Iliescu şi Roman, reclamaţi la CEDO pentru „trădare de ţară şi subminarea economiei naţionale”

Preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie, Teodor Mărieş, a declarat duminică, într-o conferinţă de presă, că la Revoluţie s-ar fi tras 13 miliaone de gloanţe, o declaraţie de martor dovedind că Ion Iliescu ar fi ordonat înarmarea populaţiei.

Teodor Mărieş a afirmat duminică, într-o conferinţă de presă, că noile informaţii descoperite după studierea actelor din dosarul Revoluţiei l-au determinat să trimită la CEDO o completare la plângerea depusă iniţial, în care îi acuză pe fostul preşedinte Ion Iliescu şi pe fostul premier Petre Roman de trădare de ţară şi subminarea economiei naţionale. „O să fac o completare la plângerea depusă la CEDO unde o să adaug un nou capăt de acuzare, respectiv trădare de ţară şi subminarea economiei naţionale, împotriva lui Ion Iliescu şi Petre Roman. În acuzaţiile mele mă bazez pe ce ştiu doi oameni foarte importanţi: Cornel Dinu, care a fost prieten cu Iliescu, şi Sergiu Nicolaescu, dar mai sunt şi declaraţii şi filme, astea nu se pierd”, a spus preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie.

Iliescu ar fi dispus înarmarea civililor

Mărieş a prezentat duminică o declaraţie de martor din dosarul Revoluţiei, din care ar reieşi că Ion Iliescu ar fi dispus, în timpul evenimentelor din 1989, să se împartă arme militarilor şi civililor aflaţi la Televiziunea Română.

„După lansarea primului atac asupra Televiziunii, am distribuit pe bază de semnătură armament şi muniţie unor cadre militare din MApN şi Ministerul de Interne precum şi unor persoane civile cărora le-am reţinut documentele de legitimare. Distribuirea armamentului s-a făcut la apelul domnului Ion Iliescu. Au fost de faţă, şi pot confirma cele spuse de mine, domnul Petre Constantin, Mihai Lupoi, Roşoga Vladimir, Negruţi Paul, colonelul Tache Sorin, maior Şerban, domnul Alexandru Stark, avocatul Opaiţ şi alţi membri ai Consiliului Frontului Salvării Naţionale”, se arată în declaraţia de martor, prezentată în cadrul unei conferinţe de presă de Teodor Mărieş, care a precizat că mărturia face parte din volumul 12 „Rapoarte Cadre” al Ministerului de Interne.

La rândul său, avocatul Asociaţiei 21 Decembrie, Ionuţ Matei, a spus că filele care conţineau această declaraţie nu se regăseau în copia iniţială transmisă de Parchetul General şi că, în urma verificărilor, a cerut să i se dea o copie a acestor acte.

Protest pentru tergiversarea anchetei

Teodor Mărieş a mai spus că din actele aflate la dosarul Revoluţiei ar reieşi că, în perioada 22 decembrie- 27 decembrie 1989, militarii ar fi tras peste 13 milioane de gloanţe. „Aceasta este statistica doar pentru militarii din Ministerul Apărării, dar au mai tras şi Gărzile Patriotice, Securitatea şi aşa mai departe. Am avut cel puţin un glonţ pe cap de locuitor împărţit de Armată populaţiei, indiferent că era sugar sau bătrân. Nu mai zic că doar în Capitală s-au tras două milioane de gloanţe”, a mai spus Mărieş.

În cadrul aceleiaşi conferinţe de presă de duminică, Mărieş a anunţat că luni un grup de 15-20 de revoluţionari din Timişoara va picheta Parchetul General şi Ministerul Justiţiei în semn de protest faţă de tergiversarea anchetei din dosarul Revoluţiei.

CEDO mai acceptă documente până pe 7 aprilie
În altă ordine de idei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a prelungit, în mod excepţional, până pe 7 aprilie termenul până la care Asociaţia 21 Decembrie mai poate depune observaţii suplimentare la dosarul Revoluţiei, deşi acordase alte trei termene de la începutul anului.

Astfel, potrivit unei adrese a CEDO din 17 martie, Asociaţia 21 Decembrie a fost înştiinţată că mai poate depune până pe 7 aprilie observaţii în legătură cu dosarul nr. 97/P/1990 privind evenimentele din decembrie 1989, în urma cererii formulate de revoluţionari de a prelungi cu încă un termen data până la care mai pot depune concluzii.

Potrivit lui Mărieş, solicitarea Asociaţiei 21 decembrie de a primi o altă amânare din partea CEDO a fost făcută pentru că a primit cu întârziere documentele care aparţineau Serviciului de Telecomunicaţii Speciale.

La începutul lunii martie, Ministerul Apărării a declasificat ultimele documente solicitate de Parchetul General din dosarul Revoluţiei, pentru a fi remise 21 Decembrie. Măsura a venit după ce preşedintele Asociaţiei, Teodor Mărieş, a susţinut că nu poate depune concluzii la CEDO în lipsa acestora, în procesul în care a reclamat statul român pentru tergiversarea soluţionării dosarului Revoluţiei.

George Bush cu Nicolae Ceausescu Casa Alba

Jacques René Chirac la Paris alaturi de Nicolae Ceausescu

Sotii Ceausescu in Argentina

Indira Gandhi Nicolae Ceausescu

Pe 21 decembrie 1989 Ion Iliescu s-a dus intr-un loc, si solicitat celor doi ofiteri de securitate sa-l insoteasca la televiziune, vezi minutul 03:15. VIDEO

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Marea Britanie a dat un semnal direct securitatii romane in data de 19 decembrie 1989 „este momentul ca securitatea romana sa treaca la actiune pentru a indeparta regimul lui Nicolae Ceausescu”

Iulian Vlad l-a contactat pe Milea si i-a cerut sa aterizeze avionul fortat , avionul cu care se intorcea Nicola Ceausescu din Iran la Mihail  Kogălniceanu urmand sa fie gazduiti la unitatea Vasile Lupu, Milea a raspuns, nu, nu acum, este in pregatire.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Adevarul despre Ceausescu Moscova Malta Iulian Vlad

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Cine răspunde pentru scandalul sexual de la Chişinău? Cristina Ursol – Foto – Кристина Урсол Из Кэушень – Фото !

Cristina Ursol are 24 de ani, din Republica Moldova – Căuşeni

SIE ar fi trebuit să informeze Ministerul Afacerilor Externe despre riscurile la care sunt expuşi diplomaţii români de la Chişinău. Scandalul sexual din capitala Republicii Moldova, în care a fost implicat consulul României Ion Nuică, a izbucnit pe fondul unui şir de erori privind protecţia diplomaţilor.

Potrivit unor surse atât din interiorul serviciilor de informaţii, dar şi din interiorul Ministerului Afacerilor Externe, în condiţiile în care tensiunile dintre Republica Moldova şi România se acumulaseră îndeajuns de mult, ambasada, consulatul şi personalul român al acestora deveniseră „ţinte”. Astfel, misiunea diplomatică a României la Chişinău era una „de risc”.

Scandalul sexual a fost posibil pentru că a intervenit un blocaj pe lanţul dintre anumite servicii şi direcţii care se ocupă cu protecţia misiunilor. Serviciul de Informaţii Externe (SIE) – care are şi rol de strângere şi protecţie a informaţiilor pentru personalul diplomatic – trebuia să-şi accentueze acţiunile în zona Moldova.

Pe baza informărilor pe care SIE le-ar fi trimis în ţară, „centrala“ – adică Ministerul de Externe – ar fi trebuit să reacţioneze. Pentru astfel de probleme există în cadrul Ministerului de Externe o direcţie specială: Direcţia pentru Protecţia Misiunilor şi Curieri Diplomatici (DPMCD). Această secţie are rolul principal de a proteja informativ personalul diplomatic.

Departamentul special al MAE mai are rolul de a proteja informaţiile clasificate în cadrul misiunilor diplomatice şi de a dota cu echipament special sediile ambasadelor şi consulatelor în baza informaţiilor primite „din teritoriu”. Aceeaşi direcţie „acţionează pentru respectarea de către personalul aflat în misiune a prevederilor legale în materie“, coordonează, controlează şi răspunde de protecţia personalului acestora.

Lipsă de reacţie

În cazul consulului Nuică, DPMCD se pare că nu a reacţionat în niciun fel, avându-se în vedere filmul porno apărut „pe piaţă”, cu diplomatul român pe post de vedetă. Potrivit unor surse din Ministerul de Externe, această direcţie de protecţie nu are oameni în cadrul misiunilor diplomatice, însă ea este cea care face „instructajul” personalului diplomatic, răspunde pentru acest lucru şi face verificări în teritoriu.

Pentru că, după apariţia tensiunilor între Moldova şi România, nu s-a decis detaşarea unui om de la „Protecţie” la misiunea diplomatică de la Chişinău este explicat prin faptul că personalul ambasadei trebuie acceptat şi autorizat de către Ministerul de Externe de la Chişinău. Sursele din MAE susţin că după apariţia tensiunilor nu puteau să insiste pentru o nouă persoană în corpul diplomatic de la Chişinău pentru că „orice insistenţă dă de bănuit”. Aceleaşi surse spun că informaţiile ar fi trebuit să vină de la ambasadă, iar „personalul de acolo trebuia să ştie că trebuie să fie atent”.

În aceste condiţii, Ion Nuică devine al treilea element în lanţul greşelilor care au dus la scandalul sexual. Chiar dacă nu ar fi fost făcute informări din partea SIE, chiar dacă Direcţia de Protecţie a Misiunilor Diplomatice nu a intervenit, consulul trebuia să presupună, cel puţin, că poate să devină „ţintă”.

Serviciul de Informaţii Externe, condus de Răzvan Ungureanu, a intrat într-un blocaj în „cazul Nuică“ .

Potrivit unor informaţii, autorul filmului porno ar fi chiar partenera lui Nuică. Poziţia camerei de luat vederi întăreşte această supoziţie – „este foarte posibil să fi fost femeia cea care l-a dus pe consul la capcană. Poşeta era aşezată pe un scrin, unghiul de filmare arată această posibilitate”.

SIE nu mai ştie cu ce se ocupă

Serviciul de Informaţii Externe al României a remis un comunicat prin care arată că instituţia „coordonează activităţile şi controlul măsurilor privitoare la protecţia informaţiilor secrete de stat pentru reprezentanţele României în străinătate”. „SIE face verificarea personalului diplomatic în vederea avizării pentru accesul la informaţii secrete de stat“, precizează reprezentanţii Serviciului de Informaţii Externe.

Din partea Direcţiei care se ocupă de protecţia misiunilor diplomatice nu am primit niciun răspuns. Asta deoarece, potrivit lui Florin Şchiopu, adjunctul şefului DPMCD, nimeni din cadrul serviciului nu are voie să vorbească cu presa. Acest lucru s-a stabilit chiar prin ordin al ministrului de Externe. Scandalul a declanşat, deja, o anchetă în interiorul MAE.

Diplomat cu 15 ani de experienţă şi două amante

Născut în comuna Livezile, judeţul Mehedinţi, Ion Nuică este diplomat de carieră, cu peste 15 ani de experienţă. A fost consul în Iran, Israel şi Kuweit.

Nuică a absolvit şcoala profesională la Reşiţa şi liceul la seral, întrând apoi în Securitate, pe filieră diplomatică. Este căsătorit cu Maria, şi ea angajată a Ministerului Afacerilor Externe, şi are doi copii, Monica şi Andrei.

Potrivit unor surse din capitala Republicii Moldova, camera unde a fost filmat consulul în timpul unei partide de amor cu o subalternă – identificată ulterior drept Cristina Ursol, de 23 de ani -, este una dintre locuinţele de serviciu ale Consulatului român de la Chişinău. Aceleaşi surse susţin că Nuică avea, de fapt, două amante, pe care le ducea pe rând în locuinţa respectivă, situată în apropierea consulatului. Partidele de amor aveau loc pe fugă, în pauzele de prânz de la serviciu.

Acasă la Livezile, lumea este bulversată de veste. Fratele său, Loghin Nuică, învăţător la şcoala din comună, susţine că „totul este o făcătură”. „Eu cred că cineva a vrut să-i facă rău. Unde mai pui că este un familist convins şi are copii mari”, a declarat fratele consulului.
Sursa: Adevarul

Preotul Dimitrie Jura: Monica Iacob Ridzi, n-ar fi ezitat nicio secundă să-i zboare creierii ziaristului, dacă ar fi avut la îndemână un revolver.

Pe şoseaua Prelungirea Ghencea, hala tipografiei Kruger Brent, aparţinînd firmei Sothis Print, e cam jumătate din sala uriaşă în care deputaţii discută cazul Ridzi.

Gheorghe Nicolae este directorul tipografiei. “Da, am tipărit trei feluri de afişe pentru MTS, de fapt pentru firma Artisan”, spune şeful firmei. Omul e deschis, deşi nu-i fericit că-i apare numele companiei. Furnizează tirajele şi preţurile.
Contracte pe 22, afişe pe 24
Grafica şi conţinutul primului poster erau deja gata pe 24 aprilie, la ora 15:10, după cum rezultă din mailurile dintre Kruger şi Artisan. La foarte scurt timp după semnarea contractelor între MTS şi Artisan, încheiate pe 22 aprilie.

Pliantul care o conţine pe Monica Ridzi a avut tirajul cel mai mare. 46.500 de exemplare, faţă de cele 3.000 de exemplare cît cumulează celelate două postere.

Toate cele trei lucrări s-au tipărit mai tîrziu.

46.500 de pliante cu Ridzi de 2 Mai
Calendare pentru EBA
La această tipografie s-au tipărit, mai apoi, calendare pentru campania electorală a Elenei Băsescu. Gazeta nu a putut intra în posesia răspunsului la întrebarea “Cine le-a comandat şi cine le-a plătit?”.

După trei săptămîni de investigaţie jurnalistică, gsp publică azi ecuaţia de adio: MTS a plătit fi rmelor 730.000 de euro, iar acestea au dat mai departe 220.000 de euro! Atît a costat real 2 Mai, restul e pierdere a banului public prin risipă sau prin deturnare de fonduri.

Avem cifrele. Şi le aveţi şi voi. Pe 22 aprilie, MTS oferea, fără licitaţie, 730.000 de euro, sumă care include TVA, unui duet de firme cu acţionari comuni, cu sediu social comun şi cu administratori comuni.

Mark dă bani lui Artisan
Artisan ia două contracte cumulînd 400.000 de euro, iar puiul său, Mark, primeşte 330.000 de euro.
Mark îi dă 265.000 de euro lui Artisan ca să organizeze evenimentul în locul său. Artisan subcon­tractează alte 13 firme, cărora le plăteşte 220.000 de euro. În total!
Sumele sînt obţinute de gsp din surse de primă mînă.

Risipă sau deturnare
Cei mai multi bani din cei 220.000 de euro îi încasează Loco, care cumpără publicitate la televiziuni. Aceasta suma nu e certă. Pro­babil în jur de 100.000 de euro.

Restul e reprezentat de scena şi de concertul de la Bucureşti (30.000 de euro), parteneriatul de la Costineşti (15.000 de euro), postere (2.000 de euro), tricouri, brichete, cadouri şi alte costuri. Total 220.000 de euro.

Atît au făcut evenimentele
Restul pînă la 730.000 de euro reprezintă măsura apasata prin care ministerul condus de Monica Iacob-Ridzi a risipit sau a deturnat banii publici. Asta o va exprima instanţa, singura care poate stabili in Romania vinovatia unui om. Responsabilitatea ca ministru, ca ordonator de credite, ca membru al Guvernului, ca sef al unor oameni plimbati azi intre DNA, Parlament si toaletele unde vomita de frica si tensiune, toate acestea sint insa altceva. Nu tin de penal.

Iesirea din scena
În acest moment, lucrurile sînt clare. La trei săptămîni după declanşarea investigaţiei gsp si la 70 de zile dupa ce zimbea in cele 304 stiri care poleiau televizoarele, Monica Ridzi va parasi scena arătata cu de­­ge­­tul de jumătate de milion de euro. Daca nu demisioneaza o va ejecta PD-L, convins ca “pierdem sustinerea publicului nostru exigent”.

Are 32 de ani, nu se epuizeaza un destin, poate ca nici o cariera, dar, in momentul inchiderii simbolice a acestei usi, are sansa sa tresara o noua lume, in care sa nu mai fie oferite bugete publice de peste o suta de milioane de euro unor oameni care se legitimeaza profesional cu fraza “sint un soldat credincios al partidului” si care parasesc functia cu obsesia ca tot ce-si poate dori cineva in viata e sa devina secretar de stat.

Asta in timp ce, intr-o sala din Cluj, o tinara e rosie de furie pentru ca, pentru prima oara de cind se stie, nu mai are indemnizatie de lot. Nu e secretar de stat. E campioana olimpica la judo. Doua tricouri facute de Artisan oricarui semnatar de contracte daca-i stie numele!

“Mark şi Artisan, adică ce mai, Artisan, că e o singură firmă!”
Gelu Vişan, deputat PD-L, in sedinta de ieri, sătul să-şi tot cenzureze gîndurile

Urmărită penal?
Azi, Comisia Parlamentară de Anchetă își va prezenta raportul. E posibil să se ajungă la un raport comun, numai că PNL + PSD + UDMR cer urmărire penală pentru delapidare, iar PD-L ar accepta eventual cel mult urmărire penală pentru abuz sau neglijenta în serviciu. Oricum, e vorba doar de o recomandare supusa dezbaterii in plenul Camerei.

Aseară s-a negociat între PNL+PDS+UDMR și PD-L, ultimii convingîndu-și partidul că Ridzi nu mai poate fi apărată. Deputatii vor încerca azi să se înțeleagă pe același text, deși primii sînt extrem de convinsi ca e vorba de delapidare, în timp ce pedeliștii ar vrea ca Ridzi să plece pentru risipirea banului public. Nu e exclusa nici varianta unei parti comune de raport si distantarea politica in privinta zonelor unde opiniile se radicalizeaza.

Avocatul lui Artisan şi Mark a consiliat apărarea lui Băsescu în cazul “Flota”
Dănuţ Bugnariu a apărut acum două zile în faţa comisiei ca un apărător cu experienţă. “Am mandat limitat”, a punctat el chiar de la început, stabilind perimetrul jocului. Bugnariu a reprezentat firmele Artisan şi Mark, cele două companii cărora MTS le-a dat 630.000 de euro.
Deputaţii n-au scos nimic de la el. A adus argumente inclusiv de ordin constituţional prin care a reclamat ilegalitatea Comisiei de Anchetă.

Bugnariu este un avocat cu clientelă selectă. L-a apărat pe Sorin Ovidiu Vântu în dosarul BID, pe primarul Andrei Chiliman şi a făcut parte din echipa mai amplă, dar rămasă în bună măsură secretă, care i-a asigurat lui Traian Băsescu suportul legal în “Dosarul Flota”. Rugat de gsp să comenteze cum se derulează audierile clienţilor săi de la DNA, el a spus “sînt intense”. “Intense peste media cu care sînteţi obişnuit?”. “Da” a fost răspunsul lui Bugnariu.
Ultima audiere
Fără să fie de faţă, Emeric Ienei a aşezat motoul nevăzut al audierii de ieri a ministrului Monica Ridzi prin vorba sa preferata: “Nu-mi fac iluzii ca să n-am deziluzii”.

Deputaţii şi-au făcut. Pe rînd, Olteanu, Bănicioiu, Negoiţă, Chi­riţă, Voinescu, Visan, Vasile şi aproape toţi ceilalţi au sperat că vor primi răspunsuri.

Iată mostre de dialog:

1. — Credeţi că e normal ca oa­­menii din comisia de evaluare să nu observe că firmele au acelaşi sediu, acţionari şi administratori comuni?
­— Dar hîrtiile au fost semnate cu nume diferite.
­— Nu e vorba de semnături, ci de actele oficiale ale firmelor care erau în plicul deschis de oamenii dumneavoastră.
­— Nu ştiu. Vă legaţi de chestiuni minore.

“Sîntem în faţa unei licitaţii trucate”
Alina Gorghiu

“Sper că vom avea înţelepciunea de a oferi un raport bipartizan. Ar fi un semn bun pentru România şi pentru încrederea oamenilor în noi”
Sever Voinescu

2. — Doamna ministru, cum aţi recepţionat tricourile, şepcile şi celelalte?
­— Noi am recepţionat un eveniment. Am achiziţionat o maşină, nu am spus cîte uşi şi oglinzi retrovizoare trebuie să aibă.
­— Doamnă, cînd îţi cumperi o maşină te interesează şi uşile şi, mai ales, marca!

3. — De ce aţi plătit formaţiile şi scena de la Costineşti de vreme ce le plătise organizatorul MPP?
­— Nu am ştiut acest lucru!
­— şi nu trebuia să ştiţi că vi se vinde un produs al altcuiva, respectiv MTV Days?
­— N-am ştiut.

Trei ore în acelaşi stil. Trei ore epuizante, de măcinare în gol, după care deputaţii au decis să încerce să mai cheme o dată pentru azi firmele prin care au trecut banii pentru televiziuni. Ei sînt decişi să traga cortina azi printr-un raport sau mai multe, “Chiar dacă va trebui să oprim ceasul la ora 12 noaptea”, după expresia lui Bogdan Olteanu.

“Mi se pare o fraudă să oferi 630.000 de euro bani publici pentru două firme atît de strîns legate şi care au venit, culmea, cu oferte atît de apropiate de ce era MTS pregătit să ofere!”
Victor Socaciu

Monica Iacob Ridzi provine dintr-o familie de negustori bogaţi şi este depozitara unui capital crescând de antipatie în Petroşani.

În ultimii 12 ani, Monica Iacob Ridzi a parcurs drumul de la o tânără introvertită, care combina dansurile populare cu ucenicia la organizaţia de tineret a PD, la un politician cu sânge rece, în stare să opună întrebărilor a zeci de jurnalişti şi parlamentari o indiferenţă totală şi nici un răspuns.

Au fost ani în care actualul ministru a lucrat la magazinele familiei sale, a salahorit la „celulele” locale de partid, şi-a luat titlul de doctor în ştiinţe şi a triumfat în adevărate maratoane electorale. S-a maturizat în timp ce Valea Jiului îi trimitea Capitalei ultimele mineriade, iar Com pania Naţională a Huilei (CNH) cădea victimă unor delapidări de pro porţii. Acestea din urmă, devenite legende, par să pună miza financiară a scandalului „2 Mai” întro lumină ridicolă. Fără să-i impresioneze, dezvăluirile gazetăreşti din ultima lună doar le-au confirmat localnicilor ceea ce ei începuseră să observe mai de mult: între petroşăneanca lor şi simţul comun s-a produs o ruptură dramatică.

Reporterii EVZ au fost în oraşul care i-a mai dat României pe Miron Cozma şi Raj Tunaru şi au încercat să recompună portretul Monicăi Iacob Ridzi din mărturiile concetăţenilor şi ale apropiaţilor ei. Deşi (în ciuda strădaniilor repetate) nu au reuşit să stea de vorbă cu ministrul sau cu soţul său, Tiberiu Iacob Ridzi, primarul Pe troşanilor, ziariştilor EVZ li s-a transmis că, „în compensaţie”, au fost ei înşişi filmaţi şi fotografiaţi!

Micul oraş este azi un viespar de suspiciune, în care bârfele circulă cu viteza luminii iar presa locală, intrată pe o pantă inflaţionistă, e citită la toate colţurile de stradă.

Pe lângă cazul „2 Mai”, oamenilor li se întâmplă să discute despre intenţia autorităţilor de a transforma localitatea în staţiune turistică. Unii o fac cu încredere, alţii, nostalgici ai mineritului, cu reticenţă.

Trei într-un bloc

Familia Iacob Ridzi locuieşte pe o scară cu opt apartamente, unde zugrăveala n-a mai fost de mult înnoită, cutiile poştale sunt scâlciate, iar la avizier se lipesc anunţuri pentru vânzarea buteli ilor cu gaz. Din opt apartamente, vecinii spun că trei sunt ale lor: la etajul întâi stă cuplul Monica-Tiberiu, la doi – mama Monicăi, iar la patru, depărtându-se puţin de familie, fratele Monicăi. Pe uşi nu-s trecute numele locatarilor, iar afară, în spatele blocului, într-un ţarc de sârmă, cineva adună apara te electrice scoase din uz. Parterul blocului e tot al lor: spaţii în care încă funcţionează magazinele familiei Ridzi, Euro-Riva, sau care au fost închiriate.

Sabotate de supermarketurile deschise în ultimii ani, prăvăliile Euro-Riva sunt rămăşiţe ale unui mic imperiu comercial, care făcea legea pe piaţa alimentelor în vremea când Valea Jiului se înspumega şi-şi vărsa ortacii asupra Bucureştiului.

„Cine venea la Petroşani după cumpărături la Riva se oprea. Aici se găseau de toate”, îşi aminteşte Siminel Iordache, care, în acele timpuri, vindea adidaşi în aer liber, înşirându-i pe fierul unei tarabe. Chiar şi aşa, în regres, Euro-Riva tot are rulaje anuale de 3,5 milioane de euro.

Monica Ridzi a lucrat la magazinele familiei încă din timpul facultăţii. A fost contabil, director de dezvoltare şi director general. De-aici a venit direct în parlament. Tiberiu a fost şi el băiat muncitor, a lucrat ca telefonist înainte de a-şi termina studiile şi a se angaja la Mina Livezeni.

Dansând la „Parângul”

Magazinele Euro-Riva fuseseră deschise de tatăl Monicăi şi, prin banii pe care-i produceau, au reprezentat unul dintre argumentele forte pentru care fiica negustorului a fost bine-venită în viaţa politică. Celelalte erau seriozitatea şi tenacitatea ei, care-i dădeau curajul să pună la punct şi-un bărbat. Unul dintre apropiaţii ei de-atunci strâmbă din nas când aude zvonul cum că ar fi fost dansatoare la bară, într-o discotecă: „Monica era fată serioasă. Nu era fată de discoteci. Asta e o minciună gogonată”.

Că îşi repede bărbatul e adevărat, autoritatea femeii reiese şi din faptul că Tiberiu Iacob a plecat de la biroul stării civile nu doar cu un certificat de căsătorie, ci şi cu numele nevestei agăţat de-al său. S-au cununat în 2001, când el avea 30 de ani, iar ea – 24.

Cu patru ani mai devreme, in traseră deodată în PD şi, tot pe-atunci, se duseseră împreună la ansamblul de dansuri populare „Parângul”, al Casei Studenţeşti din Petroşani. Cam pe toate le-au făcut împreună… Când unul a mers după a doua licenţă la Facultatea de Drept din Alba-Iulia, l-a urmat şi celălalt. Şi în doctorate s-au ţinut unul după altul: Monica şi l-a luat în 2007, Tiberiu – în 2008. Cum au devenit ei doi doctori în ştiinţe inginereşti în acei ani, în care numai de lupte politice s-au ţinut, doar ei şi rectorul Universităţii din Petroşani ar putea explica.

 

3,5 milioane de euro
este cifra de afaceri a magazinelor Euro-Riva

PRIETENIA CU EBA

Elena Băsescu şi videoclipul trupei Voltaj

În 2007 şi 2008, familia Iacob Ridzi a trecut prin cinci campanii electorale. De două ori pentru alegerea lui Tiberiu, de alte două ori pentru alegerea Monicăi şi încă o dată la referendumul pentru demiterea preşedintelui. În aceste campanii, chiar în timpul uneia de-a lui Tiberiu, au văzut-o petroşenenii prima oară pe Elena Băsescu la ei în oraş. Monica se împrietenise cu mezina preşedintelui la organizaţia de tineret a partidului şi, în afară de dorinţa ei de a se pune bine cu tatăl Elenei, e greu de ghicit ce le-a apropiat pe cele două.

Prima avea o expresie sobră, cumpănea două-trei fraze înainte de a începe să vorbească şi, de dansat, dansase în costumele populare de la „Parângul”. A doua îşi primenea fizionomia cu silicon, umplea reportofoanele de greşeli gramaticale ori de câte ori deschidea gura şi era nelipsită din cluburile sclipicioase ale Bucureştiului.

„Doar o coincidenţă”, susţine viceprimarul Cornea

Petroşenenii s-au trezit cu EBA în vizită şi pe 9 mai, anul ăsta, când primăria a sărbătorit Ziua Europei, bugetând 90.000 de lei pentru eveniment. Tocmai atunci începea campania electorală a europarlamentarelor. La petrecere a fost adusă trupa Voltaj, care, pe un ecran lateral scenei, a proiectat un videoclip în care apărea mezina preşedintelui. „Doar o coinciden ţă”, susţine viceprimarul PDL, Claudiu Cornea.

 

REPETENT

Ionuţ, cu absenţele nemotivate

Cicatricele meciurilor electorale din 2007 şi 2008 continuă să apară şi azi. Ionuţ Bulai, junior al PDL, a dat, recent, o declaraţie scrisă în care spune că a rămas repetent din cauza absenţelor adunate în timpul campaniilor de acum un an. Susţine că Monica şi Tiberiu s-ar fi angajat să-i motiveze chiulurile din catalog după terminarea alegerilor, dar că, imediat ce campania s-a încheiat, şi-au uitat promisiunile.

Ce-i drept, declaraţia băiatului e plină de cuvinte în care cratima a fost pusă anapoda, dar, în absenţa altor declaraţii din care să reiasă cât de alfabetizaţi sunt ceilalţi copii din şcoală, mărturia tânărului agitator politic tot mai rămâne cu un picior de sprijin. În Petroşani, foşti membri ai PDL vorbesc că, în noiembrie 2008, activiştii partidului aveau sarcină ca, pe lângă ruperea afişelor lipite de opoziţie, să le rupă şi pe cele ale lui Gheorghe Barbu.
 
Şef al PDL Hunedoara, acesta candida la Senat şi, dacă ar fi devenit parlamentar, ar fi avut pretenţii la un minister. Or, aceeaşi demnitate era dorită şi de Monica. Barbu a eşuat în alegeri şi astăzi nu doreşte să spună mai mult de-o frază despre ministrul Iacob Ridzi: „În partid, a evoluat ca orice tânăr care şi-a făcut treaba din punct de vedere politic”.

 

DECLARAŢIE. Un elev a dat vina pe cuplul Iacob Ridzi pentru că a repetat clasa

 UN MOMÂRLAN VORBEŞTE DESPRE METAMORFOZA MONICĂI

Preotul Dimitrie Jura: „L-ar fi împuşcat pe Tolontan”

Transformarea tinerei politiciene s-a petrecut sub privirile tot mai uimite ale alegătorilor. În opinia lor, dintr-o prezenţă amabilă, care îi elibera de complexe, a ajuns un produs tipic al vieţii de partid: a învăţat să-şi încalce făgăduielile, să acţioneze cinic şi să vorbească mult fără să spună nimic.

Dimitrie Jura, preot paroh într-o comunitate vârstnică de momârlani (comunitate din Parâng), crede că politicianul Monica Ridzi l-a devorat demult pe omul Monica Ridzi, lăsând în urmă un schelet de piatră, în stare să-ţi spună în faţă ce vrei să auzi şi să te dea uitării imediat ce ţi-a întors spatele. În campania din noiembrie, părintele a reuşit să-i smulgă promisiunea că o să se ocupe de cei care distrug albiile Jieţului şi ale Maleiei, extrăgând prundiş sub pretextul regularizării râurilor. Numai că, după ce Monica Ridzi a ajuns ministru, n-a mai fost chip s-o vadă la ochi.
 
„O să-i înfigem cu spinările în cepuri de brazi”

Aşa se face că buldozerele râmă în continuare pe fundul gârlelor, schimbând definitiv cursul apelor care le trec momârlanilor prin bătătură. Într-atât de crudă a ajuns părintele Jura să o bănuiască pe Ridzi, încât e gata să bage mâna în foc că, atunci când era încolţită de Cătălin Tolontan, în studioul Realitatea TV, ministrul n-ar fi ezitat nicio secundă să-i zboare creierii ziaristului, dacă ar fi avut la îndemână un revolver. Poate că imaginaţia preotului s-a aprins de la cea a enoriaşilor săi.

Disperaţi că proiectul noii staţiuni alpine va traversa vetrele lor, sătenii îi ameninţă pe cei care plănuiesc să le fure terenurile de sub picioare: „O să-i înfigem cu spinările în cepuri de brazi şi-acolo o să-i lăsăm să se zvârcolească. Ştiţi ce-i ăla un cep de brad?”, întreabă Aurel Moruş, momârlan cu braţe de fier şi voce capabilă să culce iarba la pământ. „E ciotul rămas de la o cracă ruptă”. Resentimentele faţă de ministru au trecut şi dincolo de Valea Jieţului. O femeie din Petroşani îşi dă cuvântul că a auzit-o pe Monica vorbindu-i urât pe mineri la coafor, iar un pensionar, ieşit să joace rummy (un leu partida) întrun parc din centrul oraşului, o dispreţuieşte pentru că, de 9 mai, i-a făcut campanie Elenei Băsescu din banii comunităţii.
 
Oportunistă, opoziţia a exploatat ciuda crescută a localnicilor: săptămâna trecută, Petroşaniul a fost umplut de ma nifeste care strigau că, din cauza scandalui „2 Mai”, ministrul a acoperit Valea Jiului cu o ruşine comparabilă celei din urma mine riadelor. Nimic din toate astea nu l-a influenţat pe Valeriu Botulescu. Epigramist şi dramaturg petroşănean, fost şef al PDL Hunedoara, el continuă să o considere pe Monica drept cea mai valoroasă achiziţie a partidului din tot ce-a reuşit să strângă organizaţia PDL de la înfiinţare şi până azi.

PERSONAJE TRASEIST POLITIC

Mârza, amicul lui Adriean Videanu

Oameni de afaceri şi inşi dubioşi ai tranziţiei s-au strâns în jurul cuplului Iacob Ridzi, asigurându-i dominaţia în cel mai mare oraş al Văii Jiului.
 
Mulţi dintre cei care vor astăzi să smulgă Petroşaniul din braţele trecutului său minier şi săl aşeze pe orbita turismului de iarnă sunt miliardari cu averi crescute din afacerile cu statul sau din mărunta bişniţă transfrontalieră. Declară cu elocvenţă că turismul e singura şansă de dezvoltare durabilă a Văii Jiului, dar omit să spună că s-au numărat printre beneficiarii vremurilor când zona se dezvolta „nedurabil”, din minerit. EVZ vă prezintă câţiva dintre susţinătorii de pe plan local ai familiei Iacob Ridzi. Au interese în turism, sunt contributori la campaniile electorale ale PDL, rude ale cuplului primar- ministru ori personaje din aceleaşi cercuri de interese.

Gărdean – contracte de milioane de euro cu CNH

Adrian Gărdean (44 de ani). Personaj discret, considerat cel mai bogat om de afaceri din Valea Jiului. Deşi nu apare în acţionariatul firmei care a proiectat viitoarea staţiune din Parâng (încasând 2 milioane de euro), recunoaşte că s-a implicat personal în creionarea noului domeniu schiabil. Deţine 50% din Cabana Rusu, loc unde telegondola va avea o staţie intermediară. De-a lungul timpului, firmele sale au derulat contracte de milioane de euro cu CNH, furnizând hrană pentru mineri, carburanţi sau servicii de spălătorie.

Foşti sau actuali funcţionari-cheie ai statului îi sunt apropiaţi sau parteneri de afaceri. Ultimul exemplu: Vasile Rusan, numit săptămâna trecută şef al finanţelor publice Hunedoara. Soţia lui Rusan deţine părţi sociale la CPPC, firma care a pro iectat domeniul schiabil Parâng, iar fratele şi cumnata lui Rusan sunt acţionari la firma Termogaz Company, parte a „imperiului Găr dean”. Termogaz Company a încheiat contracte cu statul de circa 9 milioane de euro numai în ultimele 12 luni.

Gărdean a deţinut benzinării la începutul anilor 1990 şi a fost urmărit penal în procesul care a dus la condamnarea lui Vladimir Dragoman, fost director la rafinăria Petrotel. Astăzi, manageriază Aviaţia Utilitară, firmă care a câştigat în instanţă un teren de 8,9 hectare (în Băneasa) de la Ministerul Transporturilor şi care, anul trecut, s-a regăsit printre sponsorii oficiali ai PDL. Spune că nu-şi aminteşte de banii viraţi către PDL (cu doar o lună înainte de alegerile locale), dar îl descrie pe Iacob Ridzi ca pe un primar „bun şi curajos”, pe care l-ar vota la scrutinul viitor. E partener de afaceri cu finanţatorul echipei de fotbal Jiul Petroşani, controversatul Alin Simota, căruia i-a botezat unul dintre copii.

Florin Mârza este membru PDL în Consiliul Local Petroşani şi consilier personal pe probleme de energie al ministrului Adriean Videanu. Numit în martie 2009 în Consiliul de Administraţie al Companiei Naţionale Transelectrica. Din acelaşi CA mai fac parte cumnatul lui Mircea Geoană şi cumătrul lui Traian Băsescu. Spune: „Îl ştiu pe Tiberiu Iacob de când era student. A trecut prin toate funcţiile partidului”. Despre Videanu afirmă: „Suntem într-o relaţie foarte bună. Ne ştim de mult timp. Are încredere în mine şi în experienţa pe care am arătat-o în mediul privat (n.r. – la Enel)”. În timpul guvernării PSD (2001-2004), Mârza a trecut la PSD pentru a-şi păstra funcţia de şef la Electrica Deva.

 

 

44 de ani are Adrian Gărdean, socotit cel mai bogat din Valea Jiului 

PIONIERUL COMERŢULUI CU ADIDAŞI

Simi le-a dat copiilor acadele cu Elena Băsescu

Siminel Iordache (35 de ani), zis „Simi”. Deţine cel mai mare club din oraş – Keops -, magazine de pantofi şi haine, un salon de coafură şi spaţii comerciale date în chirie. Simi povesteşte că a intrat în lumea afacerilor făcând bişniţă cu adidaşi pe care-i aducea din Ungaria: „Plecasem din ţară să muncesc. La fiecare revenire, mă întorceam şi cu câteva perechi de «pume» pe care le vindeam”.

De la negoţul de tarabă, Siminel Iordache a ajuns, în timp, proprietarul a peste 7.000 de metri pătraţi în centrul Petroşanilor: ansamblul Keops stă pe un teren şi un iaz folosite odinioară de un club şcolar de acvamodelism. O clădire din curtea clubului Keops a găzduit sediul de campanie al Elenei Băsescu.

„Am susţinut-o pe Elena fiindcă îmi plac tinerii”

Simi povesteşte că, implicându- se în campania fiicei preşedintelui, n-a făcut decât să răspundă pozitiv unei rugăminţi de-a primarului Tiberiu Iacob Ridzi: „Într-o seară, la masă, primarul a întrebat cine ar putea să o ajute pe Elena Băsescu să-şi facă un sediu de campanie. M-am oferit eu, fiindcă îmi plac tinerii”. Pionierul comerţului cu adidaşi nu ezită să admită că a supravegheat personal lipirea afişelor cu EBA şi spune că, în completare, le-a dat copiilor acadele „cu EBA”, iar pensionarilor – mere, şosete şi pulovere, ambalate în sacoşe care purtau numele tinerei politiciene.

„Ideea a fost bună! Veneau copiii la secţiile de vot şi le spuneau părinţilor să o ştampileze pe EBA.” Adversarii politici îi pun lui Simi în spate doi ani de puşcărie ispăşiţi în Ungaria, pe vremea când pleca acolo după marfă. Patronul de la Keops zice că zeghea în care s-ar fi plimbat prin penitenciarele maghiare este o pură invenţie de-a opoziţiei. Întenţionează să ridice un hotel cu 40 de locuri în curtea clubului său.

PLANURILE FINULUI

Două hoteluri

Emil Bercea (37 de ani). Deţine depozite de materiale de construcţii, o fabrică de mobilă şi afaceri incipiente în turism. Fin al cuplului Monica şi Tiberiu Iacob Ridzi, şi-a deschis de puţină vreme un hotel cu 60 de locuri. În curând va începe ridicarea altuia, cu 120 de locuri. Ambele, în apropierea staţiei de plecare a viitoarei telegondole. Bercea afirmă că Tiberiu Iacob Ridzi a fost cel care i-a propus să-l cunune. Se răzgândeşte brusc: „Nu scrieţi asta! Eu m-am dus la el şi i-am cerut să-mi fie naş. Îl ştiam pe Tibi de la tenis, îi place sportul”.

Finul familiei Ridzi declară că nu îl interesează contractele cu bani publici. Evidenţele îl contrazic. Tocmai a participat la o licitaţie pentru reabilitarea termică a 11 blocuri din Petrila. Anul trecut i-a vândut mobilier Primăriei Vulcan, repetând ceea ce presa locală a dezvăluit că ar fi făcut şi la Primăria Petroşani. Când vine vorba despre naşul Tiberiu, lui Bercea nu-i ia mult să pronunţe un verdict: „Categoric, este cel mai bun primar pe care l-am avut vreodată”.

ÎN FAMILIE. Finul Emil Bercea, alături de naşa Monica

Constantin Dobre: „i-am trimis mai multe mesaje pentru o dezbatere faţă în faţă pe tema comploturilor anti-Ceauşescu şi a trădărilor de ţară, dar de fiecare dată m-a tratat cu o tăcere asurzitoare. Ce să-i faci? Laş, trădător”

LUPENI 1977. Constantin Dobre, în stânga lui Nicolae Ceauşescu (centru)

 

La 19 ani de la lichidarea „originală” a fenomenului Piaţa Universităţii, răspunsurile sunt încă în minoritate, într-o ţară în care, pentru a repeta un clişeu, trecutul este infinit mai greu de intuit decât viitorul. Istoria rămâne însă, până la capăt, ironică şi paradoxală: una dintre figurile legendare ale Văii Jiului din anul de graţie 1977 a fost martorul direct al experimentului teribil care a înecat în sânge Bucureştiul în iunie 1990. Constantin Dobre vorbeşte astăzi, în premieră, despre “amintirile greţoase” ale primei mineriade, despre cuplul Iliescu-Măgureanu, dar mai ales despre cum au fost tăiate inocentele “flori” Vestice de către “secera” Estică.

EVZ: Domnule Dobre, vă pun din start această întrebare, deşi probabil ea ar fi trebuit să fie ultima. În 1977, minerul era un erou – îndrăznise să conteste ordinea socialistă şi să-şi ceară drepturile. În 1990, „omul negru” a schimbat târnăcopul pe bâtă şi a venit pe aripile „democraţiei originale” să facă ordine la Bucureşti. Scenariul avea să se mai repete de câteva ori în deceniul care a urmat mineriadei din 13-15 iunie. Când a fost, până la urmă, minerul egal cu el însuşi?
 

Constantin Dobre: Indiscutabil, minerul din Valea Jiului a fost egal cu el însuşi, şi chiar mai mult decât atât, doar în timpul revoltelor minereşti din luna fierbinte a lui august 1977, atunci când regimul comunist din România se afla pe “creasta valului”, iar conducătoriii săi făceau “valuri” în lumea vestică prin trâmbiţarea necontenită a „indepedenţei” faţă de Moscova. Cu alte cuvinte, minerul revoltat al Văii Jiului din august 1977 şi-a manifestat sfidarea, îndrăzneala, curajul, simţul dreptăţii şi revolta împotriva guvernanţilor comunişti, într-un context istoric în care nici cei mai iluştri clarvăzători sau futurologi n-au îndrăznit să prevadă zdruncinarea sau colapsul comunismului.

Minerul din 1977 era perfect conştient de urmările şi consecinţele actului său de bravură pentru că nici nu i-a trecut prin cap ca cineva din interiorul ţării sau din afara ei să-i vină în ajutor. Să fim drepţi şi cinstiţi: în afară de câteva luări de poziţii personale din interiorul ţării şi, pe plan extern, la Europa Liberă şi Amnesty International, nimeni nu a sărit în ajutorul minerului brav şi sacrificat al Văii Jiului. Vorbind despre sacrificii şi suferinţe, trebuie să precizez că nu toţi minerii revoltaţi au avut de suferit.

Poate că cititorilor li se va părea bizar, dar din datele precise pe care le deţin acum, documente din dosarele întocmite de fosta Securitate pe numele meu, pot spune cu certitudine, dar şi cu durere, că am fost cam singurul expulzat din Valea Jiului, din ordinul personal al şefului Securităţii de atunci, Nicolae Pleşiţă. Sigur, mi s-ar putea reproşa că şi alţii au fost expulzaţi din Valea Jiului şi, chiar mai mult, că unii mineri au făcut puşcărie.

Răspund cu seninătate şi blindat cu probe: cu excepţia unui colaborator al meu – care, la rândul lui, m-a trădat şi a devenit colaboratorul Securităţii; nu-i dau numele pentru că este decedat, Dumnezeu să-l ierte – nici unul nu s-a remarcat în mod deosebit în timpul revoltelor minereşti din 1977, iar pedepsele primite au fost rezultatul unor acţiuni personale care nu au avut de-a face cu pregătirea, organizarea şi conducerea revoltelor minereşti. Că după decembrie 1989 au fost aduşi la rampă şi făcuţi “eroi” tocmai cei care, chipurile, făcuseră puşcărie pentru greva din ’77 este altă poveste pe care nu este cazul s-o dezvolt aici. Fac doar precizarea că nici până acum acei “eroi” nu şi-au făcut publice dosarele de Securitate.
Vremuri tulburi, când se poate muri uşor şi neaşteptat

Revin la întrebarea dumneavoastră şi vă pot spune cu exactitate că ticăloşirea şi pervertirea minerului din Valea Jiului au început imediat după revoltele minereşti din august 1977. Încep cu mine şi vă pot asigura, cu probe scrise de mână şi semnate, că toţi colaboratorii mei, fără excepţie, au dat Securităţii informaţii despre mine, iar majoritatea au devenit informatori şi/sau colaboratori ai Securităţii. Mai mult, Securitatea a dispus recrutarea în masă de colaboratori şi informatori la toate locurile de muncă în subteran şi la administraţiile minelor din Valea Jiului, inclusiv la nivelul fostei Centrale a Cărbunelui din Valea Jiului (CCVJ).

Dacă mai adăugăm că imediat după revolte a început militarizarea Văii Jiului şi că nimeni nu putea fi angajat fără să treacă mai întâi prin biroul securistului afiliat fiecărei întreprinderi miniere, avem răspunsul şi tabloul aproape complet al pervertirii şi ticăloşirii minerimii, cu toate consecinţele sinistre cunoscute azi. Aşa şi numai aşa se poate explica lipsa de reacţie, revoltă sau cel puţin protest din partea minerilor Văii Jiului când, în anul 1984, s-a trecut de la şase ore la opt ore de muncă pe zi – doar eu am depus la Registratura CC al PCR din Bucureşti trei proteste scrise.

Asa şi numai aşa se poate explica lipsa oricărui sprijin public acordat muncitorilor revoltaţi de la Braşov, în 1987, din partea “eroilor din ‘77” – doar eu am protestat public în faţa CC al PCR la data de 17 noiembrie 1987. Aşa şi numai aşa se poate explica lipsa totală de atitudine publică din partea “eroilor din ‘77” împotriva descinderii minerilor Văii Jiului la Bucureşti în sprijinul FSN-lui – doar eu am făcut greva foamei, în noaptea Învierii a anului 1990 în faţa Mitropoliei şi a fostului sediu al Parlamentului, înfruntându-l chiar şi pe Virgil Măgureanu, pe 25 aprilie 1990, care m-a avertizat că nu mi se permite instalarea în fruntea minerilor Văii Jiului şi m-a ameninţat că “este o vreme tulbure când se poate muri uşor şi neaşteptat”.

Mai mult, am transmis repetat minerilor Văii Jiului mesajul să nu se amestece în luptele politice pentru putere şi în special să nu sprijine FSN-ul pentru că liderii principali erau total aserviţi Moscovei. În sfârşit, aşa şi numai aşa se pot explica monstruozităţile minereşti din iunie 1990, în Bucureşti.

Aţi fost unul dintre liderii grevei din 1977. 13 ani mai târziu, în iunie 1990, vă aflaţi la Bucureşti, unde aţi văzut, de la faţa locului, mineriada. Cum s-au văzut, prin ochii lui Constantin Dobre, “mărirea” şi ”decăderea” minerilor din Valea Jiului?

E o întrebare bună. Despre “mărirea” minerilor Văii Jiului am relatat anterior. Mă rezum aici la “decăderea minerilor Văii Jiului”. Aş putea dezvolta subiectul pe zeci de pagini. Relatez doar două episoade la care am asistat îndurerat şi total neputincios. Ele îmi răscolesc amintiri greţoase şi macabre, dar românii, în special cei tineri, trebuie să cunoască şi să nu uite. Este o mărturie publică dată în premieră. Iat-o: La data de 14 iunie 1990 am fost martor ocular la două evenimente de o barbarie şi o cruzime rar întâlnite.

Din capul locului precizez că la acea vreme locuiam în fostul Hotel Majestic, camera 309 şi eram angajat la Ministerul Afacerilor Externe, Departamentul Arhivă. La acea dată, MAE se afla în clădirea Guvernului de azi, pe tot etajul patru, ultimul al acelei clădiri. Pe partea către Piaţa Victoriei se afla o terasă lungă şi lată de circa 2 – 2,5 metri. Veţi vedea de ce o aduc în discuţie.

Revin. Din Hotelul Majestic am văzut cum un biet student – înăltuţ, blond, slăbuţ, cu plete până sub urechi, îmbrăcat doar în cămaşă şi blugi) – aflat pe acoperişul Universităţii, pe jumătate în afara ferestrei podului de pe acoperiş, a fost împins spre spate, s-a dezechilibrat, s-a rostogolit şi a căzut pe cimentul din spatele Universităţii. Abia atunci au început scenele de oroare şi animalism: o mulţime de mineri, dar mineri-mineri, nu pretinşi – cred că nimeni nu mă poate acuza că nu aş fi putut sau nu aş putea să deosebesc minerii de cei care s-au pretins sau se pretind a fi mineri, oricât s-ar strădui să mimeze gesturile şi mimica minerilor adevăraţi – au năvălit peste acel tânăr student şi l-au tocat, pur şi simplu, cu picioarele, bâtele, răngile şi furtunurile de cauciuc cu inserţii de metal, prevăzute la ambele extremităţi cu conecţii metalice.

Cunosc acel tip de furtunuri, folosite în minele de cărbune pentru pomparea presiunii de ulei la stâlpurile metalice de susţinere a tavanului şi la combinele pentru tăierea cărbunelui. Retrăiesc aievea strigătele bestiale şi chemările animalice la linşaj, scormonirea ochilor cu călcâiele cizmelor, depărtarea picioarelor şi lovirea şi călcarea repetată a testicolelor…

“Imploram agresorii să înceteze pentru că profanau cadavre”

Al doilea eveniment oribil la care am fost martor ocular, de pe terasa de care vă vorbeam, s-a desfăşurat chiar pe pajiştea din faţa Guvernului. Acolo a avut loc alt măcel executat cu bestialitate atât de mineri, cât şi de indivizi civili, de data asta fiind vorba de 11 victime. Atât civilii cât şi minerii erau înarmaţi cu tot felul de unelte ucigaşe: ciomege, furtunuri de cauciuc, răngi, cozi de topor, bâte de diferite forme şi dimensiuni. Ceea ce-i deosebeau pe mineri de civili erau securile – specifice mineritului: coada de aproximativ 80-90 cm, lamele şi muchiile scurte, iar raportul distanţelor dintre coadă şi lamă şi coadă şi muchie era de 1 la 3 – purtate numai de către mineri.

În Piaţa Victoriei se aflau circa 150-200 de mineri şi civili. 14 iunie 1990 a fost o zi foarte călduroasă şi senină. Am văzut cu ochii mei, alături de 10-15 persoane, cu toţii aflaţi pe terasa clădirii Guvernului de la etajul patru, cum erau aduşi, cu diferite maşini, în mijocul acelei mulţimi de barbari, mai mulţi “suspecţi”, în general tineri. Cei care-i coborau din maşini îi ţineau de mâini şi intenţionau să-i ducă spre sediul Guvernului. Dacă la coborârea din maşini săracele victime încă se ţineau pe picioare, după trecerea prin acea mulţime de barbari nemiloşi erau târâte şi atârnau în mâinile unor civili şi mineri ca nişte zdrenţe însângerate.

Erau nişte “trofee” de război aruncate pe iarba din faţa guvernului. Chiar şi acolo, deşi tinerii zăceau nemişcaţi, mineri şi civili se repezeau şi-i jucau cu picioarele, îi loveau cu bâtele peste tot, în special peste faţă. Degeaba însă, săracii oameni erau deja morţi pentru că nu schiţau nicio mişcare şi nu scoteau niciun strigăt. Singurele ţipete veneau din partea noastră, cei de pe terasă, prin care imploram agresorii să înceteze pentru că profanau cadavre.

Rememorând aceste lucruri simt că mă prăbuşesc de ciudă, de nervi, de greaţă, de nimicnicia şi josnicia sufletească a minerului Văii Jiului din iunie 1990 la Bucureşti. Mă întreb: am eu dreptul să fac publice scenele descrise mai sus? Răspunsul normal ar fi nu. Pe de altă parte, cred că am dreptul, ca fost lider al minerilor Văii Jiului din anul 1977, nu numai să fac cunoscute opiniei publice ororile descrise mai sus, dar chiar să şi cer public autorităţilor judecătoreşti din România să se autosesizeze pentru arestarea, judecarea şi pedepsirea autorilor morali şi faptici ai masacrelor bestiale la care, din nefericire, am fost martor ocular.

Domnule Dobre, sunteţi un bun cunoscător al mişcărilor de tip sindical. Lămuriţi-mă, de ce s-ar mobiliza mii de oameni, pentru a veni sute de kilometri până la Bucureşti, cu scopul declarat de a “planta flori în Piaţa Universităţii”?
Răspunsul la această întrebare necesită câteva nuanţări. O derivată a întrebării dumneavoastră este o altă întrebare: de ce, în special, minerii din Valea Jiului? Mă grăbesc să răspund: pentru că acolo, în Valea Jiului, încă din anul 1977, informatorii şi colaboratorii Securităţii se aflau pe metru pătrat.

„Emanaţii” Revoluţiei cunoşteau în amănunt “subiectul” Valea Jiului, vezi înfiinţarea SRI-lui pe scheletul fostei Securităţi. Sigur, dacă adăugăm faptul “alegerii” liderilor LSMVJ – Liga Sindicatelor Miniere din Valea Jiului, noul sindicat înfiinţat în martie 1990 – pe posturi de “cozi de topor docile”, îmbuibaţi cu bani şi facilităţi fără limite, mână-n mână cu administratorii întreprinderilor miniere, cu “grangurii” CCVJ-lui şi cu liderii locali FSN, cu toţii gata de atac la orice instigare de la “centru”, avem răspunsul la “scopul declarat de a planta flori în Piaţa Universităţii”.

Ce s-a întâmplat atunci în Piaţă? Nu mă refer la mineriadă în sine, ci la zilele premergătoare ei. Ştiu că mergeaţi acolo, stăteaţi ore în şir alături de participanţi. Puteţi să-mi descrieţi atmosfera, oamenii? O parte din presa vremii a etichetat fenomenul ca “fascist”, vorbind despre “îngerii slinoşi” şi „ducatul haosului”.
Fenomen “fascist”? „Îngeri slinoşi”? „Ducatul haosului”? Nimic mai fals şi denigrator! V-o spune un om care a trăit şi făcut istorie, cu experienţă şi ochi format în aprecierea naturii şi esenţei unui fenomen demonstrativ inocent, sincer, pasionat, cântat şi dansat, dar şi teribil de provocat, infiltrat, trădat şi manipulat. Pe de altă parte, metaforic vorbind, a fost un fel ‘clash’ mental Vest versus Est cu consecinţa previzibilă a tăierii inocentelor “flori” Vestice de către “secera” Estică. Ştiu ce vorbesc pentru că la acea dată eram mult mai informat decât alţii şi cunoşteam natura şi mentalul criminal al celor care puseseră mâna pe putere în România.

“O să vezi tu greva foamei după ce vom chema minerii să discute cu tine”

Cum a ajuns Constantin Dobre, dintr-o figură eroică a Văii Jiului, un proscris, un “golan” căutat de mineri în zilele lui 13-15 iunie 1990 pentru a fi “corectat”? Povestiţi-mi ce aţi făcut în acele zile, dar mai ales de ce credeţi că aţi fost pus pe lista indezirabililor.
Aceasta întrebare îmi aduce aminte de două întâmplări ciudate şi prevestitoare. Prima “întâmplare”: atunci când în noaptea zilei de 22 decembrie 1989, după ce am ţinut un discurs, din balconul Primăriei din Petroşani, mulţimii adunate. Discursul meu a fost ferm şi teribil de “fascist”: am cerut arestarea imediată a tuturor ofiţerilor de Securitate şi Miliţie, a tuturor directorilor din întreprinderile miniere, inclusiv a celor din conducerea CCVJ, a tuturor şefilor de BDS (Birou Documente Secrete) şi servicii de personal, a liderilor de partid şi sindicat, plus
confiscarea şi ţinerea sub lacăt a tuturor arhivelor, în special cele de la Miliţie şi Securitate.

La revenirea de pe balcon în sala de consiliu a FSN toţi “aleşii” aveau mutrele pământii, şuşoteau între ei, iar Directorul General al CCVJ sosise deja acolo, se agita şi vorbea cu fiecare în parte. Ce a urmat? Am fost acuzat de către toţi “aleşii” – cu excepţia unuia care a spus “eu zic să nu ne jucăm cu focul”, fiind repede pus la punct de către Directorul General cu cuvintele “vezi că tu n-ai călcat pe la serviciu în ultimele două zile. S-ar putea să te pun nemotivat şi să-ţi desfac contractul
de muncă” – că propunerile mele sunt prea dure
, că nu mă consultasem cu ei în prealabil şi că gândirea mea era tipic “legionară”.

A doua “întâmplare”: în noaptea Învierii, anul 1990, am făcut greva foamei împotriva lui Iliescu şi a ciracilor lui apropiaţi pentru că instigau şi manipulau minerii Văii Jiului în scopuri politice. Atunci, aproape de sfârşitul protestului s-a apropiat de mine ofiţerul care se ocupa cu securitatea vechiului Parlament şi mi s-a adresat astfel: “O să vezi tu greva foamei după ce vom chema câţiva mineri să discute cu tine”. Ciudat, înainte de a veni către mine, ofiţerul respectiv a avut o scurtă întrevedere cu Virgil Măgureanu, pe care îl vedeam atunci pentru prima oară în carne şi oase, după nenumăratele noastre întâlniri din anii ’80. Măgureanu s-a făcut că nu mă vede, ţinea un tort rotund în mâini şi a intrat într-o maşină neagră care a demarat în trombă chiar pe lângă mine. Acestea au fost doar două “întâmplări” din lungul şir al altor “întâmplări” care mi-au marcat destinul
„Mega-Tartorii Sforari au fost ultra-confidenţii Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu”

În puţinele intervenţii publice pe care le-aţi avut după Revoluţie, aţi susţinut că nimic din acel iunie 1990 nu este întâmplător. Cu alte cuvinte, totul ar fi fost planificat cu minuţiozitate. Cine sunt sforarii, domnule Dobre? Dar, mai ales, unde mai sunt de găsit sforile?
Suflarea românească nu m-a văzut niciodată pe “sticlă”: nu ştie cum arăt, vorbesc şi gândesc. A avut mare grijă Virgil Măgureanu de asta. Apropo de “dom’ profesor”: i-am trimis mai multe mesaje pentru o dezbatere faţă în faţă pe tema comploturilor anti-Ceauşescu şi a trădărilor de ţară, dar de fiecare dată m-a tratat cu o tăcere asurzitoare. Ce să-i faci? Laş, trădător şi fariseu încă de pe vremea când ne-am cunoscut prima dată şi m-a rugat în genunchi şi cu mâinile încrucişate să-l ajut să înşele vigilenţa Securităţii pentru că, deşi era omul lor, era suspectat că joacă pe mai multe fronturi.

Revin la întrebare. Mega-Tartorii Sforari au fost doi, ultra-confidenţii Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu. În ceea ce priveşte sforile, ele se găsesc, mai greu dar nu imposibil, în arhiva SRI – în special dosarul „operaţiunea Dâmboviţa” –, în registrele cu oaspeţi ale fostului Hotel Majestic – unde la acea vreme mustea de agenţi ruşi, văzuţi şi auziţi de mine, acţionând atât în Piaţa Universităţii, cât şi în barul sau pe culoarele hotelului – şi în arhivele cu n lăcate de la Moscova, că doar nu putem fi atât de naivi încât să credem că agenţii ruşi şi cozile lor de topor nu au avut grijă să-şi ascundă bine trecutul trădător şi criminal. De-aia mimează ei şi acum liniştea şi siguranţa.

În cazul lui Ion Iliescu s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Miron Cozma a fâcut câţiva ani de puşcărie, niciunul însă în contul evenimentelor din iunie 1990. Ştim sigur că există victime, printre ele poate chiar minerii manipulaţi grosolan. Există totuşi şi vinovaţi?
Avem dispunerea neînceperii urmăririi penale în cazul Ion Iliescu? Avem! Ştim sigur că există victime? Ştim! Ştim că şi astăzi victimile îşi cer dreptatea? Ştim! Cunoaştem numele asasinilor morali şi faptici? Cunoaştem! Suntem în Comunitatea Europeană? Suntem! Puterea de a decide şi dispune procedurile judiciare împotriva vinovaţilor stă în voinţa politică.

Şi dacă nu există voinţă politică, aceasta poate fi stimulată şi determinată să acţioneze împotriva criminalilor printr-o campanie
de presă unită, concertată şi stăruitoare atât pe plan intern, dar şi extern. După părerea mea, orice prioritate păleşte în comparaţie cu nevoia urgentă de reconciliere cu trecutul criminal şi tenebros al României recente. România trebuie să-şi asigure cetăţenii şi lumea civilizată că la noi a venit vremea domniei legii. Altfel pace socială şi politică nu va exista.

„Romania este aservita criminalilor” .sustin Maries si Iliesiu. – „conservarea puterii comunistilor si securistilor”.

Romania risca sa fie sanctionata deoarece Ministerul Afacerilor Externe nu a trimis la Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) probele masacrului care a avut loc in decembrie 1989, sustin revolutionarii de la Asociatia „21 Decembrie 1989”. Ministerul, prin agentul guvernamental Razvan Horatiu Radu, afirma ca a trimis prin posta anexele cu probele din dosar, fapt contrazis de CEDO printr-o adresa oficiala.

MAE trebuia sa trimita Curtii Europene a Drepturilor Omului, prin agentul guvernamental Razvan Horatiu Radu,

observatiile sale si copiile integrale ale dosarelor 97/P/1996 si 158/P1990 (dosarele Revolutiei) pana la termenul-limita de 26 februarie 2009, sustin revolutionarii. Radu sustine ca a trimis observatiile prin fax, iar prin posta circa 1.000 de pagini din dosare, respectand „integral cerintele si termenele instantei europene”. Aceste sustineri sunt insa contrazise de Doru Maries si Sorin Iliesiu, reprezentantii revolutionarilor. „La CEDO nu au fost trimise dosarele Revolutiei. Este adevarat ca Razvan Radu i-a cerut procurorului general, Laura Codruta Kovesi, prin adresa oficiala, copiile integrale ale dosarelor – peste 1.000.000 de file –, precizand in scris ca este o solicitare expresa a CEDO, dar a trimis la instanta europeana doar opisele, declaratiile mele si ale unui coleg revolutionar fara alte probe”, spune Maries.

Afirmatiile lui Maries sunt sustinute de un raspuns oficial al CEDO din data de 27 aprilie 2009, potrivit caruia Guvernul Romaniei nu a trimis anexele cerute la instanta europeana (vezi facsimil).
Actele nu ar fi fost trimise la CEDO deoarece guvernantii „vor sa ascunda probele masacrului din decembrie 1989, ceea ce dovedeste inca o data ca asa-zisa justitie din Romania este aservita criminalilor”, sustin Maries si Iliesiu. Printre probele „ascunse” s-ar afla si un jurnal de lupta al Armatei, care ar demonstra „conservarea puterii comunistilor si securistilor”. In paginile jurnalului, la data de 25 decembrie 1989, ora 21.15, este consemnat un ordin al Consiliului National al Frontului Salvarii Nationale transmis Armatei, in care se preciza: „Toti activistii de partid (adica ai PCR – n.r.) raman in functiile actuale si isi continua munca de educatie si cultura a Armatei (…)

Activistii neincadrati in urma alegerilor vor fi numiti in functie pe linie de comanda sau in cadrul aparatului consiliului politic (…) Cotizatia de partid, UTC si Sindicat se strange si se preda in conturile de pana acum”. Aceste hotarari ar fi fost valabile si pentru institutiile civile. In aceste jurnale ar exista „probe despre modul in care CN-FSN, condus de Ion Iliescu, a conservat si apoi a reactivat structurile represive ale statului comunist”. Potrivit lui Maries, „Armata si Iliescu s-au salvat pe ei, au salvat PCR-ul, au salvat Securitatea, iar acum ei ne conduc si tot ei blocheaza justitia”.
Revolutionarii au reclamat la CEDO faptul ca Parchetul nu a finalizat in termene rezonabile dosarele Revolutiei din decembrie 1989, cand au fost ucisi peste 1.200 de oameni, iar 4.800 au fost raniti. Instanta europeana a decis judecarea cu prioritate a acestei plangeri. Deoarece statul roman nu a trimis dosarele la CEDO, revolutionarii picheteaza astazi, incepand cu ora 11.00, sediului MAE de pe strada Aleea Alexandru din Bucuresti
Sursa: Romania Libera

Libertatea a aflat cel mai păzit secret al actualului premier al Romaniei, Emil Boc: in perioada 26 septembrie 1985 – 28 iunie1986, Bocuţ – aşa cum ii spuneau pe atunci colegii – a efectuat stagiul militar obligatoriu la UM 0412 Feteşti, Ialomiţa, unitate destinată instruirii militarilor in termen din trupele de Securitate!

În toamna anului 1985, actualul premier al României, Emil Boc, trecea prin emoţiile depunerii jurământului militar. Şi nu oriunde, ci la o unitate a Securităţii, serviciul secret al comuniştilor, devenit, după revoluţia din 1989, cea mai hulită structură a sistemului din acele vremuri.

 

Probabil din dorinţa de a ţine cât mai ascuns de presă acest episod, Emil Boc a evitat mereu să spună unde a efectuat stagiul militar. La finele lui 2006, de exemplu, el declara că, după ce a absolvit liceul şi nu a luat examenul la Facultatea de Drept, ar fi fost nevoit să lucreze un an la CAP pentru a nu fi încorporat în armată: “M-a marcat foarte mult acel moment când trebuia să merg în armată. Auzisem că acolo te prosteşti şi uiţi”.

În faţa pericolului iminent, actuala mână dreaptă a preşedintelui Traian Băsescu a ales munca la sapă, lucrând un an la CAP-ul din comuna natală, cot la cot cu familia. “Am mers pe câmp, am strâns baloţi de fân, de paie”, a mărturisit Boc. El a explicat că, în decursul anului în care a fost CAP-ist, a învăţat din manualele de istorie şi de filosofie, numai că hazardul a făcut ca programa să se schimbe, iar actualul premier să constate că materiile învăţate nu aveau legătură cu examenul de la Drept. Cum armata îl pândea iar, Boc a ales să se înscrie la Facultatea de Istorie şi Filosofie, alegând specializarea Filosofie, după ce a dat cu banul.

Ulterior, Boc a recunoscut că “într-adevăr am făcut un an la CAP, dar după aceea am făcut şi armata nouă luni, nu un an şi şase luni. A fost plăcut la CAP, dar am făcut şi armată”. Şi de această dată, a omis să precizeze că a efectuat armata la Securitate, el depunând jurământul pe 27 octombrie 1985.

«Nu era prost, dar avea un defect: vorbea mult»

Colegii săi de arme nu l-au uitat însă: “Noi eram TR-iştii (n.r. – studenţii la facultate care făceau armata doar nouă luni. TR = termen redus). Majoritatea eram braşoveni, dar printre noi era şi un grup de şase băieţi, parcă din Cluj. El era ca şi acum. Micuţ, şters, vai de el. Nu era prost deloc, dar avea un defect: vorbea mult de tot. Ne înnebunea seara cu poveştile, nu aveai nici o şansă să-l întrerupi. Ştia istorie foarte bine. Porecla lui era Bocuţ. Era haios, aşa. Plinuţ şi cu ochelarii ăia…”.

Comandantul plutonului era locotenentul Danilov, personaj care a rămas în memoria tuturor din cauza răutăţii sale. “De fiecare dată când primeam pachet de-acasă, ce era mai bun oprea Danilov. «Salamul ăsta e pentru ăla micu’» era replica lui favorită atunci când ne lua din alimente. Ştiu că avea, în acea perioadă, un copil mic. Îl hrănea cu alimentele noastre”, a povestit pentru Libertatea unul dintre colegii de-atunci ai lui Emil Boc, care a revenit apoi la păţaniile actualului premier: “Bocuţ era «criminal» la trageri. Nu nimerea ţinta aia deloc. Nici tuburile de la cartuşe nu le mai găsea… Adică nu că nu le găsea, nu le vedea. În schimb, era foarte ascultător când era vorba de sectoare sau de plantoane. Le executa fără să comenteze”.

«Dimineaţa, la duş, venea cu chiloţii pe el»

Dolofan şi mic de statură, Boc se ferea de colegi să apară gol. “Dimineaţa, la duş, venea cu chiloţii pe el. Era foarte pudic. Noi nu aveam treabă, dar el, nu. Chiar şi la duşuri când mergeam, avea grijă să îşi aleagă mereu un colţ, ca să fie cât mai ferit de ochii noştri. Aaa.. dar cea mai mare problemă a lui era legată de somn. Se trezea greu de tot. Mereu era ultimul care se echipa”, povesteşte colegul său de dormitor. “Toată armata a dormit în patul de jos. L-au lăsat băieţii pentru că, fiind mic şi dolofan, îi era aproape imposibil să urce la patul de sus. Bine, el avea o problemă şi la instrucţie, la exerciţiile la bară. Nu se putea ridica sub nici o formă. Mi-aduc aminte că a şi leşinat în armată. Era într-una din zile când eram echipaţi de război. I-a venit rău şi a căzut. Nu stătea deloc bine cu condiţia fizică”.

“Cred că părinţii l-au cocoloşit mult când era copil. Era destul de mofturos cu mâncarea, dar un adevărat profesionist la curăţatul cartofilor. Era profesor şi la curăţatul verzei. Şi foarte, foarte bun la scris. Scrisorile lui aveau toate peste cinci pagini. Primea destul de des pachete de la părinţii lui. Mi-aduc aminte că-i trimiteau o şunculiţă, mmm”, a declarat, în exclusivitate pentru Libertatea, unul dintre colegii premierului României, Emil Boc.

UM 0412 din Feteşti era, pe vremuri, unitatea unde se pregăteau trupele Securităţii

Unitatea militară 0412, din Feteşti, Ialomiţa, unde Emil Boc a făcut armata, aparţine în acest moment de Jandarmeria Română. Situată pe şoseaua Feteşti – Călăraşi, la kilometrul 17, UM 0412  a fost mutată sub aripa Ministerului de Interne începând cu anul 1963, prin transfer de la Ministerul Forţelor Armate, aşa cum se numea la acea dată Ministerul Apărării.

Potrivit site-ului Jandarmeriei Ialomiţa, unitatea a fost destinată instruirii militarilor în termen din trupele de Securitate până în anul 1989. Este ştiut faptul că, la acea vreme, pentru a putea fi repartizat la o asemenea structură, trebuia să ai un dosar impecabil.

Totul trebuia să fie perfect: de la notele luate la şcoală, la situaţia familiei din care proveneai, adică nu trebuia să ai rude fugite din ţară ori apropiaţi care să fi deranjat în vreun fel regimul comunist. Uneori, pentru a face armata la Securitate era de ajuns să fii fiul unui fost soldat în cadrul aceleiaşi structuri.

Boc se ruşina de colegi la baie

Oricat de tare ai incerca să păstrezi un secret in politică, la un moment dat tot se află. Pare-se că şi primul ministru, clujeanul Emil Boc, se inscrie in panoplia celor care au încercat să îşi îngroape trecutul. Motivul: pe la 20 de ani făcea armata la Securitate şi, în plus, conform unor surse, era şeful studenţilor comunişti.

Ion Iliescu dezvaluie dupa 20 de ani un mister al Securitatii. Interesant. Cititi va rog!

COMENTARII (2)

26/03/2009 by Ion Iliescu

5.- Comentarii ample a starnit „Manifestul anti-ceausist” elaborat in martie 1989, si care nu a mai ajuns la destinatie (Europa Libera) – publicat de „Jurnalul National”. Sunt dator cateva raspunsuri :

a) De ce nu l-am publicat pana acum ? Intrucat nu a ajuns sa fie transmis, nu si-a facut deci efectul, nu am mai considerat utila publicarea lui. Eu nu aveam nevoie sa-mi explic pozitia din acei ani. S-a vazut in decembrie 1989 ca oamenii, oricum, m-au receptat ca pe un simbol al opozitiei fata de Ceausescu. Am facut-o acum (publicarea) in urma mentionarii momentului respectiv in cartea domnilor Magureanu si Stoenescu.

b) Textul imi apartine integral. Nu este o prelucrare sau modificare a vreunui proiect al domnului Magureanu.

c) Manuscrisul (scris pe jumatati de coli A4) l-am predat domnului Magureanu in conditiile descrise. La scurt timp dupa aceea el a fost inlaturat de la „Stefan Gheorghiu” si trimis la alte activitati.

Legaturile noastre, practic au incetat. Nu stiam ce s-a intamplat cu textul. Am constatat ca nu a ajuns la destinatie.

d) Nu-i pot face reprosuri sau procese de intentie domnului Magureanu. Oricum, si-a asumat un risc sa pastreze acasa un astfel de text. Ar fi fost pe deplin indreptatit, din motive de prudenta, sa-l distruga.

e) Am aflat, de fapt, ca mai are manuscrisul, mult mai tarziu. Cred ca mi l-a returnat dupa anul 2000.

f) Domnul alexmstoenescu ma intreaba daca am fost chemat si avertizat la CC-PCR., in legatura cu existenta unei astfel de scrisori. – DA! Am fost; in vara anului 1989, in cadrul unei intrevederi, de cca. o ora, cu doi colaboratori ai lui Emil Bobu. Eu am negat cu acest prilej ca as fi redactat asa ceva. Era clar ca nu aveau o informatie certa. Nu m-au intrebat nimic despre Magureanu, spre exemplu.

g) Deci, nu securitatea a blocat transmiterea mesajului, asa cum afirma domnul Alex.M.Stoenescu . Defectiunea care a aparut in relatia Magureanu-Trasnea (pretentia despre care vorbeste domnul Magureanu, a profesorului Trasnea (de a perfectiona textul) a facut ca el sa nu mai ajunga la destinatie (daca despre asa ceva a fost vorba; si nu am de gand sa pun la indoiala aceasta informatie ).

6.– Ovidiu ma intreaba : cum am scapat de Securitate, in conditiile severe de supraveghere in care traiam atunci? Partial a raspuns atat Victor cat si domnul Alex.M.Stoenescu.

Desi supravegheat, eu indeplineam functia de Director al Editurii Tehnice, primeam la Editura numerosi autori (profesori universitari, cercetatori); vizitam unitati de invatamant, de cercetare, intreprinderi industriale, centre de librarii; participam la lansari si prezentari de carti. La birou, ma vizitau sau aveam intalniri in afara cladirii, uneori in parc, o serie de personalitati ( scriitorul Titus Popovici, cu care eram in relatii amicale, Aurel Dragos Munteanu, Radu F. Alexandru, s.a.), participam la dezbateri stiintifice organizate de Academia Romana sau de alte institutii (erau apreciate spre exemplu reuniunile patronate de profesorul Mihai Draganescu, director, multi ani, al ICI-Institutul Central de Informatica). Eram un spectator fidel al teatrelor din Bucuresti si vizitator al expozitiilor de pictura si sculptura. Intretineam relatii amicale cu multi artisti, le vizitam atelierele.

Deci, nu stateam inchis in birou si nu eram izolat.

Uneori „faceam si jocuri” cu „urmaritorii” mei. Intr-o zi, spre exemplu, la invitatia lui Caramitru, am asistat la un spectacol de poezie (Eminescu) organizat de el, cu acompaniamentul pianistului Dan Grigore. In drum spre Ateneu, la un semafor, am reusit sa trec inainte de schimbarea culorii de trecere, lasandu-i pe cei doi urmaritori „pe stop”. Am ajuns deci si am parcat pe o strada din apropiere de Ateneu „fara urmaritori”! Au reaparut, insa, destul de repede. Nu am fost lipsit de prezenta lor nici la spectacol. Am trait multe asemenea episoade. 7.-

7.- Apreciez munca migaloasa a domnului Alex.M.Stoenescu pentru cercetarea evenimentelor legate de Revolutia din Decembrie, continui insa sa am multe obiectiuni asupra modului in care domniasa abordeaza unele chestiuni.

Desi a evoluat in timp, ajungand sa recunoasca ideea de REVOLUTIE,a ramas ostatic „marotei sale” privind „lovitura de stat militara” data de Stanculescu. Mi-am exprimat parerea asupra acestor concepte – „revolutie”, „revolta populara”, „lovitura de stat” – si asupra realitatilor si evenimentelor din Romania din decembrie 1989, inclusiv in Replica publicata in Jurnalul National.

Domniasa considera „teorii fanteziste” aprecierile mele .

Sunt lucruri asupra carora putem discuta asezat si mai ales asupra carora cercetarea istorica va avea posibilitatea sa se pronunte.

Daca cele prezentate de Ovidiu apartin domnului Alex.M.Stoenescu – disecarea evenimentelor in timp (de la Iasi, Timisoara si Bucuresti ) si incadrarea lor in diferite faze (tentativa de revolta, diversiune, represiune, revolta populara, lovitura militara) mi se par de un schematism excesiv.

Iar, aprecierea ca in 23 ianuarie 1990 ar fi avut loc o lovitura de stat (prin transformarea CFSN in partid politic) mi se pare de-adreptul „caraghioasa”, pe langa neadevarul cras pe care il exprima.

CFSN ca structura de stat s-a transformat in CPUN, prin decizia reprezentantilor celor 30 de partide, la 1 februarie 1990. La Reuniunea Consiliului Frontului Salvarii Nationale din ziua de 23 ianuarie 1990, reprezentantii judetelor au ridicat problema, in conditiile aparitiei diferitelor partide politice, a necesitatii unui partid care sa se bazeze pe platforma politica a Revolutiei Romane. Asupra denumirii s-au exprimat doua pareri : unii au propus sa se numeasca Partidul Revolutiei; cei mai multi s-au pronuntat pentru folosirea denumirii de Front al Salvarii Nationale. Aceasta a creat, e adevarat, confuzii, speculate de reprezentantii partidelor istorice, ca ar exista intentia de a reveni la o formula de Partid-stat. Problema a fost elucidata in intalnirea avuta cu cei trei presedinti de partide (Coposu, Campeanu, Cunescu) in ziua de 27 ianuarie, ca si, ulterior in Reuniunea din 28 ianuarie, cu reprezentantii acelorasi partide, cu prilejul demonstratiei pe care o organizasera in fata cladirii Guvernului si a CFSN. Dar, in valtoarea competitiei electorale care a urmat, aceasta acuza a fost mentinuta, desi CPUN-ul era proba contrarie. Insa, pana acum, nimeni nu a ajuns la o asemenea afirmatie – ca discutiile din CFSN din 23 ianuarie 1990 ar fi reprezentat „o lovitura de stat”.

De fapt, FSN ca partid s-a inscris la Tribunal dupa 1 februarie 1990, iar un numar mare de membri ai CFSN care au devenit membri ai CPUN, nici nu au aderat la noul partid FSN ( spre exemplu: Caramitru, Dinescu, Plesu, Haulica, Gabriel Andreescu, Florin Badinici, Octavian Buracu, Mariana Celac, Cristina Ciontu, Ascanio Damian, Dan Desliu, Radu Filipescu, Kiraly Karol, Domokos Geza, Arpad Orban, Ioan Scrieciu, V.A.Stanculescu, Laslo Tokes, Lazar Vlasceanu, Valentin Voicila, s.a.).

8.- Aceeasi greseala vad ca este repetata si de Crin Antonescu, care in emisiunea de la Antena 3 mi-a reprosat ca eu as fi fost ostil pluralismului politic (dovedind ca este inca prizonier al multor „sloganuri talibane” din Piata Universitatii care vizau demonizarea FSN si mai ales a lui Ion Iliescu).

Ori, ideea pluralismului politic a aparut in Programul in 10 puncte al Revolutiei Romane, inclus in Comunicatul catre Tara al CFSN , inca din primul punct al acesteia. Concretizarea lui, precum am mai spus, s-a reflectat in Decretul-Lege din 31 decembrie 1989, privind constituirea de partide politice, iar in cursul lunii ianuarie, au aparut primele 30 de partide. La alegerile din mai au participat peste 90 de partide politice . In ianuarie 1990, impreuna cu vicepresedintele CFSN, Dumitru Mazilu, m-am intalnit cu delegatia PNT-cd condusa de domnul Coposu.In zilele urmatoare m-am intalnit cu delegatiile celorlalte partide – PNL, condusa de domnul Campeanu si PSDR, condusa de domnul Cunescu. Le-am propus tuturor sa-si desemneze reprezentanti in Consiliul Frontului Salvarii Nationale, ca structura de stat. Ne-au refuzat. Apoi au pornit actiunile de protest impotriva CFSN si a Guvernului, finalizate cu demonstratia din 28 ianuarie. Comportamentul violent pe parcursul primei jumatati a anului 1990 nu a apartinut FSN-ului, ci sustinatorilor opozitiei, ceea ce s-a exprimat atat la demonstratia din 28 ianuarie (cu atacarea cladirii guvernului soldata cu un incendiu la parter, apoi cu devastarea sediului Guvernului in duminica de 18 februarie ; sloganurile incitante din Piata Universitatii , actiunea din 13 iunie cu devastarea unor institutii publice, etc). Mineriadele nu au fost provocate de FSN ci au fost reactie la actiunile violente ale adversarilor sai, sustinute financiar de cercuri interesate din interior si din afara

Dar, probabil ca asa este istoria si precum se vede, multe prejudecati continua sa se mentina in gandirea unor oameni.

–––––––––-

Ovidiu Says: Your comment is awaiting moderation.
26/03/2009 at 10:00 pm Stimate presedinte Ion Iliescu,
va multumesc frumos pentru raspuns!

Pe 24 martie 2009, Jurnalul National a facut un interviu cu Generalul (r) Andrei Kemenici sub titlul “Deşi mărturiseşte că şi-a dorit dispariţia lui Ceauşescu, generalul Andrei Kemenici a refuzat să intre în completul de judecată. În ciuda insistentelor sugestii venite de la Bucureşti de a-i lichida “accidental” pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, generalul Kemenici nu a vrut să-şi asume răspunderea morţii lor.”

Andrei Kemenici: “Militaru m-a întrebat odată dacă Ceauşescu n-a încercat să fugă. “Păi, cum să fugă?!” “Păi, ca să termini cu ei…” Înţelegeţi?! Toţi voiau să termine cu ei, dar să mă murdărească pe mine de sânge.”

Jurnalul Ntional: “Nu aţi cerut să vă trimită medicamentele?”

Andrei Kemenici: “Nici vorbă. A fost o strategie să vină să mi-i ia. Asta îmi mai trebuia, să fiu şi spital. Nici nu mă gândeam să-l tratez eu aici. Seara, după o şedinţă cu locţiitorii, luasem hotărârea să îl duc la Bucureşti, cu orice risc. L-am întrebat pe Stănculescu, mi-a spus să nu mă duc, să aştept ordine. I-am zis că nu mai pot să-l ţin, că e şi bolnav.”
————————————-
CAIETELE REVOLUTIEI

Gelu Voican Voiculescu: “Cred că ar trebui omorâţi. Şi Iliescu a spus: cum să fie omorâţi? Nu se poate aşa ceva. Trebuie să facem un proces, să instalăm legalitatea. Să începem cu o crimă? I-am spus: nu vreţi să vă începeţi domnia cu sânge. Şi el mi-a spus: cum adică domnia? Păi, dumneavoastră o să fiţi, este destul de limpede. Iliescu a fost împotriva lichidării.
O voce: V-aţi recunoscut prioritatea.
Gelu Voican Voiculescu: Au fost mai multe variante. Petre Roman, ieşind cu Iliescu
din baia de lângă biroul ministrului, unde a trebuit să dăm drumul la robinete, obsedaţi fiind de ascultare. Eu m-am repezit către el, şi Petre mi-a spus: „Ai să ai execuţia.“ Reuşise să-l convingă pe Iliescu de formula unui proces. Trebuie să înţelegeţi că domnul
Iliescu nu este un militarist. N-a făcut armata, nu este un violent. Nu este un om căruia să-i spui: hai să-i omorâm, iar dânsul să spună: gata, îmi convine.

Lorin Fortuna: Astea au fost jocurile pentru putere, la Bucureşti.
Ion Iliescu: A fost salvarea pentru ţară.
Lorin Fortuna: Aţi crezut dumneavoastră!
Ion Iliescu: Ba da! Dacă nu era procesul şi execuţia, continuau…
Lorin Fortuna: Trebuia să-l judece poporul!
Gelu Voican Voiculescu: Asta a vrut domnul Iliescu timp de trei zile. În seara zilei de 24 a cedat insistenţelor noastre, ale mele îndeosebi.
————————————
Andrei Kemenici: “I-am raportat generalului Voinea dupa ce a intrat in cazarma (ora 18:20)
—————————————–
Stimate presedinte Ion Iliescu
generalul Victor Stanculescu intr-un interviu din anul 2004 la B1 TV a raspuns la intrebarea domnului Ion Criszoiu, cand ati stiiut exact ca sotii Ceausescu sunt in mina lui Andrei Kemenici si la ce ora. Stanculescu a raspuns “LA ora 17.00 atunci cand Kemenici m-a sunat.
—————-
pai daca sotii Ceausescu au fost arestati la ora 18:30 si o confirma Kemenici, cum se face ca Kemenici i-a telefonat cand nici macar havar nu avea unde se afla Ceausescu. (am video care confirma ce scriu)
———————-
Am o alta intrebare, de ce nu ati incercat sa va mentineti pozitia ca sotii Ceausescu sa fie judecati legal, Voiculescu zice in citatul de mai sus, “In seara zilei de 24 Iliescu a cedat insistenţelor noastre.”
Eu zic pacat, si imi permit sa spun ca asta a fost unica greseala, si pacat.
———–
Ultima intrebare ca o replica la interviul cu Kemenici la JN, de ce toti au vrut sa-l omoara pe ceausescu chiar si generalul Militaru? doar dumneavoastra ca lider stiati de aceasta treaba ? Eu inteleg ca daca Kemenici nu insista sa-l duca pe Ceausescu la Bucuresti pe 24, cred ca Ceausescu ar fi judecat in alta zi si nu in sfanta zi de Craciun.

Jurnalul National sub denumirea „Scînteia”: „Mă prezint: comandant Traian Băsescu, reprezentantul NAVROM în Anvers”

„Mă prezint: comandant Traian Băsescu, reprezentantul NAVROM în Anvers”
12 ianuarie 1989

La începutul lunii decembrie a anului 1988, nava de 4.800 TDW „Zimnicea” părăsise portul Constanţa, având la bord 2.500 de tone de cherestea, cu destinaţia Casablanca. Comanda ei fusese preluată pentru acest voiaj (…) de către Valentin Stan.

Pentru a-şi păstra funcţia de căpitan de cursă lungă şi brevetul de navigator, acesta, precum toţi comandanţii de navă şi toţi marinarii de altfel, chiar dacă era secretar de partid, trebuia să facă măcar un voiaj o dată la cinci ani.

Pentru tovarăşul Stan se apropiase scadenţa, aşa că s-a îmbarcat. La 9 de­cembrie, nava a suferit o gravă avarie la motorul principal, care a dus la pierderi masive de ulei. Cu mijloacele de la bord s-au sudat fisurile apărute în jurul cilindrilor, dar era evident că nava avea nevoie de reparaţii serioase, care însă nu au putut fi efectuate în portul de destinaţie, astfel încât nava a fost redirecţionată de către NAVROM din Casablanca spre Anvers, unde la dană era aşteptată, la 5 ianua­rie 1989, de reprezentantul agenţiei, Traian Băsescu.

O chestiune de onoare
Esenţa problemelor pe care acesta le-a avut de atunci încolo şi care au dus, în cele din urmă, la căderea sa în dizgraţie şi rechemarea în ţară a constat în serioase dispute cu comandantul navei şi în faptul că, la finele reparaţiilor, efectuate în nouă zile, cheltuielile lor s-au ridicat în final la 899.000 de franci belgieni, în loc de 596.000, cât se stabilise iniţial cu firma selectată pentru lucrări de către autorităţile navale române.

După cum chiar Traian Băsescu re­la­tează într-un raport din 14 martie 1989, când în ţară izbucnise scandalul în legătură cu umflarea costurilor, el a intrat în conflict cu comandantul Stan şi şeful mecanic Popa încă de la coborârea acestora la ţărm. Spre Casa­blanca, nava intrase într-o furtună pe Mediterana, în cursul căreia, susţi­neau cei doi, încărcătura s-a deplasat, nava s-a înclinat, provocând avaria. Versiunea lui Traian Băsescu, rostită, probabil, în felul lui colorat faţă de cei doi, adăuga la aceasta un alt motiv, şi anume suprasolicitarea motorului pe timp de furtună. Şi apoi le-a reproşat el ce căutau în mijlocul furtunii. De ce nu au ocolit-o, pentru că aparatura şi sistemele de comunicaţii le-au semna­lat-o din timp? Chiar dacă, în cursul acestui voiaj, comandantul Stan simţise nevoia unor senzaţii tari, Băsescu ori uitase că acesta este ma­rele secretar de partid al Departamentului Transporturi Navale, ori, datorită protecţiei contraamiralului Anghelescu, şeful flotei, poreclit de marinari Paraipan (după simpaticul erou al unor filme regizate de Sergiu Nicolaescu), pur şi simplu nu-i păsa. Indi­ferent de motivul iniţial, neînţe­legerile între cele două tabere nu s-au atenuat, au escaladat în fiecare din cele nouă zile cât au durat reparaţiile.

Mai întâi, comandantul Stan i-a reproşat (a făcut-o şi în ţară, într-o sesizare despre comportamentul lui Băsescu) că nu trebuia să-i aducă acu­zaţii profesionale de natură să-i ştirbească autoritatea, de faţă cu şeful mecanic. La rândul său, şeful mecanic a relatat (reiese implicit, din răspunsurile pe care Traian Băsescu le dă în ra­portul citat) că atunci când a încercat să aibă o intervenţie într-o discuţie cu re­prezentanţii şantierului naval, acesta i-a spus, pur şi simplu, să-şi ţină gura.

Băsescu a răspuns acuzaţiilor, arătând că Valentin Stan are o „mentalitate învechită”, de pe vremea navigaţiei cu pânze, iar mecani­cul-şef Popa nu ştie bine engleză şi s-a amestecat în discuţie total deplasat. Mai adăuga şi că la insistenţele acestuia din urmă, de a face „plinul” navei cu carburant, acest lucru era imposibil din motive „bine ştiute” (adică politica de eco­nomisire, cu consecinţe aberante, a resurselor valutare). În acel moment, nu mai puţin de 16 nave româneşti aşteptau să alimenteze în Portul Anvers. La insistenţele repetate ale şefului mecanic, Băsescu a dat un răspuns „foarte acid”. Ne putem închipui.

Dincolo de aceste certuri, disputa a fost, cum se putea altfel, una legată de bani. Când reprezentanţii şantierului s-au prezentat la bordul navei „Zimnicea” cu o factură totală de 963.460 de franci belgieni, reprezentând costurile efective de reparaţii şi pe cele de întreţinere şi staţionare în şantier, comandantul şi mecanicul-şef au refuzat să semneze pentru o parte din cheltuieli, deşi Traian Băsescu obţinuse, pe loc, o reducere de 64.460 de franci, transformată într-o notă de credit către NAVROM. Băsescu lasă să se înţeleagă că supărarea celor doi ar fi fost legată de faptul că nu s-au ales din această afacere cu nimic. Cât despre diferenţa (substanţială) între costurile estimate şi cele finale ale reparaţiilor, el spune doar atât: „Consider că nu poate face obiectul unei discuţii cu subiect real, deoarece este evidentă diferenţa dintre volumul de lucrări iniţial estimat şi volumul lucrărilor ulterior stabilite a fi executate”. Explicaţia, pe cât de succintă, pe atât de evazivă, nu a satisfăcut atunci când, întors în ţară din voiajul peste Atlantic cu nava „Zimnicea”, comandantul Stan l-a reclamat conducerii pe Traian Băsescu. Era, în fond, vorba de majorarea costurilor cu 300.000 de franci belgieni, mai mult de o treime din suma convenită iniţial.

Nici încheierea pe un ton persiflant a raportului din 14 martie 1989 nu a fost de natură să-i uşureze situaţia: „V-aş rămâne recunoscător dacă, în loc să mă puneţi în situaţia de a mă apăra de NAVROM, m-aţi lăsa doar să lucrez pentru NAVROM – astăzi am pierdut 4 ore de lucru pentru redactarea acestui mizerabil raport”. Despre comandantul Stan spune că „mi-a reamintit, prin modul de comportare, prin micime şi meschinărie, o figură de tristă amintire (pentru mine) din primul voiaj efectuat ca ofiţer 3 la bordul navelor NAVROM, comandantul Bratu Aurel” (o persoană cu acelaşi nume apare pe lista victimelor incendiului de pe petrolierul „Independenţa”) şi că opiniile exprimate de el şi de mecanicul-şef Popa nu-l deranjează, „atât timp cât nu găsesc ecou la factorii de decizie din întreprindere sau atât timp cât aceste opinii nu mă vor pune în situaţia de a-mi justifica activitatea prin rapoarte explicative”. Mai spune că are conştiinţa „perfect împăcată în faţa mea că am făcut ce trebuia”, că a acţionat „corect” şi că el consideră „actuala mea funcţie ca fiind cu totul ocazională şi temporară”, „doar o experienţă”, meseria sa fiind „să ducă şi să aducă vapoare”. Şi că va reveni la ea fără urmă de regret. Dacă e să-şi reproşeze ceva, susţine el, este temperamentul de comandant de petrolier, care i-a imprimat „o comportare directă”, în care „diplomaţia, în orice caz, nu este punctul meu tare”. Dacă de prima trăsătură de caracter suntem şi astăzi convinşi, pe cea de-a doua a remediat-o pe parcurs. Un autoportret convingător.

Contraamiralul Anghelescu nu l-a salvat de o sancţiune
Fără îndoială că acest incident descris mai sus, care s-a finalizat cu prima şi, din câte contabilizăm, şi ultima bătălie pierdută de Traian Băsescu în întreaga sa carieră, i-a servit drept lecţie. A devenit poate mai prudent, fiind fie „direct”, fie „diplomat”, când şi cu cine trebuie, după caz. Imediat după rechemarea în ţară, nici raportul din 14 aprilie trimis de la Anvers conducerii NAVROM şi nici cel pe care l-a înaintat la 25 mai 1989 protectorului său, contraamiralul Anghelescu, comandantul flotei comerciale, nu au fost de natură să îl salveze de la o sancţiune, cu toate că el continua să considere acuzaţiile drept „dezonorante şi nedrepte”. A fost supus întrebărilor unei comisii de disciplină, compusă din şapte persoane din conducerile Departamentului Transporturi Navale şi NAVROM, comisie convocată chiar din dispoziţia contraamiralului. Ea a fost convocată în urma sesizărilor comandantului de pe nava „Zimnicea”, Valentin Stan.

Acesta a publicat, în februarie 2005, sub titlul „Marinarul”, un volum autobiografic în care, între paginile 686 şi 711, descrie varianta sa asupra celor petrecute la Anvers, care foarte probabil a constituit şi substanţa reclamaţiei împotriva lui Traian Băsescu, la întoarcerea din voiajul pe mare: „În 5 ianuarie 1989, către seară, acostasem în Anvers. «Să mă prezint, sunt comandant Traian Băsescu, actualmente reprezentantul NAVROM în Anvers” (…). După o discuţie preliminară cu şantierul Belliard, Băsescu se prezentase la bord cu cotaţia lucrărilor, evaluată la 597.000 de franci belgieni. Bomba era alta, că valoarea totală nu mai era cea iniţială, ci aproape dublă, umflată cu peste 11.000 de dolari. Era ora 1 noaptea. Mă uitam la „reprezentantul nostru” şi nu-mi credeam ochilor (…). Nu am vrut să semnez, pentru că nu se respectase contractul. A fost depăşită valoarea cu peste 10.000 de dolari (…). Fusesem chemat la NAVROM. Iar pe drumuri. Aflasem că Băsescu era plecat la Bucureşti, la ministrul Aron (…). Îmi dădeam seama, nu era greu să realizez acest lucru, că se juca un scenariu. Băsescu, peste două zile, avea să ia, mulţumit şi liniştit, avionul spre Bruxelles”. Câştigase războiul, deşi din bătălia cu comandantul de pe „Zimnicea” a ieşit şifonat».

În urma sforilor trase, Traian Băsescu a fost parţial exonerat, reuşind să justifice suplimentarea cheltuielilor de reparaţii la nava „Zimnicea”. Comisia părea să se fi pus de acord că, de fapt, fondul problemei era doar conflictul între Traian Băsescu şi secretarul de partid „pe ramură”, Valentin Stan, pe care, ca mulţi alţii, acesta îl considera un „marinar de birou”. Singura acuzaţie în faţa căreia Băsescu nu s-a putut apăra era legată de faptul că nu a solicitat aprobarea din ţară pentru angajarea suplimentară a cheltuielilor, procedură obligatorie, având în vedere că era vorba de o sumă importantă în valută. Atât el, cât şi comandantul Stan au fost penalizaţi cu reţinerea a 20% din salariu pe o lună. Comisia s-a arătat plină de înţelegere faţă de cel reclamat. Atitudinea comisiei faţă de Traian Băsescu este explicabilă. Mai întâi, ea fusese alcătuită din dispoziţia comandantului flotei comerciale, contraamiralul Anghelescu, protectorul celui reclamat. Apoi, după cum chiar unul dintre membrii ei lasă să se înţeleagă, „umflarea” cheltuielilor pentru obţinerea de comisioane „era o practică curentă” – asupra căreia nu trebuia, spre binele tuturor, să se atragă prea tare atenţia auto­rităţilor. Fusese doar o ciocnire între două nuci la fel de tari, între fostul comandant pe „Biruinţa”, protejat al ministrului, şi secretarul de partid „pe ramură” din minister – confruntarea clasică în România socialistă între „omul cu sapa” şi „omul cu mapa”. Romeo Popica, unul dintre membrii comisiei numiţi prin ordin de ministrul Anghelescu, considerat unul dintre cei mai buni specialişti în motoare navale din acea vreme, i-a luat apărarea lui Băsescu în privinţa cheltuielilor suplimentare, care, în cazul unui verdict nefavorabil al expertizei tehnice, ar fi putut să aibă consecinţe penale grave.

Alţi doi membri ai comisiei, Romeo Posedaru şi Cornel Idu, susţin şi în prezent nevinovăţia lui Traian Băsescu. Primul, fost şef al Serviciului de Programare Reparaţii din NAVROM, spune că asemenea reparaţii suplimentare justificate se efectuau „mereu” la navele aflate în voiaj şi că, de fapt, nici „nu era în sarcina lui să se ocupe de reparaţiile la nave, dar, fiind reprezentantul nostru acolo, îl sunam şi îl rugam să se ocupe, mai ales când era vorba de reparaţii evaluate mai scump”. Aşa a fost cazul şi cu „Zimnicea”, a cărui reparare a fost negociată însă chiar de către Traian Băsescu, fiind ulterior facturată la o valoare cu peste o treime mai mare faţă de cea conve­nită iniţial. Posedaru afirmă că, de fapt, acesta a fost reclamat de comandantul Stan pentru că a refuzat să factureze inclusiv un comision de 5% pentru echipaj: „Era o practică pe vremea lui Ceauşescu, dar, în unele cazuri, comandanţii nu dădeau din banii de comision membrilor echipajului şi, pentru că Băsescu îl ştia pe se­cretarul de partid, a refuzat clar propunerea lui şi a semnat pentru suma exactă a valorii repa­raţiilor”. Afirmaţiile sunt întărite de Cornel Idu, pe atunci director general Navrom. Acesta mai susţine că Traian Băsescu nici măcar nu a fost schimbat din funcţie ca urmare a anchetării sale de către comisie şi că s-a reîntors la Anvers. „E o minciună sfruntată, dl Băsescu a fost retrimis la post, unde a stat până în luna septembrie 1989, când, pentru calităţile sale profesionale, a fost promovat în postul de şef al Inspectoratului Na­vigaţiei Civile.” Un tânăr ofiţer de marină de atunci, Laurenţiu Mironescu, întăreşte acest lucru. El afirma, simultan cu Idu, la începutul anului 2008, într-un demers public menit să apere onoarea profesională a preşedintelui Traian Băsescu, că în luna iulie 1989, în primul său voiaj pe mare, a ajuns şi la Anvers, unde acesta „s-a întâlnit, ca reprezentant al NAVROM, cu echipajul”. Dar în rapoartele sale de activitate de la Anvers, Băsescu nu menţionează nicăieri asemenea „întâlniri de protocol” cu echipajele navelor în tranzit prin acest mare port, în care se aflau simultan în escală câteva nave sub pavilion românesc. „Mi-aduc bine aminte că, în luna august, dl Băsescu a venit în concediu de odihnă în România şi la sfârşitul lunii s-a întors la post”, mai spune fostul ofiţer stagiar, care, deşi proaspăt absolvent de Marină, părea să fie foarte la curent tocmai cu agenda reprezentantului NAVROM în marele port de la Marea Nordului.

Trebuie să precizăm că afirmaţiile lui Idu şi Mironescu, potrivit cărora Băsescu s-ar fi reîntors la Anvers, nefiind sancţionat cu schimbarea din funcţie, sunt contrazise chiar de către cel pe care au sărit să-l apere. Reamintim că în finalul raportului său din 25 mai 1989, înaintat lui Anghelescu, arăta: „Am fost întotdeauna animat de multă dragoste pentru compania mea, pentru prestigiul şi onoarea NAVROM, (dar) începând cu 24 mai 1989 am fost schimbat din funcţia de reprezentant NAVROM la Anvers (s.n.), sub acuzaţia că am semnat incorect factura de reparaţii a navei «Zimnicea»”. Acelaşi raport marca şi data rechemării lui în România, căci începea astfel: „Subsemnatul Băsescu Traian, raportez: m-am aflat la post în perioada 14 aprilie 1988 (până) la 5 mai 1989”. Este foarte posibil însă, aşa cum arată fostul comandant Valentin Stan în cartea sa, ca înalta protecţie a contraamiralului Anghelescu să-şi fi făcut încă o dată efectul şi, după ce ecourile reclamaţiei împotriva lui s-au stins, Traian Băsescu să-şi fi reocupat postul. Raţiunile pentru care în 2008, la nouă ani de la cele întâmplate, Idu şi Mironescu au sărit în apărarea lui rămân însă relevante şi nu sunt greu de urmărit. Reamintim că Băsescu însuşi de­clarase anterior că „în octombrie 1989 am fost chemat acasă de la post şi numit de către mi­nistrul Transporturilor de atunci inspector ge­neral al navigaţiei civile„, lăsând să se înţeleagă că promovarea s-a realizat datorită meritelor sale.

În general, acest om şi-a protejat întotdeauna cu orgoliu reputaţia profesională şi, când i-a fost pusă la îndoială, a găsit mijloace să o apere. Mai ales că, în cazul de faţă, mijloacele i-au fost la îndemână: cei doi nu ar fi ezitat să spună orice în apărarea sa. Motive aveau. Cornel Idu, fostul director NAVROM, a fost inculpat în dosarul „Flota”, pentru înstrăinarea frauduloasă, după 1989, a celei mai mari părţi a flotei comerciale româneşti, pe care o gestionase în anii construirii socialismului, dar a fost beneficiarul a două prescrieri, scăpând de orice răspundere penală. La începutul mandatului de preşedinte al lui Traian Băsescu, era deja unul dintre cei mai bogaţi operatori de nave, averea sa fiind estimată la 60-65 de milioane de dolari. A fost, pe rând, beneficiarul unor privatizări controversate din industria navală, cât şi al unor contracte extrem de avantajoase încheiate cu marina militară. Una dintre firmele sale, „Octogon”, a primit contracte de reparaţii pentru navele „Albatros”, „Mărăşeşti” şi bricul „Mircea”, care se ridicau la peste 100 de miliarde de lei vechi (la nivelul de curs din 2005), reparaţiile fiind, după un vechi obicei, suprafacturate, iar lucrările mult tergiversate. Contractele i-au fost atribuite prin încre­dinţare directă de Gheorghe Marin, comandantul flotei militare, protejatul preşedintelui Bă­sescu, pe care Gheorghe Idu îl anchetase în mai 1989 pentru umflarea cheltuielilor de repa­ra­ţii la nava „Zimnicea”. Celălalt apărător al lui Traian Băsescu, fostul ofiţer stagiar Laurenţiu Mironescu, cel care declară că era la curent în 1989 inclusiv cu programul concediilor repre­zentantului NAVROM la Anvers, este deputat de Constanţa al Partidului Democrat Liberal, partidul prezidenţial – ceea ce poate explica acuitatea şi clarviziunea cu care poate să reînvie trecutul.

În final, din această poveste de demult toată lumea a avut de câştigat. Gheorghe Marin, cel atât de darnic cu omul de afaceri Idu, a fost numit de preşedintele Băsescu în fruntea Marelui Stat Major al Armatei, a fost avansat la gradul de amiral şi a devenit, după dezvăluirile din presă deja citate, posesorul unei superbe vile la Eforie Nord. Cum am arătat, Gheorghe Idu, fostul director al NAVROM şi blândul inchizitor al lui Băsescu din mai 1989, s-a ales cu imunitate în faţa legii şi cu mulţi bani. Este de presupus că Laurenţiu Mironescu şi-a asigurat, datorită pu­terii sale de clarvăzător, un nou mandat parlamentar. Traian Băsescu s-a ales cu „onoarea reperată”. Când însă orgoliul supune şi scrie istoria, cineva pierde întotdeauna: adevărul. (…)
Marius Oprea
(Fragment din volumul „Ascensiunea lui Traian Băsescu”, care va apărea în aprilie 2009 la Editura Polirom

Dacă ar mai fi trăit, ar fi împlinit astăzi 90 de ani. Cunoscută sub apelativele „tovarăşa academician doctor inginer” sau „înalta doamnă a ţării” , Elena Ceauşescu a fost în epoca comunismului soţia dictatorului Nicolae Ceauşescu şi prim-viceprim-ministru al României. Din anul 1979, numele Elenei Ceauşescu este asociat „Cabinetului nr. 2”, devenind astfel a doua persoană în stat din punct de vedere al importanţei politice.

Fostă ţesătoare la fabrica Jaquard, Elena Ceaşuşescu pe numele de fată Petrescu s-a născut în Petreşti Dâmboviţa. In 1937 a intrat în rândurile Partidului Comunist iar în 1939 l-a întâlnit pe Nicolae Ceauşescu. Cei doi s-au căsătorit în 1945. A devenit doctor în chimie cu teza de doctorat „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului”, despre care s-a spus că ar fi redactată de alţi savanţi şi susţinută în condiţii dubioase în decembrie 1967, întrucât cunoştinţele ei în chimie se limitau doar la noţiuni elementare.

Pasiunea Elenei Ceauşescu o reprezentau hainele de blană, iar în garderoba ei se găseau aproape 40 de astfel de haine. Modelul său feminin a fost Eva, soţia dictatorului argentian Juan Perón. A fost descrisă de majoritatea celor care au intrat în contact cu ea ca o femeie rea şi dispreţuitoare.

Cât despre ziua de naştere Elenei Ceauşescu, aceasta era sărbătorită în fiecare an cu mare fast. Din toate judeţele ţării începeau să sosească la Comitetul Central al Partidului telegrame şi scrisori de felicitare. Despre cum era sărbătorită în familie îşi aminteşte Camil Roguschi, arhitectul al lui Nicolae Ceauşescu într-un interviu publicat în urmă cu doi ani în ziarul Cronica Română.

„Ceauşescu îi oferea un buchet uriaş de flori. Copiii veneau, o felicitau, îi aduceau flori şi atât. Primul care pleca era Nicu. De fapt, Ceauşeştii nu erau persoanele cu care să stai, chiar daca era ziua lor. El era, cu certitudine, mult mai vesel, mai antrenant decat ea. Era un bonom, care-şi iubea enorm soţia” spunea Camil Roguschi într-un interviu acordat ziarului Cronica Română pe 26 ianuarie 2007.
Elena Ceauşescu a fost condamnată la moarte şi executată, împreună cu soţul ei, Nicolae Ceauşescu pe 25 decembrie 1989.

Cititi si aici in casa sotii Ceausescu aveau icoane la care se inchinau, Nicolae Ceausescu a donat 1.000.000 de dolari pentru Muntele Athos.

Telegrama lui Traian Băsescu pentru Nicolae Ceauşescu

Cotidianul comunist Scanteia a publicat sub semnatura lui Traian Basescu, in urma cu 22 de ani si jumatate, un mesaj de felicitare pentru presedintele Nicolae Ceausescu.

Textul de mai jos este reprodus din ziarul Scînteia din 3 ianuarie 1986.

Telegrama lui Traian Băsescu pentru Nicolae Ceauşescu,
ziarul Scînteia, 3 ianuarie 1986:
„În această noapte de la cumpăna anilor, cei 40 de navigatori de pe această plutitoare cetate de oţel construită în România îşi îndreaptă gîndurile spre ţară, spre conducătorul partidului nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, spre toţi cei dragi de acasă. După datină, cei aflaţi în cartul liber suntem în jurul pomului de iarnă, frumos împodobit, şi închinăm un pahar cu vin pentru succesele obţinute de poporul nostru în anul care a trecut, pentru rezultatele pe care le-am înregistrat şi noi, marinarii, şi care ne-au permis depăşirea planului la trafic cu 17 la sută, pentru succese şi mai mari în 1986″

De ce in 22 decembrie 1989 a fost Lovitura de stat?

Generalul Nicolae Militaru dezvaluie intr-un interviu acordat doamnei Adina Anghelescu-Stancu in anul 1991 – Interviul a fost publicat în revista “Baricada”.

Generalul Militaru: „Ideea iniţierii unui comitet al salvării naţionale a existat încă iarna lui ’80-’85. Se preconiza ca în fruntea partidului, să fie pus Ion Iliescu”

Generalul Militaru dezvaluie ca a existat o conspiratie  a cărei intenţie era înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu inca din anul 1983
Generalul Militaru a intrat în rezistenţa militară in 1983 prin intermediul lui Ion Iliescu. La Spitalul Elias s-a intalnit cu Ion Iliescu si Walter Roman „intamplator”.
Domnul Ion Iliescu l-a cautat la telefon pe generalul Militaru – prima întâlnire a fost în parcul Herăstrău.
După două zile, i-a făcut cunoştinţă cu doi oameni: Virgil Măgureanu şi căpitanul de rang I Radu Nicolae. În toamna lui 1984 s-a pus la cale primul plan de înlăturare a lui Ceauşescu, dar a esuat.

Planul si strategia loviturii de stat

„Generalul Militaru:”Aveam nevoie de cineva care să ne informeze asupra programului cuplului Ceauşescu. Aceest om de mare încredere a fost profesorul Ion Ursu.

Stabilisem ca Ceauşescu să fie atras fie la vânătoare de urşi la Bistriţa, fie la vânătoare de fazani şi mistreţi la Timiş. Cornel Pacoste, care era prim-secretar la Timiş, a intrat în joc fără rezerve. Pentru acţiune a fost nevoie să atragem în conspiraţie ofiţeri de securitate şi miliţie, şi foarte mulţi activişti de partid.

Acţiunea trebuia realizată cu ajutorul unui “detaşament de asalt” înarmat cu mijloace speciale. Nu urma a se folosi gloanţe, ci nişte capsule care conţineau un drog foarte puternic. Se urmărea ca Ceauşescu să-şi prezinte demisia, iar după instalarea noilor organe de conducere ale ţării, Marea Adunare Naţională urma să se autodizolve şi să constituie Frontul Salvării Naţionale”.
Concluzia este ca Ion Iliescu era sprijinit de un grup conspirativ comunist anti-ceausescu, si de un grup din armata, inca de atunci din 1980.  La Iliescu nu exista cuvantul „intamplator” sau spontan totul este planificat.
Nu trebuie sa ne miram ca asa-zisul grup ad-hoc FSN exista inca din 1983 chiar si din 1980. Iliescu timp de noua ani a incercat sa deie lovituiri de stat.

Cand se planifica o rasturnare conspirativa impotriva seful statului, se numeste Lovitura de stat.

Deci Revolutia a inceput in Timisoara, iar  in Bucuresti a urmat Lovitura de stat.

De fapt revolutia a fost cofiscata de grupul conspirativ FSN, cu alte cuvinte planul conspirativ FSN din 1983, s-a indeplinit in 22 decembrie 1989. 
Citeste aici interviul cu generalul Militaru

Coproductia CIA – KGB din Decembrie ’89

Definitia oficiala a evenimentelor din decembrie 1989 de „revolutie” nu mai sta in picioare. Istoricul Catherine Durandin – in prezent director de cercetari la Institutul de Relatii Internationale si Strategice din Paris – ne-a acordat un interviu in care prezinta implicarea serviciilor secrete americane si sovietice in evenimentele din decembrie 1989 din Romania.

In Romania exista un interes fata de definitia evenimentelor din decembrie 1989: unii spun ca a fost o revolutie, altii spun ca a fost o lovitura de stat. Dvs cum ati defini cele intamplate in Romania in decembrie 1989?

Nu as face o alegere. A fost o revolutie in mintile oamenilor, cei care au demonstrat pe strazi, erau sinceri, nu stiau ca exista o manipulare. Erau legati de grevele din 1987, de opiniile studentilor, dinainte de decembrie 1989. Acesti oameni au fost revolutionari prin faptele lor. Insa in acelasi timp, in spatele acestui cadru, a existat o lovitura de stat si acum cu deschiderea arhivelor si cu studiile lui Alexandru Stoenescu se poate intelege ce s-a intamplat in spatele scenei. Astfel ca se poate spune ca in actiuni a fost o revolutie, insa de fapt a fost o lovitura de stat. Daca as incerca sa merg mai departe cu aceasta definitie as spune ca a fost o revolutie politica prin aceea ca Constitutia din 1991 este o constitutie democratica. Insa in acelasi timp nu a existat o revolutie sociala reala, oameni care faceau parte din conducere au ramas la putere in continuare si unii se afla inca in Camera Deputatilor.

Au existat multe discutii legate de interventia unor puteri straine in Romania in decembrie 1989. Ce ne puteti spune: a existat o astfel de interventie si in ce masura s-a manifestat?

Este normal ca puterile straine sa fi fost implicate, de vreme ce Romania era membra a Pactului de la Varsovia si Uniunea Sovietica era interesata direct in evolutia situatiei. Cred ca o parte a Partidului Comunist Roman si o parte a Securitatii aveau legaturi cu puterea sovietica, cu KGB-ul, cu multi ani inainte de 1989. Nu stiu in ce masura au fost implicati, de vreme ce nu au fost deschise arhivele sovietice. Unii istorici au cercetat acest lucru – ca Jacques Leveq din Canada – care a incercat sa il intervieveze pe Gorbaciov care a refuzat. Sovieticii au sustinut in permanenta ca nu au actionat, ca au lasat evenimentele sa se deruleze. Eu nu cred asta, au fost implicati direct in armata romana si in Securitate. Ceea ce este sigur, pentru ca exista cateva documente publicate, este ca Bush si Agentia din Washington au fost implicati in evenimente. Si ne putem aminti ca in 1978 Ion Pacepa a defectat dintr-o pozitie inalta a Securitatii, a mers in Statele Unite si a dat o multime de informatii. Incepand din acest punct, CIA a incercat sa intre in contact cu fosti ofiteri de Securitate care au fost alungati de Ceausescu dupa defectiunea lui Pacepa. Acesti oameni au fost convinsi sau cumparati de Agentie pentru a interveni in sistemul din Romania. De aceea cred ca au existat actiuni ale Ambasadei americane din Bucuresti care de exemplu era in contact cu Silviu Brucan. In memoriile sale Brucan spune deschis ca se afla in contact cu Ambasada americana, ca in 1989 dupa faimoasa scrisoare a celor sase a plecat la Washington, apoi la Londra si apoi la Moscova. Este foarte interesant de vazut interventia celor doua mari puteri si actiunile lui Silviu Brucan care a mers printre aceste puteri imense in timpul evenimentelor.

Evenimentele din decembrie 1989 sunt inca importante in Romania, deoarece in acea perioada pot fi gasite radacinile actualei clase politice din Romania. Cum ati descrie clasa politica rezultata din acele evenimente?

Cred ca oameni ca Talpes, Magureanu, Teodor Stolojan au fost oameni din nomenklatura, chiar daca se aflau intr-un fel de opozitie – inca sunt prezenti in viata politica la un nivel inalt. Chiar si presedintele Basescu a avut o pozitie in nomenklatura inainte de 1989. Insa in acelasi timp, acesti oameni i-au lasat pe altii sa ia parte la anarhia primelor zile de capitalism din anii ’90. Exista un alt grup, de oportunisti orientati catre bani si prosperitate. Probabil ca exista si o clasa politica noua formata din tineri, insa sunt foarte pesimista dupa alegerile din noiembrie datorita absenteismului ridicat. Chiar si din partea maghiara, Marko Bela, Verestoy Attila sunt oameni din anii ’90. Exista un imens conservatorism la nivel politic, iar oferta la nivel politic foarte redusa, programele politice sunt practic identice, oamenii trec de la un partid la altul fara probleme.

Mai exista o intrebare – dezbatuta mai mult in Franta decat in Romania. Intrebarea este: cum a fost omorat Ceausescu? Este o intrebare mai directa: a avut parte de un pluton de executie? Sau a fost pur si simplu impuscat in cap?

Am vazut de multe ori caseta cu procesul si executia lui Ceausescu, ceea ce a fost pus la dispozitie. Nu se poate spune daca a fost executat de un pluton sau impuscat de un singur om. Cred ca nu a existat nici o formalitate, nici in ceea ce priveste judecata. Tribunalul nu a fost unul stalinist, Ceausescu avea dreptate cand spunea ca vrea sa fie adus in fata Marii Adunari Nationale, ca nu raspunde pentru ca nu recunoaste legitimitatea tribunalului. Nu a fost un tribunal stalinist unde acuzatul isi recunoaste vina. Ceausescu si sotia sa au sustinut ca nu sunt vinovati, nu au acceptat termenul de genocid. Nu a fost respectata nici o regula in aceasta judecata si in aceasta executie, insa cei veniti acolo erau constienti ca daca Ceausescu ar fi fost salvat sau bagat la inchisoare ar fi devenit un pericol pentru noua putere. Oamenii in varsta sau chiar Partidul Romania Mare l-ar fi vrut inapoi. Cred ca au fost foarte cinici si pragmatici: sa-l impuscam, cu sau fara pluton de executie.

Exista o formulare in mass-media din Romania „Iliescu-KGB”. Cum ati aprecia aceasta formulare?

Nu as spune „Iliescu-KGB”, nu stiu daca a existat o astfel de legatura – insa „Iliescu-URSS” cu siguranta. Evolutia sa este interesanta, insa in 1991 a vrut sa incheie un tratat cu Uniunea Sovietica si nu a dorit niciodata sa renunte la trecutul sau si a fost un politician la varf si inainte de 1989. Iliescu seamana intr-un fel cu generatia vechilor gorbaciovisti din Rusia. A avut o evolutie catre euro-atlantism, insa ramane credincios socialis­mului comunist.

Jocul american in Romania

Catherine Durandin  prezinta implicarea serviciilor secrete americane in evenimentle din decembrie 1989 din Europa de Est in volumul sau „CIA in razboi”, publicat in anul 2003 astfel: „Accesul la activitatea de analiza a C.I.A. este indispensabil pentru a inlatura imaginea stereotipa a unei Agentii compuse din analisti birocrati si razboinici fara scrupule, dar aceasta interpretare revizuita trebuie sa fie insotita de o ancheta asupra muncii de teren. Ar fi prezumtois sa incercam a da un raspuns definitiv la intrebarea, formulata de o maniera reductionista: care este rolul C.I.A. in procesul de prabusire al blocului sovietic? In schimb, este posibil sa apreciem rolul jucat de C.I.A. in evolutiile din Polonia anilor ’80, care au fost dramatice pentru Moscova; si in prezent este interesant, in masura in care se deschid arhivele, iar martorii manifesta bunavointa, sa ne indreptam atentia asupra tranzitiei, asupra evenimentelor de la Bucuresti din decembrie 1989, in care tendinta prea accentuata a fost de a vedea numai mana ascunsa, dar cu o prezenta intensa a Moscovei si a clientilor romani ai lui Gorbaciov. Ori C.I.A. si jocul american subtil si puternic erau acolo.

Aceste cazuri, ale membrilor nomenclaturii anti-Ceausescu invitati in Statele Unite in perioada 1987-1989, suscita intrebari si nu pot fi intelese decat inscriind activitatea C.I.A. intr-un cadru mai larg. Din 1985-1986, Guvernul american a mizat pe momentul Gorbaciov pentru a ocupa o nisa de oportunitate. Nimeni nu crede, in serviciile de la Langley, ca Gorbaciov ar fi un „good guy”, dar el are nevoie sa negocieze cu Washingtonul pentru a desfasura reforma interna in care crede. Trebuie sa iasa din mlastina afgana, sa franeze cursa inarmarilor pe care au accelerat-o Statele Unite sub Presedentia lui Reagan. Trebuie sa castige de partea sa opinia publica si, in particular, pe pacifistii europeni si sa construiasca aceasta casa comuna europeana de care este profund atasat. Americanii ii cunosc atat intentiile, cat si slabiciunile. Vor profita magistral de acest lucru intre 1985 si 1991. In fapt, jocul american consta in distrugerea ordinii de la Ialta, integrand in N.A.T.O. Germania unificata. Aceasta etapa, o Germanie unificata in N.A.T.O., semneaza infrangerea U.R.S.S. ca putere victorioasa in 1945 si prabusirea ideologiei comuniste, al carei stindard era purtat de R.D.G.. Gorbaciov pierde teren. Faptul ca in aceasta faza a schimbarilor iau fiinta, la Budapesta sau la Bucuresti, echipe formate din fosti comunisti „gorbaciovisti” nu deranjeaza Washingtonul: fara sustinerea fratelui mai mare, aceste echipe neocomuniste nu vor putea decat sa caute sfaturi si subsidii in Vest. Arhivele C.I.A. lasa sa transpara extrema tenacitate a Statelor Unite in desfasurarea dialogului cu un partener/adversar ale carui slabiciuni au fost exploatate cu un maxim de profesionalism. Dar Statele Unite, invingatoare in Razboiul Rece, au devenit in cursul anilor ’80, datorita noilor aliante cu un grad ridicat de risc, un invingator la stramtoare”.
Pagina realizata de George DAMIAN
Citeste si Cum a murit regimul Ceausescu

22 Decembrie 1989. 19 ani de muşamalizare a adevărului

Scris de George Roncea   

Am aşteptat ani de zile finalizarea anchetelor deschise de Procuratură, în 1990. În decembrie 1989 am susţinut un dialog la gura ţevii pistolului-mitralieră, cu trei dintre acele personaje volatile – „terorişti” – a căror existenţă a constituit, ani de-a rândul, un subiect aprig de controversă. În calitate de participant direct la una dintre secvenţele dramei din 1989, pot afirma cu toată certitudinea, acum, că cei care sunt direct responsabili de muşamalizarea Dosarului revoluţiei/loviturii de stat sunt procurorii militari. Generalul Dan Voinea, complicele conspiratorilor moscoviţi, adus personal de către Ion Ilici Iliescu la „procesul”-mascaradă a lui Ceauşescu, nu întâmplător a fost cel care a pus mâna pe „Dosarul Revoluţiei”. Misiunea sa este aceeaşi cu a predecesorului său procurorul Samoilă Joarză: îngroparea adevărului despre 1989.

Am aşteptat ani de zile finalizarea anchetelor deschise de procuratură în 1990. În decembrie 1989 am făcut cunoştinţă personal cu trei dintre aceste personaje volatile, „terorişti” – a căror existenţă a constituit, ani de-a rândul, un subiect aprig de controversă. În calitate de participant direct la una dintre secvenţele dramei acelui sfârşit de an de acum 19 ani, pot afirma cu toată certitudinea că cei care sunt direct responsabili de îngroparea adevărului sunt procurorii militari, cei care au muşamalizat Dosarul Revoluţiei.
Am participat la deschiderea primei anchete a Parchetului Militar, condusă de Samoilă Joarză şi căpitanul, la acea vreme, Slăvoiu, umbra lui Joarză. În februarie 1990, procurorul militar, colonel pe atunci, Samoilă Joarză m-a invitat, în calitate de martor, prin citaţie, la sediul de atunci al Parchetului Militar. Fusesem chemat în legătură cu dosarul blocului Romarta, blocul de vizavi de CC al PCR. Specificitatea „dosarului Romarta” consta în faptul că putea oferi veriga de legătură dintre terorişti şi instituţia, Aparatul, de care aparţineau.
În blocul de vizavi de CC avusese loc un anumit tip de contact direct cu anonimii trăgători numiţi „terorişti”, iar cei care au participat nemijlocit la „contact” puteau oferi o mărturie şi o serie de probe prin care se putea ajunge direct la punctul de comandă al „teroriştilor”. Printre acei martori, puţini la număr, care au „discutat” şi au făcut faţă „teroriştilor” m-am aflat şi eu. „Discuţia” a durat aproximativ şase ore, pe parcursul acesteia consumându-se în jur de 2.000 de cartuşe. Participanţii activi la dialog au fost în număr de şase. De o parte s-au aflat trei „terorişti” blocaţi într-un palier al unei scări din blocul Romarta, la etajul 2 al scării A de la nr. 35-37, şi de cealaltă parte ne aflam noi, respectiv un sergent din regimentul de gardă, doi soldaţi aflaţi în subordinea sa şi cu mine.

„Teroriştii” nu au tras asupra grupării lui Ion Iliescu

În blocul respectiv – fost sediu al Ministerului de Interne – se aflau un număr de apartamente conspirative şi erau depozitate hărţi, aparate radio, indicative codate, arme, muniţii şi materiale incendiare – o logistică pregătită pentru marea scenă a lansării diversiunii „teroriştilor care trag din toate poziţiile”, cum zicea Ion Iliescu. Cu cei trei „terorişti” cu care m-am confruntat m-am văzut la faţă foarte bine, am tras unii în alţii ore în şir, de aproape. Din când în când, în perioade de acalmie a focului, eu şi soldaţii alături de care luptam am încercat să-i determinăm să se predea. La rândul lor, ei au încercat să ne convingă să ne constituim în ostatici. Au fost multe etape ale confruntării în care am trecut pe lângă moarte în nenumărate rânduri. Am avut noroc şi am scăpat cu viaţă, la limită, numai datorită pregătirii mai deosebite din cursul stagiului militar. Oricum, într-un final, spre dimineaţă, cei trei combatanţi – „teroriştii” – au dispărut utilizând o gură de aerisire care traversa blocul de sus până jos şi care avea, la subsol, acces la o reţea subterană de tunele.
Probabil am rănit grav pe cel puţin unul dintre inamici, deoarece într-unul dintre punctele lor de tragere am găsit foarte mult sânge. Unul dintre membrii „echipei” mele a fost, de asemenea, rănit în şold. Aventura trăită atunci m-a obsedat luni în şir. Mi-au trebuit săptămâni să cunosc blocul respectiv în amănunţime şi să încerc să pricep pe unde s-ar fi putut evapora „teroriştii”. Am oferit apoi toate datele procurorilor militari. Am făcut schiţe, planuri, fotografii, am cercetat subsolurile, acoperişul, am luat probe de cartuşe. Am studiat unghiurile de tragere şi am descoperit că „teroriştii” aveau posibilitatea să tragă asupra balconului CC-ului. De vreme ce nu au tras, rezultă, logic, că printre cei aflaţi în balcon se afla cineva care trebuia ferit. „Actorii” Revoluţiei, cei aflaţi la balconul CC-ului, grupul strâns în jurul lui Iliescu, nu au fost atinşi, deşi unghiurile de tragere şi poziţionările cuiburilor de foc ar fi permis lichidarea cu uşurinţă a acestora.

Bătălia din perimetrul Comitetului Central

În noaptea de 22 spre 23 decembrie, s-a dat o bătălie în epicentrul simbolic al Puterii: zona fostului CC. Aici, în acest spaţiu redus, a avut loc una dintre cele mai dense concentrări de trupe şi de forţe din România. Operaţiunea de executare a terorii la scară naţională în 1989 a avut un Centru de iradiere, iar în plan teritorial, în restul ţării, se repeta, practic, schema de acţiune desfăşurată în Capitală. Miza Puterii în România s-a jucat în perimetrul CC-ului, instituţia care reprezenta Aparatul, Partidul şi pe Ceauşescu. Semnificaţia covârşitoare a luptei care s-a dat aici este simplu de înţeles – confruntarea având ca scop obţinerea controlului şi a cuceririi axei simbolice a Puterii. Din seara zilei de 22 decembrie a început diversiunea teroriştilor, iar startul a avut loc exact în zona centrală a Capitalei, actuala Piaţa a Revoluţiei.

Parchetul Militar a îngropat adevărul despre 1989

Reprezentanţii Parchetului Militar care susţin că nu au probe care să certifice existenţa „teroriştilor” mint. Aceste probe există, iar generalul Samoilă Joarză, fost inspector general în cadrul Parchetului Militar, ca şi generalul Voinea, succesorul său, au strâns toate aceste probe, pe lângă multe altele, şi le-au ascuns în fişetele Parchetului Militar. Pentru cei de la procuratura militară era o joacă să afle cărei instituţii îi aparţineau apartamentele conspirative cu mobilă standard din blocul Romarta, locaţie care are o caracteristică aparte, faţă de alte cazuri în care s-a consemnat contactul direct cu grupele teroriste. Aici se găsea proba nemijlocită a legăturii dintre misterioşii terorişti şi instituţiile statului care deţineau spaţii conspirative care au servit drept baze tactice şi logistice teroriştilor. Parchetul Militar lucrează de zor de 19 ani, cu rezultate zero. Condamnarea pe post de ţap ispăşitor a generalului Stănculescu este doar praf în ochi pentru naivii care nu ştiu să socotească.

Ion Iliescu – de şase ori mai mulţi morţi decât Ceauşescu

Astfel, dacă oficial s-au întregistrat 162 de morţi şi 1.107 de răniţi până în 22 decembrie, de la această dată, după fuga lui Ceauşescu şi apariţia lui Iliescu s-au mai „produs” 942 de morţi şi 2.245 de răniţi. În primele zile ale instaurării la putere a grupării moscovite al lui Ion Ilici Iliescu, respectiv în perioada 22-27 decembrie 1989, au fost ucişi de aproape şase ori mai mulţi oameni decât cei ucişi în zilele anterioare din ordinul lui Ceauşescu. Lovitura de stat avea nevoie de victime, avea nevoie de sânge, iar cei aduşi la putere de către lucrătura sovieticilor sunt cei care ar fi trebuit să fie traşi la răspundere. Iliescu va fi poate, să sperăm, pedepsit măcar de Dumnezeu. Din surse calificate din mediul mănăstiresc am aflat că unor criminali de teapa lui Ion Iliescu le este rezervat un sfârşit teribil şi un traseu special prin fundul Iadului. Generalul Dan Voinea, complicele lui Ion Iliescu, adus personal de către tata Ilici la „procesul” mascaradă a lui Ceuşescu, probabil, nu întâmplător a fost cel care a pus mâna pe „Dosarul Revoluţiei”. În dosarul Mineriadei, unde tot Ion Iliescu este tartorul principal, a confirmat prin acţiunile sale „juridice” – care au dus la infirmarea şi returnarea dosarului lui Ion Iliescu – că misiunea sa este aceeaşi cu a predecesorului său, procurorul Samoilă Joarză. Îngroparea adevărului despre 1989

Sursa: Curentul

Nicolae si Elena Ceausescu impreuna cu Ion Iliescu vacanta petrecuta in Moldova si Delta în vara lui 1976 Ion Iliescu joaca cerculete cu Nicolae si o invata pe Elena sa arunce cu sageata, petrecere campaneasca!

Ion Iliescu la stanga linga Nicolae Ceausescu

 [Fotografia #F024]

Ion Iliescu sta cu spatele linga Nicu Ceausescu privind-ul pe Nicolae Ceausescu

  [Fotografia #F021]

Ion Iliescu impreuna cu familia Ceausescu la stanga linga Elena este Ion Iliescu

 [Fotografia #F001]

Ion Iliescu ii strange mingele lui Elena Ceausescu adica o ajuta

 [Fotografia #F025]

Ion Iliescu se distreaza alaturi de Elena Ceausescu la Moldova Delta in vara lui 1976, oare de ce l-au omorat pe Ceausescu ?

 [Fotografia #F016]

Ion Iliescu se distreaza in spatele lui Nicolae Ceausescu, oare de ce l-au omorat???

  [Fotografia #F026]

Ion Iliescu la stanga

 [Fotografia #F022]

Elena Ceausescu la stanga Ion Iliescu mijloc, Nicolae Ceausescu la dreapta

 Fotografia #F018]

Ion Iliescu alaturi de Ceausescu la stanga

 [Fotografia #F019]

Dreptul de autor:  „Fototeca online a comunismului românesc”, 

© Conform legislatiei în vigoare si regulamentelor Arhivelor Nationale ale României.
Sursa: Crimele Comunismului

Palgiatul este interzis potrivit legii.

Authors’ rights©„Fototeca online

Ion Iliescu:  „din 1971, când am fost îndepărtat din conducerea de partid, indiferent unde am lucrat – la Timişoara, la Iaşi, la Ape, la Editura Tehnică – am fost sub supraveghere permanentă.”

La aproape doua decenii de la evenimentele din 1989, istoria comunismului romanesc a ramas prea putin cunoscuta, accesul cercetatorilor la documentele perioadei respective fiind anevoios. Abia in ultimii ani putem vorbi despre deschiderea reala a arhivelor diferitelor institutii, inceputul facandu-se in iulie 2007,cu fondurile comunismului romanesc detinute la Arhivele Nationale ale Romaniei (ANR). Aceasta institutie a incheiat un protocol de colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania (IICCR), in vederea realizarii „Fototecii online a comunismului romanesc”, prima si cea mai mare baza de date gratuita din Romania, accesibila pe Internet, cu fotografii din perioada 1945-1989, dar si din perioada 1921-1944. Deschiderea oficiala a avut loc joi, la sediul ANR.

Marius Oprea si Dorin Do­brincu, directorul general ANR, au mentionat ca bugetul proiectului a fost zero, dar si ca s-au intampinat refuzuri mai mult sau mai putin directe. „Exponentii fostei puteri au avut grija sa ascunda trecutul. Pana de curand, istoria noastra recenta a fost tinuta in saci, sub maldare de praf, pentru ca multe persoane foarte cunoscute ca oameni politici, artisti, pot fi vazute in posturi dezavantajoase. Mai sunt insa si imagini foarte importante, filme „de casa” realizate de o structura speciala a Internelor, de negasit. Cand intrebam unde sunt, ni se spune: Voi le-ati dat foc, la mineriada! Putem sa cerem orice, daca vor ne dau, daca nu, nu. Nu mai exista, de exemplu, Arhiva Cabinetului 1, cu documente in exemplar unic, cu decrete de numire a unor ofiteri de Securitate sau de spionaj.
Sunt inaccesibile, fiindca acolo apar prea multe nume grele. Se vorbeste despre lustratie. Poate ca e tarziu sa se faca, insa trebuie sa-i stim pe lustrabili. Nu judecam, dar deschidem usa spre bucataria puterii, oferim o informatie necesara pentru a putea intelege ce s-a intamplat cu noi si pentru a iesi din acest vis urat, care dureaza nepermis de mult.”, a declarat Oprea.

Printre ofiterii de Securitate,Traian Basescu avea numele de cod „Piratul”

TRAIAN BASESCU a fost racolat de Securitate in 1973, pe cand era elev al Institutului de Marina intocmindu-i-se dosarul personal nr. 3990/09-11-1973. Pana la terminarea studiilor in 1976 a fost colaborator al lucratorilor din Directia a IV- a de Contrainformatii Militare. (A nu se confunda cu Directia a III-a de Contraspionaj! ). In aceasta calitate elevul militar BASESCU TRAIAN avea obligatia sa nformeze organele de Securitate despre modul in care se desfasurau activitatile specifice in Institut, despre comportamentul si atitudinea colegilor si ale cadrelor didactice atat in cadrul activitatilor specifice, cat si in particular. La terminarea studiilor, Directia a IV- a de Contrainformatii Militare a incetat legatura cu colaboratorul BASESCU TRAIAN , dosarul personal al acestuia fiind transferat la Inspectoratul Judetean Constanta al Ministerului de Interne, Departamentul Securitatii Statului, cu adresa nr. 00151392/29-09-1976. Dupa absolvirea Institutului de Marina, TRAIAN BASESCU este incadrat ca ofiter la Intreprinderea de Exploatare a Flotei Maritime NAVROM Constanta. In aceasta calitate TRAIAN BASESCU este preluat ca informator“ sursa de catre lucratorii Biroului de Securitate Port Constanta condus la acea vreme de ofiterul Dumitru Nicusor.

Printre ofiterii de Securitate, Basescu avea numele de cod „Piratul” * Basescu era cel mai bun informator al Securitatii, pe vremea cind era ofiter II in Portul Constanta * Ofiterul de legatura Mihai Avramides era multumit de informatiile pe care i le dadea „Piratul” * Nicusor Dumitru, seful Biroului de Securitate Port Constanta, il considera pe Basescu un informator de exceptie * De multe ori „Piratul” informa din exces de zel, dind  informatii suplimentare * Din cauza lui Basescu, au fost debarcati multi marinari nevinovati Ofiterul de legatura al lui Traian Basescu exista: Mihai Avramides traieste la Braila.”Registru l cu persoanele din rindul membrilor PCR, pentru care s-a dat aprobarea sa sprijine munca de Securitate”. Este un registru tip repertoar, in care sint inregistrate in ordine alfabetica peste 600 de persoane, dintre acestea 454 erau surse, 88 rezidenti si 91 gazde. Printre acestia, pe pagina rezervata literei B, la numarul 19, figureaza Traian Basescu, atunci ofiter II Portul Constanta; era sursa si il avea ca ofiter de legatura pe locotenentul major Mihai Avramides. Mihai Avramides a aceptat sa poarte o discutie cu reporterii nostri despre informatorul Traian Basescu. Oare citi marinari au fost debarcati din cauza „Piratului”? La terminarea studiilor, Directia a IV-a de Contrainformatii Militare a incetat legatura cu colaboratorul Traian Basescu, dosarul personal al acestuia fiind transferat la Inspectoratul Judetean Constanta al Ministerului de Interne, Departamentul Securitatii Statului, cu adresa nr.00151392/29 septembrie 1976. Dupa absolvirea Institutului de Marina, Traian Basescu este incadrat ca ofiter la Intreprinderea de Exploatare a Flotei Maritime NAVROM Constanta. In aceasta calitate este preluat ca informator-sursa de catre lucratorii Biroului de Securitate Port Constanta, condus la acea vreme de ofiterul Ion Ivanciu. De folosirea lui s-a ocupat direct locotenentul major de Securitate Mihai Avramides, care organiza contacte cu „Piratul” inainte de plecarea in cursa si la intoarcere. La aceste intilniri participa, de regula, si seful lui Avramides, Nicusor Dumitru, care insa se intilnea si separat cu sursa. In calitatea sa de ofiter de Marina, Traian Basescu dadea informatii cu privire la starea de spirit a echipajului, temele de discutie abordate de membrii echipajului, activitatile si contactele pe care membrii echipajului le aveau in porturi, in timpul escalelor, activitati de contrabanda si specula, dar si despre eventuale aprecieri sau comentarii facute de membrii echipajului cu privire la conducerea superioara de partid si de stat. De mentionat ca, desi in acea perioada era valabil ordinul conform caruia membrilor PCR nu li se puteau lua informatii scrise, locotenentul major Avramides, care avea o experienta redusa in munca de Securitate, el provenind din sistemul penitenciarelor, a cerut si a obtinut de la informator mai multe note scrise, pe care le-a depus la dosarul acestuia, nr.3990/1973. „Piratul” dadea informatii bune „Domnule reporter, „Piratul”, pentru ca asa ii spuneam noi, era cel mai bun, venea cu cele mai tari informatii. Eu ii dadeam o tema, o rezolva bine, dar venea si cu ceva in plus, de fiecare data. Se vedea clar ca vroia sa se afirme, provenea din rindul membrilor de partid si avea alt statut, nu era un simplu informator. Nu pot sa va zic ce-mi turna, pentru ca sint chestii secrete, dar asta e, a fost informator. Eu nu am stat mult la Constanta, m-am intors la Braila, dar acolo am facut treaba buna. Domnule ziarist, mi se face scirba cind vad ce se intimpla cu tara asta, cum au ajuns sa-si bata joc de ea. Uite Basescu cu flota, eram tari, domnule, eram numarul patru in lume. Atunci munca de informatii avea intr-adevar scopul de a proteja Romania si Siguranta Nationala. Nu poate sa ne conduca unul ca Basescu. Eu sint dispus sa ma pun la dispozitia organelor de ancheta, oricind”. In jurul anului 1980, Mihai Avramides s-a intors, la cerere, la Directia Penitenciarelor. In prezent, el este pensionar, are 57 de ani si locuieste in Braila, Piata Independentei nr.2, bloc 2, scara 6, apartament 92 si are telefonul cu numarul 0239.633.691. Dupa plecarea lui Avramides din cadrul Biroului de Securitate Port Constanta, Basescu a continuat sa fie prelucrat informativ de ofiterii Ioan Rosioru si Constantin Deacu, tot sub coordonarea sefului Biroului, Nicusor Dumitru. Nicusor Dumitru a trecut dupa 1989 in SRI, ajungind general, sef al Sectiei SRI – Constanta si apoi seful Centrului Operativ Zonal Dobrogea. Actualmente este pensionar si are doua locuinte, una in Constanta si una in Bucuresti. Basescu a sustinut in 1981 examenul de comandant, care a fost o simpla formalitate, a durat numai 5 minute, dupa care a primit comanda navei „Arges„. In acea perioada era de notorietate in rindul colegilor sai sustinerea de care acesta se bucura. In jurul anului 1984, informatorul Traian Basescu a fost trecut in reteaua Centrului de Informatii Externe din Departamentul Securitatii Statului, unde a lucrat cu ofiterul Silvian Ionescu din cadrul Directiei I. In 1987, Traian Basescu este numit sef al Agentiei Economice NAVROM din Anvers, Belgia, unde isi desfasoara activitatea sub directa coordonare a lui Silvian Ionescu, care conducea la acea data Serviciul I (Belgia-Olanda-Luxemburg) din Directia I a CIE. In aceasta perioada, Traian Basescu a transmis preponderent informatii de interes economic cu privire la activitatile din porturile maritime Anvers si Rotterdam, dar si informatii cu privire la echipajele navelor care acostau in aceste porturi, precum si informatiidespre membrii personalului diplomatic romain din tarile respective. In vara anului 1988, Traian Basescu a fost retras temporar de la Anvers pentru a participa la un instructaj care a durat doua luni si s-a desfasurat la Scoala de ofiteri MI de la Baneasa. La inceputul anului 1989, in ascensiunea profesionala a lui Traian Basescu intervine o sincopa. Pe 8 martie 1989 este rechemat in tara, fiind acuzat de nereguli grave in administrarea fondurilor NAVROM. A fost sanctionat pentru ca a autorizat, fara aprobarea NAVROM Constanta, o plata suplimentara de 300.000 de franci belgieni pentru lucrarile de reparatii efectuate la nava „Zimnicea” in ianuarie 1989. Sanctiunea primita s-a datorat, mai ales, faptului ca Traian Basescu a decis ca lucrarile de reparatii sa fie executate de Santierul Naval Belliard din Portul Anvers, desi existau oferte de executie a lucrarilor, mult mai ieftine, din partea altor santiere navale din acelasi port. In perioada ianuarie-martie 1989, Traian Basescu a trimis numeroase note informative si rapoarte in tara, incercind sa-si justifice deciziile, dar si lansind acuze grave si neintemeiate la adresa comandantului navei „Zimnicea”, despre care scria ca este „lipsit de profesionalism”, si ca este „un afacerist notoriu, care se plingea repetat ca el a venit pe acea nava ca sa faca un ban”. Datorita gravitatii exceptionale a faptelor de care a fost acuzat, tinind cont de legislatia din acea vreme, numai sustinerea din partea Securitatii poate explica faptul ca Traian Basescu a fost sanctionat doar administrativ, si nu a suportat si rigorile Legii. El a fost chiar mentinut ca angajat al NAVROM Constanta, fara sa mai primeasca insa nici o insarcinare pina la Revolutie. Imediat dupa Revolutie, Traian Basescu a fost numit director general al Inspectoratului de Statal Navigatiei Civile din Ministerul Transporturilor. Ascensiunea politica si functiile primite de Basescu dupa 1989 denota clar un ajutor substantial din partea Serviciilor Secrete si a ofiterilor pentru care a lucrat inca din studentie.

SCRISOARE DESCHISA DOMNULUI TRAIAN BASESCU, PRESEDINTELE INVINS AL ROMANIEI INVINSE

Domnule Presedinte,

Cel mai dramatic moment din istoria Romaniei de dupa 1990 a fost, fara indoiala, cel in care dl Emil Constantinescu a renuntat sa candideze pentru un al doilea mandat prezidential, declarandu-se invins de Securitate. Intr-o tara care nu astepta decat eliberarea de sinistrele umbre ale trecutului, nimic nu putea fi mai dureros, mai devastator, decat victoria acestor umbre proclamata tocmai de cel care se angajase sa le combata. Nu am nevoie, cred, sa va reamintesc ca o natiune care isi pierde sperantele nu mai traieste, ci agonizeaza steril. Dupa 2004, in incredulitatea si adversitatea aproape generala, ati reusit sa readuceti in spiritul romanilor convingerea ca adevarul si justitia sunt inca – totusi – posibile. Ati cerut transferul arhivelor Securitatii catre CNSAS, ati cerut deschiderea acestor arhive, ati condamnat, de la inaltimea tribunei Parlamentului, regimul comunist. Multi au fost cei care, dupa atatea deziluzii, dupa atatea minciuni, au crezut in angajamentul Dumneavoastra. Si multi au fost cei care si-au spus ca Traian Basescu era pe punctul sa invinga acolo unde Emil Constantinescu fusese infrant. Scorul pe care l-ati obtinut la referendumul din mai 2007 se datoreaza in foarte mare masura acestei iluzii. Caci victoriile Dumneavoastra impotriva umbrelor securisto-comuniste nu sunt, Domnule Presedinte, decat o iluzie a celor care v-au acordat increderea lor si care inca refuza sa vada trista realitate. Exorcismul a esuat, Domnule Presedinte. Ati fost, la randul Dumneavoastra, invins. Nu de un dusman difuz, fara chip si fara nume, cum a fost cel care a intrerupt cariera politica a dlui Emil Constantinescu. Nu v-a invins fosta nomenclatura proteiforma, capabila de interminabile regenerari, nici Securitatea ascunsa in spatele a mii de masti ranjitoare. V-a invins un om, fost delator sarguincios si actual inventator de titluri academice si de institute internationale. Un om care simbolizeaza mizeria sub toate chipurile ei si pe care cativa dintre falsii Dumneavoastra prieteni il folosesc acum pentru a-si construi statutul de martiri. Ati fost invins, Domnule Presedinte, de catre insasi institutia al carei Presedinte de onoare sunteti, transformata, sub inaltul Dumneavoastra patronaj, in exportatoare si aparatoare a acestui delator si a altora asemenea lui. Presedintia Dumneavoastra de onoare a servit drept cautiune acestei institutii, care a gasit de cuviinta ca Romania trebuie sa fie reprezentata in strainatate de fosti colaboratori ai Securitatii. Cine mai poate crede in utilitatea deschiderii arhivelor? Cine mai poate crede in condamnarea comunismului? Cine va mai indrazni sa se mire de nepasarea si cinismul mul care se instapanesc peste societatea romaneasca? Din tacerea Dumneavoastra se va intrupa victoria acestui delator-impostor si a avocatilor lui, iar Romania nu va mai avea nici un motiv sa spere. Dl Emil Constantinescu a fost invins de Securitate. Dumneavoastra, Domnule Presedinte, oricat de straniu ar parea acest paradox, v-ati invins de unul singur, intunecand astfel pentru multa vreme orizontul moral al tarii.

Radu PORTOCALA

Mapa profesionala a lui Traian Basescu

 

A incendiat 37 de nave. Actualul preşedinte, Traian Băsescu, a fost implicat în iarna 1981/1982 într-un accident de proporţii, care a rămas în istoria marinei moderne. 37 de nave au fost incendiate în portul francez Rouen, iar Sena a fost poluată de nava condusă de actualul şef al statului.

Despre acest eveniment din cariera sa profesională preşedintele Băsescu păstrează tăcerea, chiar dacă la un moment dat şi-a recunoscut vina în incident şi faptul că a înşelat autorităţile franceze. O explicaţie adusă de un fost marinar ar putea fi aceea că Băsescu a fost făcut căpitan de cursă lungăde PCR, cu binecuvântarea Securităţii, fără a avea experienţa necesară.

Jurnalul Naţional prezintă şi proba falsificării probelor accidentului din 1981/1982, recunoscută chiar de Traian Băsescu. Luni, Băsescu îl va primi la Bucureşti pe omologul său francez, Nicolas Sarkozy. În declaraţia lui Băsescu, pe care o prezentăm integral, acesta recunoaşte faptul că a falsificat probele unui accident din Portul Rouen pentru a se salva şi a păcăli statul francez. Accidentul cauzat de Băsescu are şi o altă explicaţie: actualul preşedinte a fost făcut căpitan de cursă lungă fără a fi respectate prevederile legale.

SENA ÎN FLĹCĹRI. Incidentul provocat de căpitanul de navă Traian Băsescu s-a petrecut acum 27 ani. Era una din primele curse în calitate de căpitan de cursă lungă ale lui Traian Băsescu. Primise pe mână conducerea navei Argeş la doar trei luni de la obţinerea brevetului. O lansare la apă însă cu ghinion. Pe Sena, în Portul Rouen, nava a luat foc la descărcarea încărcăturii. Alte 37 de nave au luat foc, de asemenea. Imediat, francezii s-au prins că focul a pornit de la nava actualului preşedinte şi au trecut la anchetă. 28 de zile a stat Băsescu la Rouen, pentru a le explica francezilor ce şi cum. A scăpat doar după ce i-a minţit. „Legislaţia franceză funcţiona corect. Adică nu trebuia să dovedesc eu că nu s-a produs poluarea de la mine, ci autorităţile franceze trebuiau să dovedească că s-a produs poluarea de la mine”, mărturisea Băsescu în 23 iunie 1998 într-un interviu acordat postului de televiziune Prima TV.

ŞTERGEREA PROBELOR. În interviul citat, actualul preşedinte recunoaşte că a ascuns probele vinovăţiei sale în accidentul de la Rouen. „Am explicat organelor de Securitate ce s-a întâmplat cu noi acolo şi, acum pot să o spun public, nu mai e nici un secret, am schimbat ceva în instalaţie înainte să permitem accesul autorităţilor franceze la bord, ceea ce a făcut imposibilă demonstraţia, demonstrarea vinei noastre”, spunea candid Băsescu.

CĹPITAN DE CURSĹ LUNGĹ LA FĹRĹ FRECVENŢĹ. Tudorel Dănilă, un fost marinar emigrat în Canada în anii ’80, a explicat pentru Jurnalul Naţional traseul unui absolvent de marină până a deveni căpitan de cursă lungă. Dănilă este un fan al preşedintelui. Totuşi, el spune ceea ce ştie. El spune că, în mod normal, unui candidat îi trebuiau nouă sau chiar zece ani pentru a trece toate etapele necesare obţinerii acestei calităţi. Dănilă spune că Băsescu a terminat marina în 1974 şi a devenit căpitan de cursă lungă în 1981. „Practic, şi nici teoretic, nu se poate. Probabil pe linie de partid sau pe linie de alte activităţi extraprofesionale se dădeau nişte dispense. Aceste dispense se dădeau în primul rând pe pile. Trebuia să ai relaţii mari”, spune fostul marinar, stabilit acum în ţara frunzei de arţar. El spune că au fost câteva cazuri de căpitani de cursă lungă făcuţi pe pile înainte de trecerea numărului de ani necesari. Este vorba de cazul lui Florentin Scaleţschi, care la 27 de ani a fost făcut căpitan: „Se vorbea atunci în flotă. Mama lui era bună prietenă cu doamna Găinuşă, care pe vremea aceea era în Comitetul Central al PCR şi parcă şi ministru”.

CV PREZIDENŢIAL ÎN NEREGULĹ. Dănilă spune că despre Băsescu se vorbea în flotă că ar fi avut tot o susţinere importantă. „Eu îţi vorbesc ca un marinar. Nu se poate ca după şase ani de zile de marinărie să ajungi peste noapte căpitan de cursă lungă. Trebuie să treci prin tot felul de etape. La nave mai mici, apoi la nave mai mari şi tot aşa. Pe mine, ca marinar, mă surprinde această evoluţie”, ne mai spune fostul marinar, care spune că este de ajuns să citeşti cv-ul prezidenţial pentru a-ţi da seama că ceva nu este în regulă, mai ales dacă ai lucrat în branşă. „Ajungi căpitan de cursă lungă, mai apoi conduci Biruinţa – nava amiral a flotei române. Mie mi se pare ceva prea aglomerat, prea împachetat”, mai spune Dănilă.