Nicolae Ceauşescu despre capitalism: Mai mult de 4 miliarde de oameni trăiesc în sărăcie. Un mic grup de bogaţi, au acumulat anual zeci şi zeci de miliarde de dolari din ţările în curs de dezvoltare. Aşa reprezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim! A inechităţii, a jafului, a asupririi!

15 iulie 1989 – Contextul acestui discurs în care avem de-a face, dacă urmăriţi cu atenţie înregistrarea video de la finalul articolului, cu un Nicolae Ceauşescu miştocar, acid, aşa cum nu mai fusese văzut până atunci.

Mai exact, la mijlocul lunii iulie 1989 urmau să se împlinească 24 ani de la Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român. Desfăşurat între 19 şi 24 iulie 1965, acesta a fost Congresul care l-a adus pe Nicolae Ceauşescu mai întâi la cârma PCR şi, mai târziu, în înalta funcţie de Preşedinte al României socialiste.

„Aş dori să subliniez importanţa consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor socialiste participante la Tratatul de la Varşovia care a avut loc cu o săptămînă în urmă în Bucureşti”, îşi începea Ceauşescu discursul din 15 iulie.
„Am acordat la această consfătuire o atenţie şi problemelor economiei mondiale şi îndeosebi situaţiei ţărilor în curs de dezvoltare. Aceasta pentru că, actualmente, situaţia ţărilor în curs de dezvoltare este deosebit de gravă. Mai mult de 4 miliarde de oameni trăiesc în sărăcie şi în acest deceniu situaţia lor a continuat să se înrăutăţească, în timp ce ţările bogate, şi din acestea, desigur, un mic grup de bogaţi, au acumulat anual zeci şi zeci de miliarde de dolari din ţările în curs de dezvoltare. Este o situaţie care nu poate să continue mai departe! Aşa reprezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim! A inechităţii, a jafului, a asupririi! Am cunoscut-o sute de ani, şi o sută de ani sub capitalism, aceasta. De aceea am declarat că pentru noi a apus întotdeauna… o asemenea cale! Poporul nostru spune câteodată, că aceasta se va întâmpla când o face plopul mere sau răchita micşunele (aplauze). Dar nu vă grăbiţi să aplaudaţi. Genetica modernă a făcut progrese uriaşe (aplauze). Şi e posibil să ne întâlnim cu plopi şi cu răchită care să facă micşunele, dar nici atunci, chiar în asemenea situaţii, nu vom admite întoarcerea înapoi. Capitalismul în România a apus pentru totdeauna! Poporul este adevăratul stăpîn şi va rămîne veşnic stăpîn al destinelor sale, a bogăţiilor ţării! (aplauze, urale)”.
Simbolismul s-a răzbunat
Adevărul îl cam ştia toată lumea. De câţiva ani buni, România începuse să importe din ce în ce mai puţine produse provenite din străinătate. Industria românească o ducea în 1989 din ce în ce mai greu din cauza „izolării” tehnologice la care era supusă.
Ştiinţa şi tehnica evoluau extrem de rapid, dar la ei, la capitalişti, în timp ce la noi inginerii şi muncitorii români trebuiau să se descurce cu ceea ce aveau la îndemână. De exemplu, în 1989, întreprinderea ARO Câmpulung producea acele automobile de teren care îşi câştigaseră deja o anumită celebritate pe pieţele externe.
Dar, în lipsa importurilor de utilaje moderne şi performante, specialiştii români trebuiau să-şi proiecteze şi să-şi construiască, prin eforturi proprii, majoritatea „maşinăriilor” de care aveau nevoie. Spre finalul furtunosului discurs al lui Ceauşescu toată lumea a izbucnit: „Aşa e! (aplauze; scandări “Ceauşescu – eroism, România – comunism!”).
Iar Ceauşescu a încheiat apoteotic: „Aceste cercuri şi aceşti domni ar trebui să-şi îndrepte lucrurile, privirea, spre două direcţii: cum să se lichideze asuprirea ţărilor în curs de dezvoltare? Să se rezolve datoria externă de un miliard şi două sute, de 1200 de miliarde de dolari a acestor ţări. Şi aceasta nu prin simboluri. Simbolismul o fi bun în artă. În economie şi-n politică nu face doi bani.”

„Prietenul meu, Gaddafi”. Imagini în premieră după ’89 de la întâlnirile Ceauşescu – Gaddafi- VIDEO

Lumea arabă îşi alungă dictatorii. După Egipt, Libia îşi revendică dreptul la libertate şi îi cere liderului său, Muammar Gaddafi, să plece de la putere. Puţini ştiu, poate, despre relaţia de strânsă prietenie dintre dictatorul libian şi cel român, Nicolae Ceauşescu.

Ceausescu Muammar Gaddafi

Se spune că exista o simpatie reciprocă: amândoi însetaţi de putere, pătimaşi în visele lor de mărire. Dar, dincolo de asta, mai mult îi apropiau de fapt afacerile cu petrol şi arme. Gaddafi avea dolari din petrol – aurul negru- , iar Ceauşescu avea nevoie de ei pentru a-şi pune în aplicare strategiile. Ceauşescu a vizitat de câteva ori Libia, iar colonelul Muammar Gaddafi a venit şi el în România. Vizita din 1981 s-a încheiat tragic: fratele vitreg al lui Gaddafi a murit la o partidă de vânătoare. Accident – au spus autorităţile comuniste, complot – a titrat presa occidentală.

Increderea, visele de marire, dar mai ales afacerile cu petrol si arme ii uneau pe cei doi dictatori.

Gaddafi cu sotia sa Zsofia Farkas (Safiya Farkash Gaddafi)

Exista insa si un obstacol intre ei: Elena Ceausescu. „Leana” nu il suporta pe Gaddafi si nu gusta bizareriile colonelului. Asa cum s-a intamplat la ultima vizita a cuplului Ceausescu la Tripoli, in ’85. Atunci, aeronava prezidentiala a fost nevoita sa se roteasca o ora deasupa Libiei intrucat colonelul nu venise la aeroport sa-i intampine pe Ceausesti.

La masa dictatorilor a cantat, in aprilie ’79, la Benghazi, si Sofia Vicoveanca. Ea a primit un cadou surpriza de la liderul liban.
Reportajul intitulat „Prietenul meu, Gaddafi” a fost realizat cu imagini din arhiva TVR, stocată pe film, la Jilava. „Prietenul meu, Gaddafi” – aşa îi spunea Ceauşescu colonelului Muammar Gaddafi, conducătorul Marii Revoluţii de la 1 septembrie 1969 şi liderul Jamahiriei arabe libiene populare socialiste. Reportajul prezintă, printre altele, imagini cu Sofia Vicoveanca la Tripoli cântându-i lui Gaddafi, îl puteţi asculta pe Ştefan Andrei, ministru de Externe în 1978-1985.

Aisha Gaddafi in spate, si sotia lui Gaddafi Zsofia Farkas (Safiya Farkas Gaddafi

Ştefan Andrei, ministru de Externe 1978-1985: „Definitoriu era raportul de încredere, Gaddafi a făcut nişte gesturi care au arătat că are încredere în Ceauşescu. Ceauşescu dorea să devină, prin ceea ce făcea, unul din liderii lumii a treia. Dorea să repete acţiunile cruciaţilor, credea că este luptătorul pentru cauzele drepte ale popoarelor. Dar cei doi s-au lovit de Elena Ceauşescu, Gaddafi nu o suporta pe ea. Nici ea nu îl suporta, îl considera un zăpăcit”.

După transmiterea reportajului, istoricul Bogdan Murgescu a comentat la TVR 2, în emisiunea Ora de Ştiri, relaţia dintre cei doi dictatori:

Miza economică: „Prietenia dintre cei doi a fost bazată pe nevoile româniei de a obţine petrol la mijlocul anilor 70 odată cu industrializarea şi scăderea rezervelor interne şi pe de altă parte de nevoile Libiei de a beneficia de specialişti într-o serie de proiecte de dezvoltare”.

Revoluţionari: „Ambii aveau tendinţe revoluţonare.Gaddafi, în primele două decenii de domnie, a încercat să exporte revoluţiile în lumea a treia şi aici şi Ceauşescu se vedea ca un lider al lumii a treia, încerca să se proclame ca apărărător al păcii mondiale.

Despre fascinaţie: Ceauşescu era fascinat de Gaddafi, povesteşte Pacepa în cartea sa Orizonturi Roşii. „(…) Sunt sceptic că Ceauşescu, care era fascinat de propria persoană, putea fi fascinat de altcineva mai tânăr. Ceea ce a fost cu Kim Ir Sen a fost altceva. Nu avea ce copia de la Gaddafi. Şi cred că era şi un stil exhibiţionist al lui Gaddafi care lui Ceauşescu nu i se potrivea”, spune istoricul.

Moartea fratelui vitreg: Vizita lui Gaddafi la Bucureşti din 24 septembrie 1981 s-a încheiat tragic: fratele vitreg al colonelului a murit la o partidă de vânătoare de fazani. „Presa română nu a scris nimic, dar presa internaţională a speculat că serviciile secrete libiene au colaborat cu cele româneşti pentru a-l înlătura rapid şi fără alte speculaţii pe acest potenţial rival al lui Gaddafi. E posibil să fi fost un accident şi atât”.

Elena era problema: „Elena Ceauşescu avea o problemă mult mai gravă, pe de-o parte Gaddafi venit dintr-o societate foarte patriarhală nu înţelegea de ce o femeie stă mereu la discuţii, în faţă, şi pe de altă parte şi ea resimţea dispreţul lui Gaddafi”.

Despre conflicte: „Comerţ cu arme sigur că au făcut. Gaddafi nu a fost un partizan al dezarmării, dimpotrivă, a fost un partizan al luptei tuturor arabilor împotriva Israelului, imperialismului în general, a declanşat război cu Egiptul la graniţă, a avut mai multe aventuri militare în Ciad, deci a fost un factor problematic cel puţin până în anii 1986 când SUA au atacat Libia”.

Basescu s-a imbatat prima data la numai 10 ani


Ana Chersan, amica din copilărie a preşedintelui, dezvăluie că acesta s-a pilit prima dată la 10 ani, după ce i-a dat să bea vin cu furtunul din damigeană.

Pe cand avea doar 10 ani, Traian Băsescu, a fost imbătat de o prietenă din satul Balciu, judeţul Iaşi, care i-a dat să bea vin cu furtunul dintr-o damigeană de sticlă.

Reporterii de la publicaţia “Buna Ziua Iaşi”, au stat de vorbă cu mai mulţi săteni din localitatea Balciu, locul unde şi-a petrecut o parte din copilărie actualul preşedinte, Traian Băsescu. Ana Chersan, 58 de ani, îşi aminteşte că părinţii lui Traian Băsescu aveau o căsuţă de vacanţă în sat, unde îşi petreceau o parte din concedii. “Ne jucam toţi, împreună, eu cu Mircea şi Trăienel. Mergeam la furat cireşe, duceam vaca la cireadă şi dormeam în pod”, povesteşte femeia.

Şi fratele Mircea a luat-o «pe ulei»

Ea îşi aminteşte cu lux de amănunte ziua când s-a îmbătat prima oară Traian Băsescu: “Era curios să guste din vinul mamei. Era spre toamnă şi abia se culeseseră strugurii. Am gustat nişte vin pe la vecini şi am venit la noi acasă. Trăienel mi-a zis că ar vrea să guste vinul mamei şi a băut cu furtunul din damigeană. Ne-am ascuns în pod şi am băut toţi. Era mic, avea vreo 10 ani. S-a îmbătat atunci, şi el, şi Mircea”.
Prins când fura lapte

Tanti Lucia Puţânţică (foto), mama Anei Chersan, îşi aminteşte că micul Traian era extrem de neastâmpărat. “Sărea toate gardurile. Nu stătea locului. Şi acum îmi aduc aminte că îl prindeam când îmi fura laptele din oală şi-l bea. Tare îi mai plăcea…”, a spus bătrânica de 80 de ani.
«Traiane, de ce ne tai pensiile?»

Vestea micşorării pensiilor cu 15% a căzut ca un trăsnet pe capul sătenilor din Balciu. Victor Ernilă (foto), 74 de ani, un fost vecin al lui Băsescu, spune că preşedintele l-a supărat rău: “Traiane, de ce ne-ai tăiat pensiile? E o prostie ce faci. După atâţia ani de muncă, ne iei şi puţinul pe care îl avem. Ți-aş spune ceva, dar mai bine mă abţin. Ia-le ălora care au pensii mari, nu nouă, amărâţilor”.

PSD va depune moţiune de cenzură

Social-democraţii au decis, ieri, în şedinţa Comitetului Executiv Naţional, să depună moţiune de cenzură împotriva guvernului condus de Emil Boc. Liderii PSD susţin că scăderea pensiilor este o decizie “profund nedreaptă”, iar reducerea nediferenţiată a salariilor bugetarilor e luată în mod “incorect”. Reprezentanţii PSD au declarat că se aşteaptă ca moţiunea lor să fie sprijinită de parlamentarii PNL şi de cei ai minorităţilor.

„Pentru ceea ce guvernul Boc a făcut şi face în clipa de faţă, Nicolae Ceauşescu a fost împuşcat ca un câine.”


Pentru ceea ce guvernul Boc a făcut şi face în clipa de faţă, Nicolae Ceauşescu a fost împuşcat ca un câine.

Mintea îngustă, dar paranoică a scorniceşteanului a dus la îndatorarea prostească a ţării faţă de finanţa internaţională; plata, în schimb, s-a făcut prin jupuirea până la os a populaţiei României.

De când l-a înfipt Traian Băsescu premier, Emil Boc n-a făcut altceva decât să îmbine năuceala frenetică a unui alt Emil, Bobu, cu o slugărnicie gen Manea Mănescu, cel care îi lingea, la propriu, mâna lui Ceauşescu. Plus o clanţă cum nu-mi amintesc să fi avut vreun demnitar comunist. Toată „strategia” guvernelor Boc s-a rezumat la plata salariilor şi pensiilor cu bani împrumutaţi de peste tot, de la FMI, de la UE, de la bănci. Nu trebuie să fii premier şi să fi făcut o facultate pentru asta, e o operaţiune la îndemâna unui handicapat mintal. Iar acum asistăm la o magistrală schimbare de paradigmă: de unde să mai luăm bani pe care să nu-i mai dăm înapoi, dar să-i facem praf cât mai repede? Păi, de la popor, bă, Emile. Da, să trăiţi, asta e soluţia, de la popor, sunteţi genial, ca întotdeauna, domnule preşedinte, mărim cota unică şi TVA-ul.

Imaginez acest dialog pentru că trebuie să fii handicapatul mintal pe care-l pomeneam mai sus ca să înghiţi acum datul vinei pe FMI că vrea mărirea taxelor şi impozitelor sau să crezi că mătrăşirea câtorva miniştri prea de tot idioţi sau hoţi ar rezolva ceva. Primul responsabil pentru subminarea guvernamentală a economiei naţionale este preşedintele Băsescu. El este cel care a folosit toate tertipurile imaginabile pentru a ţine gaşca lui Boc în Palatul Victoria. El a transformat guvernul României în corpul său personal de lachei, pe care-l cheamă la ordine la Cotroceni când are chef. Manikinul Boc nici tocurile pantofilor nu şi le-a înălţat fără aprobarea lui Băsescu. Dl. preşedinte a vrut conducerea executivă absolută a României şi o are.
Cristian Tudor POPESCU
GANDUL

Ioan Talpeş : „Soarta României nu la Malta s-a decis ci la Kiev” Departamentul de Stat american, dimineata pe 25 dec ’89 a promovat un document cu interesul vizavi de soarta sotilor Ceausescu.


„În Umbra marelui Hidalgo”
Ion Cristoiu: Da. Sunt multe dezvăluiri senzationale în această carte care răstoarnă multe din lucrurile pe care credeam că le stim, dar cel mai important, capitolul 6: „Soarta României s-a decis nu la Malta, ci la Kiev”. Vă rog să explicati această propozitie.
Ioan Talpes: Ati văzut că a fost aproape axiomatică concluzia că la Malta, întâlnirea care a avut loc acolo între Gorbaciov si presedintele american a dus de fapt la fixarea parametrilor în care România trebuia să functioneze, la răsturnarea lui Ceausescu, la toate celelalte, ceea ce nu e adevărat.
Ion Cristoiu: De ce?
Ioan Talpes: Pentru că altii au fost jucătorii care s-au ocupat de România. Statele Unite chiar au avut o retinere vizavi de România. Statele Unite au promovat niste relatii acceptabile, prietenesti, cu România într-o perioadă în care Statele Unite se aflau în confruntare directă cu Pactul de la Varsovia. Iar atunci Ceausescu promovase o relatie specială cu Washington-ul. Si chestiunile acestea lasă niste relatii, niste jocuri de interese, la care nu se renuntă atât de usor. Si în momente cruciale pot să fie relansate. Si eu cred, si vă pot garanta, că si intrarea României în NATO, cu sprijin american, că fără sprijin american nu se putea depăsi o barieră, pe care o voi prezenta într-un volum, ca să se înteleagă despre ce a fost vorba, s-a făcut tot datorită faptului că noi am reusit să resuscităm la Washington traditionala relatie dintre Bucuresti si Washington, si faptul căt Washington-ul poate să se încreadă într-un aliat ca România.

Ion Cristoiu: Stati un pic că e un paradox. Dumneavoastră spuneti că am intrat în NATO datorită relatiilor speciale ale lui Ceausescu cu americanii?
Ioan Talpes: Nu am spus asta, dar se poate spune. Eu mai dau acolo un exemplu.

Chiar în ziua în care Ceausescu a fost omorât, la Departamentul de Stat a fost promovat un document care urma să se citească la Vocea Americii, deci o declaratie, prin care departamentul îsi comunica interesul vizavi de soarta familiei Ceausescu. Or, vă dati seama dacă în dimineata aceea s-ar fi rostit această declaratie din partea Departamentului de Stat, care ar fi fost situatia în România.

–––––
Ion Cristoiu: Dacă se întâmpla asta îl mai împuscau?
Ioan Talpes: Nu stiu. Îmi e greu să mă exprim. Si mai e ceva. Ar fi creat atunci o stare din aceasta de neîntelegere totală. Si nu stiu cum ar fi fost mai bine. Cert este că nu trebuia să fie împuscat. Asta e evident.
Ion Cristoiu: Dumneavoastră spuneti că de fapt întelegerea a fost între Franta si…
Ioan Talpes: Da.
Ion Cristoiu: Povestiti de ce implicati Kiev-ul?
Ioan Talpes: Păi la Kiev s-a întâlnit Gorbaciov cu Mitterrand. Si atunci au discutat, în ’89, foarte clar asupra schimbărilor care urmau să aibă loc în Europa si în special asupra României. De ce? Noi trebuie să întelegem că am fost mereu, de la 1853 – 1856, cu Războiul Crimeei, într-o relationare aproape nemijlocită cu Franta. Franta s-a exprimat în favoarea României atunci, în ’77,în primul război, în al doilea război. Si noi apărem si de această dată ca fiind filofrancezi.
Ion Cristoiu: De aia cultivă domnul Traian Băsescu Franta?
Ioan Talpes: Nu stiu.
Ion Cristoiu: A spus că avem două parteneriate: Franta si America.
Ioan Talpes: Desi în parteneriat mai sunt dispute. Dar real, si noi avem în Franta un capitol de percepere favorabilă a României. În ultimul timp a scăzut si mai ales în perioada lui Mitterrand.
Ceausescu a gresit. Eu încerc să evidentiez abordarea relatiilor cu Mitterrand. Mitterrand venea din miscarea socialistă franceză chiar de la stânga. La un moment dat a fost bănuit ca fiind stângist,comunist. După aceea a trecut într-o variantă de social-democratie s-a ajuns chiar la o concurentă pe imagine în miscarea socialistă pentru că Ceausescu viza si el o pozitie de lider international. El dorea să capaciteze social-democratia, comunismul liberal si au avut niste stări preconflictuale. Oricum, Ceausescu nu era foarte încântat să îl sprijine pe Mitterrand în candidatura acestuia la presedintia Frantei, deoarece vedea în el un personaj care îl depăsea ca amploare a personalitătii. Si atunci povestesc de cazul acela …
Ion Cristoiu: Dar cică l-a primit pe Giscard d’Estaing.
Ioan Talpes: Da, sigur. După ce îl avertizase Mitterrand să nu facă asta. A făcut acest lucru. Mai departe – si eu voi descrie acest lucru – a fost vorba chiar de niste neîntelegeri în ce se cheamă sustinerea în campanie pentru că si atunci se făceau chestii din astea, de sustinere externă. Un candidat la presedintie primeste sprijin si este sustinut, pe imagini, pe tot ce vreti. Or, partea română nu l-a sustinut pe Mitterrand. Si atunci s-a dat o lovitură extraordinară de către ambasadorul maghiar de la Paris, care a preluat totul si a asigurat exprimarea unui sprijin deosebit. Sunt documente care certifică sprijinul dinspre Moscova, prin Budapesta. Împreună l-au sustinut pe Mitterrand.
Ion Cristoiu: Si cum de nu a mirosit Ceausescu că va câstiga Mitterrand, că a pariat pe un cal mort?
Ioan Talpes: Nu. Noi trebuie să întelegem că d’Estaing e un personaj extraordinar. Acum e depăsit de vârstă, dar e singurul nobil francez care se trage din Carol cel Mare. Stiti că la un moment dat a fost prezentat ca posibil presedinte al Europei Unite; face parte dintre pairii Frantei. Noi nu tinem cont de jocurile de interese care sunt de multe ori în afara deciziilor guvernamentale si sunt extrem de puternice. Or, d’Estaing, ati văzut, a fost promovat din nou ca imagine a unui viitor presedinte al Uniunii Europene. Deci era o mare personalitate si se credea că va câstiga. De multe ori crezi ce vrei. Esti prizonierul propriei vointe.
Ion Cristoiu: Da. În carte povestiti un incident după ce v-ati întors de la Strasbourg. Eu de aici vă pun o întrebare. Desi era colaboratorul lui Ilie Ceausescu, de ce îl bloca Elena Ceausescu? Nu era o relatie bună între cei doi?
Ioan Talpes: Nu că nu era relatie, era ură.
Ion Cristoiu: De ce? Păi nu erau neamuri?
Ioan Talpes: Vă luati după asa ceva? Persoana aceea a fost o fiintă fabuloasă, incredibilă.
Ion Cristoiu: Cine, Elena? O înjurati si dumneavoastră!
Ioan Talpes: Nu, domne, nu o înjur. Avea o nevoie de putere, o sete de decizie incredibile.
Vreau să vă spun că eu am avut un sofer al ei după ’90. Un personaj deosebit, de doi metri. Si mi-a spus după ce m-a cunoscut, zice: „Domnule Ioan Talpes, dumneavoastră stiti cum arată un strigoi?” Nu stiu. „Să stiti că eu când visam strigoi o visam pe tovarăsa”.
Ion Cristoiu: Dar de ce? Era asa de rea?
Ioan Talpes: Da. Dacă vedea o vacă undeva zicea: „Uite, ei se ocupă de vaci”. Nici nu stiti de câte ori făceau drumul de la sedinŃele comitetului central si ajungeau la Snagov si pentru că ea nu reusise să îsi impună un punct de vedere în biroul politic, pe drum atât îl bătea la cap că se urca în masină, se întorcea si schimba. Stiti că s-a auzit si în partea aceea a lumii, de acolo, că el în ultimii 3 ani nici nu a avut stilou cu care să semneze la birou. El avea doar creioane si atunci când i se aduceau documentele, făcea un Da sau un Nu, subliniat puternic. Fiecare document care trecea pe la el se ducea la ea. Iar ea avea o gumă. Stergea ce a scris el si nu punea altceva, dar le lăsa în asteptare.
Ion Cristoiu: Si nu mai treceau. Si Ceausescu nu mai adăuga?
Ioan Talpes: Nu. Dar era de ajuns. Nu mai trecea nimic. Stergea Da-ul si atunci ajungeau din nou la cei care au promovat documentul. Nu mai îndrăzneau. Ei vedeau urmele „Da”-ului de pe hârtie. Cine se punea cu ea? Pot să vă spun că Ilie Ceausescu în ’86 a fost scos la pensie…
Ion Cristoiu: Fratele lui?

Ioan Talpes: …printr-un decret pe care i l-a semnat fără să îsi dea seama. Că au fost trecuti între ăia, pusi, si pe urmă el a venit la serviciu timp de 2-3 luni fiind pensionar. Dar a venit, toti se
uitau la el, nimeni nu a îndrăznit să ia o altă măsură, până când s-a anulat documentul.
Ion Cristoiu: Si era pensionat de frate-său?
Ioan Talpes: Nu. De cumnată-sa.
Ion Cristoiu: Si el nu se ducea la frate-său?
Ioan Talpes: Nu, pentru că si între ei erau relatii destul de sensibile. Lui îi era rusine să facă asa ceva, să se ducă să îi spună: „Domne, de ce ai făcut asta?” Erau niste jocuri si grupuri acolo. Iar grupurile acelea s-a văzut că au actionat până în ultima zi. Iar ultimele zile au fost dezastruoase. E bine că a fost asa, deoarece o prelungire a situatiei s-ar fi soldat cu dezastru.
Ion Cristoiu: Cine era înconjurat de băietii ăilalti?
Ioan Talpes: Grupul ei.
Ion Cristoiu: De la ea?
Ioan Talpes: Deci lângă ea au fost personaje foarte clar controlate de altii.
Ion Cristoiu: Ghizela Vass era?
Ioan Talpes: Sigur.
Ion Cristoiu: Era indicată de la KGB?
Ioan Talpes: Nu numai. Ea avea relatie la Budapesta. Si era unul dintre personajele peste care nu se trecea. În ’45, din adjunct de sef de sectie si până în ’89 a fost unul din personajele din umbră peste care nu s-a trecut. Iar în relatia specială cu Elena Ceausescu, ea era eminenta cenusie.
Ion Cristoiu: O ultimă întrebare despre acest cuplu. Cum se explică, printr-o relatie bărbat – femeie, printr-o relatie politică, puterea pe care o avea Elena Ceausescu asupra lui?
Ioan Talpes: E foarte dificil de explicat.
Ion Cristoiu: De ce?
Ioan Talpes: Unii au încercat să o explice pe o altă cale, făcând recurs la psihologie. El nu putea. Îi respingea unele lucruri, dar în altele, si mai ales asalturile ei, si atacurile „face to face”, la
asta nu îi rezista. Eu nu am fost un apropiat, nu i-am văzut decât de la 500 de metri. Ceilalti pot să spună care s-au miscat în anturajul lor. Sunt oameni cu care am vorbit, unii dintre acestia situânduse
pe pozitii adverse. Elena a ajuns să creadă, până în ultimele zile, că ar fi trebuit ca ea să fie candidatul la presedinŃia României.
Ion Cristoiu: Da?
Ioan Talpes: Sigur. Ea a format un grup adversativ si vizavi de Nicu. Pentru că mai exista o grupare care credea că poate să îl propulseze pe Nicu în care vedeau cheia schimbării. În volumul 2 voi spune câte atentionări i s-au adus lui Ceausescu în ultimele luni înainte de decembrie ’89, în care i s-a spus să nu mai candideze. Si în care Elena venea cu grupul ei de sustinători ca ea să candideze.
Ion Cristoiu: Era ca în Shakespeare.
Ioan Talpes: Da. Nebunia a fost finală. Se pare că puterea cu adevărat distruge.
Ion Cristoiu: Da. Spuneti că în calitate de director SIE ati vrut sau a vrut Pacepa să vă întâlnească?
Ioan Talpes: Sigur. Într-o vizită la Washington. Am avut, spre deosebire de altii, relatii foarte bune cu Washington-ul…
Ion Cristoiu: Atât de multe astfel încât domnul Măgureanu vă suspecta… nu domnul, unii vă suspectau, eu vă suspectez că sunteti omul americanilor.
Ioan Talpes: Asa a zis el?
Ion Cristoiu: Nu, eu!
Ioan Talpes: Că după a renuntat la chestia asta. Cum să fiu eu omul americanilor?
Ion Cristoiu: Si ce dacă ati fi?!
Ioan Talpes: Nu e asa. Sunt oameni care nu pot să fie decât ai românilor. Eu fac parte dintre aceia.
Ion Cristoiu: V-am incitat. Spuneti cum este cu Pacepa?
Ioan Talpes: Eram într-o vizită oficială în Statele Unite si am primit un telefon la hotel.
Este adevărat că a trebuit să i se comunice numărul de telefon. Deci este într-o conexie. Si mi-a spus: „Domnule Ioan Talpes, stiti cine sunt, poate e o surpriză”. Zic: „Nu am de unde să stiu cine sunteti”. Zice: „ Sunt Pacepa”. „Îmi pare bine. Despre ce e vorba”? Zice: „As vrea să vă propun o întâlnire”. Si am spus: „Domne, mi se pare că nu prea văd de ce? Dumneavoastră ati fost într-o perioadă în care lucrurile erau total diferite iar eu sunt acum. Dacă insistati, eu sunt deschis”. A insistat: „Bun atunci, eu vă…”. Zic: „Stati să stabilim. Dacă vreti cu adevărat o întâlnire serioasă, eu vă propun să îi invităm si pe americani la întâlnire, pentru că eu aici sunt invitatul lor, iar
dumneavoastră spuneti că sunteti omul lor. În situatia aceasta eu am nevoie de o a treia persoană care să confirme sau să infirme niste lucruri”. Si atunci: „Păi nu se poate asa”. „Cum nu se poate? Eu vă garantez că pot să vorbesc la CIA sau la FBI ca să fie si un reprezentant al lor la această întâlnire. Zice: „Dar de ce tineti la asta?” „Eu v-am citit Orizonturile alea. Dacă e material de intoxicare, dacă e material de distrugere a unei imaginii, sunt de acord. Nu are însă nimic de-a face cu realitatea. Nu vreau să intru cu dumneavoastră într-un meci fără sanse. Dumneavoastră veti minti cum ati mintit acolo, iar eu nu am cum să spun că nu a avut loc chestia asta”.
Ion Cristoiu: Credeti că mai ascultau si altii convorbirea asta?
Ioan Talpes: Sunt convins. Numai noi avem această alergie la ascultat. Eu nu am nici o
alergie. Îmi pare bine.

–––

Ioan Talpes interviu la Antena 3 Ion Cristoiu 
Vezi – „Discussion between Gorbachev and Mitterand about Romania, July 1989,”
Vezi aici stenograma întâlnirilor dintre Mihail Gorbaciov şi Francois Mitterrand [1] 

Iar atunci Ceausescu promovase o relatie speciala cu Washington-ul, si stiti chestiunile astea lasa nu numai amintiri ci lasa niste relatii, lasa conexii, lasa niste jocuri de interes, care niciodata nu se renunta atat de usor la ele, ci in momente cruciale pot sa fie relansate , si eu cred, si pot garanta dumneavoastra ca si intrarea Romaniei in NATO, cu sprijin american, evident ca fara sprijinul american nu se putea sa depaseasca bariera pe care o voi prezenta apoi intr-un volum ca sa se inteleaga despre ce a fost vorba. 

Soarta Romaniei s-a decis la Kiev in 1989″

Ioan Talpes – min. 2.30

Chiar in ziua in care Ceausescu a fost omorat, la Departamentul de Stat American a fost promovat un document care urma sa se citeasca la vocea americii, deci o declaratie prin care departamentul comunica, isi comunica interesul vizavi de soarta familiei Ceausescu. Ori va da-ti seama daca in dimineata aceea s-ar fi rostit aceasta declartie, din partea departamentului de stat care ar fi fost situatia in Romania? Ar fi creat atuncea o stare de neintelegere totala, cert este ca nu trebuia sa fie impuscati asta este evident.”


Iulie 1989

Mitterrand: Aşadar, mâine veţi merge în România. Apreciez răspunsul referitor la România pe care l-aţi dat în cadrul interviurilor acordate Antenei 2 (post de televiziune francez – n.red.) şi postului de radio „Europe – 1”.Totuşi, noi ştim cu toţii că în România există o dictatură adevărată. Singura nelămurire este cu dictatura cui avem de-a face: a lui Ceauşescu sau a soţiei sale?

Gorbaciov: Totuşi, trebuie să facem o evaluare realistă a situaţiei. România era o ţară agrară înapoiată, iar acum este un stat industrializat dezvoltat. Problema este de a completa baza economică şi socială cu un sistem politic adecvat. De exemplu, România a rezolvat complet problema locuinţelor. Este o mare victorie. Dar, pe Ceauşescu îl înspăimântă democraţia. Apropo, Ceauşescu mi-a spus că el a implementat încă de acum 10 ani măsurile pe care le luăm noi, în URSS, în cadrul perestroika.

Cum a scapat Ceausescu de la moarte in accidentul aviatic din padurea Vnukovo. Poze inedite!

Cum era să moară Ceuşescu într-un accident aviatic similar, în Rusia

Coincidenţe stranii leagă catastrofa aviatică în care şi-a pierdut viaţa preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski, de un alt incident aviatic, petrecut tot în Rusia, avându-l ca protagonist pe fostul sef de stat Nicolae Ceauşescu. În noiembrie 1957, o delegaţie românească de nivel înalt care mergea la Moscova pentru a participa la celebrarea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie a fost victima unui accident aviatic controversat, din care Ceauşescu a scăpat nevătămat.

După o escală în Ucraina, la Kiev, avionul care îi transporta, printre alţii, pe Grigore Preoteasa, ministrul de externe de atunci al României, şi pe Ceauşescu, se prăbuşeşte la ora 17.48 a zilei de 4 noiembrie 1957, chiar lângă pista de aterizare a aeroportului moscovit Vnukovo. Din 11 oameni aflaţi la bord, în accident au murit patru persoane, printre care şi Grigore Preoteasa.
Ceauşescu a scăpat doar cu câteva răni, conform certificatului medical, care consemna: „traumatism al părţii externe a hemitoracelui drept şi la gamba stângă. Plăgi zgâriate la faţă, mâini şi picioare. Temperatura: 37,3 grade, stare generală satisfăcătoare”, notează stirea.wordpress.com.

Aşa cum amintea Mihai Novicov, translatorul aflat şi el în avionul care s-a prăbuşit, în cartea „Moartea lui Grigore Preoteasa – catastrofa de pe aeroportul Vnukovo„, norocul lui Ceauşescu s-a dovedit a fi ghinionul lui Preoteasa. De altfel, la înmormântarea lui Preoteasa, Ceauşescu a ţinut să fie printre cei care transportă sicriul fostului tovarăş de partid, flancat de Leonid Brejnev, viitorul secretar general al Partidului Comunist din URSS, potrivit aceleiaşi surse.

Evenimentul a dat naştere multor speculaţii, legate şi de faptul că din delegaţie a lipsit şefului statului, Gheorghiu-Dej. Acesta s-a răzgândit în ultimul moment invocând o gripă. Dej nu mai era privit cu ochi buni de ruşi deoarece insistase pentru retragerea trupelor şi a consilierilor de la Bucureşti. S-a spus atunci că accidentul de la Vnukovo ar fi fost de fapt un atentat la adresa şefului P.M.R, care fusese însă avertizat din timp de serviciile secrete româneşti. Această teorie nu a fost probată nici după jumătate de secol. Cert este că accidentul din 1957 seamănă izbitor cu cel de sâmbătă căruia i-a căzut victimă preşedintele Poloniei.

Raportul comisiei sovietice care a anchetat cazul a fost publicat în 1990 de profesorul Mircea Chiriţoiu de la Arhivele Militare ale Statului Major General. Potrivit acestuia (citat de ziarul gorjean „Vertical”) vinovaţi au găsiţi piloţii sovietici. Trebuie spus faptul că în perioada respectivă conducătorii români zburau cu aeronave şi echipaje puse la dispoziţie de ruşi. Potrivit raportului comisiei, avionul ar fi coborât mai devreme şi s-a agăţat de vârfurile copacilor din pădure, la o înălţime de 10-15 m, apoi s-a prăbuşit şi a luat foc. Ca urmare a acestui accident, la scurt timp, România şi-a creat propria flotilă aeriană pentru transportul conducătorilor.

Articol realizat cu ajutorul lui Cornel Şomâcu de la ziarul Vertical din Gorj

Acum 53 de ani, pe 4 noiembrie 1957, aeronava in care se afla Nicolae Ceauşescu se prăbuşea la Moscova. Aproape incredibil, Nicolae Ceausescu a scăpat doar cu răni uşoare.

Se spune că în viaţă poţi trece peste multe, dar nu poţi bate norocul. Lui Nicolae Ceauşescu, care a condus România vreme de un sfert de secol, destinul i-a făcut cu ochiul din timp, protejându-l de cele rele de parcă ar fi avut o stea în frunte. Exemplul cel mai clar îl reprezintă incidentul din noiembrie 1957 de la Vnukovo, un aeroport situat lângă Moscova. Acolo, nea Nicu a reuşit să scape cu viaţă, deşi s-a prăbuşit cu avionul. Atunci au murit toţi membrii echipajului şi Grigore Preoteasa, ministrul de externe de atunci al României.

Noiembrie 1957. Cel mai aspru comunism po­sibil îşi face de cap într-o Românie docilă, care răspunde, la foc automat, doar la comenzile par­ti­dului. Petru Gro­za e pre­şedinte al Consiliului de Stat, Gheor­ghe Gheor­ghiu-Dej e secretar ge­neral al Par­ti­du­lui Mun­ci­toresc Ro­mân (PMR), prim-ministru e Chi­vu Stoica, iar Nicolae Cea­uşescu, în vârstă de 39 de ani, urcă rapid în ierarhie, ajun­gând nu­mă­rul 2 în PMR. În câteva zile, Uniunea Sovietică aniversează 40 de ani de la Marea Revoluţie Soc­i­a­listă, aşa că o delegaţie stufoasă din partea au­torităţilor de la Bucureşti îşi anunţă prezenţa la Moscova, la sărbătoarea „roşie”. Dată fiind importanţa evenimentului, pe scara avio­nului IL-14 urcă nume mari, în frunte cu minis­trul de externe, Gri­gore Preoteasa, cu Ale­xan­dru Moghioroş şi cu Nicolae Ceauşescu.

În catastrofă au murit patru oameni din 11

După o escală în Ucraina, la Kiev, avionul se prăbuşeşte la ora 17.48 a zilei de 4 noiembrie 1957 chiar lângă pista de aterizare a aeroportului moscovit Vnukovo!  Din 11 oameni aflaţi la bord, în accident aveau să moară trei membri ai echipajului, printre care şi piloţii, şi Grigore Preoteasa. Că­să­torit cu Elena, dar lo­go­dit şi cu norocul, Nicolae Ceauşescu avea să scape doar cu câteva răni, conform certificatului medi­cal, care consemna: „tra­u­matism al părţii externe a hemitoracelui drept şi la gamba stângă. Plăgi zgâriate la faţă, mâini şi picioare.

Temperatura: 37,3 grade, stare generală satisfăcătoare”. Aşa cum amintea Mihai Novicov, translatorul aflat şi el în avionul groazei, în cartea „Moartea lui Grigore Preoteasa – catastrofa de pe aeroportul Vnukovo”, norocul lui Ceauşescu s-a dovedit ghi­­nionul lui Pre­oteasa. De altfel, la în­mor­mântarea lui Preoteasa, Ni­colae a ţinut să fie printre cei care cară sicriul fostului tovarăş de partid, flancat fiind de Leonid Brejnev, viitorul secretar general al Par­tidului Co­munist din URSS. Deşi la funeralii îşi maschează cu mâneca pardesiului lovitura de la mâna dreaptă, Ceau­şescu arată incredibil pentru un om care, cu două zile în ur­mă, su­pravieţuise unei catas­trofe aviatice de asemenea proporţii.

Eroare de pilotaj sau prăbuşire comandată?

Foarte multă vreme după accidentul de la Vnukovo s-a speculat că în realitate nu a fost vorba de o eroare de pilotaj întâmplătoare, ci de o „comandă” venită de la Moscova, care voia să scape de anumite persona­je ale guvernului român.

De altfel, Gheorghe Gheor­ghiu-Dej a renunţat în ultima clipă să se alăture delegaţiei române, pretextând că are treburi importante de rezolvat în Capitală. Zvonurile au fost alimentate şi de faptul că piloţii, lucru normal pentru România acelor ani,erau sovietici.

Vnukovo, aeroportul blestemat al ruşilor

Catastrofa de la Vnukovo nu este singurul accident din istoria aeroportului moscovit, care consemnează 11 asemenea evenimente. Primul a avut loc la 11 iunie 1957, cu 5 luni înainte de drama din care Ceauşescu a scăpat teafăr. La bordul avionului Ilyuşin 14P se aflau 13 oa­meni, din care 5 au supravieţuit. Cel mai grav accident din istoria aeroportului Vnukovo s-a întâmplat la 17 martie 1979, când avionul Tupolev 104B s-a prăbuşit la puţin timp după decolare, din cauza faptului că greutatea transportată depăşea cu mult limitele ad­mi­se. Din cei 106 oameni aflaţi la bord au murit 86.

Mai mult, la 23 de ani după accidentul de la Vnukovo, Ceauşescu a fost din nou la un pas de moarte.

Atentat cu icre de Manciuria

În 1980, la o masă festivă organizată cu ocazia zilei de 1 mai, apropiaţii lui Ceauşescu au consumat icre în care se aflau cioburi de sticlă. Securitatea a intrat în alertă, crezând că este un atentat la viaţa preşedintelui României.

Episodul este relatat de istoricul Teodor Filip în cartea „Secretele USLA„: „Prin 1980, s-a dat de 1 mai o recepţie festivă res­trânsă. În me­niu erau şi icre de Man­ciuria pe rondele mici de pâine. Stefan Andrei (n.r. – ministrul afacerilor ex­terne) şi Gheorghe Oprea (n.r. – prim-vice-prim-ministru) au sim­ţit cioburi de sticlă în gură. To­varăşu’ nu gustase, pentru că ţinea regim. L-au chemat pe generalul Neagoe. «Bă tâm­pi­tule, ce ne-ai dat să mân­­căm?». Neagoe a ordonat să se strângă icrele de pe masă. I s-a raportat şi lui Ceau­şescu. «Cineva a vrut să mă omoare!», a urlat acesta. «Dacă ajunge un ciob de sticlă în sânge, pleacă spre inimă şi nu-l mai scoţi»”.

Magazionerul scăpase borcanul pe jos

Ancheta a început pe loc, toţi gândindu-se să dezlege misterul tentativei de omor. Unul din securiştii implicaţi po­vesteşte în cartea lui Filip. „Neagoe l-a che­mat pe şeful de contrainformaţii. Telefonul de la bucătărie, pe care îl ascultam permanent, ne-a salvat pe toţi. Am derulat casetele şi am pus telefoanele de acasă sub ascultare. Aşa am aflat ce se întâmplase. Omul de la magazie s-a dus să pună 300 de grame de icre pentru protocol. Era în magazie un borcan de 5 kilograme. A băgat lingura de lemn şi a pus icrele pe o hârtie cera­tă. A aplecat borcanul şi l-a scăpat jos. S-a dus şi l-a sunat pe şeful lui. «Veniţi că am scăpat borcanul!» În meniu erau trecute icre de Manciuria şi nu mai aveau de unde lua imediat altele. Au ales nişte icre mai curate, iar cele cu cioburi le-au pus în alt borcan, pe care l-au îngropat. Cu tot cu icre. I-am luat la rând. Am început cu şeful lor. Îl ajutasem şi ne ajuta şi el pe noi în pro­bleme specifice. To­va­răşul îl ştia de mult. Nu puteam să-l dăm afa­ră, chiar dacă voiam noi. La în­ceput, n-a vrut să re­cu­noască, dar l-am luat cu ele­mente concrete. L-am dus să dezgroape borcanul. I s-a raportat tovarăşului tot. L-au pus şef la Intercon­ti­nental!”.

Ion Iliescu: „Unii s-au aflat in situatia mea, sub supraveghere personala si la domiciliu deaceea am aparut numai in 22 Decembrie”. Ion Iliescu: „vizitam unitati de invatamant, de cercetare, intreprinderi industriale, centre de librarii; participam la lansari si prezentari de carti, Deci, nu stateam inchis in birou si nu eram izolat. Uneori „faceam si jocuri” cu „urmaritorii” mei.”

Ion Iliescu se da de gol la intrebarile mele, imi raspunde ca, a putut sa faca jocuri cu urmatorii lui adica cu Securitatea chiar in 1988, si mi-a dat un exemplu cum scapa de securisti, si ca nu era izolat, Intretinea relatii amicale cu multi artisti, le vizita atelierele. Intr-un alt articol Iliescu imi raspunde ca era sub supraveghere personala si la domiciliu pina la ora 11.00 dimineata 22 dec. 1989de aceea a aparut numai in 22 Decembrie. De ce n-a facut jocurile cu urmatorii lui (securistii care-l filau) si pe 17 decembrie 1989 sau pe 21 decembrie 1989? Mai mult Iliescu tot la o intrebare de a mea imi raspunde ca la inceputul anilor ‘80 – a stabilit unele relatii si a avut mai multe intalniri conspirative cu un grup restrans (compus din gen Ion Ionita – fost ministru al Apararii, generalul Militaru si Virgil Magureanu – pe atunci lector la Stefan Gheorghiu…) pentru al rasturna pe Nicolae Ceausescu. Vezi aici ca Gen. Militaru confirma
In iunie ’89, doua personaje importante se intalneau in Parcul Herastrau din Bucuresti: Ion Iliescu si generalul Nicolae Militaru. Intalnirea conspirativa a celor doi a fost confirmata, ulterior, atat de Petre Roman in „Le Monde” din 05.01.1990, cat si de Silviu Brucan intr-un interviu dat in martie 1990. Din declaratia unui fost ofiter de secutitate, din echipa de filaj, reiese ca Militaru dorea sa-l informeze pe Iliescu, cu ocazia plimbarii lor conspirative, despre constituirea unei grupari cu numele de Front (Front Militar). Militaru dorea sa-l instiinteze pe Iliescu de existenta acestui „nou” Front, deoarece, in iarna lui 1988, Comitetul Salvarii Nationale – infiintat inca din 1984 – se transformase in Frontul Salvarii Nationale, iar acum intra in scena o noua miscare. Generalul Nicolae Militaru facea referire la un Front de natura militara, constituit din ofiteri ai serviciilor secrete si armatei, Frontul fiind coagulat in jurul catorva personaje cheie cu functii si relatii importante in cadrul serviciilor speciale. Radacinile acestor relatii, simple in aparenta, erau insa mult mai profunde. Alcatuirea acestui Front Militar tocmai in acele momente nu era insa intamplatoare, ramificatiile acestei povesti fiind de mare adancime. Intrebat intr-un interviu daca Nicolae Militaru a contribuit la rasturnarea lui Ceausescu, generalul Plesita a raspuns:”Vai de capu’ lui! N-as fi vrut sa fiu in locul lui. Domnule… Militaru a fost agentul meu! A murit si pot sa vorbesc. Am argumente! El a fost racolat de GRU in perioada cand a facut cele doua academii la rusi, dar, dupa ce-a venit aici, a pierdut orice legatura.
Prin intermediul generalului Militaru, Ion Iliescu l-a contactat pe fostul Ministru al Apararii, Ionita, care juca un rol principal in constituirea si consolidarea “Frontului Militar”. “Au urmat apoi intalniri cu Iliescu si asa a inceput sa se inchege treaba: erau cele doua grupe, militara si politica. Eu m-am intalnit cu Iliescu, care mi-a facut cunostinta cu inca doi oameni. Unul era civil, professor, Magureanu, iar celalalt militar, capitan de rangul I, Radu Nicolae. Am inceput in aceasta formatie sa ne pregatim in scopul de a organiza o adevarata lovitura de stat, pentru toamna lui 1984, in timp ce sotii Ceausescu erau plecati in Republica Federala Germania. Trebuie sa va spun cu mult regret ca actiunea noastra a esuat. Poate ca nici nu era organizata asa cum se cuvine, dar am mai si ramas cu impresia ca cineva a tradat. Dupa acest esec, ne-am intalnit tot grupul, intr-o casa conspirativa, in care, in cele din urma, am inteles ca am fost si inregistrati si ne-am pus intrebarea daca ne oprim sau mergem mai departe. Am hotarat ca mergem mai departe. Modalitatea de organizare si actiune era impartita intre parerea militarilor si a civililor. Civilii ziceau ca e nevoie de un puci militar, cateva grupe, par! par! (chiar asa se pronunta cineva), ii rasturnam si gata. Noi ne-am abtinut sa confirmam o asemenea posibilitate, ca, dupa aceea, noi, militarii, am hotarat ceva diferit. Mai intai, ca armata nu trebuie sa fie implicata intr-un asemenea act. A doua chestiune, sa facem in asa fel, incat sa nu curga sange„(gen.Militaru.interviu.BBC).


Ovidiu vrea detalii in legatura cu prezenta mea la desfasurarea evenimentelor din decembrie 1989. Am descris toate acestea in nenumarate interventii, dezbateri, scrieri.

Nu cred ca din naivitate “nu intelege” de ce “nu am iesit in strada” inca din 17 decembrie sau chiar din 21 dec.1989. Unii s-au aflat in situatia mea, sub supraveghere personala si la domiciliu (inclusiv poetul Mircea Dinescu); deaceea am aparut numai in 22 Decembrie.

Va dati seama ca nu la “chemarea” lui Cico Dumitrescu am fost la TVR (cu care de altfel nu am fost coleg – el era cadru militar in marina). Si altii afirma acelasi lucru, probabil cu bune intentii.

Sugestia “ca mi-ar fi fost teama” si “am asteptat un moment favorabil” nu are temei. Asa cum semnaleaza si Victor momentele cele mai grele au inceput in seara de 22 Decembrie . Eu nu exagerez cand afirm in ce conditii am elaborat Comunicatul catre Tara al CFSN si l-am prezentat la Televiziunea Romana.

Afirmatia, precum ca “in CFSN s-ar fi adunat “oameni cunoscuti” sunt deasemeni fara temei. Cu exceptia unor nume vehiculate la Europa Libera, cei mai multi erau necunoscuti celor mai multor dintre noi. Din cei 39 membri nici eu nu cunosteam mai mult de cca. 10 – chiar si cu acestia fara sa fi avut legaturi anterioare apropiate.

Si mai hazardata si vadit necinstita este afirmatia ca in Decembrie ’89 ar fi preluat puterea “esalonul 2” al PCR. Acest punct de vedere a fost vehiculat de opozitia politica, nascuta pe parcursul apropierii de campania electorala din 1990, sustinuta si de unele cercuri politice din exterior. Prezenta unor oameni care avusesera candva raspunderi politice sau de stat (ca Alexandru Barladeanu, Corneliu Manescu, Silviu Brucan sau subsemnatul). Dar, toti, eliminati inca din anii ’60-’70 din cercurile conducatoare si marginalizati, nu inseamna deloc “esalonul 2” . Altminteri, in miscarea de masa care a dus la rasturnarea lui Ceausescu, o mare majoritate a participantilor erau membri de partid, ceeace era semnificativ pentru caracterul atotcuprinzator al acestei revolte populare.

9.- Apreciez mesajul transmis de ayatristan privind cei peste 200 de copilasi orfani, ingrijiti si crescuti cu drag de preotul Nicolae Tanase, la Valea Plopului, care au nevoie de ajutor din partea celor ce pot si vor sa-i ajute.


6.- Ovidiu ma intreaba : cum am scapat de Securitate, in conditiile severe de supraveghere in care traiam atunci? Partial a raspuns atat Victor cat si domnul Alex.M.Stoenescu.

Desi supravegheat, eu indeplineam functia de Director al Editurii Tehnice, primeam la Editura numerosi autori (profesori universitari, cercetatori); vizitam unitati de invatamant, de cercetare, intreprinderi industriale, centre de librarii; participam la lansari si prezentari de carti. La birou, ma vizitau sau aveam intalniri in afara cladirii, uneori in parc, o serie de personalitati ( scriitorul Titus Popovici, cu care eram in relatii amicale, Aurel Dragos Munteanu, Radu F. Alexandru, s.a.), participam la dezbateri stiintifice organizate de Academia Romana sau de alte institutii (erau apreciate spre exemplu reuniunile patronate de profesorul Mihai Draganescu, director, multi ani, al ICI-Institutul Central de Informatica). Eram un spectator fidel al teatrelor din Bucuresti si vizitator al expozitiilor de pictura si sculptura. Intretineam relatii amicale cu multi artisti, le vizitam atelierele.

Deci, nu stateam inchis in birou si nu eram izolat.

Uneori „faceam si jocuri” cu „urmaritorii” mei. Intr-o zi, spre exemplu, la invitatia lui Caramitru, am asistat la un spectacol de poezie (Eminescu) organizat de el, cu acompaniamentul pianistului Dan Grigore. In drum spre Ateneu, la un semafor, am reusit sa trec inainte de schimbarea culorii de trecere, lasandu-i pe cei doi urmaritori „pe stop”. Am ajuns deci si am parcat pe o strada din apropiere de Ateneu „fara urmaritori”! Au reaparut, insa, destul de repede. Nu am fost lipsit de prezenta lor nici la spectacol. Am trait multe asemenea episoade. 7.-

Constantin Bucur: „Cico Dumitrescu a fost prins la un simpozion la care au venit si delegatiile din blocul sovietic. In pauza de masa si-au lasat caschetele pe hol, am plantat microreceptori in caschete si asa l-am dovedit pe Cico”


Rep: La Editura Armatei, unde lucra Talpes, ati avut vreo intamplare mai deosebita?
Constantin Bucur: Despre asta nu pot vorbi, dar va pot relata despre Cico Dumitrescu (consilierul lui Ion Iliescu dupa 1990), pentru ca dupa 1987 am fost transferat la Comandamentul Armelor Chimice.

Rep: Cum l-ati prins pe Cico?
Constantin Bucur: Cico Dumitrescu era banuit de UM 0110 ca transmite secrete KGB-ului. Fata de rusi era o repulsie la Securitate, iar Armata avea o multime de ofiteri scoliti la Moscova. Unii veneau direct cu neveste de acolo. La Comandamentul Armelor Chimice se stocau informatii despre aparatura militara de ochire, munitie chimica inventata de noi, iar Cico a fost prins ca a transmis informatii. El trebuia eliminat din Comandament.

Rep: Cum a fost prins?
Constantin Bucur: A fost prins la un simpozion la care au venit si delegatiile din blocul sovietic.
In pauza de masa si-au lasat caschetele pe hol, am plantat microreceptori in caschete si asa l-am dovedit pe Cico. Putea fi chiar condamnat. Dar a fost protejat de Elena Ceausescu. Nu stiu cum de a ajuns in anturajul ei. Probabil prin cadouri, ca era foarte sensibila la astea. Atunci se faceau si aranjamente: decat sa arestezi, mai bine il lasai pe atasatul militar sovietic in Romania si il foloseai chiar fara ca el sa stie. Daca faceai scandal, trebuia expulzat atasatul militar, URSS il expulza pe al nostru si lucrurile se complicau.

Rep: Totusi, de ce nu a fost pedepsit Cico Dumitrescu?
Constantin Bucur: Repet, a intervenit chiar Elena Ceausescu si nu a mai fost arestat. A fost doar scos din Comandamentul Armelor Chimice si mutat de acolo si nu a mai avut acces la informatii strict secrete.
Ofiter de la Contrainformatiile Securitatii Constantin Bucur

Emil Cico Dumitrescu: „Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi”. Ion Iliescu: „nu la “chemarea” lui Cico Dumitrescu am fost la TVR (cu care de altfel nu am fost coleg – el era cadru militar in marina)”. Cine minte ? judecati voi!



Într-un interviu-fluviu, care va fi publicat în trei părţi, amiralul îşi povesteşte participarea la Revoluţia din decembrie 1989. Amiralul Emil Cico Dumitrescu (75 de ani) vorbeşte despre relaţia sa cu URSS, despre cum l-a cunoscut pe Ion Iliescu şi în ce a constat activitatea sa la Televiziune în 1989.

Amiralul Emil Dumitrescu a devenit cunoscut în decembrie 1989. Toată lumea îl cunoaşte drept Cico. E o poreclă veche de câteva decenii. Cico era un maimuţoi dintr-un film foarte bine primit de critică, „Tigrul alb”. La facultate, căci Dumitrescu a fost o viaţă profesor, i se spunea însă „Ibric”.

Emil Dumitrescu s-a numărat printre cei care au luat cuvântul la Televiziune în zilele Revoluţiei, iar ulterior a avut un post călduţ pe lângă Ion Iliescu. A fost, printre altele, secretar de stat şi consilier prezidenţial. Percepţia generală este aceea că el are cheia pentru multe dintre misterele Revoluţiei, doar că un interviu cu Emil Cico Dumitrescu alunecă, inevitabil, în ceaţa care s-a lăsat peste ultima lună de comunism românesc.

Amiralul are o abilitate uluitoare de a adormi vigilenţa interlocutorului şi de a poza într-un bătrânel naiv, care, la cei 75 de ani, meditează asupra misterioaselor mecanisme care au abătut asupra sa un şir interminabil de înscenări şi speculaţii. Cico îl caracterizează scurt pe Cico:Am fost prea credul! Aia e!”.

„Poveşti, răutăţi, prostii”

În anii ’80 a fost arestat pentru că ar fi vândut secrete de stat către KGB. După 1989 s-a spus despre el că, aflându-se în slujba aceloraşi servicii sovietice, a avut un rol decisiv în manipularea populaţiei şi în crearea diversiunilor teroriste de la Revoluţie. De altfel, a fost şi anchetat în dosarul Revoluţiei. În anii tranziţiei a fost acuzat de trafic de influenţă şi subminarea puterii de stat. Cico Dumitrescu crede că toate acestea sunt „poveşti, răutăţi, prostii” şi că, la vârsta lui, nu are timp să-şi ceară scuze pentru ceea ce nu a făcut.

După ce termină cu trecutul, arătându-ne o cicatrice de la un presupus glonţ care l-ar fi „mângâiat” acum douăzeci de ani, aruncă o ancoră înspre viitorul său ca om de litere, pentru că, ei bine, amiralul a căzut în mrejele poeziei. Creaţiile sale literare solicită respect pentru cei care „au făcut Revoluţia”. Cico-poetul e dezolat că sacrificiul lor, în loc să fie respectat, a ajuns să fie pângărit!

„Cu Iliescu am fost coleg la «Ape», nu la Moscova”

Ion Iliescu a ştiut să-i răsplătească pe cei care l-au ajutat în 1989

„Adevărul”: Lumea vă cunoaşte mai mult ca urmare a apariţiei la Televiziune în decembrie 1989 şi prin prisma funcţiilor pe care le-aţi ocupat ulterior. Înainte de Revoluţie cu ce v-aţi ocupat?

Cico Dumitrescu: Am avut diverse funcţii. La „Ape”, la Ministerul Petrolului, la mai multe. Eu sunt de fel din Urziceni. Am făcut Liceul Militar la Galaţi, apoi am terminat Institutul Mecano-Naval. Pe urmă, e adevărat, am făcut chimia la ruşi. Sunt doctor în chimie! Doctor adevărat, nu ca tovarăşa Elena Ceauşescu! Am 42 de invenţii, dintre care 12 internaţionale. Figurez într-un anuar făcut în Anglia. Oamenii au reţinut „Cico Dumitrescu de la Revoluţie”, dar eu am în spate altceva, am în spate o muncă!

Aţi studiat la Moscova?

E un fals! N-am învăţat la Moscova! Eu am studiat la Sankt-Petersburg!

Cât timp aţi stat în URSS?

Cum ziceam, am învăţat 4 ani şi 8 luni la Sankt-Petersburg. Între ’61 şi ’65. L-am avut coleg de promoţie pe Iuri Gagarin (n.r. – celebru cosmonaut sovietic, primul om care a fost trimis în spaţiu). Era un haios. L-am întrebat: „Băi, Iuri, cum ai văzut tu pământul de-acolo?”. Zice: „N-am deschis ochii deloc. M-am învârtit un pic şi am venit jos”. Mi-a dat cadou o cană din aluminiu pe care a scris în ruseşte: „Emile, să bei ceai şi vodcă, dar mai bine vodcă”. Era, în mod clar, un pic zurliu. A sărit odată de la etajul trei, pentru un pariu făcut la băutură. Am avut nişte colegi deosebiţi. Am fost coleg şi cu un gruzin frumos, cu ochi albaştri, era nepotul lui Suslov (n.r. – membru în prezidiul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice).

V-am întrebat de Moscova fiindcă a circulat versiunea conform căreia aţi fi fost coleg acolo cu Ion Iliescu, în vremea studenţiei.

Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi. Sunt poveşti că am studiat împreună la Moscova.

Cum aţi ajuns la Televiziune în decembrie 1989?

În acel moment lucram la Ministerul Petrolului, mă ocupam cu grupa de operaţiuni speciale. Se punea problema creşterii fluxului de ţiţei, iar eu am venit cu o metodă inovativă. Amiralul scoate o foaie A4 şi începe să ne explice. Nu cum a ajuns la Televiziune, ci cum a reuşit să extragă mai mult petrol. Desenează o sondă, vehiculează o teribilă serie de termeni tehnici (înfăşurare trapezoidală, torpilă cu talere) şi înşiră pe hârtie mai multe simboluri din „Tabelul lui Mendeleev”. Rezistăm, cu greu, amplei demonstraţii şi reluăm întrebarea.

Şi totuşi, cum aţi ajuns la Televiziune pe 22 decembrie ’89?

Aşa… Eram la Ministerul Petrolului şi treceau manifestanţii prin faţă. Eu, lucrând prin ţară, pe la sonde, ştiam că lumea e nemulţumită. Să ştiţi că Revoluţia au făcut-o muncitorii, nu intelectualii, că aştia… Cu o seară înainte, pe 21, am trecut şi m-am oprit la baricadă. Cel care are restaurantul de acolo, de vizavi de Inter, e prietenul meu. De la el s-au luat mesele alea şi s-au pus în stradă. Am văzut cum a fost împuşcat un om acolo.

Eraţi la Ministerul Petrolului şi aţi plecat spre Televiziune…

Da. Îl cunoşteam foarte bine pe directorul general al Televiziunii, pe Petre Constantin. M-am dus la el. Zice: „Băi, dacă nici acuma nu iese, nu mai scăpăm de ăsta. Eu am deschis Televiziunea ca toţi să-şi spună părerea. Dacă oamenii văd ce se întâmplă, vor prinde curaj”. Am stat de vorbă cu el la etajul 11, apoi m-am dus la Studioul 4, unde am luat cuvântul fiecare.

„Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm!

Pe 22 decembrie, în jurul orei 14.15, căpitanul de rang I Emil (Cico) Dumitrescu şi-a făcut apariţia la Televiziunea Română. Discursul lui a fost difuzat din Studioul 5 al Televiziunii Române, de unde cu numai zece minute mai devreme vorbea generalul Nicolae Militaru.

Căpitanul Cico Dumitrescu cerea în direct ca Ion Iliescu să se prezinte la Televiziune: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm! „Tovarăşul Iliescu era în zonă, fiind contactat de Sergiu Nicolaescu.

La 15.45 a făcut un apel în direct cerând „factorilor de decizie” să se prezinte la ora 17.00 la sediul Comitetului Central. La Televiziune, Cico a mai făcut un apel şi la comandanţii unităţilor militare din judeţele învecinate Bucureştiului, un apel de a se deplasa pentru a apăra Capitala. Aflat în sediul Comitetului Central, generalul Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major, era consternat: „Cine e marinarul ăsta care dă ordine?”

Ulterior, Cico a fost ridicat în grad până la rangul de amiral. Între 1995 şi 1996 a fost numit în funcţia de secretar de stat, şef al Departamentului de logistică din cadrul Ministerului de Interne. Între anii 2000-2004 a fost consilier de stat în Departamentul Securităţii Naţionale din Administraţia Prezidenţială.

„M-ai sunat, te-am sunat”

V-aţi dus la Televiziune din proprie iniţiativă?

Păi, cine să mă cheme? M-am dus fiindcă am zis: „Acum e momentul să scăpăm de dictatură”.

Se ştie că dumneavoastră eraţi printre cei care selectau ştirile care intrau pe post. Cum procedaţi?

Am făcut în felul următor. Se primeau telefoane întruna. Atunci am luat un registru, l-am numerotat, l-am sigilat. Dădea cineva telefon, îi ceream numele şi numărul de telefon. Notam în registru şi sunam înapoi. Dacă răspundea, dădeam pe post. Făceam o minimă verificare. Şi au spus: de la Sâmbăta, că în catacombe sunt ăia, de la Constanţa, că sunt avioane, că sunt elicoptere, că nu ştiu ce. M-ai sunat, te-am sunat. Altă metodă de verificare nu mai era. Se scria în registru: domnu’ cutare, telefonul cutare – apă infestată. Se nota pe bileţel şi se trimitea jos, la studio.

S-au spus atâtea prostii pe post în acele zile!

S-au spus pe post nu prostii, ci enormităţi, domnii mei, dar n-aveai cum! De tras, s-a tras. Uitaţi gaura! (n.r. – amiralul ne arată o cicatrice undeva lângă urechea dreaptă). A ricoşat din balustradă şi m-a lovit. L-am prins pe unu’ care a tras asupra televiziunii. Era un băiat de la unitatea de Securitate din Mizil. Ne-a spus că el avea ordin să apere. Ce să apere? A fost şi el prada unei manipulări.

Cine a făcut aceste manipulări?

Ştie cineva? Asta trebuie să afle procuratura, nu voi! Dar de tras, s-a tras asupra Televiziunii. Era un tablou pe perete cu cel puţin 50 de cartuşe trase în el.

Din cauza anunţurilor care s-au făcut atunci pe post au murit oameni. Nu era mai bine să nu le daţi?

Cum să nu le dau, dom’le? Dacă se întâmpla şi era aşa?

S-au spus multe prostii, dar n-aveai timp. Cum am apărut eu pe post şi am spus: unităţile cutare şi cutare să apară. A venit pe telefonul operativ, iar Brateş (n.r. – redactor-şef adjunct la „Actualităţi„, care a jucat rol de crainic în zilele Revoluţiei) a zis că dacă spune el, un civil, nu-l crede nimeni. Şi atunci am spus eu. Statul Major spunea că este bruiaj şi că nu poate lua legătura cu unităţile. Eu mă gândeam că dacă nu dau pe post ştirile pe care le primesc, s-ar putea să fie reale, iar apoi îmi ziceau: „N-ai dat, ai fost vândut, ai fost KGB-ist!”.

Dar n-aveaţi certitudinea că sunt reale.

Dacă mă suna omul şi îmi spunea, şi eu când sunam răspundea acelaşi om, înseamnă că era adevărat.

Poate acei oameni care sunau încercau să vă manipuleze. Nu v-aţi gândit la asta?

Cine mai avea timp să se întrebe dacă era manipulat?

Frica de butoane

Dacă tot ce s-a spus pe post a venit prin telefoane, înseamnă că aceia care au dat telefon au manipulat. Dar i-aţi scris în registru pe toţi. Unde e registrul, să vedem cine a manipulat?

Registrul nu mai există, a dispărut.

Unde a dispărut?

De unde să ştiu eu?

Un alt moment care a indus panică este apariţia acelui inginer, Colţ, care a prezentat „maşinăria infernală”, o presupusă bombă. Aţi fost prezent şi l-aţi susţinut.

Cu maşinăria infernală a fost în felul următor. Inginerul Colţ a spus că, dacă acel dispozitiv are butoane, se poate face o programare, se poate folosi la o diversiune. El asta a vrut să spună. I-am mulţumit că ne-a salvat, pentru că un astfel de dispozitiv putea fi folosit la o bombă.

Era, de fapt, un lacăt cu cifru electronic. De unde apăruse acel dispozitiv?

Era de la o uşă din Televiziune. O uşă cu cifru.

Păi, Brateş lucra în Televiziune! Ştia că e de la o uşă.

De unde să ştie, dom’le, ştiţi câte camere sunt în Televiziune? În plus, Brateş fusese pensionat cu ceva timp înainte de Revoluţie.

Nu e adevărat, a plecat din Televiziune în 1990.

În fine, nu mai ştiu exact.

Inginerul Colţ era specialist, ştia că nu e o bombă.

Acuma e uşor, dar atunci nu mai gândeai limpede nici ca specialist. Când am văzut că are toate cifrele, de la zero la nouă, am zis că se poate folosi în orice fel. Ne speriaserăm.
–––––––––-
Când e întrebat de marile mistere ale Revoluţiei, amiralul Cico Dumitrescu răspunde standard: „Păi, eu ştiu?“

Chiar şi spuse cu pipeta, adevărurile lui Emil Cico Dumitrescu aruncă o nouă lumină asupra Revoluţiei. În partea a doua a interviului-fluviu, amiralul se dezice de grupul Militaru-Brucan, admite că voia doar căderea lui Ceauşescu, nu a comunismului, nu înţelege cu ce a greşit justiţiei române, povesteşte cum l-au bătut „golanii” la mineriada din 13-15 iunie 1990 şi cum Ion Iliescu i-a spus ceva demn de un comunist cu faţă umană: „Lasă, dragă, aşa sunt oamenii…”.Peste toate însă, amiralul îşi dezvăluie latura lirică şi face publice poezii despre acel decembrie de acum douăzeci de ani.

Adevărul”: Se ştie că pe 22 decembrie aţi apărut la Televiziune şi l-aţi chemat pe Ion Iliescu. De ce aţi făcut-o?

Cico Dumitrescu: Pentru că aşa ştia toată lumea. Dacă o să cadă Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu este cel care trebuie să-i ia locul. Se spunea şi la Europa Liberă, şi peste tot.

Pe Nicolae Militaru îl cunoşteaţi în momentul Revoluţiei? Ştiaţi că fusese dovedit ca agent sovietic?

Nu-l cunoşteam. Nici pe el, nici pe Brucan, nici pe Roman. Nu ştiam cine sunt. Pe Militaru dacă îl văzusem odată, aşa, de la distanţă. Nu auzisem că ar fi fost dovedit ca spion.

Din toate datele care există reiese că Nicolae Militaru a pus la cale diversiuni de genul celor de la Otopeni şi MApN. Ce părere aveţi despre asta?

Ce s-a întâmplat la MApN nu cunosc. Nu mă hazardez. Sunt chestiuni care mă depăşesc. În televiziune, la etajul 12, erau peste 100 de inşi care nu-şi puteau justifica prezenţa acolo. Sunt multe enigme pe care eu nu mi le explic. Procuratura ar trebui să se ocupe.

„Cinstit, voiam o perestroika!”

Aţi fost în cercul celor care au luat puterea. Aţi avut intenţia de a termina doar cu Ceauşescu sau şi cu comunismul?

Nu. Adevărul e că doream să scăpăm doar de dictatură, nu ne gândeam să scăpăm de comunism. Asta doreau cei care au suferit prin închisori sau alte treburi. Noi ne gândeam la o perestroika, să fie un regim mai permisiv. Cinstit vorbind, voiam o perestroika! Să fie şi la noi ca în RDG, ca în Ungaria, unde oricum se trăia mai bine. Poate a greşit şi domnul Iliescu. Din dorinţa de a fi libertate a zis: „Lasă, dragă, să facă ei!”.

Aţi fost prezent şi în momentul în care Nicu Ceauşescu a fost adus la Televiziune. Ce s-a întâmplat acolo?

Pe 22 seara l-au adus. Unul l-a înjungiat chiar acolo, i-a făcut o rană cumplită. Am discutat cu Iliescu. Am zis: „Dacă îl avem pe ăsta, îl putem folosi ca monedă de schimb în caz de ceva”. Eu şi inginerul Colţ am plecat cu el la spital. Am stat lângă Nicu Ceauşescu când l-a operat, în sală! Avea pe el un slip vernil. Doctorul mi-a arătat: „Ăsta e un ficat cirotic, nu o mai duce mult!” Am stat până l-au dus în salon. Acolo l-au mai legat şi cu cătuşele de pat, parcă fugea ăla, operat. Am stat lângă el, pentru că ne gândeam că se poate întâmpla orice şi îl vom folosi ca monedă de schimb.

Credeţi că aţi făcut bine mergând pe 22 decembrie la Televiziune?

Nu-mi pare rău că am apărut la televizor. În anii ’80, după ce am fost acuzat de spionaj pentru KGB, fusesem închis, păţisem de toate şi n-aveam ce pierde, iar poporul acesta merita libertatea. Îmi pare rău totuşi de cum sunt lucrurile astăzi în ţara noastră.

Dacă aţi mers acolo mânat de acest scop nobil, de ce credeţi că s-au spus atâtea despre dumneavoastră? Spre exemplu, că eraţi agent sovietic şi că aţi făcut jocurile ruşilor alături de Ion Iliescu şi ceilalţi.

Documentul care îl acuză pe Emil Cico Dumitrescu că le-a vândut ruşilor secrete de stat în anii ’80

Prostii, poveşti. Câte nu s-au spus despre mine? Eu, la vârsta mea, nu am timp să-mi cer scuze pentru ceea ce n-am făcut! Pentru minciuni şi pentru fabulaţii. S-a spus că am fost agent KGB, dar n-am avut nicio legătură. Nici n-a încercat nimeni să mă racoleze cât am studiat la ruşi. E o minciună! E un fals! Racolările nu se fac, aşa, oricum. În primul rând că nu aveam ce informaţii să le dau. Nu eram în unitate operativă. Eu răspundeam de oameni care lucrau cu eprubete. De eprubete aveau ruşii nevoie?

Constantin Bucur, ofiţer de contrainformaţii, a declarat că v-a prins înainte de ’90 cum vindeaţi informaţii KGB-ului. E adevărat?

În ’80 am fost arestat vreo cinci luni. Am hârtie că doi ani am fost urmărit de Securitate, am aflat şi eu la Revoluţie. Mă acuzau că am vândut secrete. Ce să le vând, măi băieţi, ruşilor? Ce? Mihai Chiţac mi-a făcut această înscenare, cum că am vândut secrete. Bucur era unul dintre trepăduşii lui Chiţac. M-au ţinut într-un loc izolat şi am scris mai multe hârtii.

Am făcut un raport către Ceauşescu, pe care am scris: „Tovarăşe Comandant Suprem, dacă se dovedeşte că eu am vândut, cer să fiu executat”. Ceauşescu şi-a dat seama că e făcătură. Ceauşeasca, auzind că am făcut multe năzbâtii prin chimie, cu fel de fel, m-a luat director ştiinţific la Institutul de Epurare a Apelor.

„M-au bătut golanii, iar Iliescu a zis «Lasă, dragă…»”

După 1990 aţi ocupat mai multe funcţii publice. Le-aţi văzut ca pe o recompensă pentru felul în care aţi participat la evenimentele din decembrie 1989?

Nu, funcţiile pe care le-am avut după 1990 au fost un rezultat al muncii mele, muncă grea, în cercetare. Între 2000 şi 2004 am fost consilier prezidenţial. Imediat după Revoluţie am fost şeful Direcţiei Generale de Presă şi Sport. Aşa m-au prins şi evenimentele din 13-14 iunie 1990. Am fost bătut de manifestanţi pe Calea Victoriei. Golanii mi-au rupt hainele, mi-au spart ochelarii şi eu fără ochelari nu văd, orbecăi. M-au călcat în picioare. După opt-zece ani a apărut una care a zis că i-am dat cu piciorul în spate şi şi-a pierdut un rinichi. Am vorbit apoi şi cu domnul Iliescu, după ce am luat bătaie, şi el a zis: „Lasă, dragă, aşa sunt oamenii…”

Un amiral recită: „Noi n-am dorit puterea…”

V-a oprit vreodată cineva pe stradă să vă reproşeze că aţi minţit poporul cu televizorul?

Nu, n-am întâlnit oameni care să-mi reproşeze acest lucru. La intrarea la Senat sunt nişte versuri: „Voi ce aţi crezut în noi/ În 21-22/ Să nu-i uitaţi cât veţi trăi/ Pe cei căzuţi şi pe cei vii”. Astea eu ­le-am scris.

Serios?! Nu este foarte cunoscută înclinaţia dumneavoastră către poezie.

Eh, mai scriu din când în când.

Cico Dumitrescu deschide un sertar al biroului său voluminos şi scoate un dosar cu sute de coli A4 prinse între coperţi. Începe să ne recite mai multe poezii, între care reţinem acest „Noi în decembrie”.

Asta este ca un răspuns la acuzaţiile care vi se aduc?

Da, trebuie să fii de fier să rămâi indiferent la atâtea speculaţii şi răutăţi. Aceste poezii le voi lăsa copiilor mei, să le publice ei dacă vor considera că aşa este necesar.

Amiralul mai citeşte câteva poezii, după care umblă în alt sertar şi ne înmânează câte o plachetă pe care sunt gravate câteva versuri. Recunoaştem un fragment din „Arta de a învinge” a lui Kipling. Sub versuri este semnat Amiral (r) prof. Univ. dr. inginer Emil Cico Dumitrescu. „Sunt tot aşa, ca nişte gânduri de-ale mele”, ne lămureşte amiralul.

„Chiţac şi Diamandescu jucau table şi beau whisky”

Pe cine vedeţi vinovat pentru mineriada din iunie 1990? Multe indicii conduc spre Ion Iliescu.

Minerii aduşi în Bucureşti au fost instigaţi. Nu ştiu cine i-a adus. Sunt supoziţii că Iliescu i-a chemat. După aceea a regretat că le-a mulţumit. Nici nu ştiţi voi ce rău i-a părut, cât a regretat, dar ce era să facă? Cum să-i convingi să plece? Printre mineri am văzut unii cu nişte salopete cam curate. Nu prea erau de mineri. S-au dus şi acasă la Dumitru Mazilu. Au fost foarte multe lucruri suspecte.

Ulterior aţi fost cercetat pentru subminarea puterii de stat, din cauza modului în care v-aţi implicat în evenimentele din iunie ’90. Ce aţi făcut mai exact?

Păi, eu ştiu? N-am făcut nimic. Nu v-am spus că am luat bătaie? Au dat în mine ca într-un sac. M-am dus atunci repede, la sediul poliţiei, pe Ştefan cel Mare. Chiţac (n.r. – Mihai Chiţac era ministru de Interne în iunie 1990) juca table cu Diamandescu (n.r. – Corneliu Diamandescu era şeful Inspectoratului General de Poliţie în iunie 1990). Beau whisky şi jucau table, asta făceau!

Aţi avut multe probleme cu justiţia după 1990!

Eram consilier la Securitate Naţională şi a venit unu’ la mine în audienţă, pentru nişte potlogării care se întâmplă. A afirmat că a dat două milioane-jumate de dolari la Guvern. Şi ăsta s-a dus la procurorul Doană, care a spus că i-am spus eu lu’ ăsta să-mi dea 200.000 de dolari, ca să-i recuperez banii. Mihai Florin, om de afaceri, e ăsta care s-a plâns la mine. Acum a dispărut. Eu nu i-am cerut niciun ban.

Ce motiv ar fi avut cineva să inventeze astfel de lucruri?

Păi, eu ştiu? Procurorul Doană m-a întrebat pe mine odată cine s-a opus de la Cotroceni să fie el procuror general. I-am zis că nimeni. Şi atunci m-a avertizat că are o declaraţie de la unu’ care susţine că mi-a dat două Rolexuri de aur, unul pentru mine şi unul pentru Iliescu. Eu nici nu port Rolex. Ăsta e ceas de geambaşi.

Aţi fost audiat şi în „Dosarul Revoluţiei”!

Da. M-au chemat că de ce am apărut pe post să chem trupele la Bucureşti. Dacă aşa a primit Brateş prin telefonul operativ? Brateş a primit-o şi am citit-o eu pe post, că el a zis că nu are credibilitate să facă un anunţ militar.

În acest moment mai ocupaţi vreo funcţie publică?

Nu, sunt pensionar şi atât. Mai sunt în consiliul de administraţie la Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, dar e aşa, voluntariat. Nu iau niciun ban de acolo.

Noi în decembrie

de Cico Dumitrescu

Noi nu am fost golani
şi nici eroi
Nu ne-am bătut pe străzi pentru ciolane
Şi nici cu regi la masă
n-am stat noi
Visând s-avem sub perne milioane
N-am fost nici dizidenţi, nici cerşetori
Ca noi au fost
în ţară sute, mii
Şi s-au luptat în prag
de Sărbători
Să vină Moş Crăciun pentru copii
S-avem în casă cald, s-avem lumină
Să ne privim
în faţă zâmbitori
Şi liberi în gândire,
şi-o viaţă mai senină
Şi unul despre altul
să nu fim temători
Noi n-am dorit puterea
şi nici biciul
Cum alţii azi pretind
c-am fi dorit
Dar e păcat atunci
când sacrificiul
Nu este respectat,
ci pângărit.

Directorul SRI, George Maior: „Dacă Securitatea de atunci n-ar fi fost infestată ideologic, poate ar fi luat alte decizii cu privire la Ceauşescu”

Directorul SRI, George Maior, a declarat, la emisiunea Naşu’ , că românii trebuie să facă distincţia între instituţia Securităţii şi Serviciul Român de Informare de astăzi, şi a specificat că strategia lui Ceauşescu de a pune o presiune ideologică pe Securitate, l-a făcut pe dictator să piardă contacul cu lumea reală.

„Una este instituţia Securităţii, alta este componenta profesională care a mai existat în anumite departamente, care a servit într-adevăr apărării suveranitatea acelui stat în acel moment istoric. Sunt distincţii pe care trebuie să le facem. Chiar dacă media de vârstă a serviciului este de 36 de ani, de când am preluat mandatul am spus ca acei profesionişti care nu au incălcat elementele fundamentale ale drepturilor omului, au putut să-şi continue activitatea în sistem. Distincţia la nivelul de instituţii trebuie făcută între Securitate şi Serviciul de Informaţie”, a declarat şeful SRI, George Maior.

Vorbind despre Ceauşescu, Maior a susţinut că dictatorul a greşit atunci când a pus o presiune atât de mare pe Securitate, pe care a deformat-o şi a transformat-o, astfel încât el a pierdut contacul cu lumea reală şi cu informaţia reală.

Ceauşescu a fost mai eficient în relaţiile internaţionale când a lăsat o anumită libertate şi serviciilor, atât cât se putea. Când el a începuit să pună o presiune mai mare, ideologică, pe Securitate, s-a deformat , a pierdut contacul cu lumea reală, cu informaţia reală, cu realitatea. A rămas efectiv fără nicio perspectivă reală asupra lucrurilor care se întâmplau în Europa în acea perioadă. Dacă Securitatea de atunci n-ar fi fost infestată ideologic, poate ar fi luat alte decizii cu privire la Ceauşescu”, a spus Maior la emisiunea Naşu’.

Despre SRI, Maior a declarat că este o „instituţie puternică, funcţională, aşezată puternic în construcţia statului, capabilă să înţeleagă problemele lumii actuale”, şi care lucrează „în slujba interesului naţional”. Maior a adăugat că: „Un succes (al SRI-n.r) nu poate fi făcut public din raţiuni profesionale, un insucces va fi imediat cunoscut.”

Iliescu a predat la o şcoală a Securităţii – Iliescu – acuzat de implicare în racolările Securităţii. vezi video


Cătălin Voicu, a ajuns general şi decorat de două ori de Ion Iliescu. La Cotroceni, au stat până în 1997, timp în care şi-au construit o imensă reţea de relaţii, influenţă şi putere în toate instituţiile statului – de la poliţie, justiţie, guvern până la serviciile de informaţii. decorat cu „Virtutea Militară“ în grad de Cavaler

Iliescu si-a schimbat registrul declaratiilor referitoare la Revolutia din Decembrie 89. Acum nu mai sustine ca a facut-o poporul, ca e o emanatie si alte baliverne. Iata ce spunea la o intilnire cu conducerea Serviciului de Informatii Externe (SIE): „Noi am facut-o (revolutia romana – n.m.) cu oamenii nostri si trebuie sa judecam prin ceea ce reprezinta fiecare, ce-au facut, ce fac, ce reprezinta ei ca valoare umana”.
Mihai Ciorcan
Luni, 09 Octombrie 2006

Documente din Arhivele Nationale dezvaluie faptul ca in perioada in care a fost prim-secretar al Comitetului judetean PCR Iasi Ion Iliescu a avizat toate actiunile Securitatii, inclusiv cele de politie politica. Putem dovedi, in premiera si in exclusivitate, ca Ion Iliescu nu a fost strain de actiunile indreptate de Securitate impotriva opozantilor regimului comunist. Mai mult, el a incurajat si ordonat practicile opresive.
In 1975 Iliescu a aprobat nota „strict secret” 0049 prin care Securitatea se angaja sa supravegheze informativ elementele dusmanoase si strainii veniti in concediu. Pana la finalul anului Securitatea ii promitea
lui Ion Iliescu ca „vor fi luate masuri de acoperire a tuturor locurilor si mediilor pretabile savarsirii de infractiuni cu retea capabila sa descopere din timp elementele antisociale”.
Elementele antisociale sau dusmanoase erau, desigur, cei care nu agreau regimul comunist. „La fiecare inceput sau sfarsit de sezon estival se va analiza modul in care s-a organizat si efectuat supravegherea informativa generala in randul cetatenilor straini veniti pe raza judetului”, ii propunea Securitatea prim-secretarului Iliescu. Sugestiile Securitatii au fost aprobate in sedinta Comitetului judetean PCR Iasi din data de 26 mai 1975.

Iliescu a avizat favorabil pe 26 mai 1975 nota S/43/5.05.1975 a Inspectoratului Judetean Iasi al Ministerului de Interne care stabilea „Planul privind actiunile de propaganda in randul populatiei”. Potrivit acestuia, in colaborare cu „organele de justitie si procuratura”, ofiterii de Securitate urmau sa organizeze prin comune sau cartiere adevarate tribunale ale poporului din care sa se traga invataminte. A se citi: manipularea populatiei de catre secu’! 

Iliescu darama cariere universitare si stabilea listele cu cei anchetati de organele statului. Tovarasul prim-secretar aproba sau nu plecarile in strainatate. Iliescu ii avea in grija si pe studentii straini

Istoricul Marius Oprea susţine că Ion Iliescu a ţinut cursuri de perfecţionare la o şcoală a Securităţii. Oprea îţi argumentează afirmaţiile printr-o stenogramă pe care a găsit-o directorul Institutului pentru Studierea Crimelor Comunismului.

Istoricul a ţinut să mai amintească şi faptul că în perioada în care a fost prim secretar de stat în judeţul Iaşi, Ion Iliescu dădea aprobări pentru racolarea de către Securitate a informatorilor.
Realitatea

Adevărul: Trăgând linie, ce putem spune după 20 de ani de libertate?

Marius Oprea: Comunismul nu a dispărut, s-a privatizat. Faptul că în mediul de afaceri persistă foşti activişti şi foşti securişti este într-o anumită logică a lucrurilor. Şi partenerii occidentali arată o mare toleranţă faţă de această situaţie. Multe reprezentanţe străine din România sunt conduse de către foşti ofiţeri de Securitate. Tot comerţul exterior al României socialiste era controlat de Securitate.

Occidentalii au făcut afaceri, după Revoluţie, cu foştii securişti…

Normal. Ei făceau toate contractele. E o firmă care, pe vremea comunismului, se ocupa cu construcţiile industriale în străinătate. Prin 1993, această firmă s-a privatizat prin celebra metodă MEBO, de inspiraţie postsovietică. Toate privatizările din Federaţia Rusă s-au făcut prin MEBO şi aşa s-a format oligarhia. La noi, la fel. Firma de care vă vorbesc a fost firma cu numărul 1.000 privatizată prin această metodă. Era controlată de vreo 160 de ofiţeri de Securitate acoperiţi.

Firma a fost implicată într-una dintre cele mai dezastruoase operaţiuni pentru statul român – participarea în investiţia de la Krivoi Rog, megacombinatul ce nu va funcţiona niciodată. Banii, participarea românească s-au dus în vilele potentaţilor locali. Pe o astfel de „buclă” a înflorit o adevărată mafie a alcoolului, controlată, nu întâmplător, prin mafia arabă de către foştii securişti.

De altfel, în arhivele Securităţii există listele cu arabii informatori. Toţi arabii informatori ai Securităţii care au rămas în România după 1989 au dezvoltat afaceri sub controlul operativ al foştilor lor ofiţeri de legătură. Aici este o mafie extrem de bine controlată. Zaher Iskandarani, „prinţul Banatului”, este reprezentativ pentru ce v-am spus.
A dispărut Securitatea, dar nu au dispărut securiştii. A dispărut Miliţia, dar s-a transformat în Poliţie. O mare parte din securişti au rămas să influenţeze lucrurile. Iar când vorbesc de continuitate nu mă refer la cea instituţională, ci la continuitatea mentalităţii instituţionale. Pentru că fiii foştilor securişti sunt în servicii, fiii foştilor procurori sunt în Parchete.
Dacă ne uităm în Parlamentul României, în momentul de faţă, vom vedea acolo nu neapărat foşti membri marcanţi ai elitei comuniste, dar o largă majoritate de foşti membri ai Partidului Comunist. De pildă, am avut supriza în vremea Guvernului Năstase, luând de pe internet C.V.-urile celor din echipa guvernamentală, să constatăm că mai mult de jumătate din membri guvernului îşi începeau C.V.-ul din 1990.
Adevarul

Ion Iliescu este acuzat de implicare în racolarea colaboratorilor fostei Securităţi. Acuzaţia vine din partea istoricului Marius Oprea, consilier pentru probleme de securitate al prim-ministrului Călin Popescu-Tăriceanu.

Istoricul Marius Oprea a declarat pentru Europa FM că, înainte de 1989, pe când era prim-secretar al PCR, Ion Iliescu dădea aprobări pentru ca fosta Securitate să îşi poată racola informatori din rândul membrilor de partid. Marius Oprea spune că, în acea perioadă, membrii PCR puteau fi racolaţi de Securitate doar cu avizul primului secretar, care avea inclusiv autoritatea să aprobe instalarea de microfoane în astfel de situaţii. În perioada 1971-1979, Ion Iliescu a fost prim-secretar PCR în judeţele Timiş şi Iaşi.
Realitatea

Fostul pacient fără voie al spitalelor psihiatrice comuniste, disidentul Marin Truşcă, prezentat ieri ca un prim caz dovedit de psihiatrie politică, crede că Ion Iliescu ar trebui luat la întrebări în legătură cu activitatea Securităţii Iaşi pe care a avut-o, la mijlocul anilor 70, în subordine. şi, totodată, Ion Iliescu ar trebui să dea socoteală şi pentru mai multe cazuri de internări politice la Socola, din aceeaşi perioadă pe cand el, ca prim-secretar la Iaşi, era un fel de „tătuc” al judeţului. Tătuc căruia Securitatea i se subordona direct. şi îi dădea raportul.

„Lista lui Truşcă”, omul care a fost victimă a Securităţii şi a psihiatriei politice timp de peste 17 ani, este destul de lungă: 120 de ofiţeri de securitate, 75 de informatori, zeci de psihiatri, medici legişti, procurori şi politruci. La loc de cinste însă pe lista lui stau mai mulţi oameni de top ai epocii comuniste.

Primul pe listă este Nicolae Ceauşescu, cu care, de altfel, Truşcă s-a tot războit, timp de 17 ani. Urmează Cornel Pacoste şi Ion Traian ştefănescu, primii care l-au anchetat pe cand era student. şi o serie de activişti de partid mai cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi precum Gheorghe Petrescu, Petre Preoteasa, Aurel ţolescu, Ion Cetăţeanu, Bistriceanu, Elisabeta Trăistaru, Gh.I. Ioniţă, Petre Enache. Apoi, secretarii de partid. Secretarul de la Vaslui Gheorghe Tănase şi, ultimul pe listă, pe „lista lui Truşcă”, evident, Ion Iliescu, fost prim-secretar al judeţului Iaşi, în perioada ’74 – ’79, pe vremea cand „pacientul Truşcă” era hăituit de Securitate şi internat la Socola.

„Iliescu era prim-secretar la Iaşi, cand eu eram filat

„Nu se poate spune neapărat că Ion Iliescu, pentru faptul că era prim-secretar la Iaşi, a dirijat Securitatea contra lui Truşcă. Poate el nu a ştiut neapărat de mine. Dar, în mod sigur, Ion Iliescu este responsabil, în primul rand, pentru că avea Securitatea în subordine şi acest lucru, adică urmărirea mea şi a altora ca mine, se petrecea sub ochii lui. În al doilea rand, este responsabil pentru că, pe teritoriul judeţului Iaşi, condus de el, ca prim-secretar, funcţiona acel spital de psihiatrie, Socola, unde s-au făcut mai multe internări politice, în acea perioadă în care am fost internat şi eu. Am făcut mai multe verificări şi am constatat că Ion Iliescu era prim-secretar la Iaşi exact în perioada cand eu am fost filat de Securitate, aşa cum am găsit la dosarul de la CNSAS acele note de filaj ale Securităţii Iaşi din perioada octombrie ’74 – aprilie ’75. Totuşi, n-aş vrea să se înţeleagă faptul că eu aş avea ceva cu Ion Iliescu, dar pun şi eu întrebarea: Ce căuta Securitatea Iaşiului din vremea lui Iliescu pe urmele mele? Numele lui Ion Iliescu nu apare în dosarul meu, dar, în schimb, sunt note ale Securităţii Iaşiului în dosarul meu de pe vremea cand Ion Iliescu era acolo prim-secretar. Or, ar trebui ca presa să pună o întrebare: Iliescu n-a avut nicio responsabilitate faţă de internările politice abuzive de la Socola?.

Pentru că acolo nu am fost numai eu internat, am fost mai mulţi!”, spune fosta victimă a sistemului comunist, Marin Truşcă. După ‘90, Truşcă a încercat să-şi caute dreptatea şi să ceară să fie traşi la răspundere, în instanţă, cei din cauza cărora a avut de suferit. În instanţele din Romania a pierdut toate procesele. Cazul a ajuns la CEDO după ce a fost respins în justiţia romanească.

Oprea: Iliescu nu a făcut poliţie politică doar dacă Securitatea Iaşi nu a făcut rău nimănui”
„Prin natura funcţiei sale, Iliescu coordona, practic, activitatea Securităţii din judeţul Iaşi. S-ar putea considera că Ion Iliescu nu a făcut poliţie politică doar dacă, în perioada cand acesta a fost prim-secretar, Securitatea Iaşi nu a făcut rău nimănui, ceea ce, iată că nu este cazul. Este evident că un asemenea caz, precum cel al lui Truşcă, i-a fost adus la cunoştinţă, pentru că el răspundea, practic, de întreaga funcţionare a regimului comunist pe judeţul Iaşi, iar domnul Truşcă era unul care se manifestase împotriva regimului”, ne-a declarat Marius Oprea, şeful Institutului de Investigare a Crimelor Comuniste în Romania. El a dezvăluit, în exclusivitate pentru Adevărul, faptul că „există deja un protocol cu Ministerul Sănătăţii în bază căruia Institutul va intra în arhivele azilurilor psihiatrice, tocmai pentru a identifica cazurile de internări făcute din dispoziţia Securităţii”.
Acasa.ro
Ion Iliescu nu si-a putut, ieri, controla nervii dupa ce a citit declaratia data de istoricul Marius Oprea, potrivit careia Iliescu ar fi avizat, din calitatea de prim-secretar de Iasi, racolarea de informatori ai Securitatii. Ion Iliescu nu si-a putut, ieri, controla nervii dupa ce a citit declaratia data, vineri seara, de istoricul Marius Oprea, potrivit careia Iliescu ar fi avizat, din calitatea de prim-secretar de Iasi, racolarea de informatori ai Securitatii. „De 16 ani, m-am saturat sa raspund la tot felul de cretinisme de acest fel. Acest individ, un tanar zelos si nesabuit, este iresponsabil, nu-si masoara cuvintele si dovedeste incapacitate de a judeca. Marius Oprea este un tanar necopt care (…) dovedeste ca are aceeasi mentalitate de turnator ca cea a prietenului sau Sorin Rosca Stanescu, cu care se tine de tot felul de provocari ordinare. Cum isi permite el o asemenea obraznicie?!” Iliescu l-a amenintat pe Oprea ca-l va da in judecata, daca nu-si va proba afirmatiile facute, si a adaugat ca istoricul are circumstante agravante, deoarece este consilier al premierului Tariceanu, o pozitie in care trebuie sa te porti „responsabil”.

Pe un ton iritat, Iliescu a amintit ca el a fost o victima a lui Ceausescu, fiind „trimis la reeducare in sistem chinez”, dupa celebra vizita din Coreea, cand a intrat in conflict cu fostul dictator comunist. „Reeducarea” a insemnat detasarea in structurile locale de partid din Timisoara (1971-1974) si Iasi (1974-1979). „N-am facut niciodata asa ceva. Nici nu s-a pus problema, nici nu mi s-a cerut sa avizez sa fie racolati informatori. In anii `70 nu se punea problema asa si, cu atat mai mult, nu puteam sa fac eu asa ceva, care fusesem dezavuat de Ceausescu”, a subliniat fostul presedinte al Romaniei, care a insistat asupra faptului ca el „a aparat intotdeauna oamenii”.
Gandul

Grigore Cartianu: „În decembrie 1989, Revoluţia anticomunistă a fost urmată de contrarevoluţia comunistă. Asta a fost revoluţia lor, a celor care au intrat în scenă după fuga lui Ceauşescu: contrarevoluţie. Ea nu a contribuit la schimbarea regimului ceauşist (căci treaba asta fusese rezolvată de alţii), ci a vizat instalarea şi menţinerea la putere a regimului Iliescu.”



După zeci de emisiuni făcute împreună cu Radu Moraru pe tema Revoluţiei şi a teroriştilor, am ajuns amândoi la aceeaşi concluzie, ceea ce nu ni se întâmplă prea des.

Acum însă logica ne împinge la un raţionament comun. Şi anume: Ion Iliescu, Silviu Brucan şi Nicolae Militaru au creat fenomenul terorist, după un scenariu scris la Moscova, pentru a reuşi două lovituri esenţiale – să se instaleze la putere şi să se menţină la putere (în condiţiile în care toate regimurile gorbacioviste din estul Europei erau spulberate după câteva săptămâni sau luni). E posibil să fi ştiut de acest scenariu şi alte personaje decembriste (Sergiu Nicolaescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu), dar nu putem fi siguri de asta. Certitudini – rezultate din comportament, decizii şi efect – există doar în privinţa tripletei Iliescu-Brucan-Militaru

Istoricul Alex Mihai Stoenescu a venit luni seară cu un document excepţional. Pentru asta s-a urcat la volan şi a gonit patru ore în noapte, dar a meritat. Documentul este un Comunicat al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, semnat de Ion Iliescu pe 27 decembrie 1989. Comunicatul CFSN anunţa înfiinţarea „tribunalelor militare extraordinare”, care „vor judeca toate cazurile de terorism”. La punctul 2 al Comunicatului – care era gândit ca un decret, deşi nu era un decret – se hotăra că „judecarea va urma o procedură de urgenţă, iar executarea sentinţelor se va face imediat”.

Aceste formulări tipice revoluţiilor comuniste (Lenin-Troţki, Castro-Guevara etc.) aveau un scop clar: acela de a băga spaima în cetăţenii care, odată ce au dat de gustul libertăţii, îndrăzneau să pună la îndoială puterea „revoluţionară” abia constituită. Să nu uităm: de 20 de ani, Ion Iliescu susţine întruna că execuţia soţilor Ceauşescu a pus capăt fenomenului terorist. Aşadar, acest „inamic invizibil”, invocat pentru a-i lichida pe dictatori, nu mai exista din 25 decembrie. Dar el trebuia invocat ori de câte ori noua putere avea de făcut reglări de conturi. Şi s-a întâmplat de cel puţin două ori: la emiterea Comunicatului CFSN din 27 decembrie (pentru a descuraja orice răzmeriţă militară sau civilă) şi la arestarea şefului Securităţii, generalul Iulian Vlad, pe 31 decembrie (pentru a da Securitatea pe mâna unui agent sovietic).

În decembrie 1989, Revoluţia anticomunistă a fost urmată de contrarevoluţia comunistă. Asta a fost revoluţia lor, a celor care au intrat în scenă după fuga lui Ceauşescu: contrarevoluţie. Ea nu a contribuit la schimbarea regimului ceauşist (căci treaba asta fusese rezolvată de alţii), ci a vizat instalarea şi menţinerea la putere a regimului Iliescu.

Tragedia e că în acest joc de putere cinic şi iresponsabil au murit 957 de oameni şi au fost răniţi 2.587. Şi a mai fost ceva la fel de tragic: infiltrarea sălbatică a României, de către spionajul sovietic, în primele săptămâni de după Revoluţie. Iliescu, Brucan şi Militaru ştiu de ce. Pardon, doar Iliescu ştie. Brucan şi Militaru ştiau.

VIDEO 1

VIDEO 2

VIDEO 3

Conferinta de presa IICCMER, miercuri ora 12.00, Str. Polona nr. 1 (etaj VI, fostul sediu INMER)

17/03/2010

Astazi, la fostul sediu al Institului National pentru Memoria Exilului Romanesc (Str Polona nr. 1, Bucuresti), presedintele Consiliului Stiintific IICCMER – prof. Vladimir Tismaneanu -, impreuna cu presedintele executiv, dl Ioan Stanomir, si directorul stiintific, dl Mihail Neamtu, vor sustine o conferinta de presa in care vor fi discutate aspecte referitoare la cercetarea comunismului romanesc dupa 20 ani de la Revolutie. Conducerea Institutului va raspunde intrebarilor ziaristilor in legatura cu toate aspectele legate de noile directii de cercetare, precum si cele referitoare la urgentele unei pedagogii a memorie

Cornel Dinu: ” Discuţiile purtate cu consilierul sovietic au avut loc în biroul de la etajul 11 al Televiziunii Române, în noaptea zilei de 22 spre 23 decembrie 1989, undeva în jurul orelor 3-4. El a spus că în încăpere se aflau mai multe persoane, dintre care i-a enumerat pe Petre Roman, Ion Iliescu, Silviu Brucan, Mihai Bujor, Petre Constantin (directorul Televiziunii la acel moment) şi Nina Iliescu „Iliescu a cerut intervenţia ruşilor”. Şi-un tanc pentru Nina” Vezi video




Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
în decembrie 1989, Cornel Dinu a fost într-o prima fază un fel de gardă de corp a lui Ion Iliescu şi ulterior, pentru o scurtă perioadă, a deţinut unele funcţii în stat – n.a.),

Aceasta a fost prima declaraţie-şoc a lui Cornel Dinu. “Eu am stat în aceeaşi încăpere cu Ion Iliescu în noaptea de 22 spre 23 decembrie, la Televiziunea Română, de la 9 seara până dimineaţa la 7.20”, a menţionat Dinu, el explicând astfel de unde ştie aceste lucruri. El a mai arătat că interlocutorul lui Petre Roman ar fi spus că nu poate fi vorba decât de sprijin cu logistică antiteroristă.
Cornel Dinu a mai declarat că în decembrie 1989 a fost vorba de “o lovitură de stat cu public”, în care au fost implicate armata, Securitatea şi mai multe servicii secrete străine (“Pe 22 dimineaţa, la ora 8.30, generalul Iulian Vlad a dat ordin securiştilor care asigurau inelul de pază al Comitetului Central să ridice dispozitivul. Dacă nu se întâmpla asta, nimeni nu intra în veci în Comitetul Central. Ăsta nu este un semn că a fost ceva organizat, o lovitură de stat” – Cornel Dinu). Fostul dinamovist a mai menţionat că omul-cheie al loviturii de stat a fost generalul Atanasie Stănculescu.

Puloverul, semn de recunoaştere pentru pucişti

Cornel Dinu a lăsat să înţeleagă că Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan ş.a. nu purtau întâmplător pulovere în acele zile fierbinţi. El nu a dat explicaţii clare, dar a reieşit din afirmaţiile lui că puloverele constituiau un fel de semn de recunoaştere (probabil de către oganizatorii din punct de vedere tehnic ai loviturii de stat – n.a.) a persoanelor care trebuiau să preia puterea politică în stat. Dinu a mai afirmat că Silviu Brucan era agent al mai multor servicii secrete străine, că Mircea Dinescu era agent GRU, iar Dumitru Mazilu, al serviciilor secrete sovietice.

Tot în cadrul emisiunii de marţi noapte, istoricul Alex Stoenescu – el a confirmat în mare parte informaţiile lui Dinu – a afirmat dezinformările şi diversiunile care au apărut pe postul naţional de televiziune şi care ar fi contribuit la escaladarea focului în seara zilei de 22 decembrie i-ar fi avut drept autori pe contraamiralul Cico Dumitrescu şi un general pe nume Tudor.

22.000 de spioni ruşi sunt acum în România

Cornel Dinu a mai afirmat că, în urma înţelegerilor dintre marile puteri, s-a decis ca după 1989 România să rămână în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. “În decembrie 1989 în România erau 1.100 de spioni ruşi. În 2002 erau 10.000, iar acum sunt 22.000”, a reprezentat o altă declaraţie şocantă a lui Dinu. El a explicat că spionii la care se referă sunt de fapt ruşii care deţin sau controlează direct şi indirect firme şi companii în România. “Practic, acum s-a pus în aplicare planul lui Petru cel Mare de lărgire la maxim a sferelor de influenţă, iar capitalul rusesc este prezent peste tot”, a conchis Dinu.

Cornel Dinu a intervenit telefonic la emisiunea „Naşul”, de la B1 TV, în cadrul dezbaterii pe tema evenimentelor din decembrie 1989, dezvăluind elemente noi despre cursul acţiunilor din seara zilei de 22 spre 23 decembrie.

Discuţiile din cadrul emisiunii au abordat subiectul unei posibile solicitări ale unei intervenţii a armatei sovietice în România, de către noii vectori de putere instalaţi la conducerea ţării imediat după plecarea lui Ceauşescu din clădirea CC-ului.

Calificând evenimentele din decembrie ’89 drept o „lovitură de stat cu public”, Dinu a relatat momentele pe care le-a trăit în noul centru de putere ce îşi desfăşura activitatea în clădirea televiziunii.

Referitor la posibilitatea intervenţiei armate a sovieticilor în România, Dinu a declarat că are informaţii că, într-un răstimp oferit de nefuncţionalitatea sistemului de supraveghere aeriană a României (de circa o oră ), s-a produs undeva „în munţi” un desant de trupe OMON – trupe speciale ale armatei sovietice.

Dinu a declarat că au existat discuţii privind intervenţia acestor trupe în teatrul de luptă izbucnit în România în seara zilei de 22 decembrie 1989, cu unul din consilierii Ambasadei Uniunii Sovietice, în absenţa din România a ambasadorului Evgheni Tiajelnikov,

Dinu a mărturisit că discuţiile purtate cu consilierul sovietic au avut loc în biroul de la etajul 11 al Televiziunii Române, în noaptea zilei de 22 spre 23 decembrie 1989, undeva în jurul orelor 3-4. El a spus că în încăpere se aflau mai multe persoane, dintre care i-a enumerat pe Petre Roman, Ion Iliescu, Silviu Brucan, Mihai Bujor, Petre Constantin (directorul Televiziunii la acel moment) şi Nina Iliescu.

Dinu a spus că dialogul telefonic s-a purtat în limba rusă. Dipomatul sovietic a informat noua conducere română despre imposibilitatea acordării unui ajutor militar, precizând faptul că nu există disponibilitatea utilizării intervenţiei trupelor de elită OMON, care sunt debarcate şi care puteau ajunge la Bucureşti într-un interval de maxim două ore.

Conform lui Cornel Dinu, în dialog, din partea română au discutat Ion Iliescu şi Petre Roman. Referitor la Petre Roman, Dinu a afirmat că a remarcat exprimarea extrem de fluentă a acestuia în limba rusă, şi că a intervenit de mai multe ori în cadrul discuţiei cu diplomatul rus, fiind cel care cerea cu insistenţă ajutorul trupelor sovietice .

Dinu a povestit că Ion Iliescu, care şi-a păstrat tot timpul cumpătul, a luat legătura cu generalul Victor Stănculescu, aflat în acel moment în centrul de comandă al Marelui Stat Major al Armatei Române, şi că acesta ar fi dezavuat orice intervenţie militară străină, dar a cerut un scurt răgaz pentru a confirma ferm acest lucru. După zece minute, Victor Stănculescu a declarat că situaţia este sub control şi că nu se pune problema solicitării vreunui ajutor militar din partea sovieticilor, şi că „ne descurcăm prin forţe proprii”.

Cornel Dinu şi-a reamintit de intervenţia Ninei Iliescu, pe care a caracterizat-o drept „o femeie extraordinară”, care i-ar fi spus soţului său: „Ionele, orice, să nu care cumva să vină ruşii, ne descurcăm singuri!”.

Întrebat despre implicarea lui Silviu Brucan în negocierea cu sovieticii, Dinu a mai declarat că acesta a ieşit de mai multe ori din încăpere, şi că, înainte de episodul relatat, a surprins un dialog telefonic al acestuia, purtat în limba engleză, şi din câte şi-a dar seama, la celălalt capăt al firului era cineva din Ambasada SUA la Bucureşti.

În stilul său maliţios, Cornel Dinu a caracterizat persoanele prezente în biroul de la etajul 11 al televiziunii, drept „o adunare de sacouri şi pulovere”, afirmând: „eu eram în sacou, ca Brucan”.
El a spus că niciunul din cei prezenţi nu vedea ca un potenţial pericol în subminarea autorităţii venind din partea celuilalt grup, constituit în clădirea CC-ului, exprimând părerea că „jocurile erau deja făcute”. El a menţionat că a fost prezent în televiziune din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, până la ora 7,30 a zilei următoare.

Dinu şi-a mai exprimat părerea că în cadrul întâlnirii de la Malta dintre Bush şi Gorbaciov au fost delimitate noile sfere de influenţă are marilor puteri, şi că acolo a fost stabilit şi scenariul pentru România. „La Malta, Bush şi Gorbaciov au stabilit că trebuie schimbată toată figuraţia, în momentul acela s-a stabilit în ce sfere de influenţă va rămâne România şi cine va organiza lovitura de stat cu public. Americanii s-au ferit, au venit cu nişte sârbi, cu nişte unguri la Timişoara să spargă vitrine. Şi-au mai rămas ruşii”, a declarat Cornel Dinu.

Dinu a mai declarat că autor al Comunicatului FSN, şi al celor zece puncte ale programului de restructurare a societăţii româneşti, a fost juristul Ion Traian Ştefănescu, prim-secretar în judeţul Dolj, care l-ar fi dictat prin telefon, din arestul garnizoanei Craiova lui Mihai Montanu, pe acest tipar fiind efectuate modificări minore de către Dumitru Mazilu.

Dinu a evocat şi un alt moment ce poate elucida, în viziunea sa, evoluţia post-decembristă a societăţii româneşti. Este vorba de discuţia din 11 ianuarie 1990, dintre ambasadorul Uniunii Sovietice, Evgheni Tiajelnikov şi Ion Traian Ştefănescu, în care primul îi mărturisea celui de al doilea că misiunea sa în România s-a terminat, şi că, în virtutea relaţiei dintre ei, Ştefănescu susţinându-şi doctoratul în URSS chiar cu Tiajelnikov, îi recomanda şi acestuia să se retragă din viaţa publică.
Dinu vede în această întâmplare un indiciu privind intenţiile sovietice de a elimina din zona publică intelectualitatea de orientare comunistă, cea care ar fi asigurat o tranziţie de catifea, după modelul fostelor tări socialiste. Dinu spune că, premergător evenimentelor din decembrie ’89, misiunea lui Tiajelnikov în România a constat în îndepărtarea acestui tip de intelectuali din cercul lui Ceauşescu, şi implicit din zona puterii, cu potenţial de a o prelua, „inteligenţa patriotică cu care se înconjurase Ceauşescu a fost distrusă de Tiajelnikov”, şi-a exprimat părerea Cornel Dinu. .

Referitor la strategiile implicate în derularea evenimentelor din decembrie ’89, Dinu a declarat că dacă în acea perioadă estima o prezenţă a 1100 de agenţi KGB în România, numărul acestora crescut la 10,000 în 2002, şi că principalul scop a fost acela de acaparare al proprietăţii asupra părţii mai interesante a industriei româneşti.
„Acum au pus mâna pe o mare parte din industria interesantă a economiei, ruşii nu se duc de la gurile Dunării, nu poţi să te baţi cu ursu’, findcă îţi da cu laba de nu te vezi, acesta e testamentul lui Petru cel Mare.
Nu mai este valabil dictonul dezbină şi stăpâneşte, este dezbină şi distruge, nu o să scăpăm niciodată din zona asta de confluenţă a trei imperii, Imperiul austriac a revenit în istorie, dar sub capital rus”, a concluzionat Cornel Dinu.

Întrebat de către cei prezenţi în emisiune de ce a făcut aceste dezvăluiri, Dinu a replicat: „ei n-au voie să vorbească, că erau în pulovăr, eu am voie fiindcă eram în sacou”.

Stenograma Iliescu Tiajelnikov. Ion Iliescu catre Evgheni Tiajelnikov:”Noi ne-am bucurat de simpatia acestor mase – N-a fost o campanie anticomunistă – Avem nevoie de sprijin, că aceasta este cea mai importantă problemă acum să frânăm posibilitatea elementelor de dreapta de a prelua comanda. Ceauşescu se temea. Au fost încercări din partea unor cadre superioare ale Armatei de a organiza răsturnarea lui Ceauşescu, au simţit că nu există forţe politice capabile să-l răstoarne.” vezi video!






Consiliul Frontului Salvării Naţionale i-a asigurat pe sovietici că noua putere va ţine seama de linia perestroikistă a Moscovei şi va controla activitatea politică de după Revoluţie.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

După ce l-a liniştit pe ambasadorul sovietic, Evgheni Tiajelnikov, în legătură cu izolarea şi controlul forţelor de dreapta, după ce a afirmat că niciodată nu s-a gândit la „pluri-partide”, Ion Iliescu, autoproclamat „emanat” al Revoluţiei, a dat exemple de măsuri populare ce tocmai fuseseră adoptate. Era vorba, în principal, de respectarea unor promisiuni, „care au avut un mare ecou, câteva decrete scoase şi publicate ieri, care au înlăturat nişte lucruri cu efecte negative în viaţa oamenilor şi nişte legi care smulgeau din venitul oamenilor”.

Acest gen de declaraţie întăreşte o afirmaţie a generalului Nicolae Militaru făcută în 1993, la audierea de la Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din decembrie 1989. Referitor la modul în care complotiştii doreau să-l schimbe pe Ceauşescu, Militaru recunoştea că Partidul Comunist trebuia să supravieţuiască: „Noi nu discutam despre capitalism sau socialism.

Realitatea este că nimeni nu se poate lăuda că atunci ar fi zis cineva «Jos comunismul!». Îl vedeam ceva mai aranjat, dacă se poate compara cu ce era în capul lui Gorbaciov, dar nu ştiu dacă se potrivea. Noi ziceam că Nicolae Ceauşescu a emis nişte teorii, de autoconducere, de autogestiune, de autoaprovizionare, dar niciodată nu le-a pus în aplicare. Şi ne gândeam să începem cu ele, să vedem cum va fi în continuare”.

Această declaraţie a lui Militaru se pliază perfect pe prima direcţie de reforme prezentate de către Iliescu, una bazată, în primul rând, pe sprijinul maselor largi, populare. Discursul conducătorului CFSN era completat cu o asigurare verbală, cu rol definitoriu asupra modului în care era gândită noua orientare politică în decembrie 1989: se va ţine seamă de linia Moscovei. „Elementele” de dreapta, liberalul Câmpeanu şi ţărăniştii Coposu şi Raţiu nu au avut nicio şansă. Destul de timid în intervenţii, Petre Roman o ţinea una şi bună: „Teroriştii există încă!”. Cine erau ei? „Sprijinitori în solda lui Ceauşescu”.

Se impun câteva observaţii: Ion Iliescu foloseşte o perfectă „limbă de lemn”. Viitorul preşedinte al României este locvace, vorbeşte mult şi pe placul Moscovei. Petre Roman este de decor, iar scurtele lui intervenţii par mai degrabă naive. Petre Roman ajunge chiar să afirme: „Armata nu a tras în populaţie”. Fals!
––––
Autoproclamatul lider al FSN confirma la 27 decembrie 1989 discuţia telefonică pe care o purtase cu Mihail Gorbaciov la sediul Ministerului Apărării Naţionale, cu patru zile înainte. La cererea explicită a lui Mihail Gorbaciov, ambasadorul sovietic la Bucu-reşti s-a interesat de soarta fostului PCR şi a alegerilor pentru Marea Adunare Naţională.

Partea aceasta din stenogramă confirmă că Iliescu a vorbit cu Gorbaciov cu mult înainte de 27 decembrie, fapt pe care l-a negat vreme de 20 de ani, până la dezvăluirile din „Adevărul”. Ultima parte a întrevederii dintre liderii FSN şi ambasadorul URSS la Bucureşti, Evgheni Tiajelnikov, s-a canalizat pe discuţii legate de menţinerea Partidului Comunist. Subiectul a fost abordat la cererea explicită a lui Gorbaciov, cel care îi solicitase lui Tiajelnikov să deschidă discuţia cu partea română privind păstrarea unei părţi a vechii structuri politice

Asaltat de întrebări de genul „Ce se va întâmpla cu Partidul?”, „Vor fi alegeri la Marea Adunare Naţională?”, „Cum va funcţiona Frontul?”, Ion Iliescu nu a dat nicio secundă de înţeles că respinge ideile lui Gorbaciov. „Este o perioadă de «bâlbâială» până se pun în funcţii oameni capabili, competenţi, să-i convingem că nu toţi cei care au făcut parte din vechiul aparat sunt o apă şi-un pământ, să-i păstrăm, să-i folosim şi pe cei cu experienţă, utili, capabili şi, de asemenea, să propunem oameni mai mulţi”, îi spunea Ion Iliescu lui Evgheni Tiajelnikov.

O rugăminte de la Moscova

La ceva mai mult de un an de la momentul în care Silviu Brucan dădea asigurări la Moscova că schimbarea lui Ceauşescu urma „să se facă, dar cu păstrarea Partidului Comunist”, Ion Iliescu lansa verbal noua structură politică a României: o democraţie construită pe vechea fundaţie socialistă.

Petre Roman preciza că nu ştie ce se va întâmpla cu Partidul Comunist, dacă va mai putea funcţiona vreodată, aducând un argument zdrobitor: dacă pronunţi cuvântul „comunist”, strada „te scuipă”. Ion Iliescu părea sincer dezolat că s-a ajuns la această situaţie şi propunea ca Frontul să preia rolul conducător al Partidului. Pe tot parcursul întâlnirii, Iliescu şi Roman repetă aproape obsesiv că evenimentele au curs spontan, că sunt emanaţi din rândul revoluţionarilor şi că nimic nu a fost programat dinainte.

Evgheni Tiajelnikov are o rugăminte: „O serie de specialişti sovietici se află la periferie, cerem să le acordaţi ajutor, să spuneţi celor care trebuie să aibă grijă de securitatea lor, pentru că n-au asupra lor documente: paşapoartele sunt la Ambasadă, au adeverinţe, dar s-ar putea ca la control să nu se recunoască aceste autorizaţii. Sunt într-o situaţie grea!”. După toate probabilităţile, „specialiştii” sovietici sunt, de fapt, zecile de mii de „turişti” veniţi din Uniunea Sovietică în România, în toamna şi iarna lui 1989.

La reproşul ambasadorului că au fost împuşcaţi sovietici în România, Iliescu şi Roman se scuză spunând că au fost mereu „sub foc”, iar viitorul preşedinte evocă un eventual terorist care l-ar fi atacat mişeleşte pe la spate!

De observat că din stenogramă lipseşte, în mod suspect, replica lui Ion Iliescu la întrebarea despre Nicolae Militaru (ministrul Apărării la 27 decembrie 1989 şi spion sovietic dovedit). În afară de poveştile cu terorişti, Iliescu mai are un mesaj important de transmis la Moscova: faptul că Securitatea a fost decapitată.

Adam Burakowski cercetătorul care a descoperit documentul incriminator pentru Iliescu.

– S-a născut în 1977
– Este doctor în ştiinţe politice, lector la Institutul de Studii Politice al Academiei Poloneze de Ştiinţe
– A publicat volumul „Geniul Carpaţilor.
Dictatura lui Nicolae Ceauşescu”
Citeste mai jos interviul
.

La numai două zile de la actul ce anunţa păstrarea pe poziţii a vechilor activişti PCR, liderii FSN Ion Iliescu şi Petre Roman dădeau smeriţi raportul în faţa sovieticilor, cerând sprijin de la Moscova. La 27 decembrie 1989, Ion Iliescu şi Petre Roman i-au dat asigurări ambasadorului URSS la Bucureşti, Evgheni Tiajelnikov, că România se va baza pe sprijinul venit de la Răsărit.

În cadrul episodului de ieri din serialul „Misterele Revoluţiei”, „Adevărul” v-a prezentat dovezi că Ion Iliescu şi Silviu Brucan au rugat Moscova să îi sprijine militar. Continuăm astăzi dezvăluirile cu stenograma întâlnirii dintre Ion Iliescu, Petre Roman şi Evgheni Tiajelnikov, ambasadorul URSS la Bucureşti. Stenograma va fi publicată integral, în trei părţi.

Prima întâlnire oficială a noii conduceri a României cu şeful diplomaţiei sovietice la Bucureşti s-a desfăşurat la 27 decembrie 1989, la sediul Ministerului român de Externe. În condiţiile în care Tiajelnikov revenea de la Moscova, la finalul scenariului terorist, Ion Iliescu şi Petre Roman aveau să-i spună reprezentantului lui Gorbaciov la Bucureşti prin ce emoţii a trecut nucleul Revoluţiei Române.

Ambasadorul sovietic Evgheni Tiajelnikov

Într-un cadru dogmatic, desprins parcă din manualele de propagandă socialistă, românii aveau să-şi împartă discursul comun în două mari coordonate: povestiri eroice despre efortul depus de către noile structuri de conducere pentru succesul Revoluţiei şi reafirmarea dependenţei faţă de Moscova. De remarcat că atât „emanaţii” români, cât şi oficialul URSS vorbesc despre „Revoluţie” şi „democraţie” în termeni marxişti, în înţelesul lor sovietic.

Totodată, Ion Iliescu şi Petre Roman primesc entuziaşti felicitări de la Mihail Gorbaciov, secretarul general al Partidului Comunist al URSS, şi de la Nikolai Râjkov, preşedintele Consiliului de Miniştri al Uniunii Sovietice.

Mâine, în cea de-a doua parte a stenogramei, puteţi citi cum Ion Iliescu promitea că se va ocupa, cu metode specifice, de Opoziţie: „Să frânăm elementele de dreapta!” În cea de-a treia parte a stenogramei, pe care o vom publica joi, Ion Iliescu face o afirmaţie care anulează tot discursul său postdecembrist. El recunoaşte că a vorbit cu Gorbaciov „de la militari” (adică de la sediul Ministerului Apărării, cum a scris ieri „Adevărul”).

Confirmare

Ajutorul militar de la URSS a fost cerut de Ion Iliescu încă de la 23 decembrie 1989. Ion Iliescu însuşi o recunoaşte, indirect, la întâlnirea cu Evgheni Tiajelnikov.

Stenograma întrevederii cu ambasadorul URSS la Bucureşti, Evgheni Tiajelnikov – 27 decembrie 1989 (I)

„Nu ne trebuie partide pe interese, sectare”

Conţinutul stenogramei ne-a fost pus la dispoziţie de istoricul Alex Mihai Stoenescu.

Evgheni Tiajelnikov: În primul rând sunt bucuros că am posibilitatea ca din partea tovarăşului Gorbaciov şi din însărcinarea lui să înmânez textul felicitării adresate cu ocazia victoriei revoluţiei şi constituirii Consiliului Frontului. Nu îl citesc. Îl cunoaşteţi. A fost publicat. Felicitările au fost transmise prin radio. De aceea, tovarăşul Gorbaciov m-a rugat să-l înmânez în mod personal.

Vă cunoaşte foarte bine trecutul, viaţa de luptă şi muncă şi sigur este foarte bucuros că Consiliul Frontului v-a ales în această funcţie de mare importanţă.De asemenea, preşedintele Consiliului de Miniştri vă roagă să primiţi felicitări sincere cu prilejul alegerii în funcţia de preşedinte al Consiliului Frontului. Dumneavoastră aţi condus ţara în cea mai grea perioadă, când patrioţii români au acţionat hotărât pentru salvarea naţiunii de forţele arbitrare şi teroriste, pentru afirmarea ordinii, încetăţenirii democraţiei reale pe teritoriul său.

Înţelegând întreaga complexitate şi importanţă a sarcinilor care stau în faţa Frontului, vreau să vă asigur că poporul român prieten întâlneşte, în calea înnoirii, sprijinul din partea popoarelor şi conducerii URSS. Ţările noastre sunt legate prin legături îndelungate şi puternice de alianţă, legături rodnice economice şi culturale. Sunt încredinţat că acum se deschid posibilităţi largi pentru dezvoltarea şi întărirea colaborării româno-sovietice în folosul reciproc al popoarelor noastre, în interesul păcii trainice şi stabilităţii în Europa. Ajutoarele vor fi transmise.

Ion Iliescu: Vă rog să transmiteţi mulţumiri tovarăşului Gorbaciov din partea mea. Putem vorbi la telefon. Vom face un text, îl vom da la presă imediat.

Evgheni Tiajelnikov: Dacă nu vă supăraţi, să terminăm cu partea protocolară. Doresc să îndeplinesc şi însărcinarea dată de tovarăşul Rîjkov cu prilejul victoriei revoluţiei şi constituirii Consiliului, „exprimând speranţa că legăturile româno-sovietice se vor dezvolta rodnic, în interesul menţinerii transformărilor adânci democratice, revoluţionare din ţările noastre, întăririi prieteniei şi colaborării multilaterale între popoarele URSS şi României. Vă adresez succes în înalta dv. misiune”.

Petre Roman: Vă mulţumesc foarte mult. Vă rog să transmiteţi tovarăşului Rîjkov aceste mulţumiri.

Evgheni Tiajelnikov: Dorim, tovarăşi, să ştim de ce aveţi nevoie, din punct de vedere politic, de armament, acum imediat şi de asemenea şi pentru perspectivă, în viitor. Este vorba de ajutor umanitar, ajutor de ordin militar, economic. Conducerea sovietică este gata să trimită la Bucureşti o delegaţie, pe tovarăşul Şevardnadze, care să aibă consultări cu primul ministru, cu ministrul de Externe şi să elaborăm un program solid de colaborare în interesul susţinerii revoluţiei, aşa cum a arătat tovarăşul Gorbaciov, în rezolvarea problemelor cele mai acute care stau în faţa revoluţiei.

O gardă pentru mama lui Iliescu

Ion Iliescu: Este foarte bine asta. Vă mulţumesc. Avem nevoie de sprijin, că aceasta este cea mai importantă problemă acum, sprijin moral şi politic. Conducerea dumneavoastră a făcut acest lucru de la început, imediat. Eu nu m-am îndoit de acest lucru şi toţi care m-au întrebat cum o să vadă ţările socialiste această mişcare a noastră, am spus să nu-şi facă probleme.

În ce priveşte ajutorul umanitar, primim din toate ţările şi din partea dumneavoastră. S-au acordat multe ajutoare ieri, am discutat despre acest lucru. Cel mai important este că Mihail Gorbaciov a propus să discutăm problemele dezvoltării viitoare a operaţiunilor.

Deocamdată însă este greu, pentru că nu suntem încă organizaţi, pentru că asta n-a fost o lovitură dată de cineva anume, ci particularitatea procesului de la noi, spre deosebire de alte ţări socialiste, este că Ceauşescu şi acoliţii lui au dus ţara la o asemenea catastrofă încât a dus la explozia maselor, masele l-au respins, nimeni n-a ştiut nimic dinainte, a fost opera tuturor, opera tineretului.

Petre Roman: Nimeni n-a ştiut, n-a fost acolo intenţionat. Ne-a dus valul. N-a fost nimic organizat.

Ion Iliescu: Noi ne-am bucurat de simpatia acestor mase. Ceauşescu a reuşit să creeze o asemenea situaţie în ţară, în ceea ce priveşte PCR şi comuniştii, încât dacă n-ar fi fost şi comunişti care să se bucure de sprijin, nu ştiu… Nu ştiu cum o să fie, nu putem vorbi despre PCR.

N-a fost o campanie anticomunistă, s-a creat o asemenea atmosferă în jurul partidului din motivele arătate mai înainte. Din această cauză am făcut o platformă pentru toate forţele şi tendinţele. Nu ne trebuie partide pe interese, sectare, ci o platformă politică care să unească toate forţele, tendinţele, forţele creatoare ale ţării şi pe această platformă să acţionăm şi, cum aţi văzut, o asemenea abordare a primit aprobarea tuturor, chiar în condiţiile acestea de teroare, oamenii acţionează cu succes.

În primele zile s-a creat haos, a fost o criză de putere şi un vacuum, pentru că, neavând forţe care să organizeze lovitura, nu există structuri. Acum abia organizăm această structură. Noi acum lucrăm cu acei oameni tineri care au fost cu noi acolo, în ceasul revoluţiei.

Petre Roman: Cu oameni de 24 de ani. (Este prezentat un tânăr – Mihai). El a luat legătura cu mine şi a spus: „Eu sunt cu dumneavoastră”. Toţi aceşti oameni tineri sunt inteligenţi şi capabili, cărora li s-au deschis alte orizonturi. Asta este revoluţia tineretului. N-avem nicio legătură cu organizarea acestui miting de masă. Nu ştiu personal cum am ajuns la tribună, cum am ajuns să vorbesc.

Ion Iliescu: Reflecţia maturităţii politice a maselor! Toţi au înţeles că este necesar să se facă ceea ce s-a făcut când au văzut activitatea acestor terorişti, pentru că Ceauşescu a prăbuşit toată economia, întreaga viaţă a ţării, dar a creat un asemenea organ de represiune, pentru că era singura posibilitate de susţinere a puterii lui. Aparatul a fost instruit foarte bine, ca un robot programat, care şi după dispariţia lui a acţionat şi creat situaţii grele şi noi nu am înţeles la început că există un asemenea grup de terorişti. Oamenii în mod spontan s-au prezentat să lucreze, să apere, să ne apere.

La mine, soţia a rămas singură şi au fost semnale că au vrut să-mi ia prizonieri membrii familiei mele şi pe tovarăşii mei şi trei tineri au plecat atunci imediat la locuinţa mea să mi-o păzească. Mama locuieşte la marginea Bucureştiului, este singură, într-un cartier, la bloc. Am luat legătura cu ea după două zile, am întrebat-o ce s-a întâmplat şi mi-a zis: „Vezi-ţi de treabă, pentru că oamenii au venit şi mi-au spus că mă vor apăra. Mi-au propus să mă mut, dar n-am vrut”. Şi atunci din blocul respectiv au creat o gardă de oameni care au apărat-o şi multe, multe asemenea situaţii. Este un moment, revoluţia aceasta care a trezit la viaţă asemenea potenţiale care săteau în profunzimea oamenilor, este partea bună.
Sigur că avem mari greutăţi, că se pun probleme legate în domeniul economic, social, dar să sperăm că le vom trece.

Petre Roman: În ce priveşte propunerea sovietică ca Şevardnadze să vină în România, suntem bucuroşi, numai că trebuie să ne pregătim şi noi, să vedem când se va putea realiza, ca să avem posibilitatea să ne pregătim să discutăm concret. În paralel, sigur, eu zic că şi putem vorbi de livrarea de petrol, de gaze. Trebuie, repet, să simţim bine tendinţele, să cunoaştem problemele, să semnăm unele documente, cum se vor face aceste livrări, pe decade, nu numai pe trimestru. Aşa este bine pentru toţi. Şi apoi discutăm în ce priveşte perspectiva. Mă gândesc la specialitatea dumneavoastră, de pildă, sunteţi energetician.

Evgheni Tiajelnikov: Au fost specialişti aici, au studiat problema modernizării sistemului energetic român şi au fost elaborate propuneri. Eu cred că trebuie să ne întoarcem la acest program, la aceste programe, pentru că sunt călăuzele posibilităţii de colaborare; este vorba de capacitatea metalurgică, a industriei metalurgice, a întreprinderilor chimice. Nu mai vorbesc de posibilitatea creării de întreprinderi comune pentru a folosi capacităţile dumneavoastră, practic, mai bine.

Petre Roman: Este o problemă mai importantă.

Evgheni Tiajelnikov: Aş fi mulţumit dacă Guvernul, tovarăşul Roman, ar da atenţie acestor probleme, pentru că aveţi acum mii de alte probleme, dar şi acestea trebuie rezolvate. Poate că ar putea să vină aici tovarăşul Şevardnadze, o serie de miniştri sovietici care se ocupă de respectivele sectoare, domenii de activitate, sau vicepremierul nostru, domenii în care există perspective bune de colaborare. Am venit prin Chişinău. Am ajuns greu la Bucureşti. Am stat 6 ore la Bacău pentru că nu era curent electric.

Petre Roman: Dar acum este în ordine aproape totul.
Evgheni Tiajelnikov:La Moscova, timpul nu era bun. Tovarăşul Gorbaciov personal m-a ajutat să ajung cu avionul mai repede la Chişinău şi am venit astfel să vă felicit şi să vă ofer ajutorul nostru. Moldova, cei de acolo, vor să vă transmit că sunt gata să colaboreze cu dumneavoastră, să-şi trimită tovarăşi aici, să se discute problemele acestei colaborări. Sunt probleme comune în anumite domenii şi dacă ne vom uni forţele tuturor oamenilor de ştiinţă, ale celor care lucrează în domeniile respective, numai aşa vom putea rezolva problemele.

Petre Roman: Asta este în avantajul reciproc. Trebuie însă să se lucreze la acest nivel nemijlocit.

Evgheni Tiajelnikov: În Moldova există această dorinţă sinceră. Tovarăşul Gorbaciov şi Biroul Politic ar fi recunoscători dacă ne-aţi spune care este aprecierea dumneavoastră privind etapa actuală a revoluţiei şi a situaţiei politice de masă. Măcar pe scurt.

Ion Iliescu: În primul rând, aşa cum am spus, elementul fundamental este caracterul revoluţiei. La noi, caracterul spontan al acestei mişcări, spre deosebire de evoluţia precedentă, care a împins ţara într-o criză profundă, multilaterală, nu avea altă soluţie decât explozia revoluţionară. Mult m-am mai gândit la trecerea aceasta, că dacă nu vom fi capabili să acţionăm cu forţe organizate, că dacă partidul însuşi nu este în stare să-şi asigure rolul conducător şi să rămână, atunci a fost clar pentru mine de la început că dacă nu se produce, deci, acest lucru, se produce explozia, dar o explozie periculoasă pentru partid, care poate fi luat cu valul, şi aşa s-a întâmplat.

Acum trebuie lucrat individual, ca să evităm împingerea spre dreapta a proceselor, a problemelor sociale de la noi. Şi eu cred că, din punct de vedere politic, preocuparea principală a celor câţiva care suntem aici este de a contribui la o dezvoltare sănătoasă, pe calea revoluţionară, şi să frânăm posibilitatea elementelor de dreapta de a prelua comanda, tendinţe care se manifestă şi în alte ţări socialiste.

Instrumentul gândit, rapid ne-a venit ideea, pentru că a fost clar că altceva nu avem de făcut, a fost ideea acestui Front, Frontul Salvării Naţionale, subliniind acest lucru prin denumirea lui, că ţara toată este în pericol şi că aceasta crează o platformă reală de interese comune ale tuturor susţinătorilor şi nu ne-am mai adresat mulţimii ca o secţiune, ca o forţă conducătoare, ci am exprimat ideea necesităţii consensului şi unirii tuturor forţelor interesate în însănătoşirea vieţii economice, sociale şi ne bucurăm, ne bucură faptul că n-am greşit în evaluarea noastră şi că ecoul a fost pozitiv şi cel puţin în acest moment există unanimitate în jurul platformei Frontului, asta înseamnă că am învins, tendinţe viitoare fiind însă posibile.

Am proclamat ideea plurităţii politice, n-am spus mai mult decât pluritate, n-am confundat pluripartismul cu pluri-partide. Nu excludem posibilitatea apariţiei şi de partide şi de tot felul de organizaţii, ba, chiar din punctul nostru de vedere, cu cât vor fi mai multe, cu atât mai bine, va fi mai puţin periculos pentru unitate decât dacă s-ar crea o singură forţă. Îi lăsăm să se difuzeze şi apoi o să acceptăm un dialog în cadrul Frontului.

Petre Roman: Platforma este aşa încât poate fi acceptată de oricine.

Ion Iliescu: Îi chemăm pe toţi sub platforma Frontului. Că în cadrul ei sunt interese particulare care le exprimă într-o formă sau alta, inclusiv interese politice, treaba lor. Cam aceasta este ceea ce am reuşit şi deocamdată este pozitiv.

În acelaşi timp, am promis să organizăm alegeri libere, pentru că trebuie să se organizeze o nouă putere, această formă tranzitorie nu poate să dureze mult. Pentru stabilitate trebuie organizate alegeri. Au fost presiuni mari să le facem mai repede. Nu am fi putut să trăim în formele tranzitorii şi am acceptat, dar va fi greu să pregătim într-o durată aşa de scurtă şi baza constituţională, legislativă a organizării, şi platforma conceptuală cu care să ne prezentăm. Elementele de bază sunt aici şi ele au prins, dar şi mai important este ca, pe lângă platforma conceptuală, pe care o vom elabora încă şi completa, este important ca în aceste trei-patru luni să avem şi rezultate practice, că pentru mase nu atât proclamaţiile, nu atât comisiile, nu atât perspectivele sunt importante, ci ceea ce simt ele în viaţă. Lumea s-a săturat de vorbe şi promisiuni.

De aceea, pentru noi principalul element al platformei electorale este ca în aceste trei-patru luni să se demonstreze capacitatea de a acţiona în practică, în viaţă, în interesul oamenilor, şi de aceea, deşi încă nu suntem constituiţi ca putere de stat, ca guvern, dar sprijiniţi de aparatul existent, primele măsuri, de început, pe lângă cele politice, au fost să rezolvăm câteva probleme imediate în sprijinul oamenilor. Şi printre altele au avut un mare ecou câteva decrete scoase şi publicate ieri, care au înlăturat nişte lucruri cu efect negativ în viaţa oamenilor, nişte legi care smulgeau din venitul oamenilor, era concepţia lui Ceauşescu. Pe de o parte platforme privind nivelul de trai şi creşterea salariilor, a acestui nivel, şi apoi tot felul de legi care să smulgă din venitul oamenilor, ca preţurile majorate la căldură, energie. Am înlăturat câteva asemenea reglementări care să uşureze viaţa oamenilor, ca de pildă legea cu întreruperea sarcinilor şi alte legi.

Petre Roman: Am anulat legi antiumane!

Ion Iliescu: Este mult mai important decât proclamaţiile, pentru că oamenii simt că problemele lor pentru noi sunt proprietare şi vrem să le realizăm în program.

Vă mulţumim pentru ajutor. Şi alte ţări au fost generoase cu noi, ne-au ajutat să ameliorăm aprovizionarea populaţiei pe piaţă. Şi în situaţia aceasta grea, sub focul teroriştilor, oamenii s-au aprovizionat mai bine decât în „Epoca de aur a lui Ceauşescu”.

Petre Roman: Teroriştii mai există încă!

Evgheni Tiajelnikov: Au fost încercări asupra dumneavoastră?

Ion Iliescu: Au fost. Putem să spunem că există nişte forţe bine organizate. Nu ştim ce forţe au acţionat. Siria, Libia s-au dezis că ar fi organizatorii acestor forţe şi am primit cu satisfacţie aceste declaraţii.

Petre Roman: Îi considerăm sprijinitori în solda lui Ceauşescu şi era în caracterul lui să-şi asigure asemenea oameni.

Ion Iliescu: Forţa principală venea din organele de Interne şi Securitate, care se umflaseră cu un aparat foarte puternic şi unităţi operaţionale foarte puternice. În ultimii ani de zile, Ceauşescu se temea. Au fost încercări din partea unor cadre superioare ale Armatei de a organiza răsturnarea lui Ceauşescu, au simţit că nu există forţe politice capabile să-l răstoarne. Ceauşescu a înlăturat toate elementele politice capabile din conducerea partidului, s-a înconjurat de lachei, oameni lipsiţi de personalitate, legaţi de el şi nu erau posibile niciun fel de acţiuni în interiorul partidului. Au fost descoperite aceste câteva încercări, a început să schimbe comandanţii Armatei, pe de o parte, iar pe de altă parte a slăbit foarte serios dotarea Armatei cu tehnică de luptă.

În anumite perioade, unităţile militare nu aveau armament; aveau arme, dar nu aveau armament, el ţinea totul în mână. Nu dădea carburant unităţilor militare, nu se dădea carburant decât cu aprobarea personală a lui, ceea ce arată că se temea. În schimb a creat unităţi de luptă, de Securitate, cu mare eficienţă tehnico-militară, cu tehnică americană şi japoneză, printre altele şi unităţi cu profesionişti de înaltă clasă, puşcaşi, lunetişti, instruiţi foarte serios. Acestea au constituit elementul de bază. Noi am fost în această situaţie când a trebuit să ne organizăm, pentru că prima chestiune era să salvăm oamenii, să oprim măcelul. Armata toată a fost alături de noi, populaţia de asemenea.

Petre Roman: Dar, din fericire, nu Armata a făcut revoluţia. Ea nu a tras însă în populaţie şi s-a alăturat revoluţiei, dar revoluţia este a poporului.

Ion Iliescu: În confruntarea aceasta între Armată şi oamenii organelor de represiune, puşcaşii aceştia care au ţinut ţara sub teroare, în timp ce ei aveau tehnică militară înaltă, instrucţie militară înaltă, soldaţii noştri erau în inferioritate ca pregătire. Armata, până acum, era forţa de muncă gratuită.

Petre Roman: „Sclavii moderni”.

Ion Iliescu: Folosiţi în agricultură la munci, în construcţii, iar instrucţia militară era inexistentă. Ne spuneau specialiştii militari că în ceea ce priveşte eficacitatea unui puşcaş instruit ne situăm, după aprecierea lor, un puşcaş corespunde a 60 de soldaţi de-ai noştri din punct de vedere al eficacităţii. Sunt instruiţi pentru activităţi individuale, stimulative.

Petre Roman: În grup de câte patru, pentru acţiuni mobile, cu cea mai mare mobilitate, puteau să lovească acum aici şi peste 10 minute la un kilometru. Ostaşii noştri sunt nepregătiţi pentru lupta în oraş, ei se instruiesc pentru lupta de front în formaţii unite, masive. Li s-a interzis să se organizeze trupe de intervenţie ale Armatei în oraş, li s-a interzis direct de către Ceauşescu.

Ion Iliescu: Din păcate, la aceste distrugeri a contribuit şi această situaţie.

Evgheni Tiajelnikov  : Dacă se poate să cunoaştem întreaga componenţă a Consiliului şi care este structura lui şi nucleul conducător.

Ion Iliescu: Numele? Am întocmit o listă pe picior, în focul luptei, în bătălie, cu cei care erau pe baricade. Acesta a fost primul nucleu, dar împreună am convenit că asta nu corespunde unei reprezentări corespunzătoare şi ne-am lăsat răgazul să gândim o inte-grare mai largă a unor reprezentanţi ai tuturor straturilor, cate-goriilor. Avem o şedinţă cu acest prim nucleu, 30 de persoane, pe care vrem să-l lărgim până la 101 membri. Între aceştia vor fi 41 preşedinţi ai consiliilor judeţene ale Frontului.

Evgheni Tiajelnikov:Există, deci, deja şi la judeţe?

Petre Roman: Cunoaştem că există.

Ion Iliescu: Acum, o grupă de oameni întocmeşte lista acestor preşedinţi de judeţ, pentru că nu ştim cine sunt, cum se numesc. Este pentru prima oară când lucrăm într-un sediu al nostru. Noi ne aflam în pericol. Nu ne puteam întâlni nici măcar cu cei 30. Ne-au împiedicat să muncim democratic. Unii ne-au şi spus-o şi am spus că au dreptate: „Unde să ne întâlnim, vreţi ca acest nucleu să fie împuşcat?”.

Astăzi ne amenajăm un spaţiu de lucru, discutăm răspunderile pe nişte criterii. Să avem reprezentanţi şi din rândul muncitorilor – sunt câţiva tineri care au fost în piaţă -, vrem însă să cerem din unităţile mari din Bucureşti, din întreprinderile mari, din alte centre industriale, deci, reprezentanţi ai muncitorilor, minerilor din Valea Jiului, pentru a-i prinde în Consiliu, reprezentanţii intelectualităţii, studenţilor, tinerilor, câteva figuri cunoscute ale vieţii culturale, figuri proeminente, din partea agriculturii trebuie să vedem… Astăzi vrem să prezentăm o structură mai largă a Consiliului Frontului. Asta s-a întâmplat tocmai pentru că nu a fost planificată revoluţia.

Evgheni Tiajelnikov: Va fi un birou al Consiliului?

Petre Roman: Deocamdată, practic, biroul a acţionat. S-a constituit şi a acţionat sub focul armelor şi au făcut faţă teroriştilor.

Evgheni Tajelnikov: Doamna Cornea şi alţii… ce se întâmplă cu ei?

Ion Iliescu: Doamna Cornea este preşedinta de onoare a Consiliului Frontului de la Cluj. Au scos-o din închisoare şi au pus-o în frunte ca preşedinte de onoare. Preşedinte este un actor de la Cluj. Sunt şi probleme în faza aceasta, nişte lucruri care puteau şi pot produce greutăţi şi anarhie şi nu am rezolvat aceste probleme.

Aceste organisme care s-au creat din oameni nemulţumiţi, suspicioşi pe toţi cei care au lucrat chiar corect în organele vechii puteri, au început să-i înlăture din funcţii pe toţi cei care conduceau activitatea locală, economia locală şi aceste organe acum stagnează, organe care rezolvau probleme vitale ale oamenilor. Este o perioadă de „bâlbâială” până se pun în funcţii oameni capabili, competenţi, să-i convingem că nu toţi cei care au făcut parte din vechiul aparat sunt o apă şi-un pământ, să-i păstrăm, să-i folosim şi pe cei cu experienţă, utili, capabili şi, de asemenea, să propunem oameni mai mulţi.

Între „vom mai vedea” şi „Exact cum a spus Ion”

Evgeni Tiajelnikov: Interesant. Alegerile vor fi concomitent şi pentru Marea Adunare Naţională şi pentru Consiliu.

Petre Roman: Vom mai vedea.

Evgheni Tiajelnikov: Tovarăşul Mihail Gorbaciov m-a rugat să mă interesez dacă ideea de Partid Comunist va rămâne.

Ion Iliescu: Nu ştiu. Nu ştim cum vom rezolva această problemă! Deocamdată, dacă am pronunţa numai acest cuvânt…

Petre Roman: Te scuipă.

Evgheni Tiajelnikov: Printre demonstranţi au fost şi lozinci „Fără comunişti!”.

Ion Iliescu: Vrem să le dăm încrederea în posibilitatea realizării unei acţiuni comune a tuturor, indiferent ce sunt ei, şi că nu vrem să restabilim vechile concepte şi concepţii depăşite despre comunism, despre partid. Eu, personal, sunt gata să merg în continuare fără Partid, cu Frontul, care de fapt să devină forţa politică esenţială a naţiunii.

Petre Roman: Asta ne-a lăsat Ceauşescu!

Evgheni Tiajelnikov: Dacă puteţi să-mi spuneţi câteva cuvinte despre formarea guvernului.

Petre Roman:  Astăzi trebuie să lucrăm neapărat.

Evgheni Tiajelnikov:  Aveţi viceprim-ministru.

Petre Roman: Aşa a fost. Suntem doar doi!

Evgheni Tiajelnikov:  Aveţi ministru al Apărării Naţionale, ministru al Afacerilor Externe?(Lipsă răspuns în stenogramă, continuă cu o nouă intervenţie a ambasadorului sovietic.)

Evgheni Tiajelnikov:  Tovarăşul Şevardnadze s-a interesat de o serie de probleme cu Tratatul de la Varşovia, cu CAER, este vorba de aparatul de lucru, dacă se vor mai întâlni reprezentanţii acestor organisme şi grupele lor de lucru.

Ion Iliescu: Eu cred că Constantin Oancea ştie. El a făcut parte, s-a ocupat.

Constantin Oancea: Ne pregătim şi mergem, normal!

Evgheni Tiajelnikov: Tovarăşii din conducere vor să ştie părerea noilor lideri în legătură cu „glasnost” (n.r. – principiu introdus de Mihail Gorbaciov, «glasnost» se poate traduce drept „transparenţă”).

Petre Roman: În focul luptei, fiind vorba de o mişcare populară, deşi am fost 4-5 oameni care am… ideea egalităţii era absolut fundamentală.

Eu m-am ferit total să zic măcar ce am făcut, era lucru inadmisi-bil, ce merit aveam eu în plus în această revoluţie? Exact ca şicei care sunt alături şi şi-au riscat viaţa şi erau zeci de mii! Nu aveam alt drept, niciunul. Trebuie să fim foarte atenţi. În legătură cu aceasta, dacă Frontul nostru încearcă să recupereze această mişcare, eu mă dau la o parte şi Ion la fel. Noi înţelegem să canalizăm această mişcare pentru a însănătoşi societatea, a o democratiza, dar nu în favoarea cuiva. Exact cum a spus Ion.

Evgheni Tiajelnikov: Mihail Gorbaciov vrea să vă transmit în mod sincer succes şi încă o dată să vă felicite pentru curaj şi vă dorim să formulaţi cât mai curând ideile, programul dumneavoastră, organele dumneavoastră de lucru pentru că Congresul Deputaţilor Sovietului Suprem a fost informat de tovarăşul Gorbaciov despre situaţia din ţara dumneavoastră şi sprijinul pe care-l acordăm.

Iliescu şi „provocatorii” francezi şi americani

Ion Iliescu: Am apreciat de la început modul inteligent în care a acţionat Gorbaciov personal şi conducerea sovietică, chiar şi în legătură cu ajutorul sovietic. Francezii şi americanii au aruncat o nadă: „că ar fi gata să-şi modifice concepţia despre ideea de intervenţie”. Asta este o altă provocare. Am avut o consultare cu Gorbaciov de la militari (n.r. – de la sediul MApN). Ne puneam la un moment dat problema aceasta, când Armata era îngrijorată şi vedea că nu are eficienţa scontată, nu ştia ce forţe acţionează, ce surse de informaţii au acestea. Unde organizam noi ceva, apăreau imediat!

Petre Roman: Eram sub controlul lor, se pare!

Ion Iliescu: Revoluţia era în pericol şi ne-am consultat în legătură cu o posi-bilă asistenţă de specialitate şi am căzut de acord că nu este cazul, că ar putea avea loc interpretări nedorite şi ar fi coincis cu aprecierea lui Ceauşescu, care şi la proces a spus că este o lovitură de stat cu ajutor militar străin. Lumea ştie că n-a fost aşa!

Petre Roman: Este clar asta. N-a fost. Şi felul cum Gorbaciov a prezentat în Sovietul Suprem problema a fost inteligent.

Specialiştii sovietici de la periferie

Evgheni Tiajelnikov: Opinia noastră publică s-a interesat mult, a citit interviul dumneavoastră şi l-a apreciat foarte mult. Au venit şi ziariştii noştri şi mi-au spus acest lucru. Am dori să ne spuneţi dacă programul de două ore care s-a dat la televiziune îl apreciaţi.

Petre Roman: Noi nu am văzut absolut nimic la televizor şi niciun ziar, până ieri la prânz. Niciun ziar românesc. N-am avut timp!

Evgheni Tiajelnikov: O rugăminte: o serie de specialişti sovietici se află la periferie, cerem să le acordaţi ajutor, să spuneţi celor care trebuie să aibă grijă de securitatea lor, pentru că n-au asupra lor documente: paşapoartele sunt la ambasadă, au adeverinţe, dar s-ar putea ca la control să nu se recunoască aceste autorizaţii. Sunt într-o situaţie grea!

Ion Iliescu: Nu avem organe de securitate.

Evgheni Tiajelnikov: Am în vedere organele Frontului.

Petre Roman: Am păstrat Miliţia pentru aceste chestiuni de ordine publică. Securitatea a intrat în competenţa Armatei. Securitatea nu mai există.

Evgheni Tiajelnikov: De aceea, v-am ruga foate mult să daţi indicaţii corespunzătoare, ca să fie asigurată securitatea unor specialişti sovietici, pentru că Armata nu se va amesteca!

Ion Iliescu: Fără îndoială!

Petre Roman: Aceştia sunt teroriştii…

Evgheni Tiajelnikov: Avem deja doi răniţi din clădirea în care s-a tras.

Petre Roman: Noi, de la Televiziune, vedeam clădirea dumneavoastră, dar nu puteam face nimic, eram sub foc permanent!

Ion Iliescu: Trebuia să lucrăm, şi-n jurul nostru, pe toate clădirile erau puşcaşi, era punct strategic, punctul strategic nr. 1 al nostru. L-au atacat cu bombe incendiare, cu aruncătoare de grenade! A fost un moment când am vrut să cerem ajutor! Un căpitan m-a salvat de la moarte, a sesizat un terorist cu pistolul în mână în spatele meu. Bine că a observat. Nu l-am prins însă!

Petre Roman: A fost după atacul cu bombe incendiare şi aruncătoare de grenade!

Evgheni Tiajelnikov: Cer scuze pentru reţinerea întregii conduceri. Vă mulţumesc. De asemenea, Mihail Gorbaciov m-a rugat să vă transmit ca, prin Ambasada sovietică la Bucureşti, să ţineţi legătura şi să transmiteţi orice probleme, rugăminţi în legătură cu ceea ce aveţi nevoie şi să se ia legătură cu tovarăşii care coordonează aceste probleme ale dumneavoastră (n.r. – prezintă doi tovarăşi), care cunosc problemele. În toată această perioadă au transmis informaţii acasă şi vor păstra legătura cu Frontul. Vă mulţumesc şi vă doresc să fiţi forte, să aveţi forţa să treceţi peste aceste proleme. Suntem cu dumneavoastră. şi vă dorim sincer succes!

––––––––-
Adam Burakowski: „O intervenţie armată ar fi fost un dezastru“

Cercetătorul care a descoperit documentul incriminator pentru Iliescu a acordat un interviu în exclusivitate ziarului „Adevărul“. Polonezul Adam Burakowski spune istoria unui document redactat în doar 15 exemplare. Actul a mai fost publicat şi de revista „22“, în februarie 2010.

„Adevărul”: Cum aţi găsit documentul care atestă cererea făcută de Ion Iliescu şi Silviu Brucan, la 23 decembrie 1989?

Adam Burakowski: Arhiva MAE polonez conţine mai multe documente din vremea lui Ceauşescu. O parte din documentul pe care l-am prezentat în „22″ a fost deja publicat în România, într-un „album” intitulat „Solidari cu România”. Doctorul Konrad Białecki, angajat al Institutului Memoriei Naţionale Poloneze, care a scris un studiu introductiv pentru acest volum, a folosit mai multe dintre documentele la care am avut şi eu acces.

Ce rol a avut Ion Iliescu în pregătirea răsturnării lui Ceauşescu?

Asta e o întrebare care, din păcate, rămâne deschisă şi va rămâne aşa. Nimeni din cercurile bine informate nu a fost şocat că Iliescu a apărut la televizor ca un şef al noii puteri. Numele lui, ca posibil succesor al lui Ceauşescu, a circulat „pe piaţă” timp de câţiva ani.

De ce a solicitat Ion Iliescu intervenţia armatei sovietice?

O intervenţie armată sovietică în România, în decembrie 1989, ar fi fost un dezastru atât pentru partea română, cât şi pentru cea sovietică. Deci Ion Iliescu şi Silviu Brucan trebuie să fi fost foarte nesiguri de poziţia lor în acele zile, dar asta nu este de mirare. Existau unele zvonuri că sunt nişte unităţi pro-ceauşiste care se deplasează spre Bucureşti pentru a reinstala vechiul regim.

Era o mişcare riscantă?

Chiar dacă cererea a fost respinsă, ea a arătat „echipei Gorbaciov”, care se mai bucura de sprijinul ţărilor occidentale, că Iliescu şi echipa lui nu sunt nişte „legionari”, ci oameni serioşi, măcar pentru gorbaciovişti, care vor să colaboreze cu URSS şi cu alte ţări socialiste.

Susţineţi că apelul către Moscova l-ar fi pus pe Ion Iliescu într-o lumină proastă. Ce s-ar fi putut întâmpla?

Când soliciţi ajutor militar sovietic înseamnă că eşti dispus să intri într-o relaţie de subordonare cu Moscova, ceea ce este grav, e ca şi cum ai fi acuzat de trădare de ţară.

Adam Burakowski

– S-a născut în 1977
– Este doctor în ştiinţe politice, lector la Institutul de Studii Politice al Academiei Poloneze de Ştiinţe
– A publicat volumul „Geniul Carpaţilor. Dictatura lui Nicolae Ceauşescu”
– Este coautor, împreună cu Aleksander Gubrynowicz şi Paweł Ukielski, al cărţii „1989 – Toamna Naţiunilor”.

„Echipa Iliescu” s-a consultat cu Moscova în privinţa lichidării soţilor Ceauşescu?

Să punem cap la cap informaţiile pe care le aveaţi din cercetările dumneavoastră anterioare şi cele din acest document.

În primul rând, să nu uităm de evenimentele din alte ţări ale blocului sovietic din Europa. Exista un plan de schimbare radicală, pregătit la Moscova, şi nimeni nu ascundea acest lucru. În mai 1987, Gorbaciov a venit la Bucureşti să prezinte programul său, dar a fost respins de Ceauşescu. În ţările vecine s-au petrecut treptat schimbări fundamentale.

Ceauşescu rămânea singur. Era nevoie numai de o scânteie ca ţara să ardă. S-a aprins la Timişoara. Familia Ceauşescu ştia că e un pericol serios şi a ordonat o soluţie dură. Dar în Banat, activiştii comunişti şi ofiţerii nu erau plini de zel. Ştiau că zilele lui Ceauşescu sunt numărate şi nu voiau să se implice în represiuni. Aşteptau, ezitau, îşi pasau responsabilitatea de la unul la altul.

Ceauşescu nu ştia ce i se pregăteşte?

Nicolae Ceauşescu a fost dezinformat despre starea evenimentelor şi s-a dus în Iran. Când s-a întors, era prea târziu. Practic, pierduse conducerea ţării în 21 decembrie, dar cât timp era fizic prezent în clădirea Comitetului Central, nu putem să vorbim despre schimbarea puterii. Asta s-a petrecut în 22 decembrie, când Ceauşescu a fost evacuat şi „a emanat” o nouă echipă militaro-civilă, compusă în mare parte din oameni deja cunoscuţi populaţiei din programele radiodifuziunilor străine.

Dar chiar şi echipa asta nu ştia ce o să se petreacă, dacă Nicolae Ceauşescu a pregătit capcane pentru succesorii lui. De aici a venit, cred, ideea de a cere ajutor militar.

Cine deţinea, de fapt, puterea în 22-23 decembrie ’89?

Imediat după prăbuşirea lui Ceauşescu – Armata. Dar generalii, poate cu excepţia lui Nicolae Militaru şi a unor persoane de rang mai mic, nu doreau o dictatură militară şi nu erau împotriva unei echipe compuse şi din civili.

Se cunoaşte felul în care sovieticii au răspuns cererii formulate de Iliescu şi Brucan?

Nu am găsit niciun document mai detaliat despre acest dialog, dar nu este exclus să existe în arhivele altor ţări foste socialiste. De pildă, în arhiva MAE polonez am descoperit un document foarte amănunţit despre convorbirea lui Ceauşescu cu ambasadorul sovietic, în august 1968, după invadarea Cehoslovaciei.

În ce fel s-ar fi schimbat soarta lui Ceauşescu, dar şi a Revoluţiei române, dacă sovieticii acceptau invitaţia lui Iliescu?

După părerea mea, era imposibil ca sovieticii să intre în România cu trupele. Răspunsul lor este o dovadă clară a acestei teze. Însă mai rămâne deschisă o altă întrebare: dacă „echipa Iliescu” s-a consultat cu Moscova privind lichidarea lui Ceauşescu.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile. Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Ion Iliescu:„Filmul a creat o stare de spirit nocivă – Dacă regizorul se situează pe alte poziţii din punct de vedere politic el nu va lucra cu convingere şi nu va ieşi o operă artistică.“ – Nicolae Ceauşescu: „Filmul critică nişte miliţieni. Ei şi? Nu trebuie să vedem totul numai în negru“

Un document din Arhivele Naţionale, privind stenograma şedinţei Secretariatului CC al PCR din 10 februarie 1970, prezidată de către Nicolae Ceauşescu, ne arată modul în care tratează activul de partid actul de creaţie, respectiv filmul, privit ca „unul dintre cele mai importante mijloace de propagandă“. De precizat că discuţia politrucilor are loc în contextul scandalului stârnit de apariţia, în 1969, a filmului Reconstituirea, realizat de Lucian Pintilie: receptat de aparatul de partid ca subversiv şi neconform cu linia acestuia. Filmul este scos din cinematografe, după trei zile de vizionare, şi pus la index, până după 1990.

În Secretariatul CC al PCR, tovarăşii îngroaşă cât pot criticile la adresa filmului şi a tuturor celor care lucrează în domeniu. Între toţi, ca virulenţă a limbajului (de lemn) se remarcă Ion Iliescu, la acea oră membru al CC al PCR, dar şi ministru pentru Probleme de Tineret, şi Dumitru Popescu, responsabil vreme de 15 ani cu problemele culturale şi ideologice. În folclorul urban comunist, cei doi apăreau ca două „lumini“ intelectuale, cu acces direct la lumea culturală a vremii. Lectura documentului ne arată însă doi inşi obtuzi, doi politruci virulenţi, decişi să ţină sub strict control ideologic actul de creaţie. Intervenţia lui Ion Iliescu este, pe lângă elementele necesarmente partinice, pură delaţiune la adresa lui Lucian Pintilie. Cenzura avea să-l urmărească pe artist, împidicându-l practic să mai lucreze în ţară. Interesant este că, la acea vreme, Nicolae Ceauşescu, lipsit de studii şi pus pe ascensiune, pare un tip cumpătat şi chiar de bun-simţ, în raport cu ceilalţi tovarăşi care, încă de atunci, se pregătesc să-i aştearnă calea către un deşănţat cult al personalităţii. Dintre protagoniştii acelei şedinţe, Ion Iliescu este în prezent nu doar un simplu supravieţuitor, ci şi (încă) un important decident politic.

* * *

În malaxorul ideologiei

10 februarie, 1970. Şedinţa Secretariatului CC al PCR, prezidată de Nicolae Ceauşescu. După celebrul discurs prin care respinsese acţiunea URSS de a invada cu trupele Tratatului de la Varşovia Cehoslovacia, în 1968 autoritatea sa crescuse. În ţară, în străinătate, printre ceilalţi tovarăşi. Era înainte de călătoria în China şi Coreea de Nord, după care „va întoarce foaia“, punând capăt „liberalizării“ vremelnice a Româ­niei, iar „tovarăşa“ (n. red.: Elena Ceauşescu) încă nu apăruse.

La şedinţă participă: Gh. Pană, Virgil Trofin, Manea Mănescu, Dumitru Popescu, Mihai Gere, Vasile Patilineţ, iar ca invitaţi, Constantin Drăgan, Ion Iliescu, Chivu Stoica, Mihai Dalea, Alexandru Iliescu, Teodor Haş, Gh. Bârsănescu, Nicolae Constantin, Cornel Onescu, Florea Dumitrescu, Dan Enăchescu, Alexandru Sobaru şi şefii secţiilor CC al PCR. Îl remarcăm pe tov. Ion Iliescu, membru UTC încă din 1944 şi al PCR din 1953; membru supleant al CC al PCR între 1965-‘69, membru al CC al PCR din 1969 până în ‘84, supleant al Comitetului Executiv între 1969-‘74, membru al Comitetului Politic Executiv între 1974-‘79 şi membru al Secretariatului CC din 1971. La acea oră, Iliescu ocupa funcţia de prim-secretar al CC al UTC, fiind totodată şi ministru pentru Problemele Tineretului. Îl mai remarcăm pe Dumitru Popescu, nedevenit încă şi „Dumnezeu“, secretar al CC însărcinat cu problemele culturale şi ideologice. Cochetează cu artele şi literele, va „dărui“ culturii române romanul Pumnul şi Palma, va fi consemnat de istorie ca responsabil cu crearea mitului Ceauşescu, iar în 1994 va publica volumul Un fost lider comunist se destăinuie. „Am fost şi cioplitor de himere“.

La punctul trei pe ordinea de zi se află Propuneri pentru îmbunătăţirea conducerii ideologico-artistice a cinematografiei şi a organizării producţiei de filme. Contextul discuţiei ţine de apariţia în 1969 a filmului Reconstituirea, după o nuvelă a lui Horia Pătraşcu, în regia lui Lucian Pintilie. Socotit subversiv, greşit ideologic, rulase numai trei zile, cu cozi nesfârşite la casa de bilete, după care fusese scos şi pus la index. Filmul relata reconstituirea unui incident, pe parcursul căreia miliţienii sunt atât de zeloşi, încât totul se sfârşeşte cu o crimă. Tovarăşii au pe căciulă această muscă, iar Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă (CSCA), adică cenzura, înaintează o serie de propuneri, tocmai pentru ca aşa ceva să nu se mai întâmple. Tovarăşii plusează viguros pe marginea „materialului“, cer un control al fondurilor alocate cinematografiei, în fine, un control absolut. Criterii economice şi de personal se combină cu directive ideologice. „Partea artistică“ e disecată pe toate feţele. Tov. Pompiliu Macovei spune: „… va începe să funcţioneze un sistem colectiv de analiză periodică a scenariilor (…) Filmul Reconstituirea s-a făcut cu complicitatea unor anumiţi factori de acolo, a fost o luptă întreagă şi a fost foarte greu să se schimbe anumite lucruri. (…) Scenariile nu vor mai intra în producţie decât cu aprobarea Comitetului. Va exista un control periodic, cum se realizează filmele, ce înţelege regizorul din scenariu“. Tov. Virgil Trofin adaugă şi el: „modul în care s-a procedat cu filmul acesta, Reconstituirea, şi însăşi apariţia acestui film reprezintă un lucru foarte negativ în activitatea Comitetului de Cultură şi Artă şi în primul rând din punct de vedere politic şi ideologic“.

Când ia cuvântul tov. Ion Iliescu, pe lângă „controlul riguros“ despre care se tot vorbeşte, excluzând categoric orice urmă de libertate în actul de creaţie, aflăm că acesta a stat de vorbă chiar cu Pintilie. Ce urmează e pură delaţiune. Tov. Iliescu spune cum şi-a dat seama că „toţi (n. red.: artiştii) sunt lipsiţi de orice receptivitate“, că „sunt nişte oameni înfumuraţi“, că el, Pintilie, „a încurajat o serie de elemente într-un mod scandalos“ şi că e necesar ca „regizorul să se situeze pe nişte poziţii militante“ (vezi stenograma).

Ion Iliescu, oponentul de curte, ii aduna jucariile Elenei Ceausescu, vacanta de 9 zile la Iasi, din 7 iulie 1976, pina 16 iulie 1976

Dumitru Popescu reclama, la rându-i, lipsa de supraveghere a cinematografiei, „a fost un fel de stat în stat“, „timorarea la conducerea Comitetului faţă de aşa-zişii artişti“, care sunt „nişte oameni obraznici, gălăgioşi, care îi intimidau pe tovarăşi în sensul că nu se pricep şi că nu trebuie să fie ingerinţe administrative în actul de creaţie“. După ce i-a ascultat pe toţi, intervenind rar şi, stupoare!, cu un anume bun-simţ, ia cuvântul, pentru a trage concluziile şi a stabili adevăratele directive, Ceauşescu. Găseşte că „nu trebuie să vedem totul numai în negru“, întrucât „nu este chiar totul prost“, admiţând însă că mai sunt încă „multe deficienţe“. Ştie că „filmul este unul din mijloacele cele mai importante de propagandă“, ca şi televiziunea.

Pronunţă chiar reţeta reuşitei unui film: scenariul, indicând „oameni cu pricepere literară“.

E drept că nu prea înţelege de ce pe generice (prea lungi!) apar atât de mulţi directori, şi nu unul singur care să răspundă de tot, inclusiv de ideologie. Apreciază diferenţa dintre un actor de teatru şi unul de film, având ideea de a forma un corp de actori de film care să înveţe din experienţa unor studiouri străine. Ceauşescu vede filme, se pronunţă în oarecare cunoştinţă de cauză, înţelege câte ceva din procesul de producţie, lung şi costisitor în Româ­nia, în comparaţie cu Occidentul, cere o diversificare a creaţiei, seriale, într-un cuvânt, este cu mult mai rezonabil decât politrucii din jurul lui. Despre Reconstituirea, Ceauşescu spune senin: „mie mi se pare că lucrurile se cam exagerează. Critică nişte miliţieni. Ei şi? În ţările capitaliste poliţiştii sunt criticaţi în fiecare zi“ (vezi stenograma).

Familia Iliescu se distreaza cu familia Ceausescu vacanta de 9 zile la Iasi, din 7 iulie 1976 – pina 16 iulie 1976.

În anii ‘80, Mihai Viteazu din filmul lui Sergiu Nicolaescu vorbea în lozinci ceauşiste. Din tablouri, marii ctitori ai ţărilor româneşti ciocneau cupe cu tovarăşul. Adrian Păunescu (dar şi alţi poeţi) îi cântau ode Cârmaciului. Din cosmos, pe întinderea întregului Pământ era notată o singură aşezare omenească: Scorniceşti.

Familia Iliescu se distreaza cu familia Ceausescu vacanta de 9 zile la Iasi, din 7 iulie 1976 – pina 16 iulie 1976.

În 2010, „cioplitorul de himere“, Dumitru Popescu, îşi duce liniştit zilele în Bucureşti. Ion Iliescu, la 80 de ani, încă mai trage sforile într-un mare partid din România.

Stenograma

Ion Iliescu:„Filmul a creat o stare de spirit nocivă“

(…) Să se pună în practică ceea ce s-a stabilit aici, ca să existe un control riguros de la început până la sfârşit, de la concepţia însăşi asupra filmului, de la concepţia politică a regizorului şi să se dea la realizat numai filme care prezintă toate garanţiile din punct de vedere politic şi ideologic.

Eu am discutat cu Pintilie, regizorul filmului „Reconstituirea“. Toţi sunt nişte tipi lipsiţi de orice receptivitate la orice observaţie critică, sunt nişte oameni înfumuraţi, desconsideră orice critică şi privesc cu desconsiderare capacitatea unor activişti politici de a-şi da cu părerea asupra a ceea ce înseamnă activitatea în cinematografie. El a încurajat o serie de elemente într-un mod deosebit de scandalos şi a folosit un sistem de relaţii care există în cinematografia noastră. A organizat o vizionare particulară cu toţi prietenii lui şi a creat un climat că cineva împiedică apariţia unor creaţii de mare valoare, că nu sunt în stare să priceapă noul în creaţie şi curajul acestui mare creator. Acest film sau vreun alt film al său nici măcar nu ridică vreo problemă serioasă ca să facă atâta paradă de curajul şi îndrăzneala lui de a aborda nu ştiu ce probleme. Însă există o stare de spirit foarte nocivă din acest punct de vedere şi trebuie să se stabilească nişte raporturi de muncă foarte precise, foarte clare, principiale, şi oamenii să înţeleagă răspunderea care le revine şi că sunt salariaţi plătiţi de stat şi nu este numai treaba lor pentru ceea ce pledează filmul respectiv.

(…) Forţa cinematografiei noastre va consta numai în modul în care va fi capabilă să abordeze cu forţă artistică marile probleme sociale ale dezvoltării societăţii noastre şi din acest punct de vedere noi nu am făcut nişte filme care să abordeze cu mare forţă artistică problemele care constituie trăsăturile specifice ale societăţii noastre.

(…) Dacă regizorul se situează pe alte poziţii din punct de vedere politic el nu va lucra cu convingere şi nu va ieşi o operă artistică. (…) Cinematografia mondială este dominată de filme cu violenţă, cu probleme sexuale, filme comerciale şi destul de rar apar filme de mare valoare ideologică. Şi cinematografia din ţările socialiste ridică o serie de probleme, nici acolo nu găsim filme foarte bune (…)

Nicolae Ceauşescu: „Filmul critică nişte miliţieni. Ei şi?“

(…) Eu cred că lucrurile stau pe la jumătate. Totuşi avem ceva în cinematografia noastră. Nu este chiar totul prost. Nu trebuie să vedem totul numai în negru. (…)

Filmul este unul din mijloacele cele mai importante de propagandă. Acum începe să fie un asemenea mijloc important şi televiziunea. (…) noi mai avem experienţa aceasta ca vicepreşedintele Comitetului să fie şi directorul Casei de Filme (…) Acesta este un sector unde nu este bine totuşi ca cei care trebuie să vegheze la conţinutul ideologic să conducă nemijlocit întregul sector, pentru că lucrurile se cam încurcă. Din acest punct de vedere eu am o oarecare rezervă (…).

Trebuie pe urmă să vedem în general organizarea aceasta a celor care răspund direct de scenariu, de regie, de producerea filmelor. Eu văd aproape toate filmele noastre şi apar pe generic o mulţime de nume. Începe cu scenaristul, sunt 2–3 regizori, un director de film, un director artistic, un director tehnic. Să lăsăm numai un director care să răspundă de tot, şi de partea politică, ideologică şi artistică. (…) Să fie o răspundere unică.

Nu sunt chiar de acord că scenariul poate fi bun şi regizorul strică. Scenariile sunt proaste. (…) Trebuie să luăm oameni cu pricepere literară, dintre scriitorii mari care să facă scenariile (…).

După părerea mea asupra scenariului trebuie să punem baza (…) şi apoi să alegem şi regizorul corespunzător cu specificul scenariului. Una este un regizor pentru un film-comedie, alta un regizor pentru un film istoric şi alta pentru un film-dramă. (…) în mod treptat să ne creăm la cinematografie un grup de artişti, pentru că oricum există o deosebire între artistul de teatru şi artistul de cinematograf şi, din acest punct de vedere, filmele noastre, chiar cele bune, suferă de teatralism. (…) putem chiar să-i trimitem pe câţiva la studiourile acestea mari să lucreze acolo un timp. (…) Poate ar fi bine să ne gândim cum să ne organizăm ca în câţiva ani să producem un număr mai mare de filme, mai diverse (…)

Oamenii vor să vadă şi filme de aventuri, dar să le facem într-o formă ca să fie educative. (…)

Filmele acestea din occident sunt axate pe filme de aventuri, poliţiste, filme ieftine, fără conţinut, care nu pun nici o problemă, dar care prind mult la tineret. (…) Am văzut filmul „Simpaticul domn R“. Are succes.

Ar trebui să facem şi noi seriale. Au făcut şi bulgarii. (…) după părerea mea, totuşi, filmele pe care le facem sunt foarte costisitoare. (…) Ar trebui să trimitem chiar şi un regizor să vadă cum se lucrează în America. Nicăieri nu se lucrează ani de zile la un film. (…)

În legătură cu filmul „Reconstituirea“ mie mi se pare că lucrurile se cam exagerează. Critică nişte miliţieni. Ei şi? În ţările capitaliste poliţiştii sunt criticaţi în fiecare zi. Ceea ce este negativ, după părerea mea, este faptul că se prezintă tineretul nostru ca un tineret primitiv, iar acest lucru nu este real şi pe urmă felul cum este prezentat publicul, gloata aceea de oameni. Pe miliţieni pot să-i critice, că avem mulţi proşti. (…) De aici a pornit toată problema, cum că miliţia nu ar fi de acord că este criticată. (…) Pe urmă, în filmul acesta nu există nimic din punct de vedere artistic. Să-l ţineţi pe piaţă atâta timp cât vin spectatori şi să-l trimiteţi şi la concurs, dar între timp să luăm măsuri ca să facem numai filme care să corespundă (…)

(Fragment din stenograma şedinţei Secretariatului CC al PCR din 10 februarie 1970)
Arhivele Naţionale, fond CC al PCR – Cancelaria
Dosar 14/1970, filele 3, 5, 34–53

Coerenţă bolşevică

1957
„În această perioadă, în unele institute de învăţământ superior şi îndeosebi la Timişoara şi Cluj, o serie de elemente reacţionare au agitat printre studenţi idei anarhice, liberaliste, demagogice şi chiar duşmănoase, au făcut agitaţie împotriva disciplinei universitare, împotriva programei de învăţământ, mergând chiar până la a cere scoaterea din program a marxism-leninismului şi a limbii ruse.“

(Din Raportul prezentat de Ion Iliescu la 10 ianuarie 1957 la Plenara CC al UTM, în urma manifestărilor studenţeşti din centrele universitare în contextul Revoluţiei din Ungaria. P.570, vol. Istoria comunismului din România. Documente 1945-1965, Editura Humanitas, 2009.)

1990
„Eu vreau încă o dată să-mi exprim întreaga recunoştinţă din partea populaţiei Capitalei pentru prezenţa dumneavoastră (n. red.: a minerilor), utilă şi eficientă. Vreau să mulţumesc pentru spiritul organizat în care v-aţi prezentat, în care aţi acţionat, să mulţumesc conducătorilor dumneavoastră, inginerului Cozma şi celorlaltor lideri sindicali care au fost în fruntea dumneavoastră, alături de noi, care ne-au ajutat în aceste zile.“
(…)
„Eu sper ca să întreţinem acest spirit de combativitate, să-l anticipăm, pentru că numai prin acţiunea hotărâtă a tuturor oamenilor de bine, a tuturor cetăţenilor ţării, vom ţine în frâu elementele degenerate, elementele declasate, fanatizate, care vor să destabilizeze ţara.

Eu vreau să vă spun că de altfel, aici nu este vorba numai de forţe din interior, care nu se împacă cu gândul că au pierdut partida, este un scenariu mai larg, pe plan european, a existat o acţiune conjugată a forţelor de dreapta care au mers pe ideea că în toate ţările din Europa de Est trebuie să vină la putere forţele de dreapta.“
(…)
„… trebuie să rămânem cu vigilenţa trează şi să fim pregătiţi pentru orice alte încercări de escaladare, de destabilizare a situaţiei din ţară şi peste tot să întreţinem un spirit de mobilizare şi de luptă a tuturor celor hotărâţi să apere democraţia română, democraţie pusă în slujba celor mulţi, în slujba poporului, nu democraţie care să slujească celor înavuţiţi sau celor care vor să se înavuţească pe spinarea poporului.“

(Din Discurs de mulţumire adresat minerilor, din volumul Raport asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990, Bucureşti, editat de GDS şi APADOR-CH.)

2010
Ion Iliescu referitor la scutul antirachetă pe care SUA urmează să-l instaleze pe teritoriul României: „Eu aş fi cam împotrivă“.

Din fragmentele de discurs de mai sus observăm că, de peste 50 de ani, Ion Iliescu se pronunţă apăsat şi cu consecinţe în privinţa întâmplărilor importante prin care trece România. Visul de a se aşeza pe scaunul lui Nicolae Ceauşescu i s-a împlinit în decembrie 1989, atunci când, cu jertfa de sânge a unor oameni, ceasul istoriei bătea o cu totul altă oră decât cea a socialismului / comunismului. Mai observăm că, în structura sa interioară, Ion Iliescu a rămas credincios aceloraşi „idealuri“, fără ca sistemul său de referinţe să sufere vreo modificare. Chiar şi expresiile au rămas aceleaşi, iar când se înfurie, gestica sa trădează o muncitoresc-revoluţionară stilistică interioară, care stârneşte celor mai în vârstă spaima, iar celor mai tineri, veselia. A înghiţit rigorile democraţiei, NATO şi UE ca pe o untură de peşte, doar ca să rămână la putere. Reamintim că a fost singurul lider din spaţiul fost comunist care, după 1989, dorea un tratat de prietenie cu URSS. Noroc că aceasta s-a dezintegrat la timp.

Nicolae Ceauşescu: „în timpul războiului Constantin Pârvulescu a stat închis într-o casă până când noi, cei din închisoare, l-am scos afară şi l-am pus la muncă!”

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Noiembrie 1979

Constantin Pârvulescu:
– Tovarăşe, io nu votez pentru ca să aleg pe Ceauşescu în conducerea partidului!.

(Pârvulescu pleacă de la tribună)
Mulţimea e surprinsă, nu ştie cum să reacţioneze, apoi încep să se ridice şi să aplaude scandând „Ceauşescu reales!!!” minute în şir.

Ceauşescu ia cuvântul:

– Stimaţi tovarăşi. Nu pentru a răspunde unei provocări am luat cuvântul, …ci pentru a lămuri Congresul că Constantin Pârvulescu nu a fost întotdeauna în conducerea partidului şi o bună parte din anii ilegalităţii i-a trăit în afara poporului, rupt de partid, rupt de popor!

(Sala în picioare, strigă URA!!!, aplaudă, scandează „Ceauşescu, PCR!!!”, „”Ceauşescu şi poporul!!!”)

– El n-a înţeles niciodată nici partidul, nici poporul şi n-a servit partidul şi poporul nostru!

Voce din Consiliu:

– Aşa este!!!

(Aplauze furtunoase, scandări)
Ceauşescu:

– Pentru că i-a pus lui Macovescu întrebarea ce-a făcut în timpul războiului, ar trebui să-i spunem noi şi el ştie că i s-a pus întrebarea, de ce patru ani de zile în timpul războiului a stat închis într-o casă până când noi, cei din închisoare, l-am scos afară şi l-am pus la muncă! Ştie foarte bine asta!

Voci: – Aşa e! (Aplauze)
Ceauşescu:

Sângele lui Pătrăşcanu şi a altora se află şi pe mâinile lui Pârvulescu! Şi el ar dori din nou readucerea acestor vremuri în partidul nostru, vremuri care au impus, au apus pentru totdeauna!! (Aplauze furtunoase, sala în picioare etc.)

– Ştie, ştie, se ştie foarte bine că din 60 a fost scos din conducerea partidului ca incapabil, ca intrigant, ca necorespunzător, şi sunt documentele partidului în privinţa aceasta!

(Aplauze, sala în picioare, scandări)

– Este, într-adevăr, o dovadă a democraţiei şi a timpurilor noi în partidul nostru, că Pârvulescu poate spune orice provocări, fiindcă el ştie bine că n-a-ndrăznit să ridice niciodată cuvântul şi a tăcut cât oamenii au fost împuşcaţi, vechii activişti de partid, mai vechi decât el în partid şi cu mai multe merite în partid, care au luptat în ţare şi n-au stat ascunşi în străinătate sau în case de frica Siguranţei!!! (Aplauze… „Ceauşescu, PCR!!!”)

– Nu ştiu în numele cui a vorbit Pârvulescu aici. În orice caz, nu în numele comuniştilor români şi al poporului român; al altora, care nu ne iubesc pe noi! (Sala în picioare, aplauze furtunoase, ovaţii. „Ceauşescu, PCR!!!/ Reales”)

Strigăte din sală: – „N-are ce căuta în partidul nostru!”; – „Afară!!”; – „Provocator!”

Pârvulescu încearcă să intervină, Ceauşescu face un semn nervos cu mâna – „N-ai cuvântul!”
Ceauşescu:

– Stimaţi tovarăşi, este necesar, tovarăşi, să nu luăm în seamă această provocare. (aplauze, toţi se ridică în picioare, se strigă „Ceauşescu, PCR!!!”)

– Însă să tragem o anumită învăţătură din ceea ce am spus, de altfel, în raportul meu, căci sîntem într-o perioadă de luptă revoluţionară. Mai sînt oameni, din păcate, care nu şi-au iubit poporul şi partidul şi care nu iubesc şi nu-l vor iubi niciodată, care au trădat şi vor trăda întotdeauna! (Sala se ridică, aplauze furtunoase, ovaţii).

Victor Ponta regretă că nu mai trăieşte Ceauşescu pentru a face dreptate în Albeni

Vicepreşedintele PSD Victor Ponta regretă că nu mai trăieşte Nicolae Ceauşescu pentru a face dreptate în cazul caselor construite pentru sinistraţii din satul gorjean Seciurile, grav afectat de alunecări de teren, în primăvara anului 2006.

Satul Seciurile a fost afectat de o alunecare de teren în mai 2006, circa 150 de gospodării fiind atunci complet distruse, iar autorităţile au început reconstrucţia caselor la Târgu Cărbuneşti şi Albeni.

Vicepreşedintele PSDa spus că, în calitate de deputat de Gorj, a fost în cele două zone din Târgu Cărbuneşti şi Albeni unde au fost reconstruite peste 100 de case pentru sinistraţi şi a rămas îngrozit de modul în care au fost ridicate aceste locuinţe şi de calitatea lucrărilor executate.

Victor Ponta susţine că, după turul al doilea al alegerilor, doreşte să aducă situaţia în atenţia opiniei publice şi că, deocamdată, solicită doar sprijinul presei pentru a afla numele firmelor care au construit şi „au furat” banii alocaţi pentru casele sinistraţilor.

Parlamentarul a mai spus şi că este pentru prima dată când regretă dispariţia lui Nicolae Ceauşescu, întrucât este convins că actualele autorităţi ale statului nu vor face niciodată dreptate.

„Am fost procuror, am condus Corpul de Control al Guvernului, am văzut multe furturi şi jafuri în România, dar sunt convins că unul mai mare decât cel de la Albeni nu a existat. S-au cheltuit bani grei, s-au dat câte 700 de milioane de lei vechi pentru o cutie de chibrituri pe care o numim casă, iar oamenii de acolo nu am nici măcar un acoperiş sigur deasupra capului pentru că plouă prin el, de drumuri sau reţea de apă nici nu mai vorbim. Acolo au furat toţi care au prins contracte, indiferent de partidul de la care proveneau. Este prima dată când regret că nu mai există Nicolae Ceauşescu pentru că el sigur i-ar fi împuşcat pe toţi”, a spus vicepreşedintele PSD.

Ponta l-a criticat şi pe ministrul Administraţiei şi Reformei Administrative, Cristian David, care marţi a fost în vizită oficială în Gorj şi care, în opinia sa, în loc să meargă să verifice situaţia de la Albeni, s-a deplasat în diferite oraşe pentru a susţine candidaţi ai PNL la primării, în turul doi al alegerilor.

„David avea mai mult sprijin de la populaţie dacă făcea o anchetă la Albeni. El trebuia să se ducă acolo cu dubele după el. Ceauşescu dacă ar mai fi fost ar fi rezolvat problema la modul cel mai expeditiv cu putinţă. Acolo s-a pus tablă de coteţe pe case şi le-au spus case, dar, de fapt, sunt coteţe. Oricum nu am încredere că, vreodată, instituţiile statului vor face dreptate acolo”, a declarat Ponta.
Mediafax
Boc despre Ponta: Un biet procuror comunist.
„Domnul Ponta, un biet procuror comunist. Aşa ştie să facă, asta a făcut toată viaţa”, a răspuns Emil Boc, după ce jurnaliştii l-au rugat să comenteze declaraţiile lui Ponta de ieri. Întrebat apoi comentează faptul că Dan Nica regretă acum că l-a oprit pe Ponta să-l bată, premierul a răspuns: „Too late!”.
Evenimentul Zilei

DE CE CEAUŞESCU L-A „MARGINALIZAT” PE ION ILIESCU?



Ion Mihai Pacepa: „În anii 1970, când am avut în subordine U.M. 0920/A, o unitate specială a Departamentului de Informaţii Externe (DIE) ce era însărcinată cu activitatea contrainformativă împotriva URSS, aceasta a depistat şi înregistrat magnetic contactele secrete pe care Ion Ilici Iliescu, atunci secretar al CC al PCR pentru propagandă şi agitaţie, le-a avut cu un membru al unei delegaţii „ideologice” sovietice în vizită la Bucureşti. Acesta i-a spus: „Kremlinul ar fi mai fericit cu tovarăşul Iliescu în fruntea Partidului Comunist Român”.
Ceauşescu, care ştia de la U.M. 0920/A că sovieticul ce l-a contact pe Ion Iliescu venise în România să recruteze aderenţi pentru o lovitură de stat în România, a ascultat de câteva ori banda de magnetofon ce conţinea înregistrarea acestei convorbiri pe care Iliescu, bineînţeles, nu i-o raportase. La scurt timp după aceasta Ceauşescu l-a îndepărtat pe Iliescu din anturajul său apropiat, numindu-l secretar al unui comitet judeţean de partid. Pentru a nu irita Moscova, Ceauşescu l-a păstrat însă membru supleant al Comitetului Politic Executiv, dar a ordonat U.M. 0920/A să-l ţină pe Iliescu în continuă supraveghere. (După ce am părasit România, U.M. 0920/A şi-a schimbat indicativul în U.M. 0110 şi a fost condusă de generalul Victor Neculicioiu.)”
Biografia lui Ion Iliescu este a unui activist de partid dintr-o a doua generaţie. Mai greu decât toate calităţile ce i le-ar fi putut detecta cadriştii, a atârnat în balanţă „originea socială”: părinţi ilegalişti.

Ion Mihai Pacepa:

ORIGINE MAI MULT DECÂT SĂNĂTOASĂ
Tatăl, Alexandru Iliescu
, absolvent al şcolii de arte şi meserii din Olteniţa, aderase în 1931 la programul stângii comuniste cu sincer entuziasm. Şomer fiind, a făcut parte dintre delegaţii celui de-al V-lea Congres al Partidului Comunist din România (PCdR) care s-a ţinut în URSS. A şi rămas după acel congres în „ţara sovietelor” câţiva ani. Când a revenit acasă, şi-a găsit soţia măritată cu altul. Mama adoptivă a viitorului lider FSN, Marioara Iliescu, era şi ea comunistă ilegalistă – membră a sectorului Apărare din PCdR.
Închis în 1939, exclus din partid în chiar vremea când era în detenţie, certat la cuţite cu Gheorghiu-Dej, Alexandru Iliescu n-a apucat să se bucure de zorii „vieţii noi”. A încetat din viaţă, din cauza unui infarct, în august 1945.

ACTIVISTUL „DE BINE”
Ion Iliescu n-a fost niciodată un dizident. A debutat în militantismul stângii politice încă de pe băncile liceului. Din datele care-l predestinau din tinereţe carierei de nomenklaturist reţinem: membru al UTC din august 1944 (avea 14 ani); voluntar în brigada de muncă „Vasile Roaită” în Albania, pe şantierul naţional al căilor ferate (1947), membru al CC al UTM (din 1949), student la Moscova (1950-1954) şi lider al studenţilor români în URSS.

Până a fi preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor (1979-1984) nu a avut tangenţe cu profesia de inginer în specialitatea gospodărirea apelor şi ecologie. Fusese într-una înalt activist de partid: lider al tineretului şi diriguitor cu sectoarele propagandei de partid. Trimis de Ceauşescu „să înveţe practica din teren” la Timişoara şi Iaşi, a adăugat capitalului de prestigiu acumulat „la vârf” şi unul de simpatie. Spre deosebire de ceilalţi gravi şi încuiaţi demnitari de partid, Ion Iliescu îşi făcea totdeauna programul de audienţe şi vizite printre oamenii muncii cu zâmbetul de buze. Economia românească îşi trăia, aparent, „vârsta de aur”, iar demnitarul local răspundea direct solicitărilor de apartamente sau butelii. Se întreţinea bucuros cu artişti şi scriitori şi frecventa instituţiile de cultură şi artă.

DE CE L-A „MARGINALIZAT” CEAUŞESCU?
În partidul condus de Ceauşescu nu a existat opoziţie. Singurul gest deschis de frondă l-a făcut Constantin Pârvulescu, de la tribuna Congresului al XII-lea al PCR (1979). Încă membru al CPEx atunci şi al Consiliului de Stat, Ion Iliescu ­ ca oricare dintre ceilalţi activişti cu funcţii de răspundere ­ nu i s-a asociat.
Despre Ion Iliescu mersese vestea însă că este „marginalizat” de Ceauşescu. Din mărturiile celorlalţi foşti lideri comunişti şi declaraţiile lui Ion Iliescu, putem doar deduce motivele întreruperii ascensiunii sale politice.

Menţionăm în primul rand că, potrivit cutumelor de partid, „marginalizarea” nu putea fi vreodată imputată forurilor superioare. A fi „la dispoziţia partidului” şi a-ţi face datoria oriunde eşti trimis de „organul superior” erau axiome ale activiştilor comunişti. Iar „principiul rotaţiei cadrelor” practicat de Ceauşescu permitea, fără drept de apel, orice rocadă în partid.

Ce-l deranjase pe Ceauşescu la Iliescu, care contase, până în 1971, a fi un „protejat” de-al său? În termenii vremii, i s-ar fi putut reproşa „stilul de muncă”. Ceea ce de altfel a şi făcut Ceauşescu, criticându-l în şedinţa de după vizita, din 1971, în ţările asiatice pentru calitatea materialelor întocmite. Căci „a fi popular”, cu excepţia liderului suprem în partid, era pe-atunci un „păcat”.

Reformele lui Gorbaciov au făcut să se vorbească şi mai mult de Ion Iliescu. „Activistul luminat” cu altă pregătire decât şcolile de partid, susţinerea pe care se bănuia a o avea de la liderul Kremlinului în calitate de fost coleg de studenţie moscovită şi charisma incontestabilă au alimentat zvonurile că tocmai directorul Editurii Tehnice este succesorul lui Ceauşescu.

DE CE-L URMĂREA SECURITATEA?
Toţi şopteau, iar cei care lucrau în „Casa Scînteii” vedeau în 1989 că Iliescu era urmărit de Securitate. Cum dosarul de urmărire întocmit pentru Ion Iliescu „a dispărut în revoluţie”, nu putem decât cita sursele din interiorul instituţiei. Astfel, generalul Aurel I. Rogojan, fostul şef de Cabinet al generalului Iulian Vlad, scrie în cartea sa „1989. Dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei” (Editura Proema, 2009), următoarele: „Ion Iliescu era menţionat public ca posibil succesor al lui Nicolae Ceausescu într-o ediţie specială «Who is Who» pentru România ­ editată în 1989 în R.F. Germania, de Juliusz Stroyanowski ­ în care la poziţia „519, Ion Iliescu”, se menţiona: „(…) În septembrie 1987, într-un articol de o pagină publicat în săptămânalul Uniunii Scriitorilor din România ­ «România Literară» ­ a cerut o mai mare libertate a informaţiei şi schimbări în relaţiile sociale şi politice în scopul învingerii inerţiei şi alienării. Se zvoneşte că Iliescu ar fi alesul lui Gorbaciov la succesiunea P.C.R.”.

Cu mai mulţi ani în urmă însă, când era prim-secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al P.C.R., Ion Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând o lungă convorbire cu academicianul Cristofor Simionescu. Acesta, entuziasmat, s-a confesat laudativ că a avut marele privilegiu de a avea o convorbire remarcabilă cu primul-secretar, în care el îl intuieşte pe viitorul preşedinte al României. Comentariul a ajuns la urechile Elenei Ceauşescu. Ori de câte ori se punea pe undeva problema unei alternative la Ceauşescu, existau şi «suspecţii de serviciu». „Ion Iliescu a fost cel mai longeviv şi norocos dintre ei.”

OMUL POTRIVIT LA LOCUL POTRIVIT
Ce-a contat în afirmarea lui Iliescu ca lider incontestabil al FSN? Carismaticul succesor al lui Ceauşescu era în decembrie 1989 un nod de „relaţii clientelare pe baza propriei persoane”, a scris politogul Anneli Ute Gabanyi. Prin persoana sa reprezenta elitele vremii, a argumentat cercetătoarea, deoarece Ion Iliescu reprezenta:
1. Relaţiile reprezentanţilor şi urmaşilor comuniştilor ilegalişti din 1922-1944 (şi tatăl, şi mama sa adoptivă fuseseră ilegalişti);
2. Relaţiile dintre foştii studenţi în facultăţile moscovite (în perioada 1950-1953 fusese student la Institutul de Energetică din capitala sovietică şi lider al studenţilor români din URSS);
3. Relaţiile din organizaţia tineretului comunist (1957-1971 a fost prim-secretar al UTC);
4. Relaţiile dintre activiştii de vârf ai partidului (februarie-iulie 1971, secretar al CC al PCR cu propaganda);
5. Relaţiile la nivelul Timişoarei şi Iaşului (1971-1974, secretar cu propaganda în judeţul Timiş, 1974-1979, prim-secretar la Iaşi);
6. Relaţiile dintre tehnocraţi (1979-1984, directorul Consiliului Naţional al Apelor);
7. Relaţiile dintre oamenii de cultură (1984-1989 directorul Editurii Tehnice, cu sediul în Casa Scânteii; în calitate de şef judeţean sau naţional al propagandei avusese în subordine ideologică scriitorii, oamenii de cultură şi artă, ca şi pe cei din învăţământ).

Adevarul trebuie stiut, vinovatii trebuie pedepsiti! Apelul societatii civile din Romania

S c r i s o a r e   d e s c h i s a

Presedintelui Romaniei Traian Basescu

Primului ministru Emil Boc

Ministrului Justitiei Catalin Predoiu

Procurorului General Laura Codruta Kovesi

La 20 de ani de la Revoluţie nu se cunoaşte adevarul despre evenimentele acelor zile şi despre autorii crimelor. Este o realitate dureroasă ce nu poate fi ocolită şi care trebuie confruntată neîntârizat, cu voinţă, curaj şi onestitate. Lacătul totalitar pus pe documente trebuie sfărâmat. Este o chestiune presantă pentru sănătatea democraţiei româneşti. Ne adresăm dvs în condiţiile în care, în urma alegerilor parlamentare şi prezidenţiale, întreaga putere de decizie şi acţiune se află în mâinile dvs. Deşi mai sunt doi ani şi jumătate până la prescrierea faptelor de omor din timpul Revoluţiei, anchetele din dosarele aflate la Parchetul General trenează şi documentele din aceste dosare nu sunt accesibile -contrar dispoziţiei CEDO- nefiind desecretizate în totalitate. Dincolo de procedura din faţa CEDO şi de soluţiile juridice, este nevoie ca opinia publică din România să afle adevărul despre cei care au ordonat uciderea a peste 1000 de oameni in decembrie 1989 şi despre cei care au executat acest ordin.

Domnule Preşedinte, Domnule Prim-ministru, aţi câştigat alegerile vorbind şi despre necesitatea reformării statului. Credeţi că o astfel de reformă poate avea loc în condiţiile în care istoria recentă rămâne neelucidată, vinovaţii nepedepsiţi şi adevărul neştiut? Credeţi că este posibilă vreo reformă, orice reformă, fără ca Justiţia să se pronunţe asupra crimelor şi vinovăţiilor trecutului? Dacă da, este mai bine sa spuneţi clar opiniei publice acest lucru, iar dacă nu, trebuie să vă puneţi în acord vorbele cu faptele.

Gelu Voican Voiculescu : Procurorii au aflat acolo pentru ce au fost chemaţi. Ei se aşteptau să judece nişte simpli terorişti. „Noi n-am omorât decât doi oameni”,

„Dacă nu îl omorau, pe Ceauşescu, după trei ani de zile, oamenii îl ceareau înapoi”

26 ianuarie, ziua în care Nicolae Ceauşescu ar fi împlinit 92 de ani.

Ceauşescu, ieşi din groapă Să vezi Ţara cine-o sapă Cine te-a slujit pe tine Minte azi fără ruşine Şi trăieşte şi mai bine Mai fă tu o şmecherie Pune mîna şi învie Însă fără Naşparlie Şi mai ţine-o cuvîntare Să dea toţi în gălbinare Şi mai dă-ne un decret Să dea toţi în diabet Te-aşteaptă românii toţi Să mături Ţara de hoţi Hai, Nea Nicu, dă din mînă Să-i sperii o săptămînă Pe tîlhari şi derbedei Pe smintiţi şi pe mişei 

Ceauşescu, ieşi din groapă
Că nu mai avem nici apă
Pune-i pe ţigani la muncă
Şi la unguri dă poruncă
Termină ce-ai început
Că se fură la minut
Nimeni nu mai bate-un cui
Umblă hoţu-n legea lui
Ieşi din groapă doar un an
Să bagi boala în Brucan
Să-l alergi prin Dămăroaia
Unde-şi paşte mutu’ oaia
Ieşi din groapă doar o zi
Să-i beleşti pe hoţi de vii
Să ne spui cin-te-a trădat
Ceauşescu, fii bărbat!
CORNELIU VADIM TUDOR
(3 mai 1991) Copyright Tricolorul

Nicolae Ceauşescu făcea în 1989 un ultim dar locului său de baştină. Cu opt luni înainte de Revoluţie, comuna Scorniceşti, unde se născuse ”conducătorul iubit”, devenea oraş. Din ordinul precis al Tovarăşului. Astăzi, cadoul lui Ceauşescu e un blestem. În ultimii 20 de ani, târgoveţii şi-au câştigat un sinonim: şomeri.

„Înainte de „89 citeam în Scânteia că în SUA sunt oameni care nu au unde să doarmă, că sunt şomeri. Nici nu realizam ce poate să însemne asta. Acuma ştiu”, spune Gheorghe Toma, rămas fără loc de muncă după trei decenii de când lucra la intreprinderea, ce era odată mândria lui Ceauşescu.

La Scorniceşti, în ziua în care dictatorul ar fi împlinit 92 de ani, nu mai flutură nimeni steguleţe şi nu se mai cântă refrene patriotice. Totul e amorţit de frig şi sărăcie.

Am ajuns în Scorniceşti, un loc trist, cu străzi şi clădiri anoste, pe 25 ianuarie. Cea mai friguroasă zi din an până acum, ne avertizează un localnic. Singura stradă unde puteam vedea chipuri de om era bulevardul. Bulevardul Muncii. Aici, ironie, din trei locuitori adunaţi laolaltă, Gheorghe Toma, Florea Mânzu şi Emil Mirea, doi erau şomeri. La fix 20 de ani de la Revoluţie, Toma şi Mirea au cunoscut o fărâmă din capitalismul nemilos. „Pulsor”, fabrica ce producea dinainte de „89, piese pentru Dacia sau Tractorul, s-a închis. Pe loc, în Scorniceşti, au apărut 218 şomeri, cei mai mulţi dintre ei trecuţi de 40 de ani.

„Ţara asta a avut dă toate. Unde sunt?”

„Am 50 de ani şi 30 de muncă sunt şomer. Am 530 de lei şomaj. Nu mă descurc cu banii ăştia. Uitaţi-vă la gaze, electricitate…mâncare. Sunt bani puţini”, spune Gheorghe Toma. Bărbatul are trei copii: o fată care a terminat facultatea şi doi băieţi cu liceul, care nu şi-au găsit nici ei un loc de muncă. „Noroc de nevastă, că încă lucrează şi ia binişor de la Spital. Câştigă peste 700 de lei„, adaugă Toma. Şomerul de 50 de ani face imediat critica societăţii.

„Încă vreo 20 de ani ne trebuie şi să dispară clasa asta politică, fizic, aşa…”, e convins bărbatul, care povesteşte că înainte de „89 nu ştia ce-i aia şomaj. Şi nu înţelege de ce România a ajuns aici, când în comunism „eram cei mai buni”.

„Păi, Norvegia, când a găsit zăcăminte de petrol în Marea Nordului, fiecare locuitor a primit 40.000 de dolari sau de euro. Şi la noi, cât petrol a avut ţara asta, unde e? Noi, dimpotrivă, fiecare om are 40.000 datorie. Păi de ce, că noi eram pe plus. Noi pe vremea lui Ceauşescu aveam mină în Statele Unite, stiaţi? România trebuie să păstreze tot ce a avut până în 1989. Ţara asta a avut dă toate, dă toate. Unde sunt?”, se întreabă Gheorghe Toma.

Florea Mânzu, capitalist de Scorniceşti, cu un magazin alimentar la scara blocului, găseşte o altă explicaţie pentru necazurile ce i-a lovit. „Un popor care şi-a omorât conducătorul îşi merită soarta. Până la urmă, după 20 de ani, pot spune că da, Ceauşescu trebuia schimbat, dar nu omorât. De aici ni se trage”, dă un verdict crud localnicul din Scorniceşti. Amintindu-i că pe 26 ianuarie s-a născut Ceauşescu şi ar fi împlinit 92 de ani, Mânzu spune mâhnit: „O zi tristă!”. Şi nu e singurul care gândeşte aşa.

„Dacă nu îl omorau, pe Ceauşescu, oamenii îl cereau înapoi”

„De la început am avut impresia că nu trebuia omorât Ceauşescu. Noi am fost nişte oameni care nu am avut nicio credinţă. Singurul popor care ne-am omorât conducătorul”, e de părere Constantin Nedelea, primarul oraşului Scorniceşti. Intervine însă, sceptic, Emil Bărbulescu, nepotul de pe soră al lui Nicolae Ceauşescu.

„Nu, de fapt, suntem singurii care i-am omorât aproape pe toţi. Dacă nu i-am omorât direct, atunci i-am predat şi i-au omorât alţii, cum am făcut cu Brâncoveanu şi Vladimirescu. Noi din trei conducători, doi i-am omorât. Şi în 50 de ani am omorât doi. Pe doi i-am împuşcat: Antonescu şi Ceauşescu”, ţine să completeze Bărbulescu. Primarul nedelea vine cu o istorie alternativă. „Dacă nu îl omorau, după trei ani de zile, oamenii îl ceareau înapoi. Dar totul a fost calculat. Vă daţi seama, că, dacă mai trăia Ceauşescu, acuma, nu mai câştiga Băsescu alegerile sau altcineva?”, îşi imaginează edilul-şef din Scorniceşti cum ar fi arătat România dacă Ceauşescu mai trăia.

Nedelea e convins că citadinilor din Scorniceşti le-ar conveni să „reînvie” Ceauşescu. „Ar avea locuri de muncă. La noi asta e problema”, spune primarul şi rezumă în cifre catastrofa: din localitatea prosperă dinainte de „89 s-a ajuns la un oraş cu rată a şomajului de 9%, din 3.500 de locuri de muncă în 2004, astăzi, mai sunt 1.000 cu indulgenţă, iar 5% din populaţia oraşului a emigrat în Spania, Italia sau alte ţări pentru a supravieţui. Un dezastru.

„Scorniceştiul…e o zonă urbană, care o numim, noi, oraş”

„În ultima perioadă s-a degradat totul. Dacă înainte era un oraş în plină dezvoltare, la Revoluţie s-a terminat totul. De prin 2000 a început totul să se distrugă. Dacă înainte de 1989 în domeniul agriculturii funcţiona poate cel mai mare CAP din ţară, acum nu mai este nimic din el. Dacă înainte de ”89 erau 10 hectare de seră, acum nu mai este un metru pătrat. Dacă înainte de Revoluţie erau abatoare şi complexuri de creştere a porcilor, a păsărilor, acum nu mai e nimic”, continuă, resemnat, Nedelea, primarul oraşului-comună.

Căci, nici edilul nu pare să mai creadă că Scorniceştiul merită numele de oraş, căpătat printr-un moft al Tovarăşului în aprilie 1989. „Scorniceştiul…e o zonă urbană, care o numim noi oraş”, descrie primarul identitatea administrativă a localităţii devenită mai mult o povară. Târgoveţii din Scorniceşti ar renunţa mulţumiţi la renumele de oraş, numai să aibă taxe mai mici şi să primească mai multe fonduri europene, aşa cum se întâmplă în cazul comunelor.

”Ştiţi cât de fericiţi am fi să trecem din nou la statutul de comună?! Că la oraşe fondurile vin mai greu, dar la comune e altceva. Şi taxele…Aoleu!!!!”, se plânge Florea Mânzu. Îl completează Gheorghe Toma: „La noi un metru cub de apă costă 3,8 lei. Ştiţi cât costă în Irak? Un dolar, adică 2,8 lei”.

Casa lui Ceauşescu din Scorniceşti, astăzi, în grija lui Emil Bărbulescu

„În Scorniceşti, nici gripă porcină nu suntem în stare să avem!”

Şi aşa îşi amintesc locuitorii din Sconiceşti de Ceauşescu. Ştiu că astăzi ar fi fost ziua lui. Şi atât. Amintirile se opresc aici, căi dictatorul nu era generos la vizite pe vremea când era la puetere. „Venea rar de ziua lui aicea. Ducea flori la mormintele părinţilor, apoi se ducea acasă o oră, două şi pleca. Era ceva discret cu familia. Nu vorbea prea mult, mânca în casa bătrânească mâncăruri specifice, în special sarmale. Asta era cam tot. Vorbeam cât mă întreba şi îi răspundeam ce mai fac. Întrebări de complezenţă, nimic deosebit”, îşi aminteşte Emil Bărbulescu. Pentru el Nicolae Ceauşescu a fost un om normal, deloc înfricoşător, cum l-ar descrie poate, alţii.

„Înfricoşători sunt politicienii de azi care promit şi nu fac nimic. El acasă era un om obişnuit. Acasă lăsa problemele ţării deoparte”, mai spune nepotul dictatorului. Emil Bărbulescu e singurul din familie care mai stă în Scorniceşti şi are grijă de casa în care s-a născut Ceauşescu. În ziua în care l-am cunoscut aproape că uitase de ziua unchiului său. „Nu m-am simţit prea bine”, ne explică el. Întrebăm de ce. „Gripă”, răspunde Bărbulescu. Sperăm că nu porcină. „Ei, gripă porcină… În Scorniceşti, nici gripă porcină nu suntem în stare să avem!”, glumeşte Emil Bărbulescu.

ISTORIE

•Nicolae Ceauşescu s-a născut la 26 ianuarie 1918, în Scorniceşti, judeţul Olt.

• Conducătorul Republicii Socialiste România din 1965 până în decembrie 1989, a transformat Scorniceştiul dintr-un sătuc cu 12.000 de locuitori în oraş. Se întâmpla în mai 1989. Opt luni mai târziu, Revoluţia avea să aducă o nouă istorie în localitatea odată fruntaşă în producţiile agricole.

• Oraşul a încercat să supravieţuiască din fabrica ”Pulsor” şi frabricile de textile în sistem lohn. Regulile capitalismului par însă, prea dure pentru Scorniceşti.

În procesul de apropiere dintre Israel şi Egipt 1977, un rol de mediere a jucat şi România, preşedintele Nicolae Ceauşescu fiind cel care a aranjat şi întâlnirea secretă la nivel înalt dintre cele două părţi. Divergenţele ivite între Egipt şi unele state ale lumii arabe rămase sub influenţa sovietică, precum şi intransigenţa lui Menahem Begin l-au obligat pe Sadat să semneze o pace separată, mult prea puţin faţă de speranţele sale. Acordurile de la Camp David cuprindeau două documente diferite. Primul, care consfinţea o pace în toată regula, prevedea modalităţile retragerii israeliene din Sinai şi parţiala sa demilitarizare. Al doilea prevedea începerea unor negocieri care să ofere Cisiordaniei şi făşiei Gaza un statut autonom pentru o perioadă de 16 tranziţie de cinci ani, după care ar fi fost elaborat un statut definitiv.

Ion Iliescu: Nicolae Ceausescu a compromis aceste idei generoase ale socialismului si a falimentat. El nu avea nimic comun cu ideea de socialism.


Iliescu ori se preface ori a uitat dar ii aduc aminte: „Ion Iliescu 22 decembrie 1989 ora 14.45 – TVR : „Au întinat numai, numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară.”
24/11/2008

Ovidiu se intreaba de ce si-a asumat rolul pe care l-a avut in Revolutie tocmai Ion Iliescu ? (oare, de ce tocmai ? Cine i-a impiedicat pe altii sa-si asume acest rol?) Cei ce au fost prezenti in miezul evenimentelor stiu foarte bine ca au fost multi veleitari, care au incercat chiar sa preia conducerea miscarii, dar nu au fost asimilati si acceptati!

De ce a fost acceptat Iliescu – este intrebarea la care puteti gasi raspuns singur !

Restul – sunt naivitati : – ca eu m-as fi dus la Televiziune, pentru ca m-ar fi chemat Cico Dumitrescu! Sau – ca, Velicu (pe vremea aceea consilier in Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, Ministerul Culturii de atunci) m-ar fi indemnat sa merg la Televiziune si sa iau legatura cu generalul Stanculescu.

Scriitorul Stoenescu mai inventeaza tot felul de episoade, pentru a-si sustine propriile teze (Iliescu – om al Moscovei) – convorbiri telefonice cu Ambasada URSS sau chiar cu Gorbaciov – toate inventii mincinoase ! Ca si unele afirmatii ale lui Magureanu, la fel de lipsite de logica, ca pe mine m-ar fi “ales Gorbaciov inca din 1987 “ iar pe de alta parte “ca fusesem predestinat inca din anii 1970”.

In ce privesc unele aprecieri ale lui Magureanu, de coniventa cu Stoenescu : ca “in decembrie nu s-a intamplat nimica eroic” si ca “puterea a fost oferita ca o ofranda unui grup care nu avea nici un merit” – ele sunt nu numai jignitoare la adresa Revolutiei Romane si a celor ce s-au jertfit – dar, emise cu aroganta si cu pretentia unui temei stiintific – devin de-a dreptul ridicole!

Despre ”curaj” sau nu – ii las pe altii sa judece ! (Oare asumarea raspunderilor intr-un moment atat de dificil, era expresia lipsei de curaj ?).

Victor mentioneaza si pozitiile exprimate de Victor Roncea , in emisiunea in care a aparut alaturi de Magureanu. El, printre altele, scoate din context o fraza pe care am pronuntat-o eu in prima aparitie la TVR, in ziua de 22 decembrie, in care l-am acuzat pe Ceausescu ca “a intinat nobilele idealuri ale socialismului” – ca dovada ca eram inca sub influenta ideologiei comuniste !

Este o mare ticalosie pe care a folosit-o dreapta politica, in toti acesti ani, in propaganda sa impotriva mea.

Eu si astazi cred ca ideile originale ale socialismului, inca de la aparitia lor, au avut o mare incarcatura de generozitate : erau o pledoarie pentru o societate mai buna, mai dreapta, mai echitabila. Nu intamplator, ideile socialismului au avut un mare ecou in mase si au cunoscut adeziunea multor intelectuali veritabili, de-a lungul vremii. Ele si astazi insufletesc stanga politica – partidele socialiste si social – democrate.

Pentru ca marile idei si proiecte pentru o lume mai buna – au insufletit constiintele pe parcursul intregii istorii a umanitatii :

– crestinismul – a fost receptat si a influentat procesul de destramare din interior a Imperiului Roman pentru ca proclama ideea de egalitate a oamenilor in fata lui Dumnezeu !

– “ideile Revolutiei Franceze Libertate, Egalitate, Fraternitate” au insufletit generatii intregi si au stat la baza dezvoltarii moderne a societatii si a asezarii organizarii statelor pe principii democratice.

– La fel au aparut si ideile de socialism – ca societate asezata pe principii de echitate si solidaritatea umana, de sanse egale pentru toti, contrapuse capitalismului, bazat pe individualism, polarizare sociala, defavorizarea unei minoritati in defavoarea majoritatii populatiei.

Stalinismul (iar Ceausescu era un stalinist consecvent) a compromis aceste idei generoase ale socialismului si a falimentat, tocmai pentru ca, in loc de democratie de esenta populara si de libertate pentru toti, a instaurat o dictatura despotica, iar in locul unei economii eficiente bazata pe o mai buna si rationala utilizare a tuturor resurselor materiale si umane din societate, in interesul tuturor – prin ignorarea legitatilor obiective ale pietii, a instaurat un sistem birocratic de stat care s-a dovedit incapabil sa raspunda dinamicii dezvoltarii din a doua jumatate a secolului XX si sa infaptuiasca obiectivele socialismului, provocand o saracire generalizata.

In ziua de 22 decembrie, adresandu-ma celor ce se ridicasera impotriva lui Ceausescu – care vorbea in numele socialismului, ba inca si « multilateral dezvoltat” – am tinut sa subliniez ca el nu avea nimic comun cu ideea de socialism, care a insufletit, pe buna dreptate, generatii intregi de oameni.