Franz Oliver Giesbert: „dacă Ceauşescu ar fi avut parte de un proces public, „ar fi putut face dezvăluiri cu privire la foştii săi tovarăşi care au devenit gorbaciovişti şi tronează astăzi în Consiliul Frontului Salvării Naţionale. De aceea era urgent să i se închidă gura, era urgent să fie omorât.” Ion Mihai Pacepa şi planul sovietic Dnestr.

Ion Mihai PACEPA: “E timpul ca România să rupă tăcerea”
Miercuri, Ianuarie 13, 2010

În 1988, într-un interviu cu Dr. Michael Ledeen, consilier pentru terorism al Preşedintelui Ronald Reagan, publicat în revista franceză Politique Internationale, am prezis posibilitatea ca Kremlinul să organizeze o lovitură de stat în România menită să-l înlocuiască pe Ceauşescu cu Ion Ilici Iliescu, un comunist educat la Moscova, al cărui tată fusese atât de devotat lui Lenin încât şi-a botezat propriul copil cu numele lui. Pe ce mi-am bazat această afirmaţie? În anii 1970, când am avut în subordine U.M. 0920/A, o unitate specială a Departamentului de Informaţii Externe (DIE) ce era însărcinată cu activitatea contrainformativă împotriva URSS, aceasta a depistat şi înregistrat magnetic contactele secrete pe care Ion Ilici Iliescu, atunci secretar al CC al PCR pentru propagandă şi agitaţie, le-a avut cu un membru al unei delegaţii „ideologice” sovietice în vizită la Bucureşti. Acesta i-a spus: „Kremlinul ar fi mai fericit cu tovarăşul Iliescu în fruntea Partidului Comunist Român”. Kremlinul se temea că românii îl urau pe Ceauşescu atât de înverşunat încât l-ar fi putut izgoni fără intervenţia Moscovei, şi că ura împotriva lui Ceauşescu va degenera în ură împotriva comunismului care ar fi putut merge atât de departe încât România să ceară retragerea din Pactul de la Varşovia. Kremlinul se temea de asemenea şi că o eventuală relaxare politică în România ar fi putut exacerba dorinţa populaţiei din Republica Moldovenească de a se uni cu Patria Mamă, creând astfel un val de fervoare naţionalistă în alte republici sovietice
–––
Ceauşescu, care ştia de la U.M. 0920/A că sovieticul ce l-a contact pe Ion Iliescu venise în România să recruteze aderenţi pentru o lovitură de stat în România, a ascultat de câteva ori banda de magnetofon ce conţinea înregistrarea acestei convorbiri pe care Iliescu, bineînţeles, nu i-o raportase. La scurt timp după aceasta Ceauşescu l-a îndepărtat pe Iliescu din anturajul său apropiat, numindu-l secretar al unui comitet judeţean de partid. Pentru a nu irita Moscova, Ceauşescu l-a păstrat însă membru supleant al Comitetului Politic Executiv, dar a ordonat U.M. 0920/A să-l ţină pe Iliescu în continuă supraveghere. (După ce am părasit România, U.M. 0920/A şi-a schimbat indicativul în U.M. 0110 şi a fost condusă de generalul Victor Neculicioiu
––––
Un proverb spune că pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti. La 22 decembrie 1989, după ce Ceauşescu a abandonat sediul Comitetului Central, Ion Ilici Iliescu s-a proclamat preşedinte al unui Comitet Provizoriu pentru Unitate Naţională creat ad-hoc. La 23 decembrie Iliescu a anunţat că Ceauşescu a fost arestat, şi un purtător de cuvânt al său a asigurat România că tiranul va fi judecat public. În ziua de Crăciun televiziunea română a informat însă că Nicolae şi Elena Ceauşescu fuseseră condamnaţi la moarte şi executaţi. Primele indicaţii că revolta populară din decembrie 1989 a fost furată de comunişti educaţi la Moscova au fost continuate în articolul jurnalistului francez Kosta Christitch intitulat „Mâna Moscovei,” care a apărut la sfârşitul lui decembrie 1989 în revista Le Point din Paris.
––––
În cartea Moştenirea Kremlinului (Bucureşti: Editura Venus, 1993), am descris similitudinile dintre evenimentele din decembrie 1989 şi planul sovietic Dnestr pentru înlocuirea lui Ceauşescu cu un comunist mai docil Kremlinului – plan pe care l-am cunoscut în anii când am avut în subordine U.M. 0920/A. Planul Dnestr a fost declanşat în august 1969 când Ceauşescu a invitat în România, fără acordul Moscovei, pe viitorul preşedinte american Richard Nixon, care deocamdată pierduse alegerile şi era ostracizat de Kremlin. Lansarea operaţiei Dnestr a fost precedată de anularea de către Moscova a vizitei pe care Brejnev şi Kosâghin urmau să o facă în România în 1969, vizită ce fusese larg popularizată în presa celor două ţări. Redau pe scurt aceste similarităţi, deoarece mărturii ulterioare ale unui înalt ofiţer de Securitate prezintă alte asemănări, extrem de relevante, între planurile Kremlinului pentru înlocuirea lui Ceauşescu şi evenimentele din decembrie 1989. Planul Dnestr, al cărui conţinut l-am cunoscut până în iulie 1978, a avut cinci prevederi de bază: (1) preluarea conducerii Armatei şi Securităţii de către un înalt ofiţer român recrutat de organele sovietice; (2) crearea unui Front al Salvării Naţionale – care figura şi în planurile Kremlinului pentru instalarea de guverne pro-sovietice în Grecia şi Spania; (3) atragerea simpatiei internaţionale prin lansarea zvonului că zeci de mii de oameni au fost ucişi de terorişti străini veniţi în ajutorul lui Ceauşescu; (4) informarea permanentă a Moscovei asupra stadiului loviturii de stat; şi (5) solicitarea intervenţiei militare a URSS în cazul când succesul loviturii de stat ar fi fost periclitat. Similitudinile dintre aceste prevederi şi evenimentele din decembrie 1989 sunt relevante. La 22 decembrie 1989, doar la câteva ore după fuga lui Ceauşescu, generalul în rezervă Nicolae Militaru, a cărui recrutare de către sovietici (înregistrată magnetic de U.M 0920/A) a fost prezentată în 1987 în prima mea carte, Orizonturi Roşii(6), s-a autoproclamat şef al forţelor armate şi a pus imediat Securitatea sub controlul său. În noaptea de 22 decembrie 1989 Ion Ilici Iliescu, ale cărui contacte secrete cu Moscova le descrisesem de asemenea public, a creat Frontul Salvării Naţionale şi s-a autoproclamat preşedintele său.

Ideologul acestui Front a fost Silviu Brucan, care a anunţat imediat că Frontul avea binecuvântarea Moscovei. Ca să fie şi mai convingător, a spus că obţinuse personal acea aprobare cu ocazia unei vizite pe care o făcuse la Moscova în urmă cu câteva săptămâni. Televiziunea româna a raportat pe larg afirmaţiile lui Brucan. El şi-a înghiţit însă propriile vorbe a doua zi, când Eduard Şevardnadze, un ofiţer KGB acoperit ca ministru de Externe al Uniunii Sovietice, a negat vehement orice amestec sovietic în evenimentele din România.
––––
De îndată ce Ion Iliescu şi generalul Militaru s-au instalat la cârma ţării, ei au lansat o dezinformare de tip KGB conform căreia Securitatea ar fi ucis 60.000 de oameni numai în Bucureşti şi Timişoara. Lansarea de ştiri false menite să incite populaţia contra lui Ceauşescu era de asemenea parte a planului Dnestr. Presa sovietică s-a grăbit să confirme cifrele, şi să toarne benzină pe foc cu „detalii” despre masacru. În iunie 1990, noul guvern din Bucureşti a admis că de fapt totalul victimelor răscoalei pe întreaga ţară a fost de numai 1.030, din care 889 au murit după executarea lui Ceauşescu. La orele 2 în după-amiaza zilei de 23 decembrie 1989 televiziunea română a anunţat că Frontul Salvării Naţionale a cerut ajutor militar Uniunii Sovietice deoarece „terorişti neidentificaţi” erau pe cale să-l reinstaureze pe Ceauşescu. Aceasta era o altă prevedere a planului Dnestr: găsirea unui pretext pentru o intervenţie militară sovietică, ce trebuia să aibă loc dacă succesul loviturii de stat ar fi fost primejduit. Ambasada Sovietică din Bucureşti a intrat prompt în joc, declarând presei că personalul ei era în pericol din cauza teroriştilor. În aceeaşi seară programul de televiziune sovietic Vremea a „confirmat” că Ceauşescu era sprijinit de „mercenari străini” şi a anunţat că Gorbaciov a informat deja pe „tovarăşul Iliescu” că Uniunea Sovietică i-a aprobat ajutorul militar solicitat. Departamentul de Stat al SUA, care voia să oprească continuarea „genocidului”, a anunţat public că Washingtonul priveşte cu simpatie o intervenţie militară sovietică în România. Kremlinul a evitat însă implicaţiile politice ale unei astfel de intervenţii deoarece, în ziua de Crăciun, Ceauşescu a fost împuşcat.
Asasinarea dictatorului a fost singurul eveniment care nu a făcut parte din planul Dnestr pe care l-am cunoscut până în iulie 1978, când am făcut ruptura cu Ceauşescu. La 29 decembrie 1989 televiziunea română a anunţat formarea unui guvern provizoriu, şi similitudinile cu planul Dnestr au continuat. Conform acestui plan, oamenii Moscovei trebuiau ca, după succesul loviturii de stat, să preia imediat conducerea celor trei „forţe vitale” cu ajutorul cărora Kremlinul şi-a consolidat întotdeauna controlul politic al ţărilor pe care le-a sovietizat: Armata, Externele şi Internele
Potrivit relatărilor lui Napoleon Popa, fratele decedatului general (publicate în Lumea Liberă din 13 iulie 1991, pp. 24-25), Gică Popa nu a fost de acord cu omorârea Ceauşeştilor. El i-a repetat de multe ori fratelui său că a dat sentinţa de condamnare la moarte „cu drept de recurs” deoarece voia ca Ceauşeştii să fie până la urmă condamnaţi pe viaţă şi să „trăiască într-o cameră cum am trăit şi noi, cu două felii de salam.” Napoleon Popa a mai spus că fratele său nu a îmbrăcat noua uniformă de general decât o singură dată, şi că a refuzat o propunere ulterioară de a deveni ministrul Justiţiei deoarece nu vroia să fie recompensat pentru ceea ce a făcut. Cinci alţi generali implicaţi în evenimentele din decembrie 1989 au murit în împrejurări la fel de suspecte, încă neelucidate: gen. Vasile Milea, ministrul Apărării, aparent sinucis; gen. Nicolae Doicaru, fost şef al DIE, care cunoştea legăturile secrete ale preşedintelui Iliescu cu KGB, mort „accidental” şi îngropat fară ca familia să poată vedea cadavrul; gen. Emil Macri, şeful direcţiei II a Securităţii şi gen. Constantin Nuţă, şef al Miliţiei, care au co-organizat represiunea de la Timişoara; gen. Dumitru Puiu, comandant al aeroportului Otopeni, unde au fost ucişi numeroşi revoluţionari. Sute de alte personaje cheie implicate în evenimentele din ’89, care puteau spune adevărul despre modul cum revolta populară a fost furată de comunişti, şi-au găsit sfârşitul în condiţii bizare.
–––-
La 28 decembrie 1989, ziaristul francez Franz Oliver Giesbert a scris în Le Figaro că dacă Ceauşescu ar fi avut parte de un proces public, „ar fi putut face dezvăluiri cu privire la foştii săi tovarăşi care au devenit gorbaciovişti şi tronează astăzi în Consiliul Frontului Salvării Naţionale. De aceea era urgent să i se închidă gura, era urgent să fie omorât.” Într-un alt articol, apărut a doua zi în revista Le Point, jurnalistul francez Kosta Christitch a ajuns la aceeaşi concluzie. Guvernul din Bucureşti, realizând grotescul simulacrului juridic numit pompos „Procesul Ceauşescu,” a încercat să-l legalizeze post-mortem, recurgând la practica sovietică a creării de documente fictive. Un exemplu concludent îl constituie „Hotărârea pentru Instituirea unui Tribunal Militar Excepţional care să procedeze de urgenţă la judecarea faptelor comise de CEAUŞESCU NICOLAE şi CEAUŞESCU ELENA.” Această Hotărâre, publicată la mult timp după „proces,” este semnată: „Preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale ION ILIESCU. România, Bucureşti, 24 decembrie 1989.” Cei care au falsificat acest document au uitat însă că Ion Iliescu a devenit preşedinte al Consiliul Frontului Salvării Naţionale numai la 26 decembrie 1989. (subl. n.)
Un alt fals este documentul intitulat „RECHIZITOR din 24 decembrie 1989” care dispune „punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată” a Ceauşeştilor. Acest document este semnat de „maior de justiţie Voinea Dan,” care a aflat însă despre procesul Ceauşescu numai la 25 decembrie 1989. Documentul falsificat poartă aprobarea unui „colonel de justiţie” al cărui nume este indescifrabil şi arată că ar fi fost înregistrat la Direcţia Procuraturilor Militare sub numărul „1 – S.P. / 1989.”(20)
Ion Mihai Pacepa, Romanian Vip

Grigore Cartianau: „Are Stoenescu o proba extraordinara. Domnul Stoenescu are un document devastator pentru toata propaganda care s-a facut in jurul faptului ca Ceausestii trebuiau executati ca sa taca teroristii”Iliescu n-a fost un revolutionar” vezi video!

VIDEO 1
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Schema care arata cum reteua GRU – Militaru, ocupa butoanele tarii

VIDEO 2

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.



VIDEO 3

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Un nou episod din serialul „Dosarele Revoluţiei” lansat de „Adevărul” a fost dezbatut luni seara la emisiunea „Naşul”, la B1 TV. Radu Moraru şi Grigore Cartianu, împreună cu istoricul Alex Mihai Stoenescu, au vorbit despre despre modul în care divizia KGB, condusă de Militaru, a preluat frâiele puterii imediat după evenimentele din decembrie 1989.

„Imi permit astazi ca cetatean al acestei tari si ca ziarist onest sa descriu un scenariu. In Timisoara deja se stie cine a provocat prapadul. S-a urmarit culpabilizarea armatei pentru ca armata incurca planurile. La Timisoara nu a fost doar armata. In primul rand acolo au fost turistii, care erau imbracati in negru. A urmat apoi 21-22 decembrie cand revolutia a izbucnit, fapt care a surprins pe toata lumea. Toata Romania era in strada. Oamenii nu se mai temeau nici de armata nici de Securitatea lui Ceausescu. Oamenii stiau ca si-au castigat dreptatea. Unde au aparut teroristii? In cele mai mediatizate locuri. Multimile trebuiau speriate, trebuiau bagate in case. In alte tari multimile au dat jos aceste regimuri dupa cateva luni. Cum sa se mai teama populatia romana de o mana de alde Iliescu si Roman. Ca sa-i inlaturi pe Roman si Iliescu trebuiau sa mai stea doar cateva zile in strada. Treaba aceasta se umfla. Ce ii mai putea speria pe romani? Moartea, teroristii. De aceea milioane de oameni pe 24 si 25 decembrie se bagau in casa. Cine lansa aceste minciuni? Televiziunea Romana Libera. O mana de naivi chemati sa apere democratia in strada au murit. Carne de tun”, a mai spus Radu Moraru inainte sa le predea cuvantul invitatilor sai, Grigore Cartianu si Alex Mihai Stoenescu.

„Are Stoenescu o proba extraordinara. Domnul Stoenescu are un document devastator pentru toata propaganda care s-a facut in jurul faptului ca Ceausestii trebuiau executati ca sa taca teroristii”, a adugat redactorul sef al ziarului Adevarul, Grigore Cartianau.

„La Comitetul Central s-a tras de pe Palatul Regal, unde nu se tragea in balcon niciodata, unde Iliescu mai tinea cate un discurs din cand in cand. La Televiziunea Romana s-a tras din cateva vile din apropiere unde aveau acces anumiti securisti vaduti. Dar s-a tras mai ales din blocul sovietic, aflat in apropiere de Piata Charles de Gaulle, zona Aviatorilor, din Capitala”, a adaugat Grigore Cartianu.

Blocul sovietic a fost evacuat inca din 9 decembrie 1989

„In 9 decembrie 1989 din acest bloc au fost evacuate familiile reprezentantei sovietice. Femeile si copiii, cu bagaje, mobila, cu tot s-au mutat din cladire. In timpul evenimentelor, o subunitate a armatei romane a fost trimisa sa cerceteze cladirea intrucat se tragea din ea”, a declarat Stoenescu.

Infiintarea Tribunalelor Militare Extraordinare

In Monitorul Oficial de miercuri 27 dec 1989, la doua zile dupa executarea Ceausestilor, a fost publicat un comunicat al lui Ion Iliescu pentru infiintarea Tribunalelor Miliatre Extraordinare. Ceea ce arata practic ca Tribunalul care l-a judecat pe Ceausescu nu avea legitimitate. Aceasta este prima semnificatie.

In fiecare casa, un mort pe masa

A doua semnificatie a acestei decizii se leaga de necesitatea infiintarii acestor tribunale. Potrivit documentului, desi cuplul Ceausescu fusese executat, „actiunile teroriste ale unor elemente izolate avand ca urmari pierderi de vieti omenesti si distrugeri materiale” continuau. Fragmentul caruia istoricul Alex Mihai Stoenescu i-a dat citire a fost preluat din comunicatul CFSN al lui Ion Iliescu din 27 decembrie, la doua zile dupa ce acesta a spus ca fenomenul terorist incetase.

„Iata ca fenomenul terorist continua. Si nu aveau siguranta asupra lui. Celebrele diversiuni aparusera in 29-30 decembrie. „In fiecare casa, un mort pe masa”, asa se zicea, nu stiu daca mai tineti minte. Aparusera aceste amenintari, care stiu ca sunt o diversiune astazi. Fenomenul terorist nu se rezuma numai la trageri ci si la aceste diversiuni”, a continuat Alex Mihai Stoenescu.

„Exista chiar si o declaratie a domnului general Vasile Ionel, reprodusa si de presa franceza, cum ca in ianuarie existau grupuri de lupta ale Securitatii refugiate in munti cu care armata dadea batalii”, a continuat istoricul Stoenescu.

„Dar astazi aflam ca domnul Vasile Ionel putea sa fie rezident al KGB in Romania, asa cum a spus generalul Stanculescu. A fost plantat langa Ion Iliescu atatia ani. Iliescu l-a pus pe Vasile Ionel, in primul rand, Sef al Marelui Stat Major al Armatei Romane, asta s-a intamplat atunci, imediat, si apoi, mai tarziu l-a pus Sef al Cancelariei Prezidentiale”, a adaugat Grigore Cartianu.

„Domnule Iliescu, erati prizonier inca din 22 decembrie cu Vasile Ionel in coasta, sau erati prizonier mult mai de de mult? Eu cred ca el era acolo sa va pazeasca sa nu gresiti!”, a intrebat retoric Radu Moraru.

„Acest Vasile Ionel a incercat in trei randuri sa treaca in rezerva si de fiecare data domnul Iliescu s-a opus. Iar la sfarsit, inainte ca Stanculescu sa plece de la Ministerul Apararii Nationale, a vazut ca nu mai poate continua in felul asta si l-a transferat la Cotroceni alaturi de dansul si l-a facut consilier pe probleme de securitate”, a povestit Stoenescu.

Militaru il desconsidera pe Ion Iliescu

Potrivit spuselor istoricului Stoenescu, Militaru il desconsidera pe Ion Iliescu pentru ca il privea drept un inactiv, un om politic. Generalul a incercat o serie de actiuni concrete, inclusiv acea legatura pe care a stabilit-o cu Ion Ratiu la Londra, in vederea furnizarii de armament cu care sa-l elimine fizic pe Nicolae Ceausesu. Ion Iliescu s-a opus acestei variante inca din timpul conspiratiei. Si asa a aparut acea versiune cu armele cu tranchilizante, ca urmare a rezistentei lui Ion Iliescu. Militaru in realitate il considera pe Ion Iliescu un om politic, pus acolo de fatada, si a fost, in primul rand, adeptul conducerii dictatoriale militare. Aceasta era conceptia primitiva a lui Militaru.

„Riscam sa ne rupem ca teritoriu daca nu ne-am fi lipit imediat de sovietici. Orice liberalizare ar fi dus rapid la iesirea din tratatul de la Varsovia. Prin protectia asta pe care de ne-o dadeau sovieticii pare ca s-ar fi creat un cadru mai sigur decat sa ne fi scaldat in ape tulburi”, a spus Radu Moraru.

„Ati adus in discutie un subiect foarte important, si anume rolul istoric al lui Ion Iliescu. Iliescu n-a fost un revolutionar. Dansul considera ca revolutia este revolta populara, dar dansul n-are nicio legatura, n-a participat, n-a provocat nimic. Realitatea este ca ne-a scapat de o situatie mult mai grava cedand sovieticilor aceasta penetrare”, a concluzionat Alex Mihai Stoenescu.

Dezvaluiri socante ! Victor Stanculescu: Pe 26 decembrie 1989, s-a semnat decretul pentru infiintarea tribunalului militar exceptional, dupa ce lumea a fost sigura ca e adevarat ca sotii Ceausescu sunt morti” Militaru s-a razbunat pe Trosca” VIDEO

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

BULEVARDUL PRIMAVERII

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Fostul ministru al Apărării în guvernul condus de Petre Roman după Revoluţie, generalul Victor Atanasie Stănculescu, a declarat la emisiunea „Naşul” de la B1 TV, realizată în colaborare cu „Adevărul”, că desecrerizarea ultimelor pagini ale dosarului Revoluţiei din 1989 nu va deschide o cutie a Pandorei şi că regretă că nu a închia atunci Televiziunea, pentru că ar putut opri răspândirea unor zvonuri periculoase.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Vezi minutul –  02:35

„Desecretizarea ultimelor dosare nu va deschide o cutie a Pandorei. Nu cred că lui Iliescu îi este teamă să vorbească. Tace pentru că vrea să pelce în linişte, din grijă de imagine şi pentru că nu vrea ca familia sa să fie presată”, a declarat fostul general, în prezent, condamnat la 15 ani de închisoare pentru reprimarea violentă a Revoluţiei de la Timişoara.

Fostul general a vorbit şi despre planurile generalului Nicolae Militaru, dovedit agent sovietic, de a impune un regim militar în România.

„Se pregătise o evadare a Ceauşeştilor cu blindate”

Victor Atanasie Stănculescu a povestit cum a reuşit să urce cuplul dictatorial în elicopter, cu toate că se plănuise anterior o evadare cu blindate. „În momentul în care s-a ridicat elicopterul s-a simţit o eliberare sufletească în piaţă. Generalii care erau lângă ministrul Apărării pregătiseră o evadare cu nişte blindate la o destinaţie pe care nu o cunosc”, a declarat Stănculescu.

„Regret şi acum că nu am închis Televiziunea”

„La TVR unii s-au dus pentru imagine şi alţii să spele în faţa mulţimii şi oamenii care aruncau diversiune. La TVR au mai ajuns şi oameni de bună credinţă, naivi. L-am chemat pe Pintilie pentru că vroiam să închid televiziunea, dar i-am lăsat aşa. Într-o situaţie de genul acesta, când panica este creată de diversionişti, ar fi trebuit lichidaţi, aceştia sunt cei mai periculoşi”, a declsarat fostul general.

Potrivit acestuia, în zilele acelea de decembrie existau mai multe centre de putere.

„Un centru de putere era la CC (Comitetul Central, n.r) Dăscălescu, care vroia restabilirea puterii, care avea puternice legături la Moscova. Tot la CC era Verdeţ, care vroia să creeze un guvern democrat„, a declarat Stănculescu. Tot la CC a ajuns ulterior şi Iliescu, de la TVR prin MApn. „În această mişcare stâlpul cu nuanţă militară care îi dădea tăria să se mişte în zone format din Guşă şi Militaru”, rememorează fostul ministru al Apărării evenimentele din decembrie 1989.

„Un război civil a fost evitat in extremis”

„Eu am cerut ca cei care s-au răspândit în centrele de putere să vină la minister pentru că nu puteam să am încredere în ei, nu puteam să am un spate asigurat. Oamenii care au mers la televizor au răspândit o ploaie de zvonuri”, a declarat Stănculescu

„Dacă aceşti oameni ar fi stat lângă mine nu s-ar fi întâmplat dezordinea care ar fi putut duce la o catastrofă, la un război civil. A fost evitat in extremis”, a adăugat fostul general.

„Teroriştii au fost eliberaţi”

Despre presupuşii terorişti care ar fi acţionat în decembrie 1989, fostul general spune că „tot ce s-a zis că au fost prinşi ca terorişti au fost ulterior eliberaţi”. Are chiar o poveste personală cu teroriştii” care au împânzit Bucureştiul la Revoluţie.

„Îmi dă soţia telefon că se trage în casă şi să îi trimit nişte militari că îi este frică. Am trimis un pluton de 9 oameni. Au găsit într-o casă un cetăţean de la gărzile patriotice pe care l-au prins. Acesta a spus că a fost informat că în casa mea erau terorişti şi să tragă”, povesteşte fostul militar.

Pe 26 decembrie 1989, s-a semnat decretul pentru infiintarea tribunalului exeptional, dupa ce lumea a fost sigura  ca e adevarat ca sotii Ceausescu sunt morti.

Cum a pregătit Militaru dictatura Armatei

„Adevărul”: Pe 23 decembrie aţi fost înlăturat din funcţia de ministru al Apărării. O acţiune pe care aţi considerat-o drept „mişcare de balet”. Care a fost povestea acelei mişcări? Există mărturii ale celor care ţineau legătura cu Pactul de la Varşovia, potrivit cărora încă de la 23 decembrie, ora 16.25, reprezentantul din Rusia a anunţat că generalul Nicolae Militaru va fi noul ministru al Apărării.

Victor Atanasie Stănculescu: Aşa este. Au dat-o cu un pas înainte, ca să ştie Varşovia. Cert este că Nicolae Militaru a cerut să-şi aducă nişte oameni după ce a fost înştiinţat Tratatul de la Varşovia, prin ofiţerul respectiv, să-şi cheme practic un staff al lui. De ce? Pentru că Militaru dorea să aibă oamenii lui, ceea ce a şi stârnit la 8 ianuarie scandalul de la Marele Stat Major. Atunci, ofiţerii de la Marele Stat Major au protestat în grup şi au spus că nu sunt de acord cu prezenţa lui Militaru. A fost scandal mare. Militaru a vrut să-i dezarmeze, să depună armamentul, i-a ameninţat. Toţi generalii care fuseseră chemaţi de Militaru trecuseră în rezervă, fie pentru că depăşiseră vârsta din statut, fie pentru că avuseseră unele legături cu Moscova.

Aveau şcoala făcută la Moscova!

Toţi aveau studii în Uniunea Sovietică, fie că aveau Academia Frunze, fie că aveau Academia de Artilerie de la Moscova. Şi, aşa, la Marele Stat Major, Nicolae Militaru l-a instalat pe Vasile Ionel, şi-a pus oameni la operaţii şi în secţii, l-a oprit pe Nicolae Eftimescu şi l-a folosit o perioadă îndelungată, pentru că ştia toate programele şi planurile. Şi din acel moment a început să pregătească el preluarea puterii.

Îl înlătura pe Iliescu?

Vă spun imediat. Totul a început din 23 decembrie, după-amiază. Eu eram în birou, vorbeam la telefon şi vin Militaru şi Iliescu, erau zvonurile alea teribile de la Televiziune şi eu le verificam şi vedeam că sunt minciuni. Iliescu mi-a spus că va prelua Militaru conducerea. Eu m-am ridicat şi i-am spus: „Poftiţi, luaţi loc!”, iar Militaru a spus: „Te rog, stai pe loc, nu ştiu care sunt problemele…”. Şi aşa s-a apropiat de seară şi mai târziu am asistat la acel moment teribil de omorâre a lui Trosca. A urmat apoi toată povestea cu judecarea lui Ceauşescu, lucruri care se ştiu acum.

„Militaru dorea să aibă oamenii lui. (…) Ofiţerii de la Marele Stat Major au protestat şi au spus că nu sunt de acord cu prezenţa lui Militaru.Ţ
Victor Stănculescu
fost ministru al Apărării

„Generalii chemaţi de Militaru trecuseră în rezervă, fie pentru depăşirea vârstei, fie pentru unele legături cu Moscova. Ţ
Victor Stănculescu
fost ministru al Apărării

„Domnul preşedinte” Ion Iliescu are o rugăminte

Să rămânem, deocamdată, la „cazul Militaru” şi la Iliescu.

Pe 28 sau 29 decembrie, Petre Roman a dat o dispoziţie pe care a semnat-o, dispoziţie de formare a acelei comisii care să cerceteze situaţia celor care au fost la Timişoara. A fost un fel de verificare. După aceea, şi Roman, şi Iliescu m-au chemat la Ministerul Apărării Naţionale. Din 8 ianuarie, când s-a întâmplat revolta ofiţerilor din Marele Stat Major împotriva lui Militaru, până pe 16 februarie, am fost de două ori întrebat dacă nu vreau să revin la Ministerul Apărării, că e nevoie de mine. Treaba aceasta a fost propusă probabil de Gelu Voican Voiculescu, care a asistat şi el la scandalul de la Marele Stat Major şi dorea să aplaneze situaţia. De două ori am spus că nu vreau să vin. Le-am şi spus: „Lăsaţi-mă să transform Comitetul de Stat al Planificării în minister al Economiei, minister pe care l-am luat după modelul francez”. Şi-n această perioadă am refuzat de două ori funcţia de ministru al Apărării.

V-a rugat Ion Iliescu?

Pe 16 februarie, seara, cred că a fost o joi, aveam şedinţă de Guvern. Eram la o masă rotundă, lângă Petre Roman, al doilea din stânga. Şi la un moment dat, secretarul lui îi aduce un bileţel. Şi mi l-a arătat. Ce scria? „Domnul preşedinte vă roagă ca, după şedinţa de Guvern, să mergeţi până la dânsul cu generalul Stănculescu”. Şi am plecat către seară la Palatul Mitropoliei, unde avea biroul Iliescu. Să fi fost ora 20.00. Am intrat în birou, am făcut doi paşi şi Iliescu mi-a spus: „Dragă, uite, te numesc ministrul Apărării pentru că la ora 18.00 l-am chemat pe Militaru şi l-am obligat să-şi semneze demisia, având în vedere presiunea care există în Armată împotriva lui”. Iar eu: „Domnule preşedinte, v-am spus de două ori că nu vreau, nu ştiu de ce mă întrebaţi şi a treia oară…”. Şi zice: „Păi nu, că acum e altă treabă. Acum că şi-a dat demisia Militaru, m-am pus de acord cu Câmpeanu şi cu Coposu, şi amândoi au fost de acord să fii dumneata ministru al Apărării Naţionale”.

„Când fierbi carnea pentru supă, trebuie să iei mereu spuma”

Ion Iliescu, un „emanat“ care a jucat revoluţionarii pe degete

Ce legături aţi avut cu CADA (Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei)?

Eu moştenisem CADA. Se spunea că eu am înfiinţat-o. Eu am găsit-o gata înfiinţată şi a trebuit să menţin un echilibru în Armată. A trebuit
să-i scot pe toţi cei care fuseseră aduşi de Nicolae Militaru şi trebuia să-i scot pe toţi cei care împliniseră vârsta de pensionare în 1988 şi 1989, pentru că Nicolae Ceauşescu blocase acest lucru. El voia să nu scoată la pensie pentru că trebuia să promoveze un număr mare de cadre. Şi am scos 65 de generali, dintre care vreo 20 din grupul lui Militaru. În iunie am făcut un Consiliu Militar şi am propus să promovăm tineretul, care era nemulţumit, era nepromovat de ani de zile, şi am spus următoarea pildă pe care o ştiu de la mama: „Când fierbi carnea pentru supă, daca vrei să ai supa limpede, trebuie să iei mereu spuma de deasupra”. Deci, asta trebuia să facem. În al doilea rând, le-am spus: „Vă asigur, când voi atinge vârsta de pensionare, eu mă voi retrage din Armată. Adică, oameni buni, nu vă mai ţineţi de scaune!”.

Exact ceea ce voia CADA.

Da. Şi aşa am scos din Armată 2.300 de colonei şi locotenenţi-colonei. Şi s-au promovat vreo 5.000 de cadre noi. Aici m-am mai lovit de o problemă. Cât a fost Militaru ministru, până prin februarie, s-a avansat alandala. Şi m-am pomenit cu reclamaţii şi trebuia să refac piramida corectă a Armatei. Erau trei probleme. Prima, împotriva lui Militaru şi a celor care făcuseră sluj în URSS. Doi, avansările pe care le făcuse Militaru şi cele rămase nefăcute pe vremea lui Ceauşescu. Şi trei, poziţia Armatei în viitor. Referitor la poziţia Armatei, am avut discuţii cu toţi cei trei candidaţi la preşedinţie – Raţiu, Câmpeanu şi Iliescu.

Şi care erau poziţiile lor?

Prima dată m-am întâlnit cu Câmpeanu, la Parlament, acolo avea biroul. Al doilea a fost cu Raţiu, pe care l-am invitat la Cercul Militar şi am stat de vorbă vreo oră şi ceva, în „Rotonda Generalilor”, la masă, lângă Sala de marmură. Şi a treia – cu Iliescu, discuţie care a fost tot la Parlament. Discuţiile au fost libere, n-au deranjat pe nimeni, s-au pus întrebări despre cum văd ei regulamentele militare, aplicarea soldelor şi sporurilor, nimic deosebit. S-a mai discutat despre jurământul militar, despre uniformele militarilor, despre schimbarea gradelor, care erau după sistemul rusesc, să fie sisemul occidental, oarecum.

Nu ne-aţi răspuns. Ce poziţie avea Iliescu referitor la aceste probleme, cum vedea relaţia cu Armata?

Păi, o vedea bine, pentru că, în general, la început el s-a sprijinit pe Armată. În două forme: prima, cu Militaru, a doua – cu Stănculescu, că doar nu m-a numit degeaba. Iliescu s-a folosit de Militaru, s-a folosit şi de mine!

„La început, Iliescu s-a sprijinit pe Armată. În două forme: prima, cu Militaru, a doua – cu Stănculescu.Ţ
Victor Stănculescu
fost ministru al Apărării

Povestea înfiinţării SRI

Virgil Măgureanu

Să revenim la „momentul ianuarie-februarie 1990″. Nu a fost ceva deranj? Începuseră primele mineriade, demonstraţii…

Da. A fost momentul 28 ianuarie 1990, când, în Piaţa Victoriei, simpatizanţi ai Opoziţiei au protestat împotriva anunţului că Frontul Salvării Naţionale va participa la alegeri, iar Frontul a mobilizat muncitori care au strigat „Moarte intelectualilor!”. Eram la Ministerul Economiei şi într-o seară mă duc la Petre Roman, să rezolv o problemă. Şi am ajuns la secretară şi mi-a spus că e prezent preşedintele Iliescu şi că discută cu conducerea PNL şi PNŢ. Şi am intrat la Petre Roman. Erau la masa de consiliu. Acolo stătea Iliescu şi îl avea lângă el pe Petre Roman, mai erau şi Brucan, şi Mazilu, mai mulţi de-ai lor. În rest, la masă erau de la PNŢ şi PNL. Au fost discuţiile afară, nici n-am ştiut. Eu rămăsesem cu Coposu şi Câmpeanu înăuntru. Şi din ăia de la FSN nu venea niciunul! Coposu şi cu Câmpeanu au zis: „Domnule, noi n-am vrea să mai stăm, dacă partenerii noştri de discuţie n-au venit. Am vrea să plecăm!”. „Domnule, n-aveţi pe unde să ieşiţi pe aici, dar dacă vreţi să ieşiţi, vă conduc prin curtea din spate”. Am coborât la parter, unde e o uşă care iese direct în curtea Curţii de Conturi şi au ieşit pe acolo, grămadă, cu toţii. Şi eu am revenit. Între timp, Iliescu venise. Nu mai ştiu când, dar ajunsese şi Petre Roman şi priveam, de la geam, la busculadele de afară. Şi atunci, şi Petre Roman, şi eu am spus: „Domnule, trebuie să facem ceva pentru că n-avem informaţii, suntem surprinşi! Să facem un serviciu de informaţii, ca să putem controla în teritoriu”. Şi atunci, în noaptea aia, am bătut în cuie, cum s-ar spune: „Hai să facem SRI!”.

A fost prima oară când s-a pus această problemă.

Da, adică nu se numea aşa, dar era ideea de Serviciul Român de Informaţii”. Au căutat ei pe unul să-l pună şef şi a apărut Virgil Măgureanu, despre care nu ştiam prea multe.

Pe 18-19 februarie, când l-au tras minerii de barbă pe Gelu Voican Voiculescu, unde eraţi?

Uite că nu mai ştiu, parcă la Londra, nu mai ştiu, au fost nişte evenimente, dar nu mai ţin minte.

Nicolae Militaru: „pot să afirm că o conspiraţie, a cărei intenţie era înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu, a existat dinainte. în 1983” Se preconiza ca în fruntea partidului, să fie pus Ion Iliescu

1976 Iasi Iliescu se joaca cerculete cu Ceausescu
În 1991, generalul Nicolae Militaru a răspuns întrebărilor pe care i le-am pus la acea dată despre episoadele cele mai importante ale evenimentelor din decembrie 1989. Interviul a fost publicat în revista “Baricada”, unde lucram pe atunci ca redactor. Am păstrat acest manuscris pentru că el reprezintă un document peste vreme nu numai prin cele declarate de acest important personaj, ci şi pentru că pe hârtie se regăsesc adnotările făcute chiar de mâna generalului atunci când acesta a solicitat să vadă materialul înaintea publicării lui. Multe dintre afirmaţiile lui Nicolae Militaru pot fi, şi acum, la 19 ani de la lovitura de stat, începutul unor anchete, altele pot ajuta la devoalarea misterelor din dosare care n-au mai fost finalizate. Generalul Nicolae Militaru a decedat în 1996 în urma unui aşa-numit cancer galopant, la puţin timp după ce anunţase că va fi contracandidatul lui Ion Iliescu la Preşedinţia României. Astfel, el a dus pe lumea cealaltă adevăruri pe care le cunoştea, dar pe care socotea, în 1991, că nu e momentul să le face publice. Pentru stabilirea adevărului istoric nu este, însă, niciodată, prea târziu.

Adina Anghelescu-Stancu

– Reporter: Domnule general, a fost sau nu a fost în România o adevărată revoluţie?

– Nicolae Militaru: După opinia mea a fost o veritabilă revoluţie, realizată de către popor, în mod spontan. Nu are sens să mistificăm acest adevăr.

– Consideraţi că în decembrie ’89 au existat grupări care s-au bătut pentru obţinerea puterii?

– N.M.: Asta n-o ştiu exact, dar pot să afirm că o conspiraţie, a cărei intenţie era înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu, a existat dinainte. Rezistenţa militară, care se formase cu mult timp în urmă, nu a avut în vedere ca această înlăturare să aibă loc cu sacrificii umane.

– Când aţi intrat în rezistenţa militară?

– N.M.: Am luat contact cu această rezistenţă în 1983, prin intermediul lui Ion Iliescu. Ne întâlnisem întâmplător, la Spitalul Elias. Eu eram internat acolo, iar Iliescu venise în vizită la Walter Roman. Mai târziu, m-a căutat la telefon şi prima noastră întâlnire a fost în parcul Herăstrău. După două zile, mi-a făcut cunoştinţă cu doi oameni: Virgil Măgureanu şi căpitanul de rang I Radu Nicolae. La scurt timp, mi-am asumat sarcina să fac contractul între grupul militar al generalului Ioniţă şi grupul civil al lui Iliescu.

– Când s-a pus la cale primul plan de înlăturare a lui Ceauşescu?

– N.M.: În toamna lui 1984. Se spunea atunci că cel mai bun moment ar fi fost în timpul când Ceauşescu se afla în RFG. Se ştia că cei care rămâneau în ţară erau nişte fricoşi. Planul nu a mai fost pus în aplicare din cauza unor evenimente ciudate. Unităţile militare care trebuiau să acţioneze au fost trimise la munci agricole. Unii comandanţi au fost trecuţi în rezervă… Deci, cineva juca dublu. Mai târziu, ne-am gândit la un plan-surpriză. Sigur, noi devenisem nişte pisici cu clopoţei şi orice pas pe care îl făceam era cunoscut.

– Existau variante pentru răsturnarea lui Ceauşescu?

– N.M.: Prima variantă era ca planul să fie pus în aplicare atunci când cuplul Ceauşescu nu se afla în ţară. A doua, când erau în ţară, dar se găseau în vizită prin judeţele mai îndepărtate de Capitală. A treia, când se aflau fiecare la locul lor de muncă, iar a patra, când se aflau strânşi în Comitetul Politic Executiv. Ne-am gândit şi la oamenii pe care trebuia să îi contactăm.

– Aţi încercat aceset lucru şi cu generalul Iulian Vlad?

– N.M.: Asta s-a întâmplat mai târziu. Primele contacte le-am realizat cu generali şi ofiţeri activi şi în rezervă din MApN. Unii au trădat. În februarie 1984, am fost supus unei anchete. În 8 martie 1989, mă aflam împreună cu generalul Ioniţă când securitatea a venit să mă aresteze. Nu m-am lăsat arestat şi m-am prezentat personal la Comitetul Central, pe timpul anchetei, m-au confruntat cu doi generali turnători. După acest moment, am continuat penetrarea armatei şi securităţii. Aveam nevoie de cineva care să ne informeze asupra programului cuplului Ceauşescu. Aceest om de mare încredere a fost profesorul Ion Ursu. Stabilisem ca Ceauşescu să fie atras fie la vânătoare de urşi la Bistriţa, fie la vânătoare de fazani şi mistreţi la Timiş. Cornel Pacoste, care era prim-secretar la Timiş, a intrat în joc fără rezerve. Pentru acţiune a fost nevoie să atragem în conspiraţie ofiţeri de securitate şi miliţie, şi foarte mulţi activişti de partid. Ajunsesem cu penetrarea Securităţii în rezistenţa militară până la nivel de adjunct de ministru. Iulian Vlad era şeful Securităţii. La armată se afla generalul Milea care fusese informat de ce urma să se întâmple şi de sarcina armatei de a nu deschide foc împotriva poporului, chiar dacă va primi ordin.

– Ce rol ar fi avut armata în strategia pe care urma să o aplicaţi?

– N.M.: Acţiunea trebuia realizată cu ajutorul unui “detaşament de asalt” înarmat cu mijloace speciale. Nu urma a se folosi gloanţe, ci nişte capsule care conţineau un drog foarte puternic. Nu doream să curgă sânge. Se urmărea ca Ceauşescu să-şi prezinte demisia, iar după instalarea noilor organe de conducere ale ţării, Marea Adunare Naţională urma să se autodizolve şi să constituie Frontul Salvării Naţionale.

– Când a apărut pentru prima dată această denumire?

– N.M.din: Ideea iniţierii unui comitet al salvării naţionale a existat încă iarna lui ’80-’85. Se preconiza ca în fruntea partidului, să fie pus Ion Iliescu, iar pentru funcţia de preşedinte era desemnat altcineva.

– Îi puteţi spune numele?

– N.M.: Nu. Este o personalitate şi fără acceptul lui nu-l pot numi.

– Când s-a transformat Comitetul Salvării Naţionale în “Front”?

– N.M.: În 1987. Generalul Ioniţă murise, iar legătura cu domnul Iliescu o ţineam eu. Îi jurasem lui Ioniţă ca planul să fie dus la bun-sfârşit, iar Iliescu să nu ştie nimic până în ultimul moment.

– Generalul Ioniţă nu avea încredere în Iliescu?

– N.M.: Nu pot spune asta, dar există o vorba: “Când te frigi cu ciorba, suflii şi-n iaurt”.

– Cum aţi luat legătura cu genenralul Iulian Vlad? Ştia de conspiraţie?

– N.M.: E o poveste ceva mai lungă. Pe 19 aprilie 1989, mi s-a făcut acasă o percheziţie ticluită de generalul Nuţă, Mihalea şi şeful Direcţiei a IV-a, generalul Gheorghe Vasile. Autorizaţia de percheziţie cât şi reclamaţiile de la dosar erau false, dar acest lucru l-am aflat după revoluţie când ajunsesem ministru al apărării. Pe 17 iunie ’89, am făcut o cerere de audienţă la generalul Vlad. Pregătisem pentru întâlnirea cu Vlad un bileţel pe care urma să îl înmâneze după terminarea audienţei, în care îi propuneam o întâlnire. Spre surprinderea mea, la întâlnire nu a venit Vlad, ci generalul Bucurescu. În 22-23 decembrie 1989, a avut loc ceea ce toţi cunosc acum sub numele de “Noaptea Generalilor”. Am discutat mai multe ore cu Iulian Vlad. Atunci a fost momentul în care generalul Vlad mi-a spus că i-a fost teamă să ia contactul cu mine.

-Domnule general, asupra dumneavoastră planează în continuare suspiciunea că aţi fost agent KGB. Ce puteţi spune în legătură cu acest subiect?

– N.M.: Noi plănuisem ceva, nu? Punând în aplicare acel plan, riscam cu toţii, deci, ne-a fost teamă de sovietici. Noi nu eram sigur că în momentul răsturnării lui Ceauşescu, ruşii nu vor acţiona aşa cum o facuseră în 1968 în Cehoslovacia. Trebuia să ştim clar cu cine vor ţine ei în acel caz: cu Ceauşescu sau cu poporul român? Pentru asta, în august 1987, m-am deplasat la Constanţa în condiţii clandestine, unde m-am dus, incognito, la Consulatul sovietic. Ajuns acolo, le-am prezentat cartea mea de vizită. Au rămas uimiţi: URSS-ul nu se va amesteca în treburile interne ale României; va recunoaşte noile autorităţi, nu se va repeta povestea cu Cehoslovacia. Asta a fost tot. De aici, probabil, prezumţia că aş fi agent KGB. Cert este că în timpul revoluţiei nu s-a recurs la nici un ajutor sovietic care nici n-a fost solicitat. Toţi fac speculaţii pe aceeaşi temă. Şi, ca să se ştie, generalul Guşe (în “Noaptea Generalilor”) nu vorbea la telefon cu nimeni altcineva decât cu ministrul ungar care insista să ne trimită ajutoare.

– Dumneavoastră aţi avut vreun contact cu Moscova?

– N.M.: Da. După ce am fost numit ministru. România făcea parte din ţările semnatare ale Tratatului de la Varşovia şi era firesc să se cunoască situaţia din ţară. La insistenţele lor, i-am informat atunci de toate ciudăţeniile care se petreceau în România. Despre alte intervenţii nu a fost vorba.

– Ce rol a avut domnul Ion Iliescu în planul rezistenţei?

– N.M.: Am spus mai devreme că domnul Iliescu trebuia anunţat numai în momentul debutului acţiunii pentru păstrarea secretului absolut. Cel care a avut un rol deosebit a fost Vasile Patilineţ care trebuia să se ocupe de procurarea materialelor speciale despre care am vorbit. Patilineţ a murit, însă şi, legătura cu furnizorul străin s-a rupt, reluându-se foarte greu. Cel care a contactat din nou furnizorul străin trebuia să transmită prin “Europa Liberă” sau BBC nişte fraze în care să fie incluse şi două combinaţii de cifre şi litere. Toţi cei care ştiau acest lucru trebuia să înveţe aceste două combinaţii. Eu le-am dat şi domnului Iliescu pe un bilet, cu explicaţiile respective, pentru ca acel conţinut să fie învăţat pe dinafară. Urma ca la următoarea întâlnire să-mi dea înapoi biletul, iar dacă se întâmpla ceva trebuia să-l distrugă. La înapoierea biletului, urma să-i explic semnificaţia celor două combinaţii. La o săptămână după aceea, m-am întâlnit în Parcul Circului cu un bun prieten al lui Iliescu şi am rămas înmărmurit că hârtia pe care i-o dădusem lui se afla la acel prieten acasă. L-am trimis să mi-o aducă imediat. Pe urmă am devenit suspicios. Tocmai de aceea nu i-am mai dat lui Iliescu nici un fel de amănunte pentru că nu fusese în stare să păstreze nici măcar secretul unui bilet. Aşa ne-a surprins revoluţia.

– Ce mai puteţi preciza despre organizarea rezistenţei?

– N.M.: Ar trebui să subliniez mai întâi că materialele pe care le aşteptam din străinătate pentru planul nostru urma să sosească în februarie-martie ’90. Faptul că evenimentele au început mai devreme îmi ridică un mare semn de întrebare. În primăvara lui ’90, s-a constituit Frontul Militar Român şi s-a făcut un apel care trebuia să ajungă la “Europa Liberă” prin Stockholm. Cel care urma să-l preia nu a mai venit. S-a găsit o altă soluţie, să fie trimis prin Londra. Apelul n-a mai fost trimis, pentru că începuse revoluţia. Înainte de Congresul al XIV-lea, discutasem cu Iliescu să se întocmească un apel pentru congresmani. Nu am participat la redactarea acestuia. Lumea cunoaşte, însă, Apelul Frontului Salvării Naţionale. După revoluţie am aflat că nu Iliescu îl formulase, ci altcineva (profesor Alexandru Melian).

– Ce mesaje aţi primit înainte de 22 decembrie 1989?

– N.M.: În 16 decembrie, am primit printr-un maior de securitate de legătură, următorul mesaj: “A început în Timişoara şi urmează să se extindă în toată ţara. Sunteţi rugat să nu părăsiţi domiciliul nici ziua, nici noaptea, pentru că viaţa vă este în pericol”. Datorită acestei informaţii am rămas la domiciliu. Nu am putut să iau legătura cu generalul Milea care cunoştea deja faptul că în cazul răsturnării lui Ceauşescu armata nu trebuia să tragă în popor.

– A dat sau nu a dat generalul Milea ordin să se tragă?

– N.M.: Nu. Generalul Milea nu a dat sub nici o formă ordin să se tragă. Cei care afirmă altfel o fac pentru că Milea nu mai este în viaţă şi nu se mai poate proba adevărul. Sunt convins că Milea nu s-a sinucis, ci a fost omorât. Imediat după ce am fost numit ministru, am dat ordin să mi se aducă toate documentele ce aparţineau lui Milea: note telefonice, ordine scrise sau cifrate. Nu s-a găsit nimic. Există însă stenogramele de la şedinţele lui Ceauşescu. La cea din 17 decembrie, Ceauşescu l-a acuzat pe Milea că a trimis efective de armată la Jimbolia după ce chiar el intoxicase armata că vin ungurii peste Transilvania. În 22 decembrie, Ceauşescu l-a acuzat din nou pe Milea socotindu-l trădător de neam. Cei care au deschis foc la Timişoara, Cluj, Sibiu şi Bucureşti, au fost generali şi ofiţeri, veleitari care ştiau că odată cu Ceauşescu vor pica şi ei.

– Ce s-a întâmplat cu aceşti ofiţeri? Au fost judecaţi?

– N.M.: Nu numai că nu li s-a făcut un proces, dar au mai fost şi avansaţi. Din păcate, fără să cunosc adevărul, chiar şi eu am contribuit la avansarea unora dintre ei. Nu-mi explic, cum s-a reuşit să mi se ascundă adevărul. Se pare că adevărul este păstrat mascat undeva.

– Domnule general, continuaţi cu momentul intrării dumneavoastră în revoluţie.

– N.M.: În 21 spre 22 decembrie, fiica mea a venit şi m-a rugat să ies în stradă pentru că se trage în oameni nevinovaţi. I-am spus de informaţia primită de la acel maior de securitate şi nu am mai ieşit. Însă, pe 22 decembrie, când am auzit comunicatul de la radio despre sinuciderea lui Milea, nu am mai rezistat, m-am îmbrăcat militar şi am plecat spre Televiziune. Mi-a fost teamă că odată cu moartea lui Milea vor începe răzbunările şi vor trage unii în alţii, mai ales că existau destule personaje care s-ar fi bucurat de o asemenea nenorocire. (N.A.: În textul iniţial, tăiat de către generalul Militaru, acesta afirmase: “Mi-a fost teamă că odată cu moartea lui Milea vor începe răzbunările şi vor trage unii în alţii, mai ales că mai exista un personaj ciudat, generalul Stănculescu al cărui cameleonism este deja proverbial. Afirmarea acestuia personaj în timpul revoluţiei s-a făcut datorită greşelii (în primul rând) generalul Guşe, care a părăsit exact atunci când nu trebuia Ministerul Apărării Naţionale”. Generalul Guşe era cel mai în drept să ia imediat comanda, dar a părăsit Ministerul Apărării Naţionale rămânând în sediul fostului CC toată noaptea de 22 spre 23, exact atunci când nu trebuia.

– Ce s-a întâmplat când aţi ajuns la Televiziune?

– N.M.: Când eu am ajuns acolo, Iliescu nu sosise. Am rugat pe cineva din Televiziune să-l sune şi i-am dat numărul de telefon: 180630. Nu ştiu dacă i s-a telefonat, însă, la scurt timp după aceea, l-am văzut în emisiune. Ne-am întâlnit, ne-am îmbrăţişat… De acolo am plecat la MApN şi apoi la sediul CC unde am rămas toată noaptea. Pe 23 dimineaţa, am plecat acasă doar pentru puţin timp şi m-am întors la Ministerul Apărării, unde am rămas până la 16 februarie 1990.

– Cine au fost oamenii care l-au înconjurat imediat pe domnul Ion Iliescu?

– N.M.: Aici este o ciudăţenie. Chiar eu am rămas derutat de cei care i se alăturaseră. De Brucan şi Mazilu auzisem, însă n-am înţeles cine erau ceilalţi. A apărut, nu ştiu de unde, un bărbos – Gelu Voican Voiculescu şi un altul, Montanu. Tot timpul Iliescu mi-a spus că nu-i cunoaşte. Pe urmă a apărut Petre Roman pe care Iliescu a afirmat că-l cunoaşte şi că este fiul lui Walter Roman, cu care dumnealui se aflase totdeauna în relaţii foarte strânse. Noaptea de 22 spre 23 decembrie, se dăduse pe post proclamaţia şi lista CFSN. Eu nu am fost pus pe acea listă şi nici nu m-am preocupat de acest lucru.

– Ce s-a întâmplat mai târziu?

– N.M.: Am ajuns la MApN unde mi s-a adus la cunoştinţă că şi aici, în timpul nopţii de 22 spre 23 decembrie, se trăsese cu înverşunare. Pot să vă spun că cei care trăgeau spre sediul fostului CC, de pe acoperişul fostului palat regal, îmi sunt cunoscuţi, dar nu este momentul să-i dezvălui. Deci, în 23 decembrie am stat în sediul Ministerului Apărării.

– Au fost nişte acţiuni paralele, conduse de mai multe grupări?

– N.M.: Nu ştiu. Cert este că au existat mai multe forţe care nu puteau fi organizate ad-hoc. Şi vă mai pot spune că terorişti au existat. După cum ştiţi, în 31 decembrie s-au făcut arestările conducerii dumneavoastră. Deşi eu eram ministru şi cei arestaţi îmi erau subordonaţi, aceste arestări s-au făcut pe baza unor ordine superioare, fără ca eu să fiu atenţionat. Cel care a pus în practică ordinul de arestare a fost Gelu Voicanu Voiculescu.

– Este Gelu Voican răspunzător de executarea clanului Ceauşescu?

– N.M.: Nu vreau să ies la limitele adevărului şi nici să spun ceea ce nu cunosc. Hotărârea de a avea loc procesul s-a luat în seara lui 24 decembrie, în incinta MApN. Nu am participat la şedinţă. În schimb, ştiu că generalul Stănculescu a organizat totul: elicoptere, tribunal, procuratură. În dimineaţa de 25 decembrie, am fost informat că va avea loc procesul. Nu mai reţin cine m-a întrebat. “Ai ceva împotrivă să se ţină astfel procesul?” Bineînţeles că nu am avut nimic împotrivă. Când s-au întors seara de la proces, Stănculescu mi-a şoptit la ureche: “Am pierdut pachetele”. Era vorba (aveam să aflu mai târziu) de cadavrele celor doi Ceauşeşti. Generalul Stănculescu ne-a propus să privim filmul cu procesul. Personal n-am fost de acord ca acest film să fie dat la Televiziune. Momentul era critic, iar lumea devenise avidă după sânge. Nu ştiam atunci că acel film fusese deja vândut francezilor.

– Domnule general, cum vă explicaţi faptul că fostul sediu al CC nu poartă nici o urmă de glonţ?

– N.M.: Clar este că focul se declanşa numai la căderea nopţii. Nu cred că Iliescu a dat ordin să se tragă. Ordinul a fost dat de cei ce au organizat din timp această reacţie. Oricum, eu i-am văzut pe, hai să-i spunem terorişti, cum trăgeau de pe acoperişul fostului palat regal.

– Cunoaşteţi instituţia căreia îi aparţineau trăgătorii?

– N.M.: Da, însă consider că numai Procuratura este aceea care trebuie să clarifice totul. Există declaraţii scrise, înaintate procuraturii de mult timp.

– Ce s-a întâmplat de fapt în faţa MApN în 23 decembrie? Mulţi susţin că dumneavostră sunteţi direct răspunzător de moartea celor de la USLA.

– N.M.: În cabinetul MApN ne adunasem mai mulţi: generalul Vlad, colonelul Ardeleanu erau şi ei prezenţi. Generalul Guşe lipsea, Stănculescu era de negăsit. În acea seară am aflat că USLA are un efectiv de 800 de oameni, alcătuit numai din ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari şi civili. De fapt pe stat erau 795 de oameni, iar încadraţi 779. Dintre aceştia, 757 oameni alcătuiau forţa combativă a unităţii USLA. Din aceştia am aflat că 80 erau plecaţi la Sibiu, cu un Rombac, încă din 20 decembrie, iar 30 se aflau în pază la ambasade. Restul, de 650, după afirmaţiile lui Ardeleanu, se aflau în cazarmă. Atunci a intrat pe uşă generalul Hortopan care ne-a informat că lângă un depozit al armatei din jurul Bucureştiului, asupra căreia se trăgea, a fost prins un subofiţer de la USLA – Popa Ion Stefan. L-am întrebat atunci pe Ardeleanu ce caută un uslaş la acel depozit. Ardeleanu a răspuns: “Poate, din proprie iniţiativă…”. Atunci a venit ideea ca efectivul USLA, cu 600 de oameni, să fie folosit pentru scotocirea blocurilor din faţa ministerului, asupra căruia se trăgea încontinuu. Pentru acest plan s-a dat şi traseul. Pe la Academia Militară şi pe locotenent Emil Bodnăraş urma ca uslaşii să ajungă în spatele blocurilor din care se trăgea şi în nici un caz prin faţa ministerului. Asta a fost tot ce s-a discutat. Ardeleanu a ieşit din birou şi a lipsit două-trei ore. S-a întors după miezul nopţii, răvăşit, şi ne-a informat că cele două blindate ABI au fost distruse şi că oamenii lui sunt morţi, printre care şi locotenent-colonelul Trosca. Atunci am auzit pentru prima oară acest nume. L-am întrebat ce au căutat în faţa ministerului şi de ce au venit doar două blindate în loc de un efectiv de 600 de oameni cât se stabilise. Nu s-a răspuns decât că va cerceta. Colonelul Ardeleanu nu a fost destituit din funcţie şi şi-a continuat activitatea. Afirmaţiile sale din 22 septembrie de la televiziune şi în interviurile acordate sunt numai invenţii.

– Când aţi plecat din MApN, pentru prima dată de la acel eveniment?

– N.M.: Pe 26 decembrie. Atunci am văzut în faţa ministerului cadavrele mutilate ale celor de la USLA şi maşinile răsturnate. Si acum mă întreb de ce aceste cadavre nu fuseseră ridicate şi de ce nu s-a ocupat Ardeleanu de acest lucru? Erau oamenii lui pe care i-a lăsat să zacă acolo, mutilaţi, două zile şi două nopţi. Care a fost scopul? Nici eu nu-l ştiu.

-Între colonelul Ardeleanu şi locotenent-colonelul Trosca exista un conflict mai vechi?

– N.M.: Vă pot spune că după această treabă a venit la mine şeful Biroului 2 de Informaţii cu o notă în care se sublinia că în sânul acestei unităţi sunt disensiuni. Iată câteva citate din raport: “Colonelul Ardeleanu Gheorghe, şeful unităţii speciale de luptă antiteroristă este comentat negativ de către subordonaţi întrucât în ultima perioadă s-ar fi bucurat de aprecierile Elenei Ceauşescu şi ar fi avut relaţii apropiate cu Tudor Postelnicu şi Iulian Vlad… Anterior i-ar fi sugerat lui Tudor Postelnicu să-i aprobe ca unii luptători din subordinea sa directă să spargă uşile persoanelor care au întocmit scrisoarea celor şase. Este dezavuat pentru abuzurile şi lipsa de respect în relaţiile cu subordonaţii cărora le-am adresat înainte de revoluţie injurii şi ameninţări…” Si aşa mai departe. Pe 9 ianuarie 1990, m-am trezit cu un document în care colonelul Ardeleanu scrie cum a fost dezinformată unitatea pe timpul revoluţiei. Anexa la acest document este un raport cu trei puncte, cu următorul text: “Stimate domnule ministru”. Am reconstituit o parte din dezinformările la care am fost supus în perioada cunoscută… Vă raportez că întors la unitate am stabilit cu certitudine că locotenent-colonelul Trosca, fostul şef de Stat Major din USLA, care a condus cele două echipe de intervenţie şi a murit ştiţi unde, că plănuise să ma lichideze pe mine şi pe colonelul Gherghina Gheorghe, locţiitorul comandantului pentru dotare cu armament şi tehnică de luptă a unităţii. Am clarificat problema şi pentru această etapă, din raţiuni cunoscute, nu este o problemă prioritară. Consider că acest ofiţer a avut legături cu cineva din Direcţia de Contrainformaţii Militare şi cred că planul conceput împotriva mea trebuie să conducă la o clarificare, de la cine a primit acest ordin şi pentru ce? Unitatea acţionează din ordinul domnului General Hortopan şi o asigură împreună cu domnul colonel Zătreanu…” Această anexă a fost scrisă în 08.01.1990. Ardeleanu susţine că Trosca a sosit la MApN pentru a-l lichida. Această afirmaţie ar fi credibilă dintr-un singur punct de vedere şi anume că locotenent colonelul Trosca era îmbrăcat în haine militare (pe dedesubt haine de maior-inginer, iar pe deasupra manta de locotenent colonel de geniu). De aici se poate deduce că Trosca vroia să pătrundă în MApN. Se pune însă o întrebare: dacă Trosca dorea să-l lichideze pe colonelul Ardeleanu, nu putea să facă acest lucru în cazarma USLA? Atunci pe cine trebuia să lichideze? În urma acestor întâmplări pe care vi le-am relatat eu am depus sesizare la Procuratura Militară (scrisoare pentru procurorul general adjunct, şef al Direcţiei procuraturilor militare, intrare nr. 52/C/III/91 din 30.09.1991). Nimeni însă nu a făcut până acum nici cel mai mic pas pentru aflarea adevărului.

– În timpul revoluţiei a existat cumva ideea instaurării unei dictaturi militare?

– N.M.: Sigur că da. Au venit la mine destui reprezentanţi ai unor partide nou-înfiinţate care mă sfătuiau atunci să preiau puterea. Nu am făcut-o pentru că nici nu doream acest lucru.

– Credeţi că într-o zi poporul român va cunoaşte adevărul evenimentelor din decembrie 1989?

– N.M.: Singurul organ care ar fi putut să dovedească adevărul este Procuratura. Deocamdată, nu a făcut-o. Cineva are interesul ca acest adevăr să iasă la iveală cât mai târziu cu putinţă. Vă asigur însă că dacă într-o zi îl voi afla eu, cu siguranţă îl va afla şi poporul român.

– Domnule general, aţi părăsit comanda armatei, la cererea dumneavoastră, pe 16 februarie 1990. De ce aţi făcut-o?

– N.M.: Îmi pare rău că n-am făcut-o imediat după 1 ianuarie 1990, când se terminaseră “ostilităţile” cu teroriştii. Pentru a explica motivul, ar fi necesar un spaţiu vast. Poate, nu peste mult timp, poporul va afla adevărul şi în legătură cu această problemă. Are dreptul să-i cunoască, iar eu am datoria să-i spun.

– Vă mulţumesc, domnule general.

– N.M.: Cu deosebită placere şi sper să ne mai întâlnim în cazul în care redacţia dumneavoastră este interesată.

––––––––––––––––
Nota: da click Iliescu afirma: „La inceputul anilor ’80 – am stabilit unele relatii si am avut mai multe intalniri conspirative cu un grup restrans (compus din gen Ion Ionita – fost ministru al Apararii, generalul Militaru si Virgil Magureanu – pe atunci lector la Stefan Gheorghiu…)
Ion Iliescu: „Au existat încercări de a organiza ceva, în vederea răsturnării lui Ceauşescu – cu 3-4 ani înainte, inclusiv discuţii într-un grup la care participa şi generalul Militaru, ca şi fostul ministru al Apărării, generalul Ioniţă, care a murit în urma unui cancer galopant, în iunie 1987. Generalul Militaru, în acea vreme, încercase contactarea unor foşti colegi, generali de la Marele Stat Major (al cărui şef a fost un timp). Aceştia l-au denunţat. El şi generalul Ioniţă au fost şi anchetaţi. Un alt membru al grupului, comandorul Radu Nicolae, a comis, de asemenea, unele imprudenţe şi a fost, la rândul său, reţinut. Drept urmare, grupul s-a destrămat!, 

Îmi puneţi întrebarea – în ce calitate am semnat Decretul din 24 decembrie 1989 privind instituirea Tribunalului Militar Excepţional, întrucât Consiliul FSN „m-ar fi ales – în calitate de preşedinte al său – abia în şedinţa sa în plen din 27 decembrie 1989 –  Acest grup executiv ad-hoc m-a recunoscut, de facto, ca preşedinte, şi m-a şi mandatat să semnez decretul respectiv.”
. By Ion Iliescu 08/02/2008

Ion Iliescu: „Nu cred ca Gorbaciov avea habar de existenta mea.
Aparitia “mea” in Decembrie 1989 nu a avut nimic ocult si nu a fost programata de nimeni! Iar eu nu am venit cu niciun program pregatit anterior.”
Un link la articolul din TIME Magazine, din 26 aprilie 1986, intitulat „Fosilele comunismului Europei de Est”, in care erau luati la rand toti dictatorii din statele „blocului sovietic”. In ce priveste Romania se scria: „Gorbaciov pare sa aiba deja un protejat in asteptare. Acesta ar fi Ion Iliescu, de 56 de ani, despre care exista rapoarte ca a studiat cu liderul sovietic la Moscova”.
–––––––
Eastern Europe Communism’s Old Men
Rumania’s Nicolae Ceaunsescu, 68, appears to be in failing health, and Gorbachev may already have a protege waiting. He could be Ion Iliescu, 56, who reportedly studied with the Soviet leader in Moscow.

Citeste

Ziua, 14 septembrie 1995

L’Express: „La révolution roumaine, un coup d’Etat de l’armée” – Revolutia romana, o lovitura de stat data de armata.

Publicatia franceza L’Express rememoreaza, intr-un amplu articol, evenimentele sangeroase care au avut loc la sfarsitul anului 1989 in Romania si care au dus la caderea regimului comunist al lui Nicolae Ceausescu, informeaza Agerpres.

Concluzia trasa de ziaristii de la L’Express este aceea ca, dupa evenimentele din decembrie 1989, la putere au ramas aceiasi oameni. ”Exista o continuitate a nomenclaturii si a mostenitorilor ei, care a dat nastere la noi institutii politice, fara remuscari. Cu pragmatism, oportunism si cinism. Fara indoiala, exista si oameni noi, corecti, dar reteaua de lideri politici este impanata de fostele elite si de nomenclaturisti convertiti la capitalism si la o noua limba de lemn: democratia liberala.

Adeptii sinceri ai unui contract democratic si civic sunt rari in mediul politicienilor. Ei se afla mai ales in randurile societatii civile care a invatat cel putin sa traiasca fara frica”, scrie sursa citata.

Europa asista in noiembrie 1989 la caderea zidului Berlinului. O luna mai tarziu, pe 25 decembrie, in Romania, sotii Ceausescu sunt executati dupa o parodie de proces. Imaginile cu executia celor doi fac inconjurul lumii, scenariul evenimentelor este haotic si de neinteles, manipularea atinge culmi foarte inalte. Guy Hoedts, cercetator la INALCO, si istoricul Catherine Durandin reconstituie filmul unei lovituri de stat comuniste, al unei revolutii confiscate, pornind de la marturii inedite, in cartea intitulata ”Moartea Ceausestilor”, aparuta de curand. Cei doi autori acorda un interviu publicatiei L’Express, citat de Agerpres.

Ceausescu avea dreptate

La intrebarea daca revolutia populara a fost in realitate o lovitura de stat mascata si daca Ceausescu avea de fapt dreptate, cei doi autori raspund ca Ceausescu avea intr-adevar dreptate cand vorbea in fata tribunalului care l-a judecat, pe 25 decembrie 1989, de tradatori si de lovitura de stat: ”Aceasta lovitura de stat este o actiune a armatei, a generalilor Militaru si Stanculescu: Militaru, general in rezerva, complotase deja impotriva regimului Ceausescu la inceputul anilor 1980. Stanculescu se bucura, inainte de 22 decembrie, de toata increderea lui Ceausescu, care-l numise cu o zi inainte ministrul Apararii… In dimineata zilei de 22 decembrie, generalul Stanculescu ii sfatuieste pe cei doi Ceausesti sa paraseasca sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Roman (PCR), le organizeaza plecarea cu elicopterul, ii convoaca pe membrii tribunalului. El si-a schimbat astfel rolul: din ministru al Apararii al lui Ceausescu, a devenit unul din actorii-cheie ai eliminarii lui…”.

Cei doi autori ai cartii arata ca actorii loviturii de stat au fost comunisti deceptionati de derapajele regimului, de cultul personalitatii cuplului Ceausescu. Aceste persoane – generatia de cadre ale PCR intre 40 si 50 de ani – aveau contacte cu Moscova: au fosti colegi de facultate in URSS, militarii de rang inalt s-au format la academiile sovietice unde erau instruiti ofiterii superiori din Pactul de la Varsovia. Erau in contact si cu generatia veche, cea a fondatorilor comunismului din Romania, sustinuti atunci de Moscova.

Elita bine informata, avand o educatie leninista, a urmat etapele de restructurare indicate de Mihail Gorbaciov, dorind sa salveze socialismul cu fata umana la care acesta visase. Se gandisera sa ajunga la putere si nu doreau sa piarda trenul schimbarii care se petrecuse deja in Ungaria si Polonia. Insa cu Ceausescu, nu se putea face nimic si nu se putea negocia nimic, sunt de parere autorii cartii ”Moartea Ceausestilor”, potrivit Agerpres.

In confuzia generala care a urmat fugii cuplului Ceausescu, acesti actori ai evenimentelor din 1989 aveau ca scop imediat sa apara ca eroi, eliberatori ai poporului de clanul dictatorului. Ei apar la televiziune, fac apel la fraternizarea armatei cu poporul si lanseaza amenintarea ca agentii Securitatii si teroristi sunt gata sa continue lupta ca sa-l apere pe Ceausescu. Se prezinta ca reprezentanti ai maselor si manipuleaza multimea cu sloganuri bine alese: ”Libertate” si ”Ole, ole, Ceausescu nu mai e”.

Ion Iliescu, care urma sa fie presedinte imediat dupa lovitura de stat, nu era atunci cunoscut de oameni. Petre Roman, premier intre 1989 si 1991, si generalul Victor Atanasie Stanculescu nu sunt nici ei cunoscuti si par a fi oameni noi, adica buni patrioti comunisti calcati in picioare de clica lui Ceausescu: ei dau asigurari, seduc populatia, afirma autorii cartii. Numai membrii conducerii superioare de partid, cativa diplomati straini, experti de la Radio Europa Libera auzisera de Ion Iliescu ca de o posibila alternativa: reformator, gorbaciovist.

Acesti oameni, apartinand sferii puterii, dar necunoscuti marelui public, aveau toate atuurile pentru a se prezenta ca eroi ce se ridicasera impotriva tiranului Ceausescu.

Implicarea CIA si KGBO alta intrebare la care autorii lucrarii au vrut sa raspunda este cand a inceput organizarea a ceea ce ei numesc lovitura de stat.

Ei considera ca au existat mai multe momente-cheie in pregatirea momentului rasturnarii lui Ceausescu. Lumina verde – rezultand din articularea serviciilor sovietice, ambasada URSS de la Bucuresti, actorii Iliescu, Stanculescu&Co – s-a dat probabil imediat dupa reuniunea Pactului de la Varsovia de la Moscova, din 3 decembrie: atunci nu se mai putea spera nimic de la Ceausescu.

Vorbind despre rolul jucat de KGB si de CIA, autorii cartii arata in interviu ca KGB era in contact cu Securitatea. In pofida conflictelor, a micilor frecusuri intre serviciile secrete, legaturile dintre ele sunt structurale. In decembrie, CIA n-a jucat un rol direct, dar a fost operationala multa vreme, depistand verigile slabe ale sistemului Ceausescu si viitoarele elite.

Washingtonul acceptase o tranzitie gorbaciovista in Romania: Ion Iliescu putea fi convenabil. Trecerea Romaniei la un Iliescu pro-Gorbaciov si linistirea ei conveneau Washingtonului: CIA a depistat prin urmare care erau reformatorii comunisti, interlocutori posibili pe termen mediu.

Mai exista multe lucruri neelucidate, legate de decembrie 1989, fiind necesare arhivele sovietice si maghiare pentru a intelege, de exemplu, cum s-au declansat miscari ale multimii la Timisoara, pe 17 decembrie, spun cei doi autori. De ce a trebuit ca furia sa porneasca dintr-un oras cu o importanta minoritate maghiara?, se intreaba ei.

Romania nu si-a lamurit tot trecutul sau a lasat sa treaca prea mult timp pentru a lamuri lucrurile din doua motive: in tara, opozitia care indraznea sa se exprime impotriva lui Ceausescu era infima. Existau 4 milioane de membri de partid la o populatie de 22 milioane de locuitori. Atitudinea generala era sa inchizi ochii, sa te aperi si sa asculti discursul occidental care il acuza pe Ceausescu si ii plangea pe romani.

Dupa 1989, a fost un moment de supravietuire care ignora o culpabilitate prea mare. In loc sa-si puna intrebarea, ingrozitoare, cum s-a ajuns la o asemenea pierdere de demnitate, romanii au preferat sa continue. Atitudinea occidentala, o combinatie de compasiune si caritate in primele ore, i-a facut sa ramana in acea situatie. Primele dezvaluiri vorbeau despre ororile reale din anii 1948 si apoi de revolutia stalinista. Reflectia asupra etapelor alienarii, motivele abdicarii si ale supunerii sunt recente si putine, considera autorii lucrarii ”Moartea Ceausestilor”.

Sursa: L’Express

Cine este responsabil pentru Masacrul de la Otopeni ? Ceausescu sau Ion Iliescu ? Video

Jurnalist BBC John Simpson .: … acelei lovituri de stat…
Ion Iliescu.: … acelei diversiuni teroriste. A fost o diversiune indreptata impotriva noastra, a celor care am organizat prima structura provizorie a noii puteri. Este vorba numai de…

Militaru, „Cico”, Brateş

Confuziile legate de cauzele tragediei de la Otopeni încep odată cu un comunicat extrem de succint, citit de către Teodor Brateş la Televiziunea Română. Se întâmpla în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, în jurul orei 3.00. „Se îndreaptă trei camioane de terorişti spre Otopeni”, se anunţa poporului la acel moment.

Întrebat în 1994 cine-i transmisese această ştire, Brateş a recunoscut că nu avea nicio metodă să probeze veridicitatea celor anunţate. Potrivit acestuia, anunţurile făcute la TVR era „triate” de către un grup de militari, aflaţi în acel moment în sediul Televiziunii Române. Dintre aceştia, Brateş amintea două nume: contraamiralul Emil „Cico” Dumitrescu şi generalul Nicolae Militaru, care tocmai fusese numit ministru al Apărării de către Ion Iliescu.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Pe 23 decembrie 1989, în zori, 40 de militari şi 8 civili (potrivit unor martori oculari ar fi vorba de 35 de civili – n.r) au fost ciuruiţi de dispozitivele de apărare ale aeroportului, care i-au luat drept terorişti. Trei camioane pline cu militari ai unităţii din Câmpina au fost întâmpinate cu focuri de armă la Otopeni, la ora 6.30, deşi fuseseră chemate să întărească apărarea aerogării. Unul dintre cele mai revoltătoare şi sângeroase evenimente ale Revoluţiei din 1989 s-a petrecut în dimineaţa de 23 decembrie. Veţi putea citi mărturiile supravieţuitorilor şi veţi afla conţinutul ordinelor în urma cărora au murit zeci de oameni nevinovaţi.
Toate indiciile duc la vârful MApN, unde se afla generalul Nicolae Militaru, instalat de Ion Iliescu încă din după-amiaza de 22 decembrie.
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
În jurul orei 6.30, dispozitivele de apărare ale Aeroportului Otopeni au deschis focul asupra militarilor de la UM 0865 Câmpina, unitate aparţinând trupelor de Securitate.

Formată din soldaţi aflaţi în timpul stagiului militar, compania de la Câmpina fusese chemată chiar de generalul Iosif Rus, comandantul Aviaţiei Militare Române, să întărească paza aerogării. S-a declanşat un adevărat masacru, soldat cu 40 de victime în rândul militarilor şi cu încă 8 morţi civili, din autobuzul care transporta personalul aeroportului şi care a fost de asemenea ciuruit de gloanţe.

Toate datele conduc spre ideea de premeditare, chiar dacă eticheta oficială, lipită ulterior pe dosarul acestui caz, vorbeşte despre o regretabilă lipsă de comunicare, cu efecte dezastruoase.

În realitate, incidentele de la Otopeni se încadrează în sfera diversiunilor puse la cale de noua putere în acele zile ale lui decembrie 1989. Carnajul de la aeroport, care a precedat asasinarea trupelor USLA chemate să apere sediul MApN în seara aceleiaşi zile de 23 decembrie, a avut menirea de a crea impresia că aşa-zişii terorişti chiar au existat.

Recunoscuţi la punctele de control

După ce fusese chemat la Bucureşti încă din ziua de 21 decembrie, un detaşament de 220 de oameni de la UM 0865 din Câmpina se afla în noaptea dintre 22 şi 23 decembrie în cazarma Comandamentului Trupelor de Securitate de la Băneasa.

Un număr de 82 dintre ei s-au urcat în trei camioane şi au plecat în jurul orei 5 dimineaţa spre Aeroportul Otopeni, din ordinul generalului Grigorie Ghiţă, comandantul Trupelor de Securitate (actualii jandarmi), pentru a întări dispozitivul de apărare din acel loc.

„Am fost în biroul generalului Ghiţă. Acolo ni s-a explicat că trebuie să mergem la Otopeni, pentru că cei de acolo au cerut întăriri. Ni s-a spus că vom fi aşteptaţi la intrarea în aerogară de către maiorul Buzescu”, îşi aminteşte căpitanul Aron Bugoiu în cartea „Vin florile. Seceraţi-le!”, a lui Emanoil Toma.

În drum spre Otopeni, traseul celor trei camioane a fost îngreunat de mai multe filtre, dar toate le-au recunoscut misiunea şi au trecut cu bine mai departe. Au ajuns în zona aeroportului la ora 6.20, fiind opriţi la primul punct de control, chiar la ieşirea de pe DN 1, Bucureşti – Ploieşti.

Au fost recunoscuţi şi li s-a permis să treacă mai departe. Camioanele au intrat pe strada care duce spre aeroportul civil şi au ajuns la al doilea punct de control. Misiunea companiei de la Câmpina a fost confirmată şi de această dată şi, mai mult de atât, locotenentul-major Constantin Ionescu a urcat în primul camion pe post de însoţitor, pentru a conduce coloana acolo unde era aşteptată!

Foc încrucişat, din trei direcţii

Camioanele au plecat mai departe, dar, după ce au parcurs câteva sute de metri, s-a auzit o rafală de foc automat. Acest semnal a fost urmat de dezlănţuirea unui adevărat infern.

Asupra celor trei camioane s-a tras în plin din mai multe direcţii: de pe estacada aeroportului (lanţ de trăgători din UM 01874, aflaţi sub comanda locotenentului-major Lucian Pascu), de pe clădirea Departamentului Aviaţiei Civile (cadre şi militari în termen aparţinând UM 01925 şi UM 02802) şi de la sol, din faţa aerogării (dispozitiv aflat sub comanda locotenentului-major Ionel Zorilă şi format din militari ai UM 01874 şi din gărzi patriotice de la Fabrica de vată Buftea).

Convoiul este lovit în plin de gloanţe. 22 de militari din cele trei camioane sunt omorâţi pe loc, iar alţi 6 sunt răniţi grav. Ceilalţi încearcă să-şi revină din şoc şi prima reacţie pe care o au este aceea de a coborî din maşini. Câţiva dintre ei se adăpostesc în spatele camioanelor, alţii se târăsc înspre liziera din dreapta şoselei.

„Acest foc desfăşurat sub un vacarm năucitor, care dădea impresia că eşti atacat din toate părţile, a durat circa zece minute. S-au mai făcut mici pauze. Se auzeau la un moment dat strigăte: «Nu mai trageţi, ne predăm, nu mai trageţi!». Am crezut că se vor opri, dar nu a fost aşa. Au reluat focul pentru că nu toţi auzeau aceste strigăte.

Dacă se opreau cei de la estacadă, trăgeau cei de pe Departamentul Aviaţiei şi atunci trăgeau şi ceilalţi, şi tot aşa”, rememorează căpitanul Aron Bugoiu, care s-a aflat în cabina celui de-al treilea camion şi a reuşit să supravieţuiască.

Cei cinci litri de sânge ai soldatului Vasile Buta

Dincolo de nonşalanţa cu care dispozitivele de apărare au deschis focul asupra militarilor veniţi de la Câmpina, carnajul de la Otopeni şochează şi prin episoadele ulterioare.

„Pe noi ne-au băgat în aeroport ca prizonieri, iar victimele şi o parte din cei răniţi au rămas întinşi pe asfalt, nu i-au băgat nicio clipă în seamă. Un coleg de-al nostru, Buta Vasile, a fost rănit la picioare şi l-au lăsat acolo până i s-a scurs tot sângele şi a murit. Nouă nu ne-au dat voie să mergem să-l ajutăm.

L-au lăsat acolo, să moară ca un câine. Omul ăla putea să trăiască, dacă l-ar fi ajutat cineva. Poate rămânea fără un picior sau fără amândouă, dar trăia!”, rememorează cu indignare Paul Buştiuc, supravieţuitor de la Otopeni.

Au vrut să ascundă urmele crimelor

Cadavrele au fost luate de pe şosea abia a doua zi, pe 24 decembrie.
„Au fost strânşi şi au fost puşi pe nişte foi de cort într-o maşină şi au plecat cu ei. Eram ferm convins că au fost duşi la morgă. Ulterior am aflat că au fost duşi, de fapt, în spatele aeroportului, la aerogara de mărfuri, şi lăsaţi acolo într-un autolift.

Cred că pur şi simplu s-au blocat şi, când şi-au dat seama de dimensiunea dezastrului, n-au ştiut cum să mai iasă din această situaţie. Probabil că au vrut să-i ascundă, nu ştiu”, a declarat căpitanul Aron Bugoiu.

Omorâţi ca la plutonul de execuţie

În vacarmul creat de rafalele pistoalelor-mitralieră şi de strigătele de disperare ale militarilor de la unitatea din Câmpina, apare ca din senin un autobuz plin cu civili.

De fapt, era un autobuz al aeroportului, care aducea din oraş angajaţii pentru tura de la ora 7.00. Un detaliu care face şi mai nejustificată primirea convoiului de la Câmpina cu foc deschis: circulaţia în şi dinspre aeroport nu era închisă în acea dimineaţă. Spre aerogară circulau inclusiv taxiuri!

Dispozitivele de apărare deschid focul şi asupra autobuzului cu civili, care ajunsese în dreptul celor trei camioane. Opt persoane sunt ucise pe loc, însă, spre norocul celor aflaţi în maşină, şoferul nu se află printre victime. Acesta reuşeşte să meargă cu spatele şi să scoată autobuzul din acea zonă.

O dimineaţă în care nimic n-a fost raţional

Militarii de la unitatea din Câmpina rămân în bătaia focului şi, după câteva minute de la episodul cu autobuzul, se aud voci care îi somează să se îndrepte spre clădirea aeroportului cu mâinile sus. Convinşi că nimeni nu poate trece peste legea nescrisă conform căreia nu se trage asupra unui soldat care are mâinile ridicate, câmpinenii se ridică şi înaintează spre aeroport.

Comportamentul mai mult decât bizar al celor din dispozitivele de apărare atinge însă absurdul maxim. Deşi aceştia puteau vedea acum, fără niciun fel de problemă, că au în faţă militari în termen şi nicidecum terorişti veniţi să cucerească aeroportul, focul este deschis din nou!

Se trage în plin asupra câmpinenilor, care sunt împuşcaţi ca la plutonul de execuţie. Încă 18 militari sunt omorâţi, iar 11 sunt răniţi. Ceilalţi se trântesc la pământ şi reuşesc să scape. Câţiva dintre ei izbutesc să fugă spre lizieră şi apoi prin pădure, iar unii dintre răniţii întinşi pe asfalt sunt luaţi de un taximetrist şi transportaţi la spital.

„Acel om, care conducea un taxi tip furgonetă, mi-a salvat viaţa. El m-a luat de acolo, după ce s-a oprit focul, şi m-a dus la spital la Baloteşti”, povesteşte Ionel Dumitru, unul dintre supravieţuitorii masacrului de la Otopeni.

„Sunteţi terorişti! Îl apăraţi pe Ceauşescu!”

Dintre cei care au scăpat nevătămaţi, 22 de oameni au fost luaţi prizonieri de către cei din dispozitivul de apărare şi duşi în aeroport. Au fost bătuţi şi insultaţi, deşi s-au legitimat şi le-au arătat celorlalţi că sunt militari ca şi ei.

„«Sunteţi terorişti! Îl apăraţi pe Ceauşescu! Aţi venit să ne omorâţi», aşa ne strigau”, mărturiseşte Aron Bugoiu. După câteva ore, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, supravieţuitorii contingentului venit de la Câmpina au fost introduşi în dispozitivul de apărare al aeroportului, printre cei care îi luaseră la ţintă cu puţin timp înainte!

„Am rămas în aeroport până pe 30 decembrie, nemâncaţi, ca vai de noi. La un moment dat ne-au trimis pe pistă, să păzim «Boeing-ul» lui Ceauşescu. Tocmai pe noi, pe care ne luaseră drept terorişti şi spuneau că vrem să-l ajutăm pe dictator să fugă din ţară”, povesteşte Paul Buştiuc, un alt supravieţuitor al carnajului de la aeroport.
Ordin de la ministrul Apărării

După câteva ore de la arestare, cei de la UM 01719 (sotii Ceausescu) Deva le comunică reprezentanţilor Frontului Salvării Naţionale că nu-i mai pot ţine pe cei doi în unitate. Răspunsul din Bucureşti, dat sub forma unui ordin, este emis de către generalul Ion Hortopan, şeful Comandamentului de Infanterie şi Tancuri.

Concret, acesta prevedea două aspecte: generalii Nuţă şi Mihalea să fie duşi la Sibiu, iar transportul să fie efectuat cu un elicopter care urma să vină din acelaşi oraş. Mesajul îi este transmis lui Iosif Rus, comandantul Aviaţiei Militare.

În ianuarie 1994, când a fost audiat de Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, generalul Rus a făcut o declaraţie şocantă. Ordinul preluării celor doi generali şi al transportării acestora cu un elicopter la Sibiu aparţinuse, de fapt, chiar ministrului Apărării din acel moment, generalul Nicolae Militaru!

Iată ce declara Iosif Rus: „Acest ordin l-am primit de la ministrul Apărării Naţionale de atunci, generalul Militaru, care se afla în biroul lui Milea. Am primit ordinul pe un semnal, prin generalul Hortopan, anume că trebuie să transport două persoane de la Deva la Alba Iulia. Am întrebat de ce trebuie să facem acest drum, că se poate lua o maşină, un TAB, că ceasul este târziu şi că trebuie oricum să primesc ordin de la ministru. (…) I-am spus să raporteze ministrului că nu pot executa misiunea. A închis telefonul şi a spus că revine. A revenit şi m-a întrebat ce variantă ar mai fi. I-am spus că la Sibiu e aeroport iluminat, dar că vreau să-l ascult pe ministrul Apărării la telefon. Şi, într-adevăr, ascultând timbrul vocii acestuia, care a întărit ordinul, am dat dispoziţie să decoleze elicopterul”.

La 24 ianuarie 1994, când generalul Iosif Rus a făcut această dezvăluire zguduitoare, generalul Nicolae Militaru era în viaţă (avea să moară după aproape trei ani, la 27 decembrie 1996).

Legaţi cu o sfoară

Confuzia şi caracterul ilogic al faptelor ce planează în jurul generalului Iosif Rus continuă. Acestuia i se mai transmite că „trebuie să limităm numărul persoanelor care cunosc acest zbor”.

În plus, Rus ordonă ca zborul „să se execute în condiţii de siguranţă, cu luminile stinse, la 500 de metri înălţime”. Explicaţiile date de fostul comandant al Aviaţiei Militare cu privire la acest ordin ciudat au sunat astfel: „Eu am stabilit aşa, având în vedere că, în acea perioadă, se vorbea că sunt elicoptere inamice pe teritoriu şi se trăgea tot timpul”.

După ce decolează din Sibiu, aparatul de zbor ajunge la Deva la 19.35. La aterizare, pilotul le mărturiseşte celor prezenţi că, pe tot parcusul drumului de la Sibiu, a avut sentimentul straniu că ar fi fost urmărit.
În elicopter, generalii Constantin Nuţă şi Velicu Mihalea sunt aşezaţi pe banca din spate, fiind legaţi de scaune cu o sfoară, iar aparatul decolează. O singură persoană, numită de generalul Iosif Rus „un terţ”, avea legătură radio cu elicopterul.

„Eu nu puteam vorbi cu unitatea respectivă, am apelat la o terţă persoană. Mi s-a spus când a decolat şi aşteptam să ajungă într-un timp preconizat. Dând telefon la comandantul unităţii militare de unde fusese trimis elicopterul şi întrebând unde este, mi s-a spus că nu a venit, iar apoi am primit telefon cu ce s-a întâmplat”. Sub acest „ce s-a întâmplat” stă moartea celor aflaţi în elicopter.

„Ascultând timbrul vocii ministrului Apărării, am dat dispoziţie să decoleze elicopterul. ”
Iosif Rus
comandantul Aviaţiei Militare

Final de poveste: prăbuşirea din senin

Pilotul Nicolae Tudor, primul din stânga, alături de aparatul cu care s-a prăbuşit în 1989

Elicopterul care trebuia să-i ducă pe generalii Constantin Nuţă şi Velicu Mihalea la Sibiu a fost doborât, în jurul orei 20.00, la un kilometru de oraşul Alba Iulia, în direcţia nord-vest, în zona dealului Mamut. Nimeni nu a reuşit să explice până astăzi ce căuta aparatul de zbor în acea zonă, în condiţiile în care destinaţia ordonată era în cu totul altă direcţie.

O „ipoteză tehnică” a fost oferită, cu prilejul audierii, de acelaşi Iosif Rus, cel care a executat ordinele ministrului Apărării, Nicolae Militaru. Potrivit generalului Rus, în lipsa luminilor şi a ghidajului radio, „piloţii au folosit ca reper cursul apei de pe Valea Mureşului”. Cu alte cuvinte, s-au rătăcit.

Atenţie, vin teroriştii!

Şi mai ciudat însă, chiar înainte ca elicopterul să decoleze de la Deva spre Sibiu, la Alba Iulia este recepţionat un apel telefonic anonim, prin care se anunţă că depozitul de muniţie din zonă va fi atacat de terorişti. Era chiar zona pe deasupra căreia urma să zboare elicopterul. La faţa locului au fost trimise întăriri.

În jurul orei 20.00, pe 23 decembrie 1989, de la depozitul din apropierea oraşului Alba Iulia se anunţă că s-a prăbuşit un elicopter. Final perfect al acestei confuzii totale: prăbuşirea aparatului de zbor ar fi avut loc în condiţiile în care niciun militar de la sol nu ar fi deschis focul în direcţia sa.

Corpurile celor doi generali, precum şi ale celor trei însoţitori – locotenent-colonelul Nicolae Tudor, căpitanul Victor Matica şi maistrul militar Nicolae Galaftion -, au fost carbonizate. Nu a mai fost recuperată niciuna dintre probele care se presupune că ar fi fost în posesia generalilor Constantin Nuţă şi Velicu Mihalea.

„Eu nu puteam vorbi cu unitatea respectivă. Apoi am primit telefon cu ce s-a întâmplat. ”
Iosif Rus
comandantul Aviaţiei Militare

„Elicopterul a fost lovit de la sol!”

„Nici vorba de aşa ceva!”, exclamă, astăzi, Rodica Tudor, soţia locotenent-colonelului Nicolae Tudor, pilotul elicopterului prăbuşit pe 23 decembrie 1989. Pentru ea, explicaţia generalului Iosif Rus nu înseamnă nimic. „S-au rătăcit” nu există, în acest caz. De fiecare dată când reia propria poveste a morţii soţului, recompusă după ani de investigaţii proprii, femeia plânge şi îi blestemă pe cei pe care-i numeşte „călăii familiei”.

„Soţul meu cunoştea zona la perfecţie. La perfecţie, vă spun. Zburase pe acolo câţiva ani, când fusese angajat în agricultură. Chiar râdeam împreună pe tema asta: «Pot să zbor şi cu ochii închişi dacă mă trimiţi», îmi spunea”, povesteşte femeia.

După câţiva ani de discuţii cu prietenii şi cu colegii soţului, plus câteva drumuri la Alba Iulia, într-o încercare disperată de a găsi martorii acelui moment, femeia afirmă, sigură pe ea, că „a fost o crimă cu premeditare”. „Oamenii din zonă au văzut elicopterul zburând în flăcări. Fusese lovit, nici vorbă de defecţiune tehnică, iar soţul meu încerca să câştige timp. A încercat să golească rezervorul în aer, pentru ca elicopterul să nu explodeze la aterizare”, afirmă Rodica Tudor.

Explicaţia acesteia este confirmată şi de procurorul Dan Voinea, cel care s-a ocupat, într-o perioadă, de dosarul morţii generalilor Nuţă şi Mihalea. „Ipotezele defecţiunii tehnice sau erorii de pilotaj sunt bazaconii. Elicopterul a fost lovit de la sol! L-am şi găsit pe cel care a tras. Era un militar care ne-a declarat că i se dăduse ordin să tragă în «terorişti». Există declaraţia sa la dosar, dar nimeni nu a fost curios să o caute. În schimb, au închis cauza”, declară Dan Voinea.

Dispare Constantin Nuţă, dispar şi secretele

Odată cu moartea generalului Constantin Nuţă a dispărut şi o cantitate enormă de informaţii secrete. Considerat o adevărată bibliotecă ambulantă, Nuţă deţinea informaţii compromiţătoare despre majoritatea şefilor din Armată şi Miliţie.

Înainte de a fi adjunct al ministrului de Interne, Tudor Postelnicu, şi şef al Inspectoratului General al Miliţiei, generalul Nuţă fusese un militar cu experienţă şi şef al contrainformaţiilor militare. În această calitate a fost chiar unul dintre creatorii celebrului dosar „Corbii”, privind racolările la nivel înalt făcute de serviciile de spionaj sovietice.

Unul dintre subiecţii acestei anchete a fost chiar generalul Nicolae Militaru, demascat, în 1978, ca agent sub acoperire al GRU (serviciul secret al Armatei URSS) şi complotist împotriva lui Ceauşescu. În urma anchetei, Militaru a fost trecut în rezervă, iar exemplul său negativ a fost prezentat întregii Armate Române.

„Informatorul” Stănculescu

Legătura din Constantin Nuţă şi Nicolae Militaru a fost confirmată şi de către un personaj-cheie al Revoluţiei de la Timişoara, Radu Tinu, fost adjunct al şefului Securităţii Timiş. „Stănculescu a venit la noi, cam pe data de 20 decembrie, când voia să se sfătuiască cu generalul Nuţă cum să-i scape pe Dăscalescu şi pe Bobu, care fuseseră prinşi de mulţime la Prefectură.

Atât îl desconsidera Nuţă pe Stănculescu, încât nici măcar n-a trimis un general să-l conducă până la maşină. M-a chemat pe mine, care eram maior. Am zis şi eu, acolo: «Bine că a ajuns un maior să conducă un general». Nuţă, care tocmai ieşea de la toaletă şi îşi trăgea cureaua, zice: «Dă-l dracului pe Stănculescu, că a fost informatorul meu în «Corbii», dă-l încolo!»”, declara Radu Tinu într-un interviu pentru „Jurnalul Naţional”, în 2004.

Doborât de o rafală cu arme de calibrul 7,62

Dosarul morţii generalilor Nuţă şi Mihalea a fost redeschis, în ianuarie 2007, de către procurorii militari, după ce, printr-o decizie din 1995, cauza fusese închisă, cu ştampilă de „autor necunoscut”.

Motivul invocat atunci de anchetatori: mărturiile celor din dosar ar putea fi afectate de subiectivism. Între timp, pe parcursul cercetărilor efectuate într-un alt dosar al Revoluţiei române din 1989, procurorii militari au aflat noi informaţii. Acestea ar conduce la concluzia că doborârea elicopterului IAR 330, în care se aflau cei doi generali de Miliţie, s-ar putea datora acţiunii sau inacţiunii unor generali aflaţi la conducerea MApN şi a Comandamentului Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene.

Ipoteza că aparatul de zbor s-ar fi prăbuşit fără vreun atac de la sol – încercându-se inducerea, în permanenţă, a ideii unui accident sau a unei erori de pilotaj – a fost spulberată de o probă capitală. Expertizele tehnice, efectuate încă din 1994, atestă că elicopterul în care au murit cele cinci persoane a fost doborât de rafalele unei arme de calibrul 7,62.

Sursa Adevarul

Locotenent-colonelul Dumitru Burlan: „eu consideram ceva normal sa i se duca lui Ion Iliescu de mancare, ma obisnuisem cu ideea inlocuirii inca din 3 decembrie.

Cine este Dumitru Burlan.
În anul 1965, când Nicolae Ceauşescu a fost ales în fruntea PCR; Dumitru Burlan lucra în cadrul Direcţiei a VII-a (Filaj şi Investigaţii) cu gradul de locotenent major. În anul 1989 avea gradul de locotenent colonel , ofiţer specialist I în cadrul Direcţiei a V-a a DSS. A lucrat 30 ani în cadrul Securităţii, dintre care 22 ani a activat în cadrul Direcţiei a V-a.

Dumitru Burlan a scris o carte de memorii cu titlul După 14 ani – Sosia lui Ceauşescu se destăinuie (Editura Ergorom, 2003), în care analizează activitatea sa desfăşurată în apropierea lui Nicolae Ceauşescu
–––––
Domnule colonel, faceti dezvaluiri uneori incomode pentru cei vizati. Nu va temeti?
Adevarul supara de multe ori. Poate ca i-am necajit pe unii colegi sau pe fostii sefi, dar am dorit totdeauna sa prezint realitatea, asa cum am cunoscut-o. Revin si ii rog pe cei care considera ca nu spun adevarul sa ceara un drept la replica redactiei Lumea Magazin.
Pe la sfarsitul lunii octombrie 2001, am primit un telefon la ora 4 dimineata. Cel de la capatul firului nu s-a prezentat. “Mitica, ce faci, ma?” “Bine, multumesc.” “Securist nenorocit!…” Si au inceput sa curga injurii pe care hartia nu le suporta. Individul a revenit dupa doua saptamani, pe la ora 18.30. Iar: “securistule, nenorocitule!…” Eu nu ma dezic de profesia pe care am avut-o, fiindca nu am facut nici un lucru de care sa-mi fie rusine. I-am propus sa ne intalnim. A zis sa vin in fata Sectiei de Politie nr. 15, ca va fi intr-o Dacie alba, nr. 1-B-3313. M-am dus, l-am asteptat un sfert de ora, dupa care am plecat spre casa.
Recent, l-am reintalnit in Piata Dorobanti pe generalul Iulian Vlad. Iesea din magazinul “Nic”. L-am salutat si l-am intrebat din nou daca ma recunoaste. Mi-a spus ca, data fiind pozitia pe care o detinea inainte de 1989, nu avea cum sa-i stie pe toti ofiterii din aparat. I-am reamintit ca ne-am plimbat, cu doi ani in urma, vreo trei ore prin preajma locuintei sale. “Aaa!… Acum mi-aduc aminte de dumneata. Mai ales ca, in ultimul timp, multi colegi mi-au adus copii xerox dupa interviurile acordate revistei Lumea Magazin.” Mi-a zis ca nu-si aminteste ca eu sa-i fi dat vreun numar de telefon. “Cum de afirmi dumneata ca as fi vrut sa te trimit la moarte?”

“Asa a fost, domnule general! Daca nu ma orientam in acel moment si ascultam de ordinul dvs., acum eram mort!” “Draga, dumneata erai militar si trebuia sa executi ordinul primit.” “Este adevarat, dar in momentele acelea de confuzie si haos, create dupa fuga lui Nicolae Ceausescu, am considerat ca trebuie sa cantaresc bine ordinele pe care le primesc. Am argumentat ca nu stiu locul adapostului de care ati vorbit si i-am recomandat pe cei doi colegi care ar fi putut cunoaste asa ceva.”

“Dar dumneata cum ai indraznit sa-i trimiti pe cei doi la moarte?”

“Nici vorba ca eu sa-i trimit la moarte! Eram sigur ca si ei v-ar fi spus acelasi lucru: ca la resedinta lui Nicolae Ceausescu nu puteau fi teroristi bagati in adapost.”
Iulian Vlad facea joc dublu de la inceput?
Consider ca generalul Vlad devenise executant al unui ordin al generalului Neagoe, care, desi era arestat, mai putea inca sa dispuna asemenea “masuri”. Dupa conceptia generalului Vlad, in acele imprejurari, eu ar fi trebuit sa execut orice ordin, chiar daca ar fi trebuit sa trag in manifestanti. I-am reamintit ca acolo erau mai multi oameni, dintre care unii mai traiesc (Montanu, Lupoi) si pot confirma cele spuse de mine.

Generalul Vlad a fost condamnat, a facut puscarie si a fost eliberat pentru limita de varsta.

L-a elogiat pe Mihai Valeriu, “un mare revolutionar” care l-a sustinut la proces. Am ramas uluit.

“De cand il cunoasteti pe Mihai Valeriu, domnule general?”

“Din timpul evenimentelor din decembrie 1989.” I-am povestit exact ce am relatat pentru revista Lumea Magazin in ianuarie 2002.
Generalul a recunoscut ca eu aveam dreptate in ce-l priveste pe “marele revolutionar”.
Duplicitatea in evenimentele din 1989, lipsa de profesionalism in evaluarea situatiei operative din acele momente l-au caracterizat pe generalul Vlad atunci. “Generalii Vlad Iulian, Gian Bucurescu si altii nu au avut maturitatea politica si experienta muncii de securitate, fiind proveniti din serviciile de invatamant, apreciaza generalul Ionel Gal in lucrarea “Ratiune si represiune in Ministerul de Interne 1965-1989″. (…) Orice manifestare de nemultumire sau de protest fata de starile negative era inabusita cu brutalitate.

Tudor Postelnicu si echipa de generali, inclusiv generalul Vlad Iulian, nu au avut discernamantul politic necesar pentru a face diferenta dintre cei nemultumiti de mizeria sociala si elementele politice adverse sau ostile regimului politic. (…) Pozitia si coabitarea generalului Vlad Iulian, adjunct al sefului Securitatii Statului, deci mana dreapta a lui Tudor Postelnicu si apoi ministru secretar de stat, care a coordonat activitatea Securitatii peste doua decenii, raman o enigma, un mister. Era un ofiter cu o cultura formata, manierat in relatiile cu colegii si colaboratorii.

Principalele sale neajunsuri au fost insa frica, lipsa unei pozitii ferme fata de starile abuzive si masurile ilegale; constient de multe stari negative, nu a avut curajul sa actioneze, situandu-se in multe cazuri intr-o pozitie oscilanta si duplicitara.
Tovarasi, comanda la Atodiroaie!… Eu ma duc sa ma culc
Colonelul Paul Pasarin afirma pe unde poate ca a fost seful Serviciului de contrainformatii al lui Nicolae Ceausescu si ca ar fi copt o lovitura de stat.

Este adevarat?
Sa fim seriosi! Nu a existat in Directia a V-a un asemenea serviciu. La asigurarea securitatii presedintelui contribuia tot aparatul de securitate, pe toate liniile de munca, inclusiv contraspionaj, acesta fiind calificat drept sarcina prioritara si misiune fundamentala a Securitatii. In cativa ani de activitate in aceasta unitate nu poti sa ajungi la performanta afisata de colonelul Pasarin, care pretinde ca a cunoscut toate problemele care il vizau pe Nicolae Ceausescu.
Si totusi, cine a condus dispozitivul de reprimare a revolutiei din 22 decembrie 1989?

Am alta viziune asupra evenimentelor si pot oferi detalii inedite. Masurile de securitate se luau tot timpul, cu orice ocazie, de catre garda apropiata lui Nicolae Ceausescu, formata din escorta presedintelui, garda Comitetului Central, a Consiliului de Stat, a Palatului Victoria, deci oamenii din Directia a V-a; urmau salariatii sectiilor de militie de la Capitala, Circa 1, Circa 2; veneau apoi trupele de securitate, conduse de generalul Ghita; se adaugau trupele de la Ministerul Apararii Nationale, de la Scoala din Baneasa, garzile patriotice, cu uniforme sau in civil.

Pe 21 decembrie 1989, pe la orele 19.30, am iesit pe Onesti spre Sala Dalles sa vad ce se intampla. Eu aveam in grija casa lui Nicolae Ceausescu (“obiectivul”), sectorul de reprezentare si cladirea CC. I-am zis colegului Ilie Badea ca ies sa vad care-i situatia. Am intrat in restaurantul “Bulevard”. Ma-ntampina Cezar, seful restaurantului. “Sa va dau un whisky, tovarasu’ colonel!…” “Stii ca nu beau. Fa-mi un ceai cu multa lamaie si cu miere.” Eram racit. “Am vrut sa le dau soldatilor de-aci niste biscuiti Eugenia, le-am facut si-o oala de ceai. Stau, saracii, de-atata timp si nu le da nimeni nimic. Mi-a fost mila de ei. N-au vrut sa manance, ca tovarasul maior le-a interzis sa ia ceva de mancare sau de baut, ca sa nu-i otravim.”

Diversiunea “Securitatea contra Armatei” deja functiona?
Sigur. I-am zis sa-l cheme pe maior. A venit maiorul respectiv, m-am prezentat. “Le-ati ordonat soldatilor sa nu manance. Lasati-i sa bea macar un ceai, domnule. Nu-i vedeti cum arata?” La insistentele mele, a acceptat. Am plecat la sectorul de reprezentare. Pe la orele 22.00, am revenit la Directia a V-a. La 22.30, mi-am anuntat colegul ca ies din nou. La 23.10, in fata intrarii B de la CC, acolo unde erau niste brazi argintii (scosi dupa 1990), au inceput sa se stranga generalii Vasile Milea, Iulian Vlad, Gian Bucurescu si Neagoe, Tudor Postelnicu si Andruta Ceausescu, Parcalabescu de la garzi patriotice, generalul de la Militia Capitalei, Toma de la UTC si altii.

M-am bagat si eu in spatele generalului Neagoe. De ce i-a adunat in strada nu stiu.

Milea ia cuvantul. “Tovarasi, v-am convocat aici pe toti. Vedeti in ce situatie ne aflam. Pentru o coordonare a tuturor fortelor care participa in zona CC, Sala Palatului, Sala Dalles, este bine ca toate fortele sa se subordoneze unui singur comandant.

M-am gandit sa-l numim la comanda acestui dispozitiv pe maiorul Atodiroaie.” Cand am auzit de acest nume necunoscut (care acum e general), am zis ca totul e pierdut. Am plecat la birou si i-am spus maiorului Badea: “Ilie, s-a dus dracului sandramaua! Eu ma duc sa ma culc.”

Acelasi lucru l-a spus si Stefan Andrei: “In noaptea de 21 decembrie, eu m-am culcat”. Se tragea cu tunul.

Va mai prindea somnul in acele conditii?
Vorba vine. Totul era facut cu buna stiinta. A iesit maiorul Badea pe-afara. Eu m-am intins pe patul din birou. Dupa o jumatate de ora am vrut sa ies, dar usa era inchisa pe dinafara. Asa era la noi: nu aveai voie sa te izolezi cu cineva inauntru. Am sunat dupa Ilie peste tot. Au dat de el si a venit. “Am crezut ca va culcati…” “Ba, eu puteam sa dorm cu impuscaturile astea?” “Aveti dreptate, s-a dus dracului sandramaua…”

Armata a inceput sa traga dupa ce a intrat TIR-ul in militari la Intercontinental, diversiune despre care am mai vorbit. Pana dimineata s-a spalat sangele, s-a facut curat.

Pe 22 decembrie, la ora 16.00, eram la sectorul de reprezentare. Burciu de la gospodaria de partid a primit telefon sa duca la CC apa si sandviciuri pentru noua conducere. Eu i-am luat pe cei doi ospatari ai lui Ceausescu, pe Lie si pe Aurel, si m-am dus cu alimentele.

Mi se parea normal. Cand am ajuns la Cina, soferul Robescu a ramas acolo, eu cu Lie am luat lada cu apa, iar Aurel ducea sacosa cu sandviciurile. Ne-am dus prin multime spre intrarea principala a CC, iar Aurel s-a dus spre intrarea B, a intrat in sediul CC, a mers la etajul 1. Pe culoar s-a intalnit cu colonelul Lazarescu, cel care raspundea de amplificarea lui Ceausescu. “Ce-i cu tine aici, Aurele?” “Tovarasu’ colonel, tovarasu’ Burciu a primit un telefon sa ducem apa si sandviciurile pentru tovarasu’ Iliescu, ca asa s-a zis…” “Ba, du-te la Ciobanu sa-ti dea si tie legitimatie de revolutionar, ca sa nu se ia cineva de tine…” S-a dus la Ciobanu, dar nu mai avea legitimatii de revolutionar. “Vino peste o ora, ca-mi mai aduce.” Eu consideram ceva normal sa i se duca lui Ion Iliescu de mancare, ma obisnuisem cu ideea inlocuirii inca din 3 decembrie.

I-ati cunoscut pe comandantii trupelor USLA?
Da. I-am cunoscut pe colonelul Ardeleanu, pe locotenent-colonelul Trosca, pe Cernat. Cand venea Arafat in tara, ii placea sa stea la vila T16 (din strada Turgheniev). Din punct de vedere contrainformativ, eu ma ocupam si de acele vile. Tot personalul care-l deservea pe Arafat era in subordinea mea. Ardeleanu si Trosca ma intrebau intotdeauna daca sunt probleme.
Acolo s-a intalnit Arafat cu Carlos Sacalul?

Niciodata nu s-a intalnit Arafat cu Sacalul pe teritoriul Romaniei. Eu asa stiu.

Cum explicati sfarsitul tragic al lui Trosca?
Moartea lui Trosca se datoreaza generalului Nicolae Militaru. In vara lui 1990, m-am intalnit cu Militaru si m-am luat de dansul. Trosca a lucrat la Contrainformatii militare si el l-a depistat pe generalul Militaru ca agent KGB. El l-a dat pe linie moarta pe Militaru. Trosca era un foarte bun profesionist, loctiitor al colonelului Ardeleanu. Avea cultura si pregatire foarte bune. “Nu eu l-am omorat pe Trosca”, mi-a zis Militaru. “Cine l-a chemat la Ministerul Apararii Nationale sa va apere? Nu dvs.?” Blindatele cu care s-a dus Trosca la MApN erau niste cutii de tabla chioara, in care incapeau doar patru persoane. Sa chemi la minister aceste cutii pentru aparare, cand acolo erau tancuri si tunuri?! O singura ghiulea de tun l-a facut praf pe Trosca. Militaru i-a platit polita cu varf si indesat. Ofiterii din Directia a IV-a de contrainformatii militare, care au lucrat la dosarul lui Militaru zis “Corbul”, traiesc… Colonelul Enachescu facea parte din Directia a IV-a si raspundea de Directia a V-a. El cu maiorul Ciocan ne supravegheau pe noi, toata directia (650 de cadre).
Mihai Iacob a lucrat la Directia a V-a?

Este acelasi Iacob care a fugit la Londra pe timpul lui Pacepa?
Nu stiu… Nimeni nu intra in obiectiv (casa lui Ceausescu) fara avizul meu. Cu exceptia nomenclaturii.

Cine-i selecta pe ziaristii care mergeau cu Nicolae Ceausescu?
Directia a V-a. Va rog sa nu-i dati numele ofiterului care se ocupa de ziaristi. Inaintea lui se ocupa capitanul Cercel. Ziaristii trebuia sa aiba dosarele bune si sa fie buni meseriasi. Unii dintre ei erau imbracati asa de modest, ca ti-era mila de ei. Cam 70% lucreaza si azi in presa. Ii vad la televizor… Nici un ziarist nu primea grade, dar informatori aveam in presa.
Ati cunoscut un informator cu numele “Bombonel”, de care aminteste si Ticu Dumitrescu?
Nu. De “Frumosu” am auzit si de altii…
articol de Viorel Patrichi
Vladimir Bukovski: „A fost opera KGB”
Scenariul incitării armatei contra Securităţii a fost confirmat şi de colonelul Dumitru Burlan în cartea “Eu am fost sosia lui Nicolae Ceauşescu”. El însuşi a trecut printr-o experienţă care trebuia să-l trimită pe lumea cealaltă. În dimineaţa zilei de 23 decembrie s-a lansat zvonul că zeci de mii de securişti au fost îngropaţi de vii în gropi comune la cimitirul Ghencea. Peste ei s-a turnat ciment! Ulterior, Dumitru Burlan avea să-mi confirme că se pregătiseră gropi comune în cimitirul de la Străuleşti pentru ofiţerii de securitate. Arestarea lor i-a salvat de la moarte, chiar dacă unii au fost torturaţi, cum s-a întâmplat şi la Sibiu. Colonelul a demonstrat că unii şefi ai Securităţii au făcut parte din conjuraţie, alături de conducerea armatei şi de oamenii lui Ion Iliescu. Iar dacă pe ai noştri avem motive să nu-i credem, celebrul disident antisovietic Vladimir Bukovski a spus-o răspicat de mai multe ori: „A fost opera KGB. Da, aşa-zisa „Revoluţie de catifea” din 1989, din estul Europei, a fost o operaţiune sovietică, cu scopul de a-i înlocui pe durii regimurilor comuniste cu variaţiuni ceva mai liberale. Decizia a fost luată la Moscova, prin ianuarie 1989, iar KGB a primit sarcina s-o aplice. Generalul Viktor Grusko a fost însărcinat cu această operaţiune. În ciuda pregătirilor, până la urmă s-a pierdut controlul asupra evenimentelor din mai multe state implicate, iar rezultatele nu au fost exact ceea ce şi-a dorit Moscova”. Laszlo Tokes şi Ion Iliescu nu au fost nicodată de acord cu această perspectivă. Nici nu e de mirare. Generalul Aurel Rogojan, fostul şef de cabinet al lui Iulian Vlad, ştie multe despre derularea jocurilor de interese din România, unde a câştigat partida KGB contra CIA: „Presiunea externă incisivă, deci şi mai puţin acoperită, venea din «ţările surori» din vest şi din nord-vestul României, dar şi din… Iugoslavia. «Capsa de iniţiere» a exploziilor planificate, aproape concomitent, la Iaşi, la Cluj, Timişoara şi Bucureşti, avea capătul fitilului în Est. Măiestria serviciilor speciale scenariste şi regizoare a evenimentelor anunţate a fost impecabilă. Multă vreme, disidenţi şi opozanţi, consideraţi ca fiind manipulaţi din vest, am avut surpriza să se constate că erau tot de «sorginte estică» şi livraţi vestului, în ipostaza unor cârtiţe pe termen lung. Ei făceau în România treaba Estului cu banii Vestului”. Asemenea scenarii s-au concretizat nestingherit şi după 1990, inclusiv în aşa-zisa „privatizare” din ţara noastră. Probabil că generalul Mihai Caraman nu i-a putut număra pe toţi cei 25.000 de agenţi când au trecut prin strungă înapoi spre casă.

Dan Voinea, sustine ca in 25 decembrie 1989 a primit ordinul prin telefon de a se prezenta la Târgovişte – Dan Voinea MINTE ! – vezi VIDEO.

Generalul Dan Voinea a făcut deunăzi o declaraţie senzaţională despre procesul lui Ceauşescu, trecută neobservată de mulţi comentatori. Generalul susţinea pentru “L’Express” faptul că a întocmit rechizitoriul de condamnare la moarte a soţilor Ceuşescu fiind convins că regimul nu va pica şi că el însuşi poate fi condamnat în orice clipă. “Eu sau el”, se întreba Voinea la 25 decembrie 1989. Chiar şi în timpul procesului sumar de la Târgovişte, susţine Voinea, se gândea cu spaimă că sunt mari şanse ca regimul “Geniului din Carpaţi” să nu se prăbuşească. În timp ce-l acuza pe Ceauşescu a cărui soartă era pecetluită, procurorul se temea că, mai devreme sau mai târziu, şi el va ajunge cu spatele la zid.

Ştia că unul dintre ei va muri

Controversatul general Dan Voinea avea 39 de ani la 25 decembrie 1989. El susţine acum pentru publicaţia franceză că în acea zi a primit un telefon pe când se afla în biroul procurorilor militari cu ordinul de a se prezenta la Târgovişte. Voinea îşi mai aminteşte – nici un magistrat nu dorea să facă parte din echipa improvizată care l-a judecat pe Ceauşescu, adaugând: “Eram conştienţi de faptul că ne găseam într-un moment crucial, istoric pentru poporul român. Era evident, având în vedere acuzaţiile, că Ceauşeştii urmau să primească pedeapsa capitală”. Generalul era convins însă că va exista o răsturnare de situaţie în favoarea regimului comunist, iar atunci când s-a aflat faţă în faţă cu Ceauşescu ştia sigur că unul dintre ei va muri. “El sau eu?”. Asta era întrebarea care-l obseda pe Voinea în acea zi.

Generalul nu regretă nimic

Voinea mai susţine pentru “L’express” că avocaţii celor judecaţi la 25 decembrie 1989 în cazarma de la Târgovişte s-au transformat în procurori, mutilând cauza din punct de vedere procedural. Nu am să insist însă asupa acestor chestiuni pentru că ele se cunosc foarte bine, dar am să las pe general să vorbească despre modul în care vede el justiţia în acel moment fierbinte. “Dar justiţia – susţine Voinea – nu s-a aplicat aici într-o situaţie de normalitate. Şi nici unul dintre noi nu are vreun regret. În acea ţară, aveam câte puţin din toate, din punct de vedere material. Dar ne lipsea esenţialul: libertatea. Libertatea de gândire. (…) Libertatea de circulaţie, de asemenea. Când a murit bunica mea, care locuia într-un sat izolat, nu am primit autorizaţie de a părăsi Bucureştiul cu trenul. (…) Ceauşescu a fost un dictator. Dacă n-ar fi fost executat, poate că ar fi cunoscut aceeaşi soartă ca şi alţi lideri comunişti şi s-ar fi adaptat regulilor democratice. Sau poate că ar fi rămas preşedintele Republicii şi în ziua de azi…”.

Au decis doar trei oameni?

Cine i-a pus de fapt pe Nicolae şi Elena Ceauşescu cu spatele la zid? Voinea, prin rechizitoriul său? Ori decizia a fost luată de alţii în spatele uşilor închise – procesul de la Târgovişte fiind doar o piesă tragică, prost jucată, în care procurorul militar de atunci n-a fost decât un simplu figurant. Revoluţionarii aflaţi în miezul evenimentelor susţin că decizia de judecare şi condamnare la moarte a lui Ceauşescu a fost luată de trei oameni: Nicolae Militaru, Silviu Brucan şi Gelu Voican Voiculescu. Alţii îi amestecă pe Măgureanu şi Stănculescu în această poveste, dar şi pe Iliescu. Cred că după 20 de ani trebuie spus un adevăr de care mulţi se feresc azi.

Îngroziţi de întoarcerea lui Ceauşescu

Chiar dacă un anumit grup dorea eliminarea fizică a lui Ceauşescu, indiferent cine făcea parte din acesta ori cine îl comanda, factorul determinant a fost presiunea populară. Nu atât pe fondul crimelor de la Timişoara şi Bucureşti, cât din cauza psihozei declanşată de terorişti. S-a spus, de pildă, că Moscova a decis scoaterea lui Ceauşescu din scenă. Altă variantă, după cum pretinde generalul Stănculescu, Ceauşescu a fost omorât pentru ca România să nu se dezmembreze. Sunt deja zeci de scenarii pe marginea eliminării dictatorului. Cert este însă faptul că în acel moment românii au dorit ca Ceauşescu să fie împuşcat. Adevărat, pe fondul psihozei existenţei teroriştilor, generată în primul rând de televiziunea publică. Mai mult, legat de afirmaţia lui Voinea “Eu sau el”, toţi cei care preluaseră frâiele României, dar şi revoluţionarii, erau convinşi că întoarcerea dictatorului s-ar fi soldat cu o răzbunare cruntă, mai ales pe oamenii din aparatul de partid şi armată. Nu mai exista cale de întoarcere în acel moment. Cred că uneori se vehiculează prea multe scenarii de-a dreptul halucinante în loc să se spună adevăruri simple. Mai există un adevăr de necontestat. Ceauşescu nu a făcut nimic ca să evite deznodământul de la Târgovişte, oraş în care, credea el, va organiza rezistenţa. Era paralel cu realitatea. Până la proces, n-a ştiut nici măcar faptul că este prizonierul unor militari, chiar dacă aceştia care îi dădeau onorul. Simulacrul de la Târgovişte, despre care s-a scris atât de mult, se datorează şi dispreţului pe care Ceauşescu l-a arătat justiţiei în perioada în care a condus România.

Voinea s-a dumirit după proces

Generalul Voinea – cel care a cerut judecătorilor condamnarea la moarte a lui Ceauşescu şi pentru faptul că teroriştii dictatorului trăgeau în populaţia paşnică -, a avut o „revelaţie”. El suţine – după ce ani de zile a coordonat întocmirea dosarului revoluţiei, fără finalitate însă – că în evenimentele din decembrie nu au fost implicaţi terorişti, iar scopul revoluţiei începute la Timişoara fost schimbat din mers. În opinia lui Voinea, Revoluţia s-a transformat, printr-o diversiune „la televizor”, din lupta împotriva comunismului într-una contra unui inamic inexistent, teroriştii. Ar fi simplu, numai că există totuşi mult prea multe mărturii în favoarea faptului că nu peste tot militarii s-au împuşcat între ei, cum susţine gereralul, ci au fost şi persoane care au dus un adevărat război de gherilă. Teroriştii. Nu este limpede dacă pentru a-l readuce pe Ceuşescu la putere ori pentru a-l compromite în faţa populaţiei. Mulţi istorici, analişti politici şi ziarişti imbrăţişează a doua variantă, dar povestea a rămas învăluită într-un mister de nepătruns chiar şi după 20 de ani. Ce n-a spus Voinea foarte clar ziariştilor de la „L’Express” este faptul că atunci când a plecat spre Târgovişte ştia că va judeca nişte terorişti capturaţi de armată, nu pe soţii Ceauşescu. Respectiva informaţie i-a fost furnizată atât lui Voinea, cât şi judecătorului Gică Popa ori avocaţilor apărării.

„Suntem atacaţi de terorişti”

Acum, Dan Voinea îşi asumă responsabilitatea în procesul de la Târgovişte, dar nu şi faptul că a „îngropat” cele mai importante dosare de după 1989: al Revoluţiei şi al Mineriadelor. De pildă, Voinea l-a acuzat pe Ion Iliescu de faptul că a coordonat acţiunea „Suntem atacaţi de terorişti”. Pe de altă parte, procurorul a fost acuzat, în mai multe rânduri, de cea mai subtilă manipulare a opiniei publice, tocmai pentru faptul că a tergiversat aflarea adevărului de pe poziţia de cavaler al dreptăţii. În ce priveşte Mineriada, am să amintesc doar declaraţia, procurorul general al României, Laura Codruţa Kovesi, care susţinea, nu cu multă vreme în urmă, că dosarul mineriadei, în care principalul învinuit este Ion Iliescu, a fost atât de prost întocmit, încât acuzaţiile nu ar fi rezistat în faţa vreunei instanţe.

Transcriere

Ion Cristoiu: Dumneavoastra cand ati stiut precis ora, daca mai tineti minte din dupa-amiaza de 22 ca sotii ceausescu sint la Targoviste in mina lui Chemenici?
Generalul Victor Stanculescu: In momentul cand Andrei Kemenici (Colonel seful Garnizoanei de la Targoviste) mi-a dat telefon.
Ion Cristoiu: Cand?
Victor Stanculescu: cred ca la 17:00.
Ion Cristoiu: Seara?
Victor Stanculescu: Da, seara in 22. Ilescu a aflat in 23 decembrie 1989 spre dimineata. Vezi Video!
Victor Stanculescu: Si i-am spus lui Kemenici – Kemenici e singuru unitate care n-ai forte, si i-am trimis o companie de tancuri de la Batalionul de tancuri din zona, si o companie de vanatorii de mici, si i-am intarit apararea lui. 
Generalul Victor Stanculescu : “Foarte interesant ca Generalul Dan Voinea spune ca eu i-am spus sa se faca asa , asa, si asa mai departe, dar el venise cu rechizitoriul scris cand a venit , ca n-a avut sigur in elicopter unde sa scrie , apoi iarna n-a avut unde sa scrie in care cerea condamnarea la moarte – Setinta Finala !”
Moderator B1TV Radu Moraru: Pentru Ceausescu?
Generalul Victor Stanculescu: Da.
Radu Moraru: Cu asta e interesant deci Generalul Dan Voinea spuneti acum, asta mi se pare o dezvaluire d-le Cristoiu, ca a venit cu rechizitoriul gata facut ceea ce spune ca stia la ce proces vine, pentru ca Generalul Dan Voinea spune in diverse situatii ca nu stia la ce procese este convocat.
Generalul Victor Stanculescu: Si al treilea, acel este cel care i-a spus lui Colonelul Dragomir inainte de a inainta dosarul la Curtea Suprema sau la Tribunalul Militar. Daca imi spui ca ai primit ordin de la Generalul Stanculescu sau de la Iliescu, te scot din cauza. Lucru care e inregistrat pe banda magnetica in sedinta pe la Curtea Suprema de justitie cand (……)
Generalul Dan Voinea a venit cu rechizitoriul din 24 decembrie 1989 gata facut (condamnare la moarte), stia la ce proces vine .
In diversi situatii Dan Voinea spunea ca nu stie la ce fel de proces se duce
Generalul Dan Voinea a recunoscut ca rechizitoriul a fost facut de domnia sa pe 24 decembrie 1989. Daca sotii Ceausescu au fosti impuscati pe 25. Cand a fost facut procesul pe 24 sau pe 25? Sotii Ceausescu au plecat pe 25 dimineata, procesul a durat o ora si jumatate apoi impuscati pe 25 la ora 12,50.