orice prioritate păleşte în comparaţie cu nevoia urgentă de reconciliere cu trecutul criminal şi tenebros al României recente. România trebuie să-şi asigure cetăţenii şi lumea civilizată că la noi a venit vremea domniei legii. Altfel pace socială şi politică nu va exista.

Moştenitorul secret al lui Nicolae Ceauşescu – Daniel Valentin Ceauşescu

Luni, 27 Aprilie 2009

După o investigaţie ce a durat mai bine de un an, l-am găsit şi vi-l prezentăm pe cel mai misterios membru al clanului Ceauşescu. Daniel Valentin Ceauşescu (28 de ani) s-a născut în Bucureşti, în 1981, şi este nepotul direct a lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu. În jurul copilului lui Valentin Ceaşescu şi al Iordanei Borilă s-a păstrat un relativ mister înainte de Revoluţie şi un secret total în ultimii 20 de ani, timp în care a locuit şi a studiat în Statele Unite ale Americii. Este fizician, ca şi tatăl său, şi s-a întors de curând în România ascunzându-şi identitatea şi ferindu-se de expunerea în public.

Spaimele din 1989

Dacă am privi familia Ceauşescu ca pe o dinastie istorică, Daniel Valentin este moştenitorul. De sânge, de nume, de avere. Este primul fiu al lui Valentin, cel mai mare dintre copiii lui Nicolae Ceauşescu.

A trăit aproximativ 18 ani într-o pribegie anonimă impusă de mama sa, Iordana (Dana) Borilă. Acest adevărat autoexil este justificat de Iordana prin spaima că furia poporului, aşa cum au simţit-o urmaşii şi apropiaţii cuplului dictatorial în primul an de după Revoluţie, s-ar putea răsfrânge şi asupra unicului nepot de la acea vreme al lui Nicolae Ceauşescu.

Daniel Valentin avea doar 8 ani în 1989, era şcolar, bunicii tocmai fuseseră împuşcaţi la Târgovişte, tatăl se afla în penitenciar sub acuzaţia de subminare a economiei naţionale, mama primise o citaţie cu o acuzaţie asemănătoare şi se ascundea la prieteni împreună cu el. Din vuietul mulţimii dezlănţuite pe străzi, Iordana Borilă a memorat o „promisiune” înspăimântătoare ce reprezenta o perspectivă îngrozitoare pentru viitorul copilului său: ”Să ajungă să stea într-un orfelinat de-al lui Ceauşescu, să vadă şi el condiţiile în care au stat copiii poporului atâţia ani!”. Plecarea din ţară şi traiul într-o necesară şi asumată discreţie au fost soluţiile găsite pentru a conserva integritatea fizică şi psihică a copilului.

 

LA MARE. Iordana, Valentin, Daniel şi Elena Ceauşescu – la Neptun, în 1982
ARBOREIordana, mama lui Daniel, este fiica lui Petre Borilă (1906-1973), pe care Raportul de Condamnare a Comunismului îl descrie drept „militant comunist născut la Silistra (Bulgaria), al cărui nume adevărat era Iordan Dragan Rusev şi care în anii ’30 a adoptat pseudonimul Borilă.Istoricii comunismului adaugă, în acelaşi document, că Petre Borilă a ştiut cum să stabilească o relaţie apropiată şi cu Gheorghiu-Dej. „În timpul anilor ’50, a participat direct la acţiunile represive organizate de Securitate, împreună cu Dumitru Coliu (alt comunist de origine bulgară) şi Ion Vinţe (János Vincze). De fapt, Borilă a fost implicat în cele mai secrete afaceri politice şi era cunoscut ca o figură distantă şi suspicioasă”.

Mama Iordanei, Ecaterina Abraham-Borilă, a fost – potrivit aceleiaşi surse – o comunistă militantă de origine evreiască, membru al Comitetului Central al PCR (1948-1969), al Biroului Politic (1952-1965), al Comitetului Executiv al CC al PCR (1965-1969) şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1954-1965).

Vladimir Tismăneanu descrie relaţiile dintre familiile Ceauşescu şi Borilă drept „tensionate”, în special după căsătoria lui Valentin cu Iordana, „eveniment la care Ceauşescu s-a opus cu încăpăţânare”. Această variantă este susţinută şi de Mihaela Ceauşescu (fiica lui Marin Ceauşescu, unul dintre fraţii Dictatorului) care povesteşte în cartea sa că „Nicolae şi Elena au facut front comun împotriva lui Valentin când s-a căsătorit prima dată, cu Dana Borilă. Au fost impotrivă amândoi, la unison”.

De altfel nici celălalt bunic al lui Daniel Valentin, Petre Borilă, nu aproba această căsătorie „datorită faptului că el condamna antisovietismul lui Ceauşescu”.

LA MUNTE. Elena, Daniel, Iordana şi Poliana Ceauşescu – la Predeal, în 1984

 

1930
este anul în care Iordan Dragan Rusev, bunicul dinspre mamă al lui Daniel, a adoptat pseudonimul Borilă

AVERE

Moştenirea – câteva tablouri

În afară de nume, moştenirea de care poate beneficia Daniel Valentin din partea familiei Ceauşescu este aproape nesemnificativă. Singura parte de „avere” îi poate reveni din procesul prin care Valentin Ceauşescu a obţinut, în justiţie, câteva obiecte de artă care i-au aparţinut lui şi fraţilor săi până în 1990. De altfel, dintre tablourile cerute de Valentin în ins tan ţă, o mare parte sunt ale Iordanei Borilă, ridicate de procurori din casa acesteia în 1990. Iordana a studiat istoria ar tei şi, potrivit ei, o mare parte dintre tablourile „confiscate” din casa sa după Revoluţie erau ca douri primite direct de la pictori pe vremea când era stu dentă. În discuţie se află 42 de tablouri şi 9 obiecte de argint şi porţelan.

Bunurile, mare parte din colecţia familiei Borilă, au făcut recent obiectul unui articol in „New York Times”, unde reporterul îl citează chiar pe Valentin Ceauşescu, dar de care cei în cauză sunt extrem de nemulţumiţi şi consideră că a fost scris cu rea-credinţă.

În ciuda unei hotărâri definitive a instanţei date încă din 1996, doar o mică parte dintre tablourile şi obiectele cerute i-au fost înapoiate lui Valentin, restul fiind încă în posesia Muzeului Naţional de Artă, care invocă mai multe motive ca să nu le returneze şi este acuzat de birocraţie excesivă de către avocaţii lui Valentin. Pretenţia Muzeului Naţional de Artă al României este ca Valentin Ceauşescu să ceară restituirea bunurilor de la Parchet, iar Parchetul, la rândul său, să le ceară de la muzeu.

O altă „moştenire” de care Daniel poate beneficia este marca Ceauşescu, pe care Valentin Ceauşescu şi Mircea Opran (fostul soţ al Zoiei) au înregistrat-o la OSIM încă din ianuarie 2007.

PORTRETE

 

Tatăl – Valentin Ceauşescu

 

• S-a născut pe 17 februarie 1948. A urmat Liceul „Petru Groza” şi Facultatea de Fizică până în 1967, când, pentru trei ani, a plecat să studieze la Imperial College din Londra.
• Din 1970 s-a angajat la Institutul de Fizică Atomică, unde lucrează şi în prezent.
• Odată întors de la Londra, s-a căsătorit cu Iordana Borilă, de care a divorţat în 1989.
• În 1995 s-a recăsătorit şi mai are o fată, Alexandra.

Fiul – Daniel Valentin Ceauşescu

 

• S-a născut pe 30 mai 1981 şi va împlini în curând 28 de ani.
• Este licenţiat în fizică şi filosofie, studii terminate la un colegiu din New York, potrivit spuselor sale.
• În România nu lucrează încă, deşi i-ar fi plăcut să se angajeze la acelaşi institut de fizică în care este şi tatăl său.
• Îşi doreşte să urmeze un doctorat în Statele Unite ale Americii. 

 

 

Mama – Iordana (Dana) Borilă

• S-a născut pe 20 iunie 1946. A studiat istora artei şi apoi a lucrat ca muzeograf la Muzeul de Artă.
• Cu puţin timp înainte de Revoluţie, în primavara anului 1989, a divorţat de Valentin Ceauşescu, iar în 1990 a fugit din ţară împreună cu fiul, mai întâi în Israel, apoi în SUA.
• După ce a revenit în România, a lucrat pentru Comunitatea Evreiască din Bucureşti până când a ieşit la pensie.

 

Valentin Ceauşescu, fiul lui Nicolae şi al Elenei, s-a născut pe 17 februarie 1948. Urmează cursurile Şcolii „Petru Groza”, terminând liceul în 1965, apoi Facultatea de Fizică, în 1967. Timp de trei ani a studiat la Imperial College din Londra. Reîntors în ţară după 1970, s-a angajat la Institutul de Fizică Atomică, unde lucrează şi în prezent. În acelaşi an, s-a căsătorit cu Iordana Borilă, mama lui Daniel Valentin, „moştenitorul secret”, descoperit de EVZ.

A divorţat însă în 1988. La Congresul al XIV-lea al PCR, cu puţin timp înainte de Revoluţie, Valentin a fost ales membru supleant al CC al PCR. Fiul cel mare al dictatorilor a fost un apropiat al clubului de fotbal FC Steaua Bucureşti înainte de 1989, implicarea lui managerială conducând la câştigarea Cupei Campionilor Europeni în 1986, la Sevilla. Valentin Ceauşescu s-a recăsătorit după Revoluţie, în 1995. Pe lângă Daniel Valentin, mai are o fetiţă, Alexandra, născută în 1996. Valentin este singurul dintre cei trei copii  ai cuplului Ceauşescu încă în viaţă.
Rebela

Sora sa, Zoia (născută la 1 martie 1949), fiica mijlocie a fostului dictator al Românei, s-a stins din viaţă, bolnavă de cancer , pe 20 noiembrie 2006. Zoia a fost o recunoscută colecţionară de opere de artă şi bibliofilă. Se pare că fiica mijlocie a cuplului Ceauşescu şi-a deranjat părinţii cu o atitudine ceva mai „liberală”, motiv pentru care ar fi fost urmărită de Securitate pentru a i se „sparge anturajul”. Înainte de 1989, Zoia ajunsese şefa Secţiei de Matematică de la Institutul pentru Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică, fiind absolventă a Facultăţii de Matematică. A fost căsătorită cu inginerul Mircea Opran, cadru universitar la Politehnica din Bucureşti. Nu au avut copii.„Prinţişorul”

Fiul cel mic al cuplului dictatorial, Nicu Ceauşescu, a murit în 1996, din cauza unei afecţiuni hepatice. „Presupus a fi un alcoolic înveterat şi un playboy încă din adolescenţă, el a fost un simbol al degenerării dinastice a comunismului românesc în anii ’80. În mod ironic, la sfârşitul anilor ’80, unii dintre liderii de la vârf, temându- se de aspiraţiile Elenei de a-i succeda soţului ei, au pariat pe Nicu ca reprezentând răul cel mai mic”, se arată în biografia publicată în Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Dictatorul

Dosarul de cadre al lui Nicolae Ceauşescu – bunicul lui Daniel Valentin – trasează, pe scurt, momentele de început în evoluţia celui care avea să devină „cel mai iubit fiu al poporului”. O notă informativă din dosarul său de cadre, datată 20 decembrie 1945, îi face o scurtă descriere inedită şi contradictorie în termeni viitorului „fiu al ţării”: „Cismar, 28 de ani, în UTC din 1934, devotat, disciplinat, inteligenţă vie  , nu are atitudine tovărăşească, este ironic, încrezut, dorinţa de a se evidenţia, ridicat politiceşte”, „nu suficient de devotat, dar face mari progrese”, „este energic, metoda de muncă încă slabă”, „curajos, vigilenţă slabă”, „spirit colectiv în creştere, morală sănătoasă, element cu mare perspectivă”. Biografia arhicunoscută a dictatorului arată că acesta s-a născut pe 26 ianuarie 1918, la Scorniceşti, fiind al treilea copil într-o familie numeroasă. Agricultorii

Părinţii acestuia, Andruţă şi Lixandra (născută Militaru) Ceauşescu, au adus pe lume zece copii, din care doar nouă au supravieţuit până la maturitate. În dosarul de cadre al dictatorului, acesta îşi descrie pe scurt părinţii: „… sunt agricultori şi se ocupă cu plugăria, au cam 10 hectare de pământ, pot fi socotiţi mijlocii. Tata a fost liberal”.

Nicolae Ceauşescu a avut trei surori şi cinci fraţi. Fratele cel mic, Ioan Ceauşescu (născut în 1932), mai este încă în viaţă. Fratele mai mare al dictatorului, Marin Ceauşescu (născut în 1916), are o poveste al cărei final încă mai ridică semne de întrebare. A absolvit Academia de Studii Economice din Bucureşti. A preluat, în 1974, conducerea reprezentanţei economice a României la Viena. Pe 28 decembrie 1989, la câteva zile după execuţia fratelui său, Marin a fost găsit spânzurat în subsolul Ambasadei României din Viena.

Potrivit arborelui genealogic publicat de Mihaela (Moraru) Ceauşescu, fiica lui Marin Ceauşescu, în cartea „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig…” (publicată la Editura Meditaţii, în 2004), fraţii familiei Ceauşescu din Scorniceşti au avut, în total, 18 urmaşi direcţi.

Bunicii dinspre mamă, tot comunişti de frunte

S-au autoexilat în SUA

Traseul complet urmat de cei doi este încă un mister din pricina secretomaniei cu care Daniel, Dana şi Valentin s-au înconjurat în anii ce au urmat. Varianta cea mai plauzibilă, aproape imposibil de verificat în lipsa confirmărilor celor implicaţi, este că au fugit în Israel ajutaţi de academicianul Nicolae Cajal, cu care părinţii Iordanei s-au aflat în relaţii de prietenie. Mama Iordanei, Ecaterina Abraham (devenită Borilă după căsătoria cu liderul comunist de origine bulgară Petre Borila) avea origini evreieşti prin bunicii născuţi în familiile Lote şi Abraham. În aceste condiţii, obţinerea cetăţeniei israeliene pentru urmaşi este posibilă.

Cert este însă că mama şi băiatul au petrecut ultimii ani de „exil” în Statele Unite ale Americii. Daniel Valentin şi-a terminat studiile într-un colegiu din New York, obţinând licenţa în fizică şi filozofie, călcând astfel pe urmele tatălui său care are în spate o carieră lungă de fizician. După terminarea studiilor a revenit în ţară împreună cu mama sa, păstrând discreţia deprinsă în lungul exil. Data întoarcerii în România a celor doi coincide cu trecrea în nefiinţă a Zoiei Ceauşescu (noiembrie 2006). Tot un deces, de data aceasta din familia Mizil, a provocat apariţia în public a Danei şi a lui Daniel.

Seamănă cu unchiul Nicu şi cu bunicul Nicolae

Zidurile bisericii de la Cernica adăposteau, în decembrie 2008, trupul fostului demnitar comunist Paul Niculescu Mizil. Seara, la lumina chioară a lăcaşului, rudele primeau condoleanţe de la prieteni foarte apropiaţi. Intrau, pe rând, oameni care încercau să ocolească astfel zarva înmormântării de a doua zi. Printre aceştia, un tânăr şi o doamnă ale căror discreţie se distingea chiar şi într-o atmosferă de priveghi. „Dana şi copilul!”, tresare Donca Mizil, fosta iubită a lui Nicu Ceauşescu.

Cele două femei îşi zâmbesc şi discută cald, ca două vechi prietene. Descoperă împreună faptul că, imediat după Revoluţie, şi-au ars majoritatea fotografiilor făcute în vremea în care au trăit cu cei doi fii ai lui Nicolae Ceauşescu, ca să nu poată fi folosite drept dovezi împotriva lor. Daniel este îmbrăţişat cu căldură şi i se spune de câteva ori că „are ochii lui Nicu”, unchiul său.

Nu au încredere în oameni

 

Tânărul, puţin stingher şi copleşit de atmosfera familială, zâmbeşte mult şi vorbeşte puţin. Îşi caută cuvintele, pe care le rosteşte într-o română perfectă, uşor cântată. Ceea ce poate trece drept accent ardelenesc se dovedeşte a fi, de fapt, o pronunţie englezească. Îşi expune ideile privitoare la „socialismul lui Barack Obama” coerent, tranşant, pe alocuri ştiintific. Crede că nu are amintiri clare cu celebrii săi bunici pentru că era mult prea mic în 1989, dar şi pentru că schimbarea mediului la o asemenea vârsta le şterge mai lesne.

Părerile sale despre România trădează o cunoaştere perfectă a trecutului familiei din care face parte şi a perioadei comuniste. Obsesia „telefoanelor ascultate” apare, de mai multe ori, în discuţia cu el, care conţine referiri dese la trecutul României, dar şi la excesele Americii. Îmbrăcat modest, dar nu sărăcăcios, într-o jachetă din piele şi jeans, Daniel pare protejat excesiv de mama sa, care nu-l scapă din ochi şi îi urmăreşte atentă orice vorbă. Câteva trăsături ale feţei sale, o anumită căutătură, o grimasă, te duc uşor cu gândul la Valentin, tatăl său, la unchiul Nicu, ba chiar şi la bunicul Nicolae Ceauşescu.

Dana Borilă îşi arată suspiciunea cu privire la orice discuţie care are legătură cu fiul ei. Refuză politicos cererea unei ulterioare întâlniri, ba chiar şi dezvăluirea adresei de e-mail pentru o încercare mai detaliată de a o convinge să vorbească despre trecut într- un interviu amplu.

Fără încredere în oameni, din cauza „multiplelor dezamăgiri”, mama şi fiul merg doar împreună prin ca pitala aglomerată, uneori ţinându-se de mână, cu ochelarii de soare păstraţi pe nas aproape de fiecare dată . Circulă des cu mijloacele de transport în comun. E posibil ca mulţi bucureşteni să-i fi întâlnit în tramvaiul 40. Odată „îm barcaţi”, se aşază pe scaunele din spatele vatmanului, pentru a-şi feri privirea de a celorlalţi călători.

În seara geroasă de la Cernica, la insistenţele membrilor familiei Mizil, cei doi au plecat spre casă cu o maşină, şi nu cu autobuzul, aşa cum veniseră.

A STUDIAT FIZICA ÎN SUA

Urmaşul lui Nicolae Ceauşescu e şomer

Deşi are diplomă de fizician obţinută la New York, Daniel nu şi-a găsit încă un loc de muncă în România. Şi-a dorit să lucreze alături de tatăl său la Institutul de Fizică Atomică, dar nu şi-a depus dosarul la timp, când au fost scoase locuri la concurs.

Din dialogul cu Dana şi cu Daniel reiese că nu vor să-şi facă publică povestea. Unul dintre motivele invocate este că românii încă nu sunt pregătiţi să-i accepte fără să-i judece prin prisma trecutului familiei Ceauşescu. Susţin că s-au întors în România pentru a rezolva „nişte probleme familiale” şi că nu ştiu dacă şi când se mai întorc în Statele Unite ale Americii. Daniel şi-ar dori să urmeze un doctorat peste Ocean.

MISTER

Nepotul ascuns

Misterul vieţii de azi a lui Daniel Valentin Ceauşescu este, într-un fel, o prelungire a discreţiei care l-a înconjurat chiar de la naştere, din 1981. Despre nepotul lui Nicolae Ceauşescu, născut în 1981, sunt consemnate extrem de puţine date. De exemplu, în arhiva Agerpres, agenţia de presă care avea acces la evenimentele de familie ale cuplului dictatorial, există doar două fotografii în care apare singurul nepot al lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu. Un instantaneu făcut la Neptun, pe plajă, cu Daniel, mama sa, Valentin şi Elena Ceauşescu, şi un altul realizat la Predeal, în care personajele sunt aceeaşi Elena Ceauşescu, împreună cu nurorile Poliana Ceauşescu şi Iordana Borilă. În ambele, Daniel Valentin este consemnat doar cu apelativele „nepotul” sau „fiul

ZVON PLANTAT DE ELENA

Valentin înfiat, o diversiune

Una dintre cele mai mari legende care a apărut înainte de 1989 şi care s-a păstrat până în ziua de azi, având drept motiv de propagare diverse „surse istorice”, este aceea că Valentin Ceauşescu ar fi fost, de fapt, adoptat de cuplul dictatorilor Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Nu numai asemănările fizice ale lui Valentin cu Elena Ceauşescu, ci şi asemănările dintre fiul său şi membrii familiei Ceauşescu arată contrariul. În plus, Vladimir Tismăneanu spune tranşant că, de fapt, această legendă a fost o diversiune plantată, la vremea respectivă, de Securitate.

„Valentin nu a fost infiat, a fost copilul lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu. Am cunoscut personal o ilegalistă care a împărţit camera de maternitate cu Elena Ceauşescu atunci când aceasta era în pragul aducerii pe lume a lui Valentin. La ceremonia de la Consiliul Popular al Sectorului 1, la căsătoria lui Valentin cu Iordana, au participat Andruţa, tatăl lui Ceauşescu, şi Zoia, sora lui Valentin. Zvonul privind «înfierea» lui Valentin a fost scornit de Securitate, probabil la ordinul Elenei Ceauşescu, înfuriată de insubordonarea fiului rebel. Cine l-a văzut pe Valentin tânăr nu putea să nu observe asemănarea frapantă cu mama sa.

La fel, poza publicată în EVZ indică similitudini inconfundabile de fizionomie între Daniel Valentin şi Nicu Ceauşescu (amintesc că l-am cunoscut bine pe Nicu, încă din 1958, când aveam amândoi 7 ani şi am mers împreună mai întâi la Liceul «Dr. Petru Groza», apoi, după 1963, la Liceul 24, actualul «Jean Monnet»).”

„Am cunoscut personal o ilega listă care a îm părţit camera de maternitate cu Elena Ceauşescu atunci când aceasta era în pra gul aducerii pe lume a lui Valentin. Zvonul privind «înfierea» lui Valentin a fost scornit de Securitate.”,
Vladimir Tismăneanu, politolog

Potrivit Raportului întocmit de comisia prezidenţială condusă de politologul Vladimir Tismăneanu, Petre Borilă a fost membru PCR din 1924 şi comisar politic în Brigăzile Internaţionale în timpul Războiului Civil din Spania, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a stat la Moscova, unde a colaborat cu Gheorghi Dimitrov (preşedintele Cominternului) şi cu Dimitri Manuilski (cel mai important demnitar sovietic pe lângă Comintern), iar cu Ana Pauker, Vasile Luca, Leonte Răutu şi Valter Roman a conlucrat pentru a forma nucleul care va prelua conducerea PCR după invadarea României de Armata Roşie.

Coproductia CIA – KGB din Decembrie ’89

Definitia oficiala a evenimentelor din decembrie 1989 de „revolutie” nu mai sta in picioare. Istoricul Catherine Durandin – in prezent director de cercetari la Institutul de Relatii Internationale si Strategice din Paris – ne-a acordat un interviu in care prezinta implicarea serviciilor secrete americane si sovietice in evenimentele din decembrie 1989 din Romania.

In Romania exista un interes fata de definitia evenimentelor din decembrie 1989: unii spun ca a fost o revolutie, altii spun ca a fost o lovitura de stat. Dvs cum ati defini cele intamplate in Romania in decembrie 1989?

Nu as face o alegere. A fost o revolutie in mintile oamenilor, cei care au demonstrat pe strazi, erau sinceri, nu stiau ca exista o manipulare. Erau legati de grevele din 1987, de opiniile studentilor, dinainte de decembrie 1989. Acesti oameni au fost revolutionari prin faptele lor. Insa in acelasi timp, in spatele acestui cadru, a existat o lovitura de stat si acum cu deschiderea arhivelor si cu studiile lui Alexandru Stoenescu se poate intelege ce s-a intamplat in spatele scenei. Astfel ca se poate spune ca in actiuni a fost o revolutie, insa de fapt a fost o lovitura de stat. Daca as incerca sa merg mai departe cu aceasta definitie as spune ca a fost o revolutie politica prin aceea ca Constitutia din 1991 este o constitutie democratica. Insa in acelasi timp nu a existat o revolutie sociala reala, oameni care faceau parte din conducere au ramas la putere in continuare si unii se afla inca in Camera Deputatilor.

Au existat multe discutii legate de interventia unor puteri straine in Romania in decembrie 1989. Ce ne puteti spune: a existat o astfel de interventie si in ce masura s-a manifestat?

Este normal ca puterile straine sa fi fost implicate, de vreme ce Romania era membra a Pactului de la Varsovia si Uniunea Sovietica era interesata direct in evolutia situatiei. Cred ca o parte a Partidului Comunist Roman si o parte a Securitatii aveau legaturi cu puterea sovietica, cu KGB-ul, cu multi ani inainte de 1989. Nu stiu in ce masura au fost implicati, de vreme ce nu au fost deschise arhivele sovietice. Unii istorici au cercetat acest lucru – ca Jacques Leveq din Canada – care a incercat sa il intervieveze pe Gorbaciov care a refuzat. Sovieticii au sustinut in permanenta ca nu au actionat, ca au lasat evenimentele sa se deruleze. Eu nu cred asta, au fost implicati direct in armata romana si in Securitate. Ceea ce este sigur, pentru ca exista cateva documente publicate, este ca Bush si Agentia din Washington au fost implicati in evenimente. Si ne putem aminti ca in 1978 Ion Pacepa a defectat dintr-o pozitie inalta a Securitatii, a mers in Statele Unite si a dat o multime de informatii. Incepand din acest punct, CIA a incercat sa intre in contact cu fosti ofiteri de Securitate care au fost alungati de Ceausescu dupa defectiunea lui Pacepa. Acesti oameni au fost convinsi sau cumparati de Agentie pentru a interveni in sistemul din Romania. De aceea cred ca au existat actiuni ale Ambasadei americane din Bucuresti care de exemplu era in contact cu Silviu Brucan. In memoriile sale Brucan spune deschis ca se afla in contact cu Ambasada americana, ca in 1989 dupa faimoasa scrisoare a celor sase a plecat la Washington, apoi la Londra si apoi la Moscova. Este foarte interesant de vazut interventia celor doua mari puteri si actiunile lui Silviu Brucan care a mers printre aceste puteri imense in timpul evenimentelor.

Evenimentele din decembrie 1989 sunt inca importante in Romania, deoarece in acea perioada pot fi gasite radacinile actualei clase politice din Romania. Cum ati descrie clasa politica rezultata din acele evenimente?

Cred ca oameni ca Talpes, Magureanu, Teodor Stolojan au fost oameni din nomenklatura, chiar daca se aflau intr-un fel de opozitie – inca sunt prezenti in viata politica la un nivel inalt. Chiar si presedintele Basescu a avut o pozitie in nomenklatura inainte de 1989. Insa in acelasi timp, acesti oameni i-au lasat pe altii sa ia parte la anarhia primelor zile de capitalism din anii ’90. Exista un alt grup, de oportunisti orientati catre bani si prosperitate. Probabil ca exista si o clasa politica noua formata din tineri, insa sunt foarte pesimista dupa alegerile din noiembrie datorita absenteismului ridicat. Chiar si din partea maghiara, Marko Bela, Verestoy Attila sunt oameni din anii ’90. Exista un imens conservatorism la nivel politic, iar oferta la nivel politic foarte redusa, programele politice sunt practic identice, oamenii trec de la un partid la altul fara probleme.

Mai exista o intrebare – dezbatuta mai mult in Franta decat in Romania. Intrebarea este: cum a fost omorat Ceausescu? Este o intrebare mai directa: a avut parte de un pluton de executie? Sau a fost pur si simplu impuscat in cap?

Am vazut de multe ori caseta cu procesul si executia lui Ceausescu, ceea ce a fost pus la dispozitie. Nu se poate spune daca a fost executat de un pluton sau impuscat de un singur om. Cred ca nu a existat nici o formalitate, nici in ceea ce priveste judecata. Tribunalul nu a fost unul stalinist, Ceausescu avea dreptate cand spunea ca vrea sa fie adus in fata Marii Adunari Nationale, ca nu raspunde pentru ca nu recunoaste legitimitatea tribunalului. Nu a fost un tribunal stalinist unde acuzatul isi recunoaste vina. Ceausescu si sotia sa au sustinut ca nu sunt vinovati, nu au acceptat termenul de genocid. Nu a fost respectata nici o regula in aceasta judecata si in aceasta executie, insa cei veniti acolo erau constienti ca daca Ceausescu ar fi fost salvat sau bagat la inchisoare ar fi devenit un pericol pentru noua putere. Oamenii in varsta sau chiar Partidul Romania Mare l-ar fi vrut inapoi. Cred ca au fost foarte cinici si pragmatici: sa-l impuscam, cu sau fara pluton de executie.

Exista o formulare in mass-media din Romania „Iliescu-KGB”. Cum ati aprecia aceasta formulare?

Nu as spune „Iliescu-KGB”, nu stiu daca a existat o astfel de legatura – insa „Iliescu-URSS” cu siguranta. Evolutia sa este interesanta, insa in 1991 a vrut sa incheie un tratat cu Uniunea Sovietica si nu a dorit niciodata sa renunte la trecutul sau si a fost un politician la varf si inainte de 1989. Iliescu seamana intr-un fel cu generatia vechilor gorbaciovisti din Rusia. A avut o evolutie catre euro-atlantism, insa ramane credincios socialis­mului comunist.

Jocul american in Romania

Catherine Durandin  prezinta implicarea serviciilor secrete americane in evenimentle din decembrie 1989 din Europa de Est in volumul sau „CIA in razboi”, publicat in anul 2003 astfel: „Accesul la activitatea de analiza a C.I.A. este indispensabil pentru a inlatura imaginea stereotipa a unei Agentii compuse din analisti birocrati si razboinici fara scrupule, dar aceasta interpretare revizuita trebuie sa fie insotita de o ancheta asupra muncii de teren. Ar fi prezumtois sa incercam a da un raspuns definitiv la intrebarea, formulata de o maniera reductionista: care este rolul C.I.A. in procesul de prabusire al blocului sovietic? In schimb, este posibil sa apreciem rolul jucat de C.I.A. in evolutiile din Polonia anilor ’80, care au fost dramatice pentru Moscova; si in prezent este interesant, in masura in care se deschid arhivele, iar martorii manifesta bunavointa, sa ne indreptam atentia asupra tranzitiei, asupra evenimentelor de la Bucuresti din decembrie 1989, in care tendinta prea accentuata a fost de a vedea numai mana ascunsa, dar cu o prezenta intensa a Moscovei si a clientilor romani ai lui Gorbaciov. Ori C.I.A. si jocul american subtil si puternic erau acolo.

Aceste cazuri, ale membrilor nomenclaturii anti-Ceausescu invitati in Statele Unite in perioada 1987-1989, suscita intrebari si nu pot fi intelese decat inscriind activitatea C.I.A. intr-un cadru mai larg. Din 1985-1986, Guvernul american a mizat pe momentul Gorbaciov pentru a ocupa o nisa de oportunitate. Nimeni nu crede, in serviciile de la Langley, ca Gorbaciov ar fi un „good guy”, dar el are nevoie sa negocieze cu Washingtonul pentru a desfasura reforma interna in care crede. Trebuie sa iasa din mlastina afgana, sa franeze cursa inarmarilor pe care au accelerat-o Statele Unite sub Presedentia lui Reagan. Trebuie sa castige de partea sa opinia publica si, in particular, pe pacifistii europeni si sa construiasca aceasta casa comuna europeana de care este profund atasat. Americanii ii cunosc atat intentiile, cat si slabiciunile. Vor profita magistral de acest lucru intre 1985 si 1991. In fapt, jocul american consta in distrugerea ordinii de la Ialta, integrand in N.A.T.O. Germania unificata. Aceasta etapa, o Germanie unificata in N.A.T.O., semneaza infrangerea U.R.S.S. ca putere victorioasa in 1945 si prabusirea ideologiei comuniste, al carei stindard era purtat de R.D.G.. Gorbaciov pierde teren. Faptul ca in aceasta faza a schimbarilor iau fiinta, la Budapesta sau la Bucuresti, echipe formate din fosti comunisti „gorbaciovisti” nu deranjeaza Washingtonul: fara sustinerea fratelui mai mare, aceste echipe neocomuniste nu vor putea decat sa caute sfaturi si subsidii in Vest. Arhivele C.I.A. lasa sa transpara extrema tenacitate a Statelor Unite in desfasurarea dialogului cu un partener/adversar ale carui slabiciuni au fost exploatate cu un maxim de profesionalism. Dar Statele Unite, invingatoare in Razboiul Rece, au devenit in cursul anilor ’80, datorita noilor aliante cu un grad ridicat de risc, un invingator la stramtoare”.
Pagina realizata de George DAMIAN
Citeste si Cum a murit regimul Ceausescu