Ion Mihai PACEPA: “E timpul ca România să rupă tăcerea”
Miercuri, Ianuarie 13, 2010
În 1988, într-un interviu cu Dr. Michael Ledeen, consilier pentru terorism al Preşedintelui Ronald Reagan, publicat în revista franceză Politique Internationale, am prezis posibilitatea ca Kremlinul să organizeze o lovitură de stat în România menită să-l înlocuiască pe Ceauşescu cu Ion Ilici Iliescu, un comunist educat la Moscova, al cărui tată fusese atât de devotat lui Lenin încât şi-a botezat propriul copil cu numele lui. Pe ce mi-am bazat această afirmaţie? În anii 1970, când am avut în subordine U.M. 0920/A, o unitate specială a Departamentului de Informaţii Externe (DIE) ce era însărcinată cu activitatea contrainformativă împotriva URSS, aceasta a depistat şi înregistrat magnetic contactele secrete pe care Ion Ilici Iliescu, atunci secretar al CC al PCR pentru propagandă şi agitaţie, le-a avut cu un membru al unei delegaţii „ideologice” sovietice în vizită la Bucureşti. Acesta i-a spus: „Kremlinul ar fi mai fericit cu tovarăşul Iliescu în fruntea Partidului Comunist Român”. Kremlinul se temea că românii îl urau pe Ceauşescu atât de înverşunat încât l-ar fi putut izgoni fără intervenţia Moscovei, şi că ura împotriva lui Ceauşescu va degenera în ură împotriva comunismului care ar fi putut merge atât de departe încât România să ceară retragerea din Pactul de la Varşovia. Kremlinul se temea de asemenea şi că o eventuală relaxare politică în România ar fi putut exacerba dorinţa populaţiei din Republica Moldovenească de a se uni cu Patria Mamă, creând astfel un val de fervoare naţionalistă în alte republici sovietice
–––
Ceauşescu, care ştia de la U.M. 0920/A că sovieticul ce l-a contact pe Ion Iliescu venise în România să recruteze aderenţi pentru o lovitură de stat în România, a ascultat de câteva ori banda de magnetofon ce conţinea înregistrarea acestei convorbiri pe care Iliescu, bineînţeles, nu i-o raportase. La scurt timp după aceasta Ceauşescu l-a îndepărtat pe Iliescu din anturajul său apropiat, numindu-l secretar al unui comitet judeţean de partid. Pentru a nu irita Moscova, Ceauşescu l-a păstrat însă membru supleant al Comitetului Politic Executiv, dar a ordonat U.M. 0920/A să-l ţină pe Iliescu în continuă supraveghere. (După ce am părasit România, U.M. 0920/A şi-a schimbat indicativul în U.M. 0110 şi a fost condusă de generalul Victor Neculicioiu
––––
Un proverb spune că pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti. La 22 decembrie 1989, după ce Ceauşescu a abandonat sediul Comitetului Central, Ion Ilici Iliescu s-a proclamat preşedinte al unui Comitet Provizoriu pentru Unitate Naţională creat ad-hoc. La 23 decembrie Iliescu a anunţat că Ceauşescu a fost arestat, şi un purtător de cuvânt al său a asigurat România că tiranul va fi judecat public. În ziua de Crăciun televiziunea română a informat însă că Nicolae şi Elena Ceauşescu fuseseră condamnaţi la moarte şi executaţi. Primele indicaţii că revolta populară din decembrie 1989 a fost furată de comunişti educaţi la Moscova au fost continuate în articolul jurnalistului francez Kosta Christitch intitulat „Mâna Moscovei,” care a apărut la sfârşitul lui decembrie 1989 în revista Le Point din Paris.
––––
În cartea Moştenirea Kremlinului (Bucureşti: Editura Venus, 1993), am descris similitudinile dintre evenimentele din decembrie 1989 şi planul sovietic Dnestr pentru înlocuirea lui Ceauşescu cu un comunist mai docil Kremlinului – plan pe care l-am cunoscut în anii când am avut în subordine U.M. 0920/A. Planul Dnestr a fost declanşat în august 1969 când Ceauşescu a invitat în România, fără acordul Moscovei, pe viitorul preşedinte american Richard Nixon, care deocamdată pierduse alegerile şi era ostracizat de Kremlin. Lansarea operaţiei Dnestr a fost precedată de anularea de către Moscova a vizitei pe care Brejnev şi Kosâghin urmau să o facă în România în 1969, vizită ce fusese larg popularizată în presa celor două ţări. Redau pe scurt aceste similarităţi, deoarece mărturii ulterioare ale unui înalt ofiţer de Securitate prezintă alte asemănări, extrem de relevante, între planurile Kremlinului pentru înlocuirea lui Ceauşescu şi evenimentele din decembrie 1989. Planul Dnestr, al cărui conţinut l-am cunoscut până în iulie 1978, a avut cinci prevederi de bază: (1) preluarea conducerii Armatei şi Securităţii de către un înalt ofiţer român recrutat de organele sovietice; (2) crearea unui Front al Salvării Naţionale – care figura şi în planurile Kremlinului pentru instalarea de guverne pro-sovietice în Grecia şi Spania; (3) atragerea simpatiei internaţionale prin lansarea zvonului că zeci de mii de oameni au fost ucişi de terorişti străini veniţi în ajutorul lui Ceauşescu; (4) informarea permanentă a Moscovei asupra stadiului loviturii de stat; şi (5) solicitarea intervenţiei militare a URSS în cazul când succesul loviturii de stat ar fi fost periclitat. Similitudinile dintre aceste prevederi şi evenimentele din decembrie 1989 sunt relevante. La 22 decembrie 1989, doar la câteva ore după fuga lui Ceauşescu, generalul în rezervă Nicolae Militaru, a cărui recrutare de către sovietici (înregistrată magnetic de U.M 0920/A) a fost prezentată în 1987 în prima mea carte, Orizonturi Roşii(6), s-a autoproclamat şef al forţelor armate şi a pus imediat Securitatea sub controlul său. În noaptea de 22 decembrie 1989 Ion Ilici Iliescu, ale cărui contacte secrete cu Moscova le descrisesem de asemenea public, a creat Frontul Salvării Naţionale şi s-a autoproclamat preşedintele său.
Ideologul acestui Front a fost Silviu Brucan, care a anunţat imediat că Frontul avea binecuvântarea Moscovei. Ca să fie şi mai convingător, a spus că obţinuse personal acea aprobare cu ocazia unei vizite pe care o făcuse la Moscova în urmă cu câteva săptămâni. Televiziunea româna a raportat pe larg afirmaţiile lui Brucan. El şi-a înghiţit însă propriile vorbe a doua zi, când Eduard Şevardnadze, un ofiţer KGB acoperit ca ministru de Externe al Uniunii Sovietice, a negat vehement orice amestec sovietic în evenimentele din România.
––––
De îndată ce Ion Iliescu şi generalul Militaru s-au instalat la cârma ţării, ei au lansat o dezinformare de tip KGB conform căreia Securitatea ar fi ucis 60.000 de oameni numai în Bucureşti şi Timişoara. Lansarea de ştiri false menite să incite populaţia contra lui Ceauşescu era de asemenea parte a planului Dnestr. Presa sovietică s-a grăbit să confirme cifrele, şi să toarne benzină pe foc cu „detalii” despre masacru. În iunie 1990, noul guvern din Bucureşti a admis că de fapt totalul victimelor răscoalei pe întreaga ţară a fost de numai 1.030, din care 889 au murit după executarea lui Ceauşescu. La orele 2 în după-amiaza zilei de 23 decembrie 1989 televiziunea română a anunţat că Frontul Salvării Naţionale a cerut ajutor militar Uniunii Sovietice deoarece „terorişti neidentificaţi” erau pe cale să-l reinstaureze pe Ceauşescu. Aceasta era o altă prevedere a planului Dnestr: găsirea unui pretext pentru o intervenţie militară sovietică, ce trebuia să aibă loc dacă succesul loviturii de stat ar fi fost primejduit. Ambasada Sovietică din Bucureşti a intrat prompt în joc, declarând presei că personalul ei era în pericol din cauza teroriştilor. În aceeaşi seară programul de televiziune sovietic Vremea a „confirmat” că Ceauşescu era sprijinit de „mercenari străini” şi a anunţat că Gorbaciov a informat deja pe „tovarăşul Iliescu” că Uniunea Sovietică i-a aprobat ajutorul militar solicitat. Departamentul de Stat al SUA, care voia să oprească continuarea „genocidului”, a anunţat public că Washingtonul priveşte cu simpatie o intervenţie militară sovietică în România. Kremlinul a evitat însă implicaţiile politice ale unei astfel de intervenţii deoarece, în ziua de Crăciun, Ceauşescu a fost împuşcat.
Asasinarea dictatorului a fost singurul eveniment care nu a făcut parte din planul Dnestr pe care l-am cunoscut până în iulie 1978, când am făcut ruptura cu Ceauşescu. La 29 decembrie 1989 televiziunea română a anunţat formarea unui guvern provizoriu, şi similitudinile cu planul Dnestr au continuat. Conform acestui plan, oamenii Moscovei trebuiau ca, după succesul loviturii de stat, să preia imediat conducerea celor trei „forţe vitale” cu ajutorul cărora Kremlinul şi-a consolidat întotdeauna controlul politic al ţărilor pe care le-a sovietizat: Armata, Externele şi Internele
Potrivit relatărilor lui Napoleon Popa, fratele decedatului general (publicate în Lumea Liberă din 13 iulie 1991, pp. 24-25), Gică Popa nu a fost de acord cu omorârea Ceauşeştilor. El i-a repetat de multe ori fratelui său că a dat sentinţa de condamnare la moarte „cu drept de recurs” deoarece voia ca Ceauşeştii să fie până la urmă condamnaţi pe viaţă şi să „trăiască într-o cameră cum am trăit şi noi, cu două felii de salam.” Napoleon Popa a mai spus că fratele său nu a îmbrăcat noua uniformă de general decât o singură dată, şi că a refuzat o propunere ulterioară de a deveni ministrul Justiţiei deoarece nu vroia să fie recompensat pentru ceea ce a făcut. Cinci alţi generali implicaţi în evenimentele din decembrie 1989 au murit în împrejurări la fel de suspecte, încă neelucidate: gen. Vasile Milea, ministrul Apărării, aparent sinucis; gen. Nicolae Doicaru, fost şef al DIE, care cunoştea legăturile secrete ale preşedintelui Iliescu cu KGB, mort „accidental” şi îngropat fară ca familia să poată vedea cadavrul; gen. Emil Macri, şeful direcţiei II a Securităţii şi gen. Constantin Nuţă, şef al Miliţiei, care au co-organizat represiunea de la Timişoara; gen. Dumitru Puiu, comandant al aeroportului Otopeni, unde au fost ucişi numeroşi revoluţionari. Sute de alte personaje cheie implicate în evenimentele din ’89, care puteau spune adevărul despre modul cum revolta populară a fost furată de comunişti, şi-au găsit sfârşitul în condiţii bizare.
–––-
La 28 decembrie 1989, ziaristul francez Franz Oliver Giesbert a scris în Le Figaro că dacă Ceauşescu ar fi avut parte de un proces public, „ar fi putut face dezvăluiri cu privire la foştii săi tovarăşi care au devenit gorbaciovişti şi tronează astăzi în Consiliul Frontului Salvării Naţionale. De aceea era urgent să i se închidă gura, era urgent să fie omorât.” Într-un alt articol, apărut a doua zi în revista Le Point, jurnalistul francez Kosta Christitch a ajuns la aceeaşi concluzie. Guvernul din Bucureşti, realizând grotescul simulacrului juridic numit pompos „Procesul Ceauşescu,” a încercat să-l legalizeze post-mortem, recurgând la practica sovietică a creării de documente fictive. Un exemplu concludent îl constituie „Hotărârea pentru Instituirea unui Tribunal Militar Excepţional care să procedeze de urgenţă la judecarea faptelor comise de CEAUŞESCU NICOLAE şi CEAUŞESCU ELENA.” Această Hotărâre, publicată la mult timp după „proces,” este semnată: „Preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale ION ILIESCU. România, Bucureşti, 24 decembrie 1989.” Cei care au falsificat acest document au uitat însă că Ion Iliescu a devenit preşedinte al Consiliul Frontului Salvării Naţionale numai la 26 decembrie 1989. (subl. n.)
Un alt fals este documentul intitulat „RECHIZITOR din 24 decembrie 1989” care dispune „punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată” a Ceauşeştilor. Acest document este semnat de „maior de justiţie Voinea Dan,” care a aflat însă despre procesul Ceauşescu numai la 25 decembrie 1989. Documentul falsificat poartă aprobarea unui „colonel de justiţie” al cărui nume este indescifrabil şi arată că ar fi fost înregistrat la Direcţia Procuraturilor Militare sub numărul „1 – S.P. / 1989.”(20)
Ion Mihai Pacepa, Romanian Vip
Știrea Zilei 