Mihai Montanu: „Eu nu ştiam pe vremea aceea că şi Iliescu era o falangă de nu ştiu ce orientare, Bă, n-ar fi bine, noi, cei care suntem cu butoanele în mână, să facem doi ani de zile o dictatură militară, cu o conducere civilă. Pe Militaru, dacă voiam să-l împuşc atunci, îl împuşcam. Şi pe toţi KGB-iştii ăştia care erau printre noi”

Mihail Montanu, revoluţionar misterios şi ulterior protejat al noii puteri, l-a auzit pe viitorul premier rostind acest îndemn. Pe holurile de la TVR, Mihail Montanu a asistat la discuţii care confirmă că Ion Iliescu nu a fost un simplu „emanat al Revoluţiei“.

În galeria figurilor şi figuranţilor din decembrie 1989, Mihail Montanu (în prezent, 61 de ani) rămâne o enigmă. În istoria lui personală îi place să spună că valul revoluţionar l-a purtat întâmplător „din fundul Berceniului” până la Ministerul Apărării, ca reprezentant al Frontului Salvării Naţionale.Mihail Montanu, lucrător la Energomontaj, a fost primul civil care a avut misiunea de a controla Armata. De ce Ion Iliescu l-a numit tocmai pe el? De ce a avut încredere în bărbatul pe care sfârşitul comunismului l-a prins nebărbierit de ceva vreme, în pantaloni de camfulaj şi nervos? Mihail Montanu a asistat la câteva momente-cheie. A fost, spune el, un martor incomod. De aceea a fost tras „pe linie moartă, în diplomaţie”. A ieşit la pensie anul trecut, după ce din 2004 a fost consul general al României la Rio de Janeiro, în Brazilia.

„Dragă, am greşit”

Interviul cu Mihail Montanu începe din faţa vilei de la Patrimoniul Protocolului de Stat în care locuieşte, deşi nu-şi mai permite de mult să plătească 1.300 de euro lunar pentru chiria acestei locuinţe, trece fără inhibiţii prin câteva faze sexuale ale Revoluţiei române, care vor rămâne nepublicate, ajunge aici – „Iliescu m-a luat deoparte şi mi-a spus: «Dragă, am greşit, am crezut că faci parte din grupul nostru, dar nu faci. Trebuie să pleci»” – şi se sfârşeşte cu fostul revoluţionar visând la un loc bun în cărţile de istorie adevărată. Astăzi – prima parte a interviului!

Activiştii, ceruţi de „spontani„

„Adevărul”: Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Mihail Montanu?

Mihail Montanu: Din 1979 până în 1987 am fost inginer proiectant la Institutul de Studii şi Proiectări Hidroenergetice, ajungând către final şef de proiect pe partea electrică a hidrocentralelor. Deci, inginer principal gradul 3. În martie 1987 m-am trezit cu o foaie de hârtie albă pe care scria «Decizie desfacere contract de muncă, fără asigurare loc de muncă». Motivul: rude în străinătate, că sunt potenţial duşman al statului. Era sora mea plecată legal, în 1979, în Germania.

Mă rog, până la urmă am reuşit să mă angajez la şantierul Montaj Instalaţii Automatizări Punere în Funcţiune, cu sediul undeva pe lângă CET Sud. Am lucrat acolo până în 1988, apoi am fost trimis să ajut la verificarea proiectelor de montaj la Cernavodă, la partea electrică, la cea clasică, nu la nucleară. Am înţepenit acolo încă un an. Prin 1989, în septembrie, am ajuns iarăşi în Bucureşti, pe post de piţifelnic, inginer proiectant la CET Progresul, în fundul Berceniului. Eu aveam, aşa, şi un trecut politic mai agitat în familie. Tata a făcut Canalul.

Acolo, în Berceni, v-a prins Revoluţia?

Da, aşa. Vin evenimentele de la Timişoara. Eu aveam doi nepoţi la Timişoara şi eram călare pe telefoane cu ei. Le dădeam de la un public, nu de-acasă, că îmi era şi mie frică. Îmi spuneau că lumea strigă, dar şi că sunt unii care sparg vitrine şi care nu vorbesc româneşte şi care incită lumea. Mi-am dat seama: „Tată, e clar, a început beleaua!”.

Şi pe 21 decembrie?

De dimineaţă, la prima oră, la serviciu, frumos, elegant. Aveam biroul gol şi acolo, cu un creion, nu ştiu ce m-a apucat, că am început să fac o schemă de organizare a Guvernului, aşa cum ar trebui să fie, pe funcţii. Poate o să spuneţi că sunt nebun !

Poftim?!?

Da, făceam aşa, cu locuri goale, fără nume. Eram deştept.

O Ladă cu gealaţi ruşi

Fără nume, fără nume, dar ascultaţi Europa Liberă, intuiaţi câteva posibilităţi?

În 1987, când m-au dat afară, tot scriam la Europa Liberă. M-au şi citit, m-au dat pe post. Îmi plăceau scrisorile lui Dinescu. Şi ăla era deştept. Deci, revenind pe 21, ascultam la difuzor şi se întrerupe mitingul. Mă ridic de la birou, mă pun la Dacie şi plec. Mi-am lăsat maşina undeva pe la Biserica Visarion, că în rest era nebunie. M-am dus în Piaţa Romană, la nivel cu Bulevardul Magheru. Între blocul cu coloane şi Hotel Turist era un lanţ de miliţieni. Şi-l întreb pe unu’: „Aveţi, mă, gloanţe?”. Apoi au început să apară cu dubele. Între dube vine o Dacie neagră. Şi din Dacie văd pe unul că întreabă: „Ce vreţi, bă, tovarăşi?”. Era unul care semăna leit cu „împuşcatul”, nu mi-am dat seama pe loc, era Andruţa, frate-su. Am văzut pe acolo o păpuşă spânzurată pe care scria „Ceauşescu”.

Le-am zis: „Dacă nu vreţi să ajungeţi ca păpuşa, spuneţi-i lui Ceauşescu să cedeze puterea”. Atât am apucat să spun, apoi am fost prins în înghesuială şi am fugit d-ăia cu dubele. M-am întors după-masă, spre seară. Începuse nebunia. Prima dată au trecut pompierii care au dat cu o zeamă de te ustura mâna, pe urmă au venit cu gaze lacrimogene. Cum tuşeam eu de la gaze, lângă mine trage o Ladă crem. Se dau jos patru gealaţi care vorbeau ruseşte. Se lăsase întunericul, începuseră tragerile în plan vertical şi-i văd pe ăştia că intră în mulţime şi se aud urlete: «Au, au, m-a împuşcat!». Trăgeau din buzunar.

Atunci m-am hotărât să plec, dar n-am putut că se făcuse cordon. Pe un stâlp, în faţă la Inter, unul cu portavoce striga: „Vrem Guvern Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan…”. Ăla era Dan Iosif, identificat ulterior. Prima întrebare: „De unde avea ăla portavoce?”. A doua întrebare: „De unde ştia exact cadrele de care era nevoie?”.

Nevoia de zâmbetul larg al tovarăşului Iliescu

Tot atunci au fost şi primii răniţi, primii morţi?

Nu, ăştia erau rândul doi. Primul fusese peste zi când au intrat cu camionul peste unii pe la Sala Dalles. Pe la nouă seara, când au început ăştia cu intervenţia în forţă, m-am dus spre miliţieni şi unul era sectoristul de la mine de pe stradă. M-a lăsat să plec. Am ajuns acasă pe la unşpe noaptea. A doua zi, la muncă, am încercat să îi mobilizez pe toţi să vină în Piaţa Universităţii, dar rezultatul a fost contrar. M-am hotărât să mă duc singur. Când să ies, şeful meu de colectiv, cu mâinile întinse: „Nu pleci nicăieri, am anunţat Securitatea să vină să te aresteze!”. N-am stat la vorbă cu el, i-am tras una în barbă, l-am pus jos, m-am urcat în maşină şi am plecat.

Am lăsat iarăşi maşina la Visarion. În fine, după mai multe peripeţii, ajung. Între mine şi CC era un rând de tovarăşi care stăteau cu spatele la CC şi cu faţa la noi, se ţineau de braţe şi strigau ca proştii „Fără violenţă, fără violenţă!”. Toţi civili. Apare Ceauşescu. Iau steagul, îl rup pe genunchi, şi arunc eu ciotu’ din partea de jos. I-a trecut pe lângă cap dictatorului. Când a văzut, ăla din spatele lui l-a luat, l-a băgat înăuntru şi în momentul în care el a dispărut de la balustrada balconului, am zis: „Băieţi, acum e momentul!”.

Am rupt lanţul ăla de cetăţeni şi unde dracu’ să te duci? Şi mă sui pe spinările unora care m-au împins până la fereastra din mijloc, pe pervaz, parcă trei rânduri de geamuri erau. Le-am spart cu piciorul, am intrat înăuntru, în sala mare de şedinţe. În sală au mai venit vreo trei ţigani după mine, care au început să „culeagă”.

S-a păstrat filmat sau fotografiat momentul cu steagul? L-aţi mai văzut pe undeva după aceea?

Nu, şi multe momente care ştiu că au fost filmate n-au apărut. Pentru că ştiu că au fost nişte nemernici care au ascuns toate astea. Inclusiv Adrian Sârbu a făcut diverse. El a vândut ce a filmat atunci şi din banii ăia a făcut PRO TV. Dar stai să mă întorc în CC. Nu fusesem în viaţa mea acolo.Unii începuseră să deschidă dulapurile, pe acolo, unde erau uniformele, şi făceau inventarele la buzunare. Ăia luaseră leafa cu o zi înainte, mamă, ce de sute!… Eu am început să deschid uşile pe stânga. Prima uşă – o sală mare. Mi-am dat seama că de aici zicea Ceauşescu discursurile de Anul Nou.

Atunci mi-a venit o idee: trebuie să anunţăm populaţia că s-a uşchit ăsta şi că revoluţionarii au ocupat sediul CC, respectiv centrul de putere al statului. Am descoperit camera tehnică. Am găsit un telefon şi o listă de telefoane. Primul nume: Petre Constantin, preşedintele Radioteleviziunii. Pun mâna pe telefon şi vorbesc cu un Gigi acolo, nu ştiu dacă era el sau altul. „Uite aşa, cutare-cutare, sunt un revoluţionar care am ocupat clădirea CC şi doresc să ne faceţi legătura tehnică, astfel încât să anunţăm la televizor faptul că Nicolae Ceauşescu nu mai e şi că deja centrul de putere al statului este în mâinile noastre, ale revoluţionarilor”. Ăsta: „De unde sunaţi, că vă sunăm noi imediat”. Şi mă sună peste cinci minute şi îmi spune: „Nu putem să vă facem legătura pe postul naţional de Televiziune, dar vă trimitem doi operatori să filmeze”.

M-am dus în camera cealaltă, una cu birou, să scriu comunicatul către ţară, în ideea că vin ăia să filmeze şi să am ce citi. Dat fiind afluxul foarte mare de băieţi care erau cu inventarele, am zis să încuie uşa, că mă deranjau şi nu puteam să scriu. Şi le-am mai dat o idee ălora de acolo, pentru că se striga „Armata e cu noi!”. Zic la un Gigi: „Ia du-te, mă, caută un ofiţer pe aici şi adu-l încoace, ca să concretizăm ideea asta că Armata e cu noi!”. Am scris doar trei sferturi din comunicatul către ţară şi aud în uşă: «Bum, bum!». Deschide un băiat uşa şi bagă unu’ urât capul: „Vreau să intru. Sunt cutare, inginer energetic”. „Vino, mă, încoace, cum ai zis că te cheamă?”. „Petre Roman. Dar tu ce faci aici?”.

„Scriu comunicatul către ţară, vizavi de ceea ce se întâmplă în momentul ăsta». Cred că era pe la doişpe jumate, înspre unu. „A, bună idee, ia să văd ce ai scris. Şi îmi ia foaia din mână, o citeşte şi zice că o încheie el”. Şi a mai pus o frază acolo. S-a dus sus, în balcon, să-l citească. Veniseră de la Televiziune şi eu am rămas cu băieţii să filmeze pe acolo, să le prezint.

Petre Roman ştia drumul

De ce nu aţi citit dumneavoastră comunicatul?

Am oroare de mulţimi şi era nebunie. Petre Roman a coborât cam şifonat din balcon. Voaim să plecăm la Televiziune, ca să citim comunicatul ăla. Problema era că nu puteam ieşi. Şi atunci am zis: „Bă, băieţi, sărim în curtea interioară şi furăm o maşină de aici”. Am ajuns, am pus jos vreo patru gealaţi care atârnau pe acolo şi-mi ziceau mie că nu se intră. „Bă, tată, cum să nu se intre?”. Îi dau una, intrăm şi Roman zice: „Trebuie să mergem în Studioul 4!”. Şi mă ţin după el.

Ştia pe unde să se ducă?

Voi ce credeţi? Dacă mergeam după el, înseamnă că ştia. Erau acolo: Voinea, Roman şi un general pe care ulterior aflu că îl cheamă Mihai Chiţac. Mai era un băiat care scria ceva pe un colţ de masă, Bogdan Teodoroiu. Ulterior a intrat Caramitru. Regizoarea de televiziune ne-a dat legătura şi Petre scoate hârtia din buzunar şi citeşte. Chiţac a bătut şi el câmpii, că Armata să nu tragă… Şi zic şi eu trei vorbe la final, dar nu au fost înregistrate. Zic: „Populaţia e informată că sediul puterii în stat, sediul CC, a fost ocupat de revoluţionari, ţara întreagă e cu noi, lumea întreagă e cu noi”.

Am făcut, deci, prima declaraţie de politică externă. Şi pe urmă se bagă Caramitru: „Dictatorul a fost prins la Târgovişte”. Asta mult înainte de a vorbi Iliescu. Deci în studioul ăla erau tot felul de tovarăşi cu priviri din astea dubioase. L-am recunoscut pe unul pe care îl ştiam eu mai demult, Dan Deşliu, care şi ăsta era nu mai spun cum…

Petre Roman, care era înaintea mea, zice: „Trebuie să-l chemăm pe Ion Iliescu!”.

Exact asta a fost formularea? „Trebuie să-l chemăm pe Ion Iliescu!”?

Da, exact, textual. „Trebuie să-l chemăm pe Ion Iliescu!”. Şi eu ies după Petre Roman, pe acolo, pe culoar, şi aud nişte cucoane: „A venit tovarăşul Ion Iliescu!”. E la director, la etajul 11.

La Televiziune, în direct, la 22 decembrie, şi căpitanul Cico Dumitrescu a făcut un apel similar: „Rog pe tovarăşul Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm!”.

Cine este Montanu?

-S-a născut pe 21.04.1949, la Bucureşti
-A absolvit Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea de Energetică
-În decembrie 1989 a fost membru al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (FSN) şi reprezentantul FSN la Ministerul Apărării Naţionale, însărcinat cu supravegherea operaţiunilor efectuate de Armată
-Din 1990 a lucrat în Ministerul Afacerilor Externe, cu funcţii de conducere la Ambasada României în Namibia (1994-1997), Ambasada României în Malaysia (1999-2002). A fost şi consulul general al României la Rio de Janeiro (2004-2009).
*******

Mihail Montanu încă mai caută o explicaţie logică pentru faptul că Ion Iliescu l-a desemnat reprezentant al Frontului Salvării Naţionale la MApN. Mihail Montanu crede că Ion Iliescu a avut încredere în el fiindcă l-a confundat şi a crezut că e „de-al lor“!

„Adevărul”, Mihail Montanu, cel pe care Ion Iliescu l-a desemnat ca reprezentant al civililor la MApN, la 22 decembrie, vorbeşte despre convorbirile viitorului preşedinte al României cu Moscova, vorbeşte despre culisele masacrului din faţa Ministerului Apărării din noaptea de 23 spre 24 decembrie, când un grup USLA a fost mitraliat şi opt oameni şi-au pierdut viaţa.

Vorbeşte despre relaţiile tensionate de la vârful Armatei, în special între Victor Atanasie Stănculescu şi Nicolae Militaru şi despre cum a fost „refugiat” în diplomaţie.

„Adevărul”:Ne spuneaţi ieri că, la TVR, Roman s-a dus direct la Iliescu!

Mihail Montanu: Ţeavă s-a dus! Glonţ! Şi ajung la etajul 11, unde erau. Lume multă. Zic: „Unde e tovarăşul Petre Constantin?”. Şi îmi spune o cucoană de acolo că e în sala de şedinţe cu tovarăşul Ion Iliescu. Ies din cabinetul ăla şi era un culoar acolo, şi o uşă, şi în faţa uşii – „un dulap” cu părul creţ (Mihai Ispas) . Am vrut să intru. „N-ai voie!”, „Ce faci tu aici?” „Păzesc”, „Pe cine păzeşti, mă?”, Pe conducerea statului”. Era Mihai Ispas, şofer de taxi. Am parlamentat cu el o perioadă şi se deschide uşa. Iese Iliescu şi-l aud: „Trebuie să ajungem la Ministerul Apărării!”. Eu îi spun: „Am maşina jos, permiteţi-mi să vă conduc„. Ăsta: „Da, hai!”.

Îl cunoşteaţi pe Ion Iliescu?

Bă, tată, toată lumea ştia de Iliescu, dar eu, până atunci, nu l-am văzut niciodată la faţă!

Când aţi ajuns la Minister v-a lăsat responsabil din partea Frontului peste Armată! Chiar aşa, să fi avut încredere într-un necunoscut? Nu v-aţi întrebat de ce dumneavoastră?

Nu ştiu. Cred că îi plăcea mutra mea, barba mea. Eram civil. Am făcut Armata ca toţi studenţii, după facultate, şase luni. Sublocotenent. Şi
m-au avansat după 100 de ani, m-au făcut locotenent. Deci, n-am avut nicio relaţie. Atunci, în sala de şedinţă la MApN erau mulţi, Stănculescu, Militaru, Hortopan, Eftimescu, Voinea, Nicolae Popescu, colonel pe vremea aia, Chiţac, Guşă nu era, că rămăsese în CC. Nu ştiu cine era stăpân pe situaţie. Toată lumea era adunată acolo, era dornică de cooperare cu civilii care apăruseră acolo ca emanaţi ai Revoluţiei, deci n-a existat niciun moment de respingere. Singurul moment mai tensionat a fost când Iliescu se certa cu Militaru despre cum să se numească noua structură. Şi şedinţa aia n-a durat foarte mult, o jumătate de oră. După care Iliescu a spus: „Trebuie să mergem la CC, că se formează guverne!”. În momentul când s-a spart şedinţa, Iliescu se întoarce: „Rămâi dumneata!”. Şi seara, când a fost la Televiziune lista celor din Consiliul Frontului Salvării Naţionale, m-am trezit şi eu că sunt pe ea.

Lucraţi, totuşi, în acelaşi domeniu!

Da, deci ne-am trezit la conducerea statului român trei ingineri energeticieni: Iliescu, Roman şi cu mine. Dar nu ne-am întâlnit niciodată. Iliescu, în schimb, cred că şi-a făcut o imagine despre mine în momentul când, ducându-l de la Televiziune la Ministerul Apărării Naţionale, la intersecţia Eroilor cu nu-ştiu ce stradă, a intrat un Trabant în noi şi m-am dat jos şi l-am făcut praf pe ăla. A văzut Iliescu faptul că m-am comportat precis. Mi-a şi recunoscut după aia: „Am zis că eşti de-al nostru”. Ulterior am avut nişte acţiuni punctuale, rezolvate milităreşte. Poate am în sânge, că mie mi-a plăcut Armata. Ordinea şi disciplina, bă, tată. Plus că zilele alea, în care am stat acolo, n-a fluierat niciun general, nu s-a făcut nimic aiurea.

Spuneţi „nimic aiurea”. Iliescu a vorbit cu Moscova?

Singurul dialog a fost într-o seară, Iliescu a vorbit cu ruşii la telefon şi era un translator lângă el, care ne traducea nouă ce vorbeşte. Că situaţia e sub control. Şi pe 22, seara, a vorbit Stănculescu cu Karpati, ministrul Apărării din Ungaria. Discuţia a fost scurtă, ungurii voiau şi ei să ne ajute, chipurile. Pe urmă, parcă mai târziu, sau noaptea următoare, a vorbit Iliescu. N-a vorbit cu Gorbaciov, dar a vorbit la Moscova. Cred că pe 23, seara.

În general, ce discuţii erau pe acolo?

Eram pe 22, seara, că atunci s-au întâmplat cele mai multe. Şi Stănculescu vorbeşte la telefon cu cineva şi îmi spune: „Ce facem, că sunt 400 de paraşutişti de la specialele franceze pe frontieră la Giurgiu şi vor să intre să ne ajute la eliminarea fenomenului terorist”. Şi zic: „Ce nevoie avem de francezi, că îi avem pe ai noştri!”.

„Pe 22, seara, a vorbit Stănculescu cu Karpati, ministrul Apărării din Ungaria. Discuţia a fost scurtă, ungurii voiau şi ei să ne ajute, chipurile.”
Mihail Montanu
fost revoluţionar

„Ne-am trezit la conducerea statului român trei ingineri energeticieni: Iliescu, Roman şi cu mine. Dar nu ne-am întâlnit niciodată înainte de Revoluţie.”
Mihail Montanu
fost revoluţionar

Relaţia cu Nicolae Militaru

Cu Nicolae Militaru ce relaţii aţi avut?

După şedinţa aia de la Ministerul Apărării, când s-a hotărât să rămân eu acolo, Militaru a plecat după Iliescu. A mai apărut târziu, la minister. A apărut o dată pe data de 23, dimineaţa, spre prânz, când a zis: „Mi-e foame!” şi i-a dat ordin unui soldat să-i aducă repede ceva. Şi stătea la măsuţă, în faţa biroului ministrului, Stănculescu era lângă el, eu eram în faţă. Şi ăsta mânca, nesimţitu’. Şi m-am întins, i-am luat tava: „Deocamdată, eu sunt şeful aici!”. Apoi, în data de 23, înainte să se întâmple chestia din faţă (n.r. – asasinarea grupului Trosca), îl văd pe negru’ (n.r. – Nicolae Militaru) că vine şi zice: „Eu sunt noul ministru!”. Eu m-am strâmbat la el: „N-am fost anunţat!”. Se răţoia la mine: „Da’ dumneata cine eşti ?”. Zic: „Până una-alta, eu conduc aici, te rog să ieşi afară. Eu sunt oficial numit de conducerea Revoluţiei la comanda operaţiunilor militare!”. S-a făcut mai negru decât era.

L-am dat afară. Şi pe 24, seara, mă cheamă Iliescu, mă felicită pentru cum m-am descurcat până atunci. Zice: „Ce facem, unde instalăm noile structuri de putere în stat?”. Şi atunci am eu ideea aia: „Păi, Palatul Victoria e liber, aripa centrală e pregătită pentru Ceauşeşti!”. Zice: „Gata, te duci şi preiei aia”. Şi atunci îmi zice: „Militaru va fi noul ministru al Apărării Naţionale, te rog să-l laşi să preia conducerea, fiindcă ştiu că l-ai dat afară!”. Eu am plecat şi el a venit.

Ştim că Iliescu îi spune lui Stănculescu, de faţă cu Militaru: „Vezi că el e noul ministru!”. Asta încă de pe 23, pe la ora 16.30.

Mie nu mi-a spus, şi normal aşa era, faţă de toţi generalii din sistemul ăla, că erau toate sistemele adunate acolo, la şedinţa din 22, când el cu gura lui a zis: „Montanu rămâne reprezentantul nostru aici şi va coordona activitatea!”. Stănculescu poate să confirme. „Rămâi dumneata”, aşa a zis.

Masacrarea USLA a fost pregătită minuţios

În seara de 23, când a fost măcelul de la MApN, unde eraţi ?

Acolo.

V-aţi dat seama ce se întâmplă ?

Da. Eram la un birou. În stânga mea era Ardeleanu, în dreapta mea era Neagoe. I-am pus să scrie tot ce-au făcut pe-acolo. Pe Neagoe l-am dat afară, fiindcă era un analfabet şi un bou. Ardeleanu era mai coerent. Şi aveam pe masă, în faţă, o staţie prin care el ţinea legătura cu unitatea, cu USLA. Şi, la un moment dat, i se comunică: „A venit un ordin de deplasare a patru echipaje ABI, să vină să apere MApN”. Păi acolo erau tancuri, blindate, un regiment de soldaţi, pe cine dracu’ să apere ? Era pe la 7.00-8.00 seara. Şi zic: „Contramandează ordinul!”. Dar invers nu mergea staţia. Deci primeam, dar nu puteam să dăm. Şi ăia comunicau: „Ne apropiem de obiectiv, nu avem semnale de apropiere, legătura radio nu se poate stabili. După care: «Au! Ne împuşcă, ne împuşcă!»”.

Doar doi eraţi acolo? Dumneavoastră cu el ?

Da, eu cu el. L-am chemat pe Stănculescu: „Bă, de ce nu merge staţia? Cine a dat ordinul ăsta? Cine să apere pe cine?”.El îmi spune că nu l-a dat, se consulta cu mine la orice ordin dădea. L-o fi dat Militaru. Păi zic: „În ce calitate să-l fi dea, mă, ăsta? De unde?”. N-am aflat nici până în ziua de astăzi.

Militaru i-a cerut lui Ardeleanu: „Adu-l pe Trosca încoace!”

Nu-i adevărat. Ardeleanu a stat lângă mine tot timpul. Şi a spus la un moment dat: „Mi-i omoară pe ăştia… A, e Trosca, e clar”.

Şi a doua zi de ce au rămas cadavrele acolo?

N-am ştiut că a scris cineva „terorişti” pe ei şi aici îl bănuiesc pe Gheorghe Truţulescu, că oamenii lui i-au împuşcat pe toţi. El avea baza la Centrul de Calcul, care e în clădirea de lângă MApN.

Ce rol avea el în dispozitiv, de la Buzău, să vină chemat acolo?

Foc, fum şi zgomot. Diversiune. Pe data de 23 mă cheamă Chiţac. Era ora 18.00. Şi zice: „Uitaţi-vă vizavi!”. Pe bloc, de pe acoperiş, cobora o frânghie cu patru oameni îmbrăcaţi în uniforme negre. Ăia au coborât, s-au cărat. Erau foarte bine antrenaţi, era
diversiune.

„În cazul USLA îl bănuiesc pe Gheorghe Truţulescu, că oamenii lui i-au împuşcat pe toţi.”
Mihail Montanu
fost revoluţionar

Cum a ajuns Mihail Montanu la Externe

Mihail Montanu a fost între 2004 şi 2009 consulul general al României în Brazilia

Cum aţi ieşit din grupul acesta condus de Ion Iliescu?

La 13 ianuarie, Iliescu, Brucan, Gelu Voican, Cazimir Ionescu mă cheamă la o cină de taină. Au fost virulenţi. Brucan ia cuvântul, Iliescu stătea în capul mesei. Şi Brucan îi spunea lui Iliescu: „Hai, dragă, ce-i mai lungeşti aşa, deja am anunţat la ziarul «Adevărul» că a fost mutat la Ministerul Petrolului”. Eu am tăcut. „Deci, ne-am înţeles, da? E la Ministerul Petrolului!”. Iese lumea afară şi eu rămân ultimul. Şi Iliescu zice: „Mihai, stai puţin. Dragă, am greşit, am crezut că faci parte din grupul nostru, dar nu faci. Trebuie să pleci!”.„Dar cred că mi-am îndeplinit obligaţiile”. „Da, dar tu eşti un tip prea cu personalitate, cu nasul pe sus, dai senzaţia că vrei să conduci tot, te-ai făcut periculos pentru ăştia”. „Dar pentru dumneavoastră?”. „Nu, dar ştii că eu lucrez cu ei”. Nu m-am dus la Ministerul Petrolului. Nu mă pricepeam.

Cum aţi ajuns la Externe?

Mă cheamă Iliescu, prin martie. Avea deja biroul la Marea Adunare Naţională. „Ce faci?”. „Nimic, sunt şomer de lux. Mor de foame”. „Nu vrei să lucrezi în Externe? Îi dau ordin lui Celac (n.r. – Sergiu Celac era ministru de Externe) să te trimită ambasador unde vrei tu!”. „O să mă duc să stau de vorbă cu Celac, să văd”. Nu m-am dus. Mă sună Celac să vin la el. Zice: „Bă, am primit o listă, alege-ţi unde vrei să pleci ambasador”. Zic: „Băi, Sergiule, unu’, nu ştiu cu ce se mănâncă treaba asta, doi, eu nu vin aici prin ordin, să mă înjure toată lumea. Lasă-mă să intru oficial, cum intră toţi piţifelnicii”. Băi, nene, şi am avut în comisie pe Brucan, „prietenul meu”. Am citit şi eu bibliografia. Mă prezint la examen, mi-au dat ăia de tradus şi un subiect de tratat. Şi scriu, şi scriu, şi mi-am cam prins urechile la unele propoziţii de tradus. Şi vine Corneliu Mănescu: „Excelenţă, cum staţi?”. „Am o temă aici…”. „Nicio problemă”. Şi vine un băiat, George Petricu: „Excelenţă, ce s-a întâmplat?”. Şi îmi rezolvă pe acolo. După vreo patru zile mă sună Celac. „Vino încoace, că avem probleme”.

Ce fel de probleme?

Celac scoate un Chivas Regal: „Bă, l-ai băgat pe Brucan în boale. N-a vrut să te ia în minister, dar comisia a zis că teza e de 10! Brucan tot băga că eşti duşman al poporului, că a fost tac-tu legionar şi prefect de Mehedinţi. Gata, ai fost acceptat! Unde vrei să pleci?”. M-am dus „mâna a doua” la unul, ca să-i fur meseria. Am plecat în mai, în Alger, unde am stat trei ani.
********
Mihail Montanu îi numeşte pe cei care au hotărât moartea dictatorilor: generalul Militaru, Silviu Brucan şi Voican Voiculescu. În ultima parte a interviului, Mihail Montanu povesteşte despre o presupusă tentativă de asasinare a lui Ion Iliescu, despre cum a vrut să-i lase pe dictatori în viaţă, cu condiţia să trăiască în Ferentari, într-o garsonieră, despre cum i-a trecut prin gând să înhaţe întreaga putere din România, mai ales că se afla la Ministerul Apărării Naţionale, „la butoane”.

Odată planul mărturisit lui Victor Atanasie Stănculescu, acesta l-ar fi „turnat” lui Ion Iliescu şi s-a ales praful de „dictatura militară, cu conducere civilă, adică eu”, pe care o visa Mihail Montanu. Din Spitalul-Penitenciar Jilava, Stănculescu îl evocă pe cel care a fost lăsat, pe 22 decembrie, ca reprezentant al FSN la MApN cu o notă de simpatie: „E băiat bun”. O notă de simpatie peste care trage o tuşă ironică: „Ce a făcut el cât a stat pe la minister? Ce să facă? N-a făcut nimic”.

„Adevărul”: În perioada cât aţi fost la MApN, aţi conştientizat ce putere aveaţi?

Mihail Montanu: Domnule, am conştientizat un pic în momentul în care pe 24, seara, deci după episodul USLA, stând de vorbă cu Stănculescu, am zis: „Ce se întâmplă nu prea e în regulă. Am scăpat de Escu 1, vine Escu 2, am scăpat de linia 1, vine linia 2, vin falangele răsăritene!”. Eu nu ştiam pe vremea aceea că şi el era o falangă de nu ştiu ce orientare. Zic: „Bă, n-ar fi bine, noi, cei care suntem cu butoanele în mână, să facem doi ani de zile o dictatură militară, cu o conducere civilă, adică eu, să pregătim Constituţia, să pregătim cadrul legal privind înfiinţarea partidelor, să modernizăm economia…”. Şi Stănculescu mă dă pe goarnă la Iliescu! El, ca militar, nu avea marjă de manevră decât în măsura în care primea ordin. Eu, ca civil, puteam să gândesc orice. Deci, el era închistat între canoane militare. Până în 25, noi am fost, cu adevărat, la butoane. Pe Militaru, dacă voiam să-l împuşc atunci, îl împuşcam. Şi pe toţi KGB-iştii ăştia care erau printre noi. Am avut puterea asta să-i împuşc pe toţi, şi nu i-am împuşcat.

Vă pare rău?

Îmi pare rău că nu îmi ajung banii să-mi ţin copiii la studii în străinătate. Ăla mare face masterul la Viena, cel mic a intrat acum la facultate, la Londra. Poate o să rămân, măcar, în cărţile de istorie.

Domnule Montanu, a fost Revoluţie, lovitură de stat, ce a fost?

Pe culoarele puterii, Mihail Montanu (dreapta) s-a ciocnit şi de Dumitru Mazilu (stânga)

Sunt mai multe lucruri. Ca urmare aunor acorduri internaţionale, s-a hotărât debarcarea lui Nicolae Ceauşescu. Prima metodă: vorba bună, a se vedea Gorbaciov, când a venit pe aici. A doua metodă: anturajul imediat să încerce să-l convingă. A treia metodă: să-l arestăm. N-a ţinut, fiindcă n-a vrut Milea. A patra metodă: o chestiune de forţă, greu de făcut în mijlocul Europei. Şi atunci s-au gândit să aciduleze populaţia. Dar populaţia a scăpat de sub control şi s-a transformat totul în Revoluţie. Era nevoie de o scânteie. Şi fenomenul Revoluţiei s-a întrepătruns, prin mecanisme superunse şi pregătite, cu echipa care trebuia să preia puterea. Ăştia s-au speriat, că marea masă e greu de controlat şi nu mai aveau control pe Securitate. Şi atunci au recurs la ideea terorismului. Din nefericire, ăştia, cunoscând mecanismele puterii, au pus mâna pe butoane de tot. Revoluţia s-a diluat şi băieţii au luat puterea. Dar Revoluţie a fost, că n-au ieşit sute de mii de oameni aiurea. Altceva: în momentul când, în februarie, sub presiunea străzii, s-a format Consiliul Provizoriu de Unitate Naţională şi s-au creat premisele vieţii pluripartidiste în România, Iliescu s-a speriat. A vrut să facă ordine în ţară şi să reinstaleze puterea Partidului Unic. Asta a fost ideea mineriadei din iunie ’90.

„Revoluţie a fost, că n-au ieşit sute de mii de oameni aiurea.”
Mihail Montanu
fost revoluţionar

Despre aşa-zisa tentativă de ucidere a lui Iliescu

Ion Babonea, acuzat de Mihail Montanu că a încercat să-l omoare pe Ion Iliescu

În stenogramele Comisiei pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 e consemnat momentul în care descrieţi o tentativă de asasinat împotriva lui Ion Iliescu!

Da, în noaptea de 23 spre 24, Iliescu a venit târziu la MApN şi a dat să se culce în cabinetul lui Milea. Pe scaun, în faţa uşii, era Mihai Ispas, „dulapul cu părul creţ”. Dormea ca boul pe coadă. Şi avea un toc cu un pistol în el. Uşa dintre cabinetul ministrului şi culoar era deschisă. În cabinet era întuneric. Eu moţăiam. În dreapta mea era Dan Stuparu. Şi la un moment dat zice: „Şefu’, s-a oprit unu’ acolo şi-i ia pistolul creţului”. Fac ochii mari, aveam şi eu un pistol Carpaţi. Glonţ pe ţeavă. Ăla deschide uşa. Norocul nostru că a avut un moment de ezitare. N-a ştiut unde e patul. Răstimp în care eu am avut timp să ajung şi i-am pus pistolul în ceafă. Îl scol pe Ispas. Ăla, atacatorul, ca să se apere: „A fost o glumă, am vrut să mă joc”. Chem soldaţii: „Luaţi-l!”. Dimineaţă vin soldaţii la mine şi spun: „Nu e nimeni la beci”. Lucraseră profesionist. Băiatu’ era Ion Babonea.

Am vorbit cu Babonea, am publicat un interviu cu dumnealui, înainte de Revelion. Nu recunoaşte nimic. Spune că sunteţi „băiat bun, dar complet bolnav la cap”.

Ce să mai zică şi ăsta?!

„În noaptea de 23 spre 24, Iliescu a venit târziu la MApN şi a dat să se culce în cabinetul lui Milea. Pe scaun, în faţa uşii, era Mihai Ispas, «dulapul cu părul creţ». Dormea ca boul pe coadă.”
Mihail Montanu
fost revoluţionar

Montanu doboară mitul „eroul Milea”

„În noaptea de 22 spre 23 decembrie am stat de vorbă cu Iulian Vlad. Şi el mi-a spus: «Pe data de 21, la ora 13.00, am dat ordin ca tot armamentul să se sigileze, să nu iasă niciun ofiţer din unitate!».El, când a venit Ceauşescu din Iran, i-a propus lui Vasile Milea să-l aresteze pe Ceauşescu. Şi Milea n-a vrut. Şi altceva, foarte interesant – în data de 23 vine cineva la mine şi spune: «Şefu’, vă dau o veste proastă: am primit ordin să arestăm toţi civilii din MApN!». Urma să ne strângem toţi acolo. Deci, probabil, ordinul a fost dat în sensul: când se adună ăştia acolo, băgaţi-i la beci! Ce facem? Guşă era în CC. Mi s-a părut puţin forţat. Oricum, îl chem pe Stănculescu şi îi spun: «Întăreşte pe aici, să nu se întâmple ceva, că primul eşti tu, îţi pun gâtul în ghips!». Eu deja mă împrietenisem cu vreo doi din ăştia galonaţi. Că la galonatu’ de tip ceauşist îi lipsea unul care să dea ordine, adică eu. Eram la «per tu» cu toţi. Eram mare!”

Cum au ratat dictatorii o garsonieră confort 2 în cartierul Ferentari

Lanţul „emanaţilor“, de la stânga la dreapta: Mihai Bujor Sion, Petre Roman, Mihail Montanu, Cazimir Ionescu, Ion Iliescu şi Dumitru Iliescu

Despre Târgovişte ce ne spuneţi?

Nu am fost martor la discuţiile propriu-zise de pregătire a execuţiei.

Dar ca reprezentant al lui Iliescu, lăsat acolo, nu vi se raportau discuţiile?

În momentul când Ceauşescu a fost dus la unitatea aia militară de la Târgovişte, desigur că noi am fost informaţi. Ordinele au fost să fie păzită, astfel încât să nu existe tentative de intervenţie. Desigur că, ulterior, la 23, spre seară, a fost o discuţie mai restrânsă. O parte a avut loc în sala de şedinţe, o parte a avut loc în closet. Eu n-am fost parte la closet. În cealaltă am fost parte, unde se propunea judecarea şi împuşcarea lui Ceauşescu. Zic: „Domnule, dar n-ar fi mai bine să-l mutăm undeva, în Ferentari, într-o garsonieră confort 2, să facă şi el pipi pe culoar şi să se încălzească la bec?”. Brucan a sărit peste mine: „Ce ştii, mă, tu ?” Eu am fost singurul care a dat sugestia să mai trăiască: „Lăsaţi-l, mă, să vadă şi el cum a trăit poporul”.

În WC-ul acela, „al lui Milea” (n.r. – Vasile Milea a fost ultimul ministru comunist al Apărării), cum a rămas în istorie, cine intra?

Deci a fost discuţia de principiu, după care concluziile le-au tras lăsând duşul deschis, chiuveta, tot. Intrau în WC în grupuri de câte doi. Cred că să-l omoare au hotărât Militaru, Brucan şi Gelu Voican Voiculescu. Iliescu o fi aprobat fără să fie explicit, aşa, în stilul lui. A mai fost implicat şi Virgil Măgureanu, băgaţi-l şi pe el pe listă! Eu – nu!

„Cred că să-l omoare au hotărât Militaru, Brucan şi Gelu VoicanVoiculescu.”
Mihail Montanu
revoluţionar

Cine a discutat despre execuţie

Ion Iliescu
Silviu Brucan
Dumitru Mazilu
Petre Roman
Mihail Montanu
Sergiu Nicolaescu
Mihai Ispas
Dan Marţian
Gelu Voican Voiculescu
Nicolae Militaru
Victor Atanasie Stănculescu

Cine sunt, potrivit lui Montanu, cei care au decis execuţia

Gelu Voican Voiculescu
Nicolae Militaru
Silviu Brucan
Ion Iliescu
CITESTE AICI UN INTERVIU SENZATIONAL CU MIHAI MONTANU CARE DEZVALUIE FENOMENUL TERORIST DIN 22 DECEM,BRIE 1989

Locotenent-colonelul Dumitru Burlan: „eu consideram ceva normal sa i se duca lui Ion Iliescu de mancare, ma obisnuisem cu ideea inlocuirii inca din 3 decembrie.

Cine este Dumitru Burlan.
În anul 1965, când Nicolae Ceauşescu a fost ales în fruntea PCR; Dumitru Burlan lucra în cadrul Direcţiei a VII-a (Filaj şi Investigaţii) cu gradul de locotenent major. În anul 1989 avea gradul de locotenent colonel , ofiţer specialist I în cadrul Direcţiei a V-a a DSS. A lucrat 30 ani în cadrul Securităţii, dintre care 22 ani a activat în cadrul Direcţiei a V-a.

Dumitru Burlan a scris o carte de memorii cu titlul După 14 ani – Sosia lui Ceauşescu se destăinuie (Editura Ergorom, 2003), în care analizează activitatea sa desfăşurată în apropierea lui Nicolae Ceauşescu
–––––
Domnule colonel, faceti dezvaluiri uneori incomode pentru cei vizati. Nu va temeti?
Adevarul supara de multe ori. Poate ca i-am necajit pe unii colegi sau pe fostii sefi, dar am dorit totdeauna sa prezint realitatea, asa cum am cunoscut-o. Revin si ii rog pe cei care considera ca nu spun adevarul sa ceara un drept la replica redactiei Lumea Magazin.
Pe la sfarsitul lunii octombrie 2001, am primit un telefon la ora 4 dimineata. Cel de la capatul firului nu s-a prezentat. “Mitica, ce faci, ma?” “Bine, multumesc.” “Securist nenorocit!…” Si au inceput sa curga injurii pe care hartia nu le suporta. Individul a revenit dupa doua saptamani, pe la ora 18.30. Iar: “securistule, nenorocitule!…” Eu nu ma dezic de profesia pe care am avut-o, fiindca nu am facut nici un lucru de care sa-mi fie rusine. I-am propus sa ne intalnim. A zis sa vin in fata Sectiei de Politie nr. 15, ca va fi intr-o Dacie alba, nr. 1-B-3313. M-am dus, l-am asteptat un sfert de ora, dupa care am plecat spre casa.
Recent, l-am reintalnit in Piata Dorobanti pe generalul Iulian Vlad. Iesea din magazinul “Nic”. L-am salutat si l-am intrebat din nou daca ma recunoaste. Mi-a spus ca, data fiind pozitia pe care o detinea inainte de 1989, nu avea cum sa-i stie pe toti ofiterii din aparat. I-am reamintit ca ne-am plimbat, cu doi ani in urma, vreo trei ore prin preajma locuintei sale. “Aaa!… Acum mi-aduc aminte de dumneata. Mai ales ca, in ultimul timp, multi colegi mi-au adus copii xerox dupa interviurile acordate revistei Lumea Magazin.” Mi-a zis ca nu-si aminteste ca eu sa-i fi dat vreun numar de telefon. “Cum de afirmi dumneata ca as fi vrut sa te trimit la moarte?”

“Asa a fost, domnule general! Daca nu ma orientam in acel moment si ascultam de ordinul dvs., acum eram mort!” “Draga, dumneata erai militar si trebuia sa executi ordinul primit.” “Este adevarat, dar in momentele acelea de confuzie si haos, create dupa fuga lui Nicolae Ceausescu, am considerat ca trebuie sa cantaresc bine ordinele pe care le primesc. Am argumentat ca nu stiu locul adapostului de care ati vorbit si i-am recomandat pe cei doi colegi care ar fi putut cunoaste asa ceva.”

“Dar dumneata cum ai indraznit sa-i trimiti pe cei doi la moarte?”

“Nici vorba ca eu sa-i trimit la moarte! Eram sigur ca si ei v-ar fi spus acelasi lucru: ca la resedinta lui Nicolae Ceausescu nu puteau fi teroristi bagati in adapost.”
Iulian Vlad facea joc dublu de la inceput?
Consider ca generalul Vlad devenise executant al unui ordin al generalului Neagoe, care, desi era arestat, mai putea inca sa dispuna asemenea “masuri”. Dupa conceptia generalului Vlad, in acele imprejurari, eu ar fi trebuit sa execut orice ordin, chiar daca ar fi trebuit sa trag in manifestanti. I-am reamintit ca acolo erau mai multi oameni, dintre care unii mai traiesc (Montanu, Lupoi) si pot confirma cele spuse de mine.

Generalul Vlad a fost condamnat, a facut puscarie si a fost eliberat pentru limita de varsta.

L-a elogiat pe Mihai Valeriu, “un mare revolutionar” care l-a sustinut la proces. Am ramas uluit.

“De cand il cunoasteti pe Mihai Valeriu, domnule general?”

“Din timpul evenimentelor din decembrie 1989.” I-am povestit exact ce am relatat pentru revista Lumea Magazin in ianuarie 2002.
Generalul a recunoscut ca eu aveam dreptate in ce-l priveste pe “marele revolutionar”.
Duplicitatea in evenimentele din 1989, lipsa de profesionalism in evaluarea situatiei operative din acele momente l-au caracterizat pe generalul Vlad atunci. “Generalii Vlad Iulian, Gian Bucurescu si altii nu au avut maturitatea politica si experienta muncii de securitate, fiind proveniti din serviciile de invatamant, apreciaza generalul Ionel Gal in lucrarea “Ratiune si represiune in Ministerul de Interne 1965-1989″. (…) Orice manifestare de nemultumire sau de protest fata de starile negative era inabusita cu brutalitate.

Tudor Postelnicu si echipa de generali, inclusiv generalul Vlad Iulian, nu au avut discernamantul politic necesar pentru a face diferenta dintre cei nemultumiti de mizeria sociala si elementele politice adverse sau ostile regimului politic. (…) Pozitia si coabitarea generalului Vlad Iulian, adjunct al sefului Securitatii Statului, deci mana dreapta a lui Tudor Postelnicu si apoi ministru secretar de stat, care a coordonat activitatea Securitatii peste doua decenii, raman o enigma, un mister. Era un ofiter cu o cultura formata, manierat in relatiile cu colegii si colaboratorii.

Principalele sale neajunsuri au fost insa frica, lipsa unei pozitii ferme fata de starile abuzive si masurile ilegale; constient de multe stari negative, nu a avut curajul sa actioneze, situandu-se in multe cazuri intr-o pozitie oscilanta si duplicitara.
Tovarasi, comanda la Atodiroaie!… Eu ma duc sa ma culc
Colonelul Paul Pasarin afirma pe unde poate ca a fost seful Serviciului de contrainformatii al lui Nicolae Ceausescu si ca ar fi copt o lovitura de stat.

Este adevarat?
Sa fim seriosi! Nu a existat in Directia a V-a un asemenea serviciu. La asigurarea securitatii presedintelui contribuia tot aparatul de securitate, pe toate liniile de munca, inclusiv contraspionaj, acesta fiind calificat drept sarcina prioritara si misiune fundamentala a Securitatii. In cativa ani de activitate in aceasta unitate nu poti sa ajungi la performanta afisata de colonelul Pasarin, care pretinde ca a cunoscut toate problemele care il vizau pe Nicolae Ceausescu.
Si totusi, cine a condus dispozitivul de reprimare a revolutiei din 22 decembrie 1989?

Am alta viziune asupra evenimentelor si pot oferi detalii inedite. Masurile de securitate se luau tot timpul, cu orice ocazie, de catre garda apropiata lui Nicolae Ceausescu, formata din escorta presedintelui, garda Comitetului Central, a Consiliului de Stat, a Palatului Victoria, deci oamenii din Directia a V-a; urmau salariatii sectiilor de militie de la Capitala, Circa 1, Circa 2; veneau apoi trupele de securitate, conduse de generalul Ghita; se adaugau trupele de la Ministerul Apararii Nationale, de la Scoala din Baneasa, garzile patriotice, cu uniforme sau in civil.

Pe 21 decembrie 1989, pe la orele 19.30, am iesit pe Onesti spre Sala Dalles sa vad ce se intampla. Eu aveam in grija casa lui Nicolae Ceausescu (“obiectivul”), sectorul de reprezentare si cladirea CC. I-am zis colegului Ilie Badea ca ies sa vad care-i situatia. Am intrat in restaurantul “Bulevard”. Ma-ntampina Cezar, seful restaurantului. “Sa va dau un whisky, tovarasu’ colonel!…” “Stii ca nu beau. Fa-mi un ceai cu multa lamaie si cu miere.” Eram racit. “Am vrut sa le dau soldatilor de-aci niste biscuiti Eugenia, le-am facut si-o oala de ceai. Stau, saracii, de-atata timp si nu le da nimeni nimic. Mi-a fost mila de ei. N-au vrut sa manance, ca tovarasul maior le-a interzis sa ia ceva de mancare sau de baut, ca sa nu-i otravim.”

Diversiunea “Securitatea contra Armatei” deja functiona?
Sigur. I-am zis sa-l cheme pe maior. A venit maiorul respectiv, m-am prezentat. “Le-ati ordonat soldatilor sa nu manance. Lasati-i sa bea macar un ceai, domnule. Nu-i vedeti cum arata?” La insistentele mele, a acceptat. Am plecat la sectorul de reprezentare. Pe la orele 22.00, am revenit la Directia a V-a. La 22.30, mi-am anuntat colegul ca ies din nou. La 23.10, in fata intrarii B de la CC, acolo unde erau niste brazi argintii (scosi dupa 1990), au inceput sa se stranga generalii Vasile Milea, Iulian Vlad, Gian Bucurescu si Neagoe, Tudor Postelnicu si Andruta Ceausescu, Parcalabescu de la garzi patriotice, generalul de la Militia Capitalei, Toma de la UTC si altii.

M-am bagat si eu in spatele generalului Neagoe. De ce i-a adunat in strada nu stiu.

Milea ia cuvantul. “Tovarasi, v-am convocat aici pe toti. Vedeti in ce situatie ne aflam. Pentru o coordonare a tuturor fortelor care participa in zona CC, Sala Palatului, Sala Dalles, este bine ca toate fortele sa se subordoneze unui singur comandant.

M-am gandit sa-l numim la comanda acestui dispozitiv pe maiorul Atodiroaie.” Cand am auzit de acest nume necunoscut (care acum e general), am zis ca totul e pierdut. Am plecat la birou si i-am spus maiorului Badea: “Ilie, s-a dus dracului sandramaua! Eu ma duc sa ma culc.”

Acelasi lucru l-a spus si Stefan Andrei: “In noaptea de 21 decembrie, eu m-am culcat”. Se tragea cu tunul.

Va mai prindea somnul in acele conditii?
Vorba vine. Totul era facut cu buna stiinta. A iesit maiorul Badea pe-afara. Eu m-am intins pe patul din birou. Dupa o jumatate de ora am vrut sa ies, dar usa era inchisa pe dinafara. Asa era la noi: nu aveai voie sa te izolezi cu cineva inauntru. Am sunat dupa Ilie peste tot. Au dat de el si a venit. “Am crezut ca va culcati…” “Ba, eu puteam sa dorm cu impuscaturile astea?” “Aveti dreptate, s-a dus dracului sandramaua…”

Armata a inceput sa traga dupa ce a intrat TIR-ul in militari la Intercontinental, diversiune despre care am mai vorbit. Pana dimineata s-a spalat sangele, s-a facut curat.

Pe 22 decembrie, la ora 16.00, eram la sectorul de reprezentare. Burciu de la gospodaria de partid a primit telefon sa duca la CC apa si sandviciuri pentru noua conducere. Eu i-am luat pe cei doi ospatari ai lui Ceausescu, pe Lie si pe Aurel, si m-am dus cu alimentele.

Mi se parea normal. Cand am ajuns la Cina, soferul Robescu a ramas acolo, eu cu Lie am luat lada cu apa, iar Aurel ducea sacosa cu sandviciurile. Ne-am dus prin multime spre intrarea principala a CC, iar Aurel s-a dus spre intrarea B, a intrat in sediul CC, a mers la etajul 1. Pe culoar s-a intalnit cu colonelul Lazarescu, cel care raspundea de amplificarea lui Ceausescu. “Ce-i cu tine aici, Aurele?” “Tovarasu’ colonel, tovarasu’ Burciu a primit un telefon sa ducem apa si sandviciurile pentru tovarasu’ Iliescu, ca asa s-a zis…” “Ba, du-te la Ciobanu sa-ti dea si tie legitimatie de revolutionar, ca sa nu se ia cineva de tine…” S-a dus la Ciobanu, dar nu mai avea legitimatii de revolutionar. “Vino peste o ora, ca-mi mai aduce.” Eu consideram ceva normal sa i se duca lui Ion Iliescu de mancare, ma obisnuisem cu ideea inlocuirii inca din 3 decembrie.

I-ati cunoscut pe comandantii trupelor USLA?
Da. I-am cunoscut pe colonelul Ardeleanu, pe locotenent-colonelul Trosca, pe Cernat. Cand venea Arafat in tara, ii placea sa stea la vila T16 (din strada Turgheniev). Din punct de vedere contrainformativ, eu ma ocupam si de acele vile. Tot personalul care-l deservea pe Arafat era in subordinea mea. Ardeleanu si Trosca ma intrebau intotdeauna daca sunt probleme.
Acolo s-a intalnit Arafat cu Carlos Sacalul?

Niciodata nu s-a intalnit Arafat cu Sacalul pe teritoriul Romaniei. Eu asa stiu.

Cum explicati sfarsitul tragic al lui Trosca?
Moartea lui Trosca se datoreaza generalului Nicolae Militaru. In vara lui 1990, m-am intalnit cu Militaru si m-am luat de dansul. Trosca a lucrat la Contrainformatii militare si el l-a depistat pe generalul Militaru ca agent KGB. El l-a dat pe linie moarta pe Militaru. Trosca era un foarte bun profesionist, loctiitor al colonelului Ardeleanu. Avea cultura si pregatire foarte bune. “Nu eu l-am omorat pe Trosca”, mi-a zis Militaru. “Cine l-a chemat la Ministerul Apararii Nationale sa va apere? Nu dvs.?” Blindatele cu care s-a dus Trosca la MApN erau niste cutii de tabla chioara, in care incapeau doar patru persoane. Sa chemi la minister aceste cutii pentru aparare, cand acolo erau tancuri si tunuri?! O singura ghiulea de tun l-a facut praf pe Trosca. Militaru i-a platit polita cu varf si indesat. Ofiterii din Directia a IV-a de contrainformatii militare, care au lucrat la dosarul lui Militaru zis “Corbul”, traiesc… Colonelul Enachescu facea parte din Directia a IV-a si raspundea de Directia a V-a. El cu maiorul Ciocan ne supravegheau pe noi, toata directia (650 de cadre).
Mihai Iacob a lucrat la Directia a V-a?

Este acelasi Iacob care a fugit la Londra pe timpul lui Pacepa?
Nu stiu… Nimeni nu intra in obiectiv (casa lui Ceausescu) fara avizul meu. Cu exceptia nomenclaturii.

Cine-i selecta pe ziaristii care mergeau cu Nicolae Ceausescu?
Directia a V-a. Va rog sa nu-i dati numele ofiterului care se ocupa de ziaristi. Inaintea lui se ocupa capitanul Cercel. Ziaristii trebuia sa aiba dosarele bune si sa fie buni meseriasi. Unii dintre ei erau imbracati asa de modest, ca ti-era mila de ei. Cam 70% lucreaza si azi in presa. Ii vad la televizor… Nici un ziarist nu primea grade, dar informatori aveam in presa.
Ati cunoscut un informator cu numele “Bombonel”, de care aminteste si Ticu Dumitrescu?
Nu. De “Frumosu” am auzit si de altii…
articol de Viorel Patrichi
Vladimir Bukovski: „A fost opera KGB”
Scenariul incitării armatei contra Securităţii a fost confirmat şi de colonelul Dumitru Burlan în cartea “Eu am fost sosia lui Nicolae Ceauşescu”. El însuşi a trecut printr-o experienţă care trebuia să-l trimită pe lumea cealaltă. În dimineaţa zilei de 23 decembrie s-a lansat zvonul că zeci de mii de securişti au fost îngropaţi de vii în gropi comune la cimitirul Ghencea. Peste ei s-a turnat ciment! Ulterior, Dumitru Burlan avea să-mi confirme că se pregătiseră gropi comune în cimitirul de la Străuleşti pentru ofiţerii de securitate. Arestarea lor i-a salvat de la moarte, chiar dacă unii au fost torturaţi, cum s-a întâmplat şi la Sibiu. Colonelul a demonstrat că unii şefi ai Securităţii au făcut parte din conjuraţie, alături de conducerea armatei şi de oamenii lui Ion Iliescu. Iar dacă pe ai noştri avem motive să nu-i credem, celebrul disident antisovietic Vladimir Bukovski a spus-o răspicat de mai multe ori: „A fost opera KGB. Da, aşa-zisa „Revoluţie de catifea” din 1989, din estul Europei, a fost o operaţiune sovietică, cu scopul de a-i înlocui pe durii regimurilor comuniste cu variaţiuni ceva mai liberale. Decizia a fost luată la Moscova, prin ianuarie 1989, iar KGB a primit sarcina s-o aplice. Generalul Viktor Grusko a fost însărcinat cu această operaţiune. În ciuda pregătirilor, până la urmă s-a pierdut controlul asupra evenimentelor din mai multe state implicate, iar rezultatele nu au fost exact ceea ce şi-a dorit Moscova”. Laszlo Tokes şi Ion Iliescu nu au fost nicodată de acord cu această perspectivă. Nici nu e de mirare. Generalul Aurel Rogojan, fostul şef de cabinet al lui Iulian Vlad, ştie multe despre derularea jocurilor de interese din România, unde a câştigat partida KGB contra CIA: „Presiunea externă incisivă, deci şi mai puţin acoperită, venea din «ţările surori» din vest şi din nord-vestul României, dar şi din… Iugoslavia. «Capsa de iniţiere» a exploziilor planificate, aproape concomitent, la Iaşi, la Cluj, Timişoara şi Bucureşti, avea capătul fitilului în Est. Măiestria serviciilor speciale scenariste şi regizoare a evenimentelor anunţate a fost impecabilă. Multă vreme, disidenţi şi opozanţi, consideraţi ca fiind manipulaţi din vest, am avut surpriza să se constate că erau tot de «sorginte estică» şi livraţi vestului, în ipostaza unor cârtiţe pe termen lung. Ei făceau în România treaba Estului cu banii Vestului”. Asemenea scenarii s-au concretizat nestingherit şi după 1990, inclusiv în aşa-zisa „privatizare” din ţara noastră. Probabil că generalul Mihai Caraman nu i-a putut număra pe toţi cei 25.000 de agenţi când au trecut prin strungă înapoi spre casă.