Florin Filipoiu: „Dacă l-aş fi cunoscut pe Ion Iliescu, cred că îl omoram. N-am spus niciodată, dar aveam un cuţit pe mâneca gecii, să dau în primul comunist care vine „la ciolan”.

Nu rata citeste: Mihai Bujor Sion este omul care “l-a adus pe Iliescu la Televiziune” in 1989.
Cristian Delcea Marţi 30 2010

Pentru revoluţionarii de la Baricadă, printre care doctorul Florin Filipoiu, democraţia a ţinut câteva ore. La 23 decembrie 1989, libertatea de exprimare era deja suprimată. Florin Filipoiu este cel care în după-amiaza de 22 decembrie 1989 a citit la TVR cerinţele tinerilor care cu o zi înainte formaseră Baricada de la „Inter“.

La 23 decembrie, Frontul Salvării Naţionale acapara total Televiziunea Română. Florin Filipoiu şi alţi „nebuni” de la Baricadă aveau să fie opriţi la intrarea în studiourile TVR. Mai mult, după Revoluţie, „clanul Iliescu” s-a asigurat că nicio persoană cu priză la public nu va mai apărea o vreme la Televiziunea Română.

Florin Filipoiu (52 de ani) nu are certificat de revoluţionar. Are în schimb câteva diplome universitare şi tăria sufletească a oamenilor care disecă oameni. Căci Florin Filipoiu este conferenţiar universitar la Catedra de Anatomie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. A acceptat să vorbească despre contribuţia lui la Revoluţia din 1989 dintr-un motiv care poate părea anecdotic. „La Baricadă, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, am fost sigur că trăiesc momente importante. Mă credeţi sau nu, în acele momente m-am gândit că trebuie să fiu atent la tot ce e în jurul meu, fiind convins că peste 20 de ani voi sta într-un fotoliu şi voi povesti într-un interviu ce s-a întâmplat. Aşa că iată-ne”.

15 studenţi şi un muncitor

În dimineaţa de 21 decembrie 1989, doctorul Florin Filipoiu îşi conducea maşina Lada pe şoseaua dinspre Târgovişte, unde profesa la Spitalul Municipal, spre Bucureşti, unde era preparator la Catedra de Anatomie a Facultăţii de Medicină. Şi asculta la radio discursul lui Nicolae Ceauşescu. A auzit atunci exploziile din piaţă şi teama din glasul tiranului. A schimbat în viteza a patra, simţind că la Bucureşti începea o zi lungă. În Capitală a ajuns în jurul prânzului. S-a oprit în Piaţa Romană, unde s-a format primul grup de manifestanţi anti-Ceauşescu. Erau cam 15 studenţi şi un singur muncitor de la Uzina „23 August”.

O mână de oameni la care Florin Filipoiu s-a alăturat firesc, după ce în ultimul an scrisese scrisori la „Europa Liberă” şi „Jos Ceauşescu” pe ziduri. A urmat confruntarea cu miliţienii şi cu militarii. „Mi-a rămas în minte stresul de pe chipurile soldaţilor. Atunci m-am gândit că acei soldaţi ar trebui să aibă dreptul să se opună ordinelor venite de la superiorii lor, din motive de conştiinţă. Când m-am dus la Televiziune, în 22, pentru asta m-am dus”, spune Florin Filipoiu.

La Piaţa Romană, acolo unde astăzi se află un „McDonald’s„, era pe vremuri restaurantul „Grădiniţa„. Din faţa acestui restaurant, zeci de oameni priveau spre „nebunii” din stradă care inventau lozinci şi încercau să înfigă flori în mitralierele soldaţilor.

Printre forţele de ordine erau infiltraţi doi bărbaţi, un cameraman şi un fotograf, care luau probe pentru o viitoare judecată. De la Romană, Filipoiu a fugit spre Universitate.

„Armata e cu noi”, o iluzie

În faţa Sălii Dalles, tânărul doctor a găsit două tabere: unii care strigau „fără violenţă”, alţii care voiau violenţă. Nu se putea fără violenţă.

Revoluţia s-a făcut cu ură: „Venirea maşinilor de pompieri a avut o încărcătură extraordinară. Au fost oameni care s-au agăţat de o astfel de maşină şi au rupt furtunul în bucăţele în câteva secunde. Vă daţi seama câtă ură era în mulţimea aia. Practic, ne-au stimulat să facem o baricadă”. La început, baricada a fost doar un cuvânt strigat de nişte tineri exaltaţi. Apoi, oamenii au început să adune tot felul de obiecte pentru a bloca şoseaua dintre Romană şi Universitate. Baricada s-a format în jurul unui gard alb, de fier, smuls din faţa restaurantului „Dunărea”.

Au apărut apoi mese din restaurant, ghivece, cutii de toate felurile, pietre, pomişori, scânduri, paturi metalice de spital, o salvare, un camion furat. „Mai târziu au apărut nişte containere metalice pentru alimente, cu roţi mici, de fier. Împinse pe asfalt făceau zgomot puternic. Nişte oameni s-au urcat pe ele, iar cei de pe margine au crezut că sunt maşini militare care au coalizat cu poporul. Atunci s-a strigat «Armata e cu noi!». Asta a coagulat mulţimea”.

Vestea revoluţiei, judeţ cu judeţ

Odată cu lăsarea întunericului a început să se tragă cu armele. Primele gloanţe au lovit oamenii care se aflau în rondul de la Universitate. Apoi au fost gloanţe de descurajare, trase în sus sau în ziduri: „Am realizat că trebuie să punem pe hârtie ceva. N-aveam hârtie. Am găsit un sac de ciment, am luat hârtia şi pe hârtia asta de sac am scris o parte dintre revendicările pe care le-am spus la televizor. Un prieten de-al meu, Alin, mergea cu hârtia la oameni, oamenii puneau hârtia pe spinarea lui şi scriau”.

Cu cât răpăitul de gloanţe era mai susţinut, cu atât grupul de la Inter se mărea. Căci Armata a acţionat mai mult decât bizar în acea seară: „Căile de acces dinspre Drumul Taberei, Piaţa Unirii şi Piaţa Rosetti nu erau blocate. Asta m-a surprins foarte tare. Către miezul nopţii, însă, mi-am dat seama că se termină totul. Am văzut că se apropie oameni fără epoleţi, cu costume de gărzi patriotice, fără arme, doar cu cozi de lopată. Aceşti oameni cu bâtele au făcut un măcel impresionant”. Florin Filipoiu a reuşit să fugă din centrul oraşului înainte de miezul nopţii. La ultima privire pe care a aruncat-o în Piaţă a văzut 15 oameni culcaţi la pământ. Păreau împuşcaţi.

„În drum spre casă am strigat cât mă ţineau rărunchii către blocuri: «Laşilor, staţi în case şi pe noi ne-au măcelărit!»”. Apoi, din balconul apartamentului în care locuia – aceleaşi strigăte. Şi înainte să adoarmă, în toiul nopţii, a vrut să trezească şi ţara din somn: „Am luat telefonul şi cartea de telefoane, m-am uitat la prefixele judeţelor şi am început să formez la întâmplare şi să spun ce s-a întâmplat la Bucureşti. Unii închideau, alţii spuneau «am înţeles»”. Era noaptea de joi spre vineri. Mulţi şi-o
amintesc bine.

Ce a cerut Filipoiu la TVR

– Abolirea pe viitor a oricărei forme de cult a personalităţii.
– Eliberarea deţinuţilor politici.
– Încetarea spionării populaţiei de către Securitate.
– Deplasarea liberă în interiorul şi în exteriorul ţării.
– Independenţa Televiziunii, libertatea presei, a cuvântului, desfiinţarea cenzurii, libertatea artelor.
– Acordarea de libertăţi economice micilor proprietari şi ţăranilor.
– Excluderea învăţământului politico-ideologic în şcoli şi facultăţi.
– Renunţarea la criminala politică demografică şi liberalizarea avorturilor.
– Denumirea ţării de Republica România.
– Alegeri libere.

Vector de imagine interzis la Televiziunea Română

„Adevărul”: Cum a început ziua de 22 decembrie 1989?

Florin Filipoiu: Am văzut când au intrat revoluţionarii în TVR. Se vorbea de Revoluţie. Mă întrebam, „ce Revoluţie, ce spun oamenii ăştia aici?”. Am plecat spre TVR cu prietenul meu, acelaşi Alin. La TVR se intra foarte greu. Mulţimea era foarte filtrată. La poartă cineva m-a recunoscut: „Ăsta a fost ieri la Piaţa Romană”. Aşa am pătruns în clădirea studiourilor. Acolo exista un birou la care trebuia să raportezi ce vrei să spui. Omul care m-a adus a vorbit în locul meu: „A fost în Piaţa Romană”. Mi-au dat drumul să merg pe culoar, spre studiouri. Să fie clar, nu intra cine voia acolo. La TVR uşile erau metalice, se blocau cu drugi pe dinăuntru şi aveau interfon. Persoanele considerate indezirabile nu puteau intra.

Şi cum aţi pătruns în studioul 4?

Pe holul dintre sudiouri l-am văzut pe Sergiu Nicolaescu alături de un cascador de-al lui. Nicolaescu spunea: „E prea mare aglomeraţie aici. Trebuie să mai dăm afară”. Atunci am strigat: „Eu de aici nu plec, am fost în stradă!”. Şi mi-a spus: „Bine, eşti de-al nostru”. Apoi m-am strecurat în studioul 4 când intra o persoană adusă de jos, de la filtru. În studio era un spectacol care, dacă ar fi fost filmat, ar fi fost de-a dreptul dezastruos: o mână de oameni care se înjurau şi se împingeau cu umărul, care să fie în cadru. Emitea studioul 5. Mă gândeam: «Cum pot eu să citesc cererile oamenilor de la Baricadă în zarva asta?».

M-am dus lângă o cameră de luat vederi şi am spus: „În momentul ăsta trântesc tot dacă nu vorbesc!”. Am citit acele cerinţe ale oamenilor de la Baricadă, apoi lumea a izbucnit în urale. Am ieşit din studio pentru că mă gândeam că nu mai am ce să fac acolo ştiind ce e în stradă. Ieşind pe hol, m-am reîntâlnit cu Sergiu Nicolaescu. Mi-a spus: „Rămâi să facem ordine”. Şi am rămas. Atunci a apărut Iliescu. Iliescu era adus pe braţe de doi băieţi „cu ochi albaştri”, cu dunga de la şapcă ghicindu-li-se pe frunte şi cu mersul ăla specific, ca de instrucţie. Foarte interesant, purtat de aceşti doi indivizi „de subţiori”, Iliescu nici nu atingea pământul.

„Dragă, tu eşti tânăr, nu cunoşti, dar aşa trebuie”

Filipoiu s-a adresat naţiunii, în urmă cu 20 de ani, din postura de luptător la Baricada de la „Inter“

Iliescu ce reacţie avea, purtat aşa, pe braţe?

Era parcă într-o stare de transă. Atunci, Sergiu Nicolaescu a izbucnit spre Iliescu: „În sfârşit, aţi venit!”.

Îl cunoşteaţi pe Ion Iliescu?

Dacă l-aş fi cunoscut, cred că îl omoram. N-am spus niciodată, dar aveam un cuţit pe mâneca gecii, să dau în primul comunist care vine „la ciolan”. După câteva minute Iliescu a ieşit şi a zis: „Aoleu, am greşit studioul, nu aici, dincolo”. Şi s-a dus în studioul 5. Imediat ce a intrat Iliescu în studioul 5, a venit un bătrânel cu o geacă de fâş, albastră, şi cu o sacoşă de un leu în mână. A intrat la WC şi s-a schimbat în general…

Nicolae Militaru…

Da, Militaru, care a ieşit din WC când a ieşit şi Iliescu din studioul 5. Au vorbit amândoi cu Nicolaescu şi l-am auzit pe Iliescu spunând: „Trebuie să mergem şi la Ambasada Sovietică”. Am văzut roşu în faţa ochilor şi m-am repezit spre Iliescu: „Ce să căutaţi acolo? Nu v-aţi săturat de ei?”. Cascadorul lui Nicolaescu m-a ţinut, iar Iliescu a întrebat: „Cine-i tânărul?”. Nicolaescu a răspuns: „E băiatul nostru, de la Revoluţie”. Iliescu mi s-a adresat: „Dragă, tu eşti tânăr, nu cunoşti, dar aşa trebuie”.

Cum aţi reacţionat la asta?

Atunci, trebuie să recunosc, am intrat în dubiu. M-am gândit la Praga ‘68 şi am zis: „Dacă are dreptate?”. Am plecat gândind că, dacă are dreptate, eu nu am ce căuta acolo. Am ieşit din TVR cu un gust amar şi am plecat direct spre casă. Micul schimb de replici m-a făcut să gândesc dubitativ despre ce am făcut eu, despre contribuţia mea.

Ce a urmat?

Ziua următoare, deci în 23 decembrie, am venit din nou la TVR. Din nou am fost întrebat ce vreau să spun. Şi am răspuns că vreau să spun să se dea o lege ca soldaţii să aibă dreptul să se opună ordinelor de a trage în popor. Mi s-a răspuns că nu se poate, pentru că discursul meu avea caracter constituţional, iar chestiunile constituţionale puteau fi spuse doar în prezenţa reprezentanţilor Frontului. Am zis că aştept să vină Frontul. Numai că în minutele în care aşteptam, a început să se tragă pe acel hol.

Am fugit din Televiziune şi am luat-o la stânga, pe Pangratti. Mergând pe stradă şi fiind neras şi tras la faţă am fost arestat de un grup de la gărzile patriotice. Am fost însă repede recunoscut de un om care mă văzuse în 22 la televizor. În timp ce vorbeam cu ei, au început să răpăie nişte mitraliere în apropiere. Am mers după sunet spre casa de unde păcănea. Sunetul venea clar de sub acoperiş, dar nu se vedea nimic. Era evident că erau simulatoare.

Vi s-a părut că oamenii doreau să apară la televizor pentru a fi în preajma puterii şi pentru a ajunge mai târziu într-o funcţie de conducere?

Nu. Să vă spun cum au stat lucrurile. În comunism, oamenii erau obişnuiţi să ceară şi să li se dea. Oamenii de la Televiziune aşteptau să li se dea. Eu însumi m-am dus la Televiziune să cer să mi se dea, când eu eram de fapt cu cuţitul în mână. Spre deosebire de noi, Iliescu s-a dus şi şi-a luat. Aşa a fost.

Discursul din studioul TVR a fost foarte apreciat. Oamenii v-au felicitat. Nu v-a căutat nimeni după Revoluţie?

După Revoluţie, Răzvan Theodorescu, directorul de atunci al Televiziunii, a dat o circulară în TVR, spunând şefilor de redacţii că am priză la public şi că nu trebuie să vorbesc. Am văzut circulara, mi-a arătat-o Mihai Tatulici. Am aflat mai târziu că există nişte servicii specializate care se ocupă cu studierea vectorilor de imagine. Şi pe o listă am figurat ca posibil vector de imagine.

Teodor Mărieş a ieşit din grevă

După 78 de zile în care nu a mâncat nimic, Teodor Mărieş, preşedintele „Asociaţiei 21 Decembrie”, a ieşit ieri din greva foamei.Protestul său a avut ca scop desecretizarea ultimelor file din Dosarul Revoluţiei şi al Mineriadei. Mărieş a anunţat că renunţă la grevă după întâlnirea cu Roberta Anăstase, preşedintele Camerei Deputaţilor. Aceasta a promis că Legea Lustraţiei ar putea ajunge în Parlament în mai puţin de două luni.

În cele două luni şi jumătate în care Teodor Mărieş s-a aflat în greva foamei, au fost desecretizare dosarele de la Ministerul Apărării Naţionale, de la Ministerul de Interne şi de la Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, toate acestea completând Dosarul Revoluţiei. De asemenea, Curtea Constituţională a pus la dispoziţia „Asociaţiei 21 Decembrie”, Dosarul Mineriadei din iunie 1990.

„Mascarada a încetat”

Florin Filipoiu nu este doar un specialist în anatomia corpului uman. Este şi poet. În ianuarie 1990, după multe nopţi de nesomn a pus pe hârtie poezia „Recurs la metoda” care poartă încărcătura emoţională a unei Revoluţii personale.

Recurs la metoda

Există numai un semn în care toate se regasesc.
Aceleaşi întâmplări răspândite ciudat în mersul lumii
duc la acelaşi rezultat. Istoria este de fapt un tablou
într-un muzeu planetar, la care oamenii privesc iar şi iar.

Există un şablon ce cuprinde tot. O ştampilă.
Care vine cumplit, regulat, fără milă,
peste agitaţia de zi cu zi, de veac şi veac,
într-o nebunie unică, monotonă şi fără leac.

Există o linişte mare, o cuminţenie a gândului.
Este ştiinţa de a fi egal cu tine insuţi în trecerea aceasta.
Dacă poţi, deschide fereastra,
Şi peste pervaz aplecat, spune-le şi lor :

„Împăratul nu a existat. Palatul e gol…Mascarada a încetat. La altar
toata lumea să se ridice în picioare.
Orice întrebare e în zadar”.

Mihai Bujor Sion este omul care „l-a adus pe Iliescu la Televiziune” in 1989.

Casa Scînteii

Potrivit propriei declaraţii, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, Ion Iliescu se afla în biroul său de la etajul 7 al Casei Scînteii. Venise la serviciu ca într-o zi obişnuită, cu tot cu coloana de securişti care îl supraveghea.

„Eu eram urmărit de un filaj la lumina zilei. Nici măcar nu se mai jenau de vreo cinci ani. Erau trei maşini care se ocupau numai de mine. Două mă urmăreau permanent, a treia rămânea în faţa casei. O urmăreau pe soţie şi pe cine vine, intră şi iese de la mine.

Inclusiv în 21-22 decembrie, cele două maşini m-au escortat până la Casa Scînteii, unde aveam sediul Editurii Tehnice. Pe la ora 11.00, că erau, de acuma, şi cei din editură edificaţi şi urmăreau cele două maşini care veneau după mine şi plecau cu mine. Unul zice: «Domnule, au dispărut cele două maşini care au venit cu tine dimineaţă!». Şi pe urmă a apărut scena asta cu elicopterul.

Mi-am luat rămas bun de la băieţii de la editură, zic: «Fraţilor, s-a terminat!». Am coborât, am dat un telefon la Televiziune şi unul la Armată, cred, unde am dat de Stănculescu. Prima chestiune, m-am dus la Televiziune, am văzut adunarea aceea a oamenilor”, declara Ion Iliescu, în 1994, Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentele din Decembrie 1989.

Cele cinci telefoane date de Iliescu

Iliescu a plecat de la Editura Tehnică în jurul orei 13.20, după ce vorbise la telefon cu şefa lui directă, Suzana Gâdea (ministrul Culturii), dar şi cu generalul Victor Atanasie Stănculescu (care se afla la Ministerul Apărării Naţionale. Aşa reise din declaraţia lui Ion Iliescu.

Un martor al traseului parcurs de Ion Iliescu la 22 decembrie 1989 este Florin Velicu, instructor la Consiliul Culturii în 1989. Potrivit acestuia, Iliescu a intrat în priză după ora 13.00, când s-a deschis Televiziunea.

„La un moment dat a sunat la Suzana Gâdea. Eu nu am înţeles de ce a sunat, dar a întrebat-o dacă e adevărat că Ceauşescu a căzut. Nu ştiu ce i-a răspuns Suzana. Cert e că, după ce a închis, Ion Iliescu a spus: «A dracului şmecheră!»”, a consemnat istoricul Alex Mihai Stoenescu în convorbirea cu Velicu.

Velicu a fost martor şi la convorbirea lui Iliescu cu generalul Stănculescu, la Ministerul Apărării. După telefonul dat Suzanei Gâdea, Iliescu şi Velicu coboară de la etajul 7 al Casei Scînteii (unde funcţiona Editura Tehnică) la etajul 1 al aceleiaşi clădiri (unde era Consiliul Culturii). Acolo ajung în biroul unui fost secretar de stat, Ladislau Hegheduş. De aici, Iliescu cere legătura la MApN, pe firul scurt. „A sunat la minister şi a dat peste Stănculescu. Stănculescu i-a spus, n-am auzit, dar am înţeles chestia asta de la Ion Iliescu: «Mă cheamă acolo!». Stănculescu i-a spus să vină acolo”.
Era lume multa – toti salariatii de la Hegedus, 10-15 persoane

Iliescu a dat cinci telefoane de la Casa Scînteii. Primul a fost la Suzana Gâdea, în jur de ora 13.00. Apoi a sunat la Televiziune, unde a vorbit cu directorul Stanciu, apoi a telefonat la CC, unde a vorbit, la Cabinetul 1, cu un revoluţionar, pe nume Luca. A sunat şi acasă, iar în jur de 13.10 a telefonat la Ministerul Apărării şi a vorbit cu Stănculescu, pe firul scurt 262.

Florin Velicu a confirmat trecerea lui Iliescu pe acasă, prin Primăverii. „Ion Iliescu a plecat cu maşina lui, eu cu maşina mea, împreună cu o colegă de la Hegheduş, Marcela Iacob este numele ei, şi am plecat la el acasă. A stat in casa cam o jumatate de ora!
(De la ora 13.20 pina la 13.50)
Era lume multă acolo. El a intrat, spunând că vrea să vadă dacă merge cu el şi soţia, Nina. Lumea aştepta, iar eu, la un moment dat, m-am întrebat ce se întâmplă, de ce întârzie atâta, merge sau nu merge doamna Nina? El era foarte preocupat de Televiziune. El voia să ajungă acolo, nu la Armată, unde se putea întâmpla altceva. De acolo am plecat, el cu maşina, spre Televiziune, eu din nou cu maşina mea şi cu Marcela Iacob înăuntru”.

Chemat de Militaru

GeneralulNicolae Militaru a dorit ca Ion Iliescu să fie chemat: «Înainte de a intra în studio, am rugat pe cineva din personalul Televiziunii să-l sune pe domnul Iliescu la telefonul 18.06.30 şi să-l cheme pentru a se putea adresa poporului român»”.

Nicolae Militaru: „Când eu am ajuns acolo, Iliescu nu sosise. Am rugat pe cineva din Televiziune să-l sune şi i-am dat numărul de telefon: 180630. Nu ştiu dacă i s-a telefonat, însă, la scurt timp după aceea, l-am văzut în emisiune. Ne-am întâlnit, ne-am îmbrăţişat… De acolo am plecat la MApN şi apoi la sediul CC unde am rămas toată noaptea.”
–––––
Sergiu Nicolaescu: Când am intrat la Televiziune, eu am fost şeful. „Când am ieşit afară, m-am certat cu Caramitru. Caramitru a spus: «De ce te-ai adresat Securităţii şi Armatei?». Că eu mă adresasem Securităţii şi Armatei, să treacă de partea noastră. La Televiziune au intrat Mihai Bujor Sion şi Ioana Pavelescu, care era soţia lui, şi cu soţia mea, Gabriela Nicolaescu. În noaptea de 21 spre 22, ei dormiseră la mine acasă, eu nefiind acasă. După ce m-am certat cu Caramitru, Bujor vine la mine. Zice: «Vrei să-l chem pe Iliescu? şi mi-am adus aminte că Titus Popovici îmi tot zicea de Ion Iliescu ăsta» . Şi a plecat acasă la Iliescu.

Venise cu un adjunct al lui de la Casa Scînteii şi coborâseră din maşini. Şi Mihai Bujor îi spune: «Domnule Iliescu, Sergiu Nicolaescu vă invită la Televiziune». Şi Iliescu s-a urcat în maşina lui Mihai Bujor. Aşa a ajuns Iliescu la Televiziune”
–––––
Puţin după ora 14.00, la Televiziune a apărut şi Ion Iliescu. Momentul a fost surprins pe holul studiourilor de Mihai Montanu, unul dintre revoluţionarii care au ajuns la Televiziune alături de Petre Roman. Montanu declara Comisiei „Decembrie 1989″: „Ies din Studioul 4 şi aud voci pe hol: «A venit Iliescu, a venit Iliescu!». Apare un tip, aşa, cu unul mare (Mihai Ispas) lângă el, pupături, chestii. Toată lumea se înghesuie în lift. Urcăm la etajul 11. În biroul lui Petre Constantin era lume multă, generali„.
Mihai Montanu: Petre Roman, care era înaintea mea, zice: „Trebuie să-l chemăm pe Ion Iliescu!”. (in televiziune)
Am făcut, deci, prima declaraţie de politică externă. Şi pe urmă se bagă Caramitru: „Dictatorul a fost prins la Târgovişte”. Asta mult înainte de a vorbi Iliescu.

Şi eu ies după Petre Roman, pe acolo, pe culoar, şi aud nişte cucoane: „A venit tovarăşul Ion Iliescu!”. E la director, la etajul 11.

Ţeavă s-a dus! Glonţ! Şi ajung la etajul 11, unde erau. Lume multă. Zic: „Unde e tovarăşul Petre Constantin preşedintele Radioteleviziuni?”. Şi îmi spune o cucoană de acolo că e în sala de şedinţe cu tovarăşul Ion Iliescu. Ies din cabinetul ăla şi era un culoar acolo, şi o uşă, şi în faţa uşii – „un dulap” cu părul creţ. Am vrut să intru. „N-ai voie!”, „Ce faci tu aici?” „Păzesc”, „Pe cine păzeşti, mă?”, Pe conducerea statului”. Era Mihai Ispas, şofer de taxi. Am parlamentat cu el o perioadă şi se deschide uşa. Iese Iliescu şi-l aud: „Trebuie să ajungem la Ministerul Apărării!”. Eu îi spun: „Am maşina jos, permiteţi-mi să vă conduc”. Ăsta: „Da, hai!”.

Florin Filipoiu: „ Pe holul dintre sudiouri l-am văzut pe Sergiu Nicolaescu alături de un cascador de-al lui. Nicolaescu spunea: „E prea mare aglomeraţie aici. Trebuie să mai dăm afară”. Atunci am strigat: „Eu de aici nu plec, am fost în stradă!”. Şi mi-a spus: „Bine, eşti de-al nostru”. Apoi m-am strecurat în studioul 4 când intra o persoană adusă de jos, de la filtru. În studio era un spectacol care, dacă ar fi fost filmat, ar fi fost de-a dreptul dezastruos: o mână de oameni care se înjurau şi se împingeau cu umărul, care să fie în cadru. Emitea studioul 5. Mă gândeam: «Cum pot eu să citesc cererile oamenilor de la Baricadă în zarva asta?». Am citit acele cerinţe ale oamenilor de la Baricadă, apoi lumea a izbucnit în urale. Am ieşit din studio pentru că mă gândeam că nu mai am ce să fac acolo ştiind ce e în stradă. Ieşind pe hol, m-am reîntâlnit cu Sergiu Nicolaescu. Mi-a spus: „Rămâi să facem ordine”. Şi am rămas. Atunci a apărut Iliescu. Iliescu era adus pe braţe de doi băieţi „cu ochi albaştri”, cu dunga de la şapcă ghicindu-li-se pe frunte şi cu mersul ăla specific, ca de instrucţie. Foarte interesant, purtat de aceşti doi indivizi „de subţiori”, Iliescu nici nu atingea pământul. Sergiu Nicolaescu a izbucnit spre Iliescu: „În sfârşit, aţi venit!”. Imediat ce a intrat Iliescu în studioul 5, a venit un bătrânel cu o geacă de fâş, albastră, şi cu o sacoşă de un leu în mână. A intrat la WC şi s-a schimbat în general… (Nicolae Militaru).
ieşit din WC când a ieşit şi Iliescu din studioul 5. Au vorbit amândoi cu Nicolaescu şi l-am auzit pe Iliescu spunând: „Trebuie să mergem şi la Ambasada Sovietică”. Am văzut roşu în faţa ochilor şi m-am repezit spre Iliescu: „Ce să căutaţi acolo? Nu v-aţi săturat de ei?”. Cascadorul lui Nicolaescu m-a ţinut, iar Iliescu a întrebat: „Cine-i tânărul?”. Nicolaescu a răspuns: „E băiatul nostru, de la Revoluţie”. Iliescu mi s-a adresat: „Dragă, tu eşti tânăr, nu cunoşti, dar aşa trebuie”.

Petre Roman l-a intalnit pe Iliescu pe scari, in timp ce pleca din TVR. Dupa ora 14:00.

După momentul pupăturilor, la 14.35 are loc prima intervenţie televizată a lui Iliescu, în Studioul 4, când îşi dă întâlnire cu „factorii de decizie” la CC, ora 17.00. La câteva zeci de minute după prima intervenţie, care a avut loc în mijlocul revoluţionarilor, Iliescu revine pe micul ecran, dar din Studioul 5, unde cadrul nu mai era aglomerat.

După cea de-a doua intervenţie, Iliescu şi cei din jurul lui s-au pregătit pentru îmbarcarea spre Ministerul Apărării. Se apropia de ora 16.00.

Primul discurs la TVR în 22 decembrie 1989, a lui Ion Iliescu in jurul orei 14.35
„Ion Iliescu: La sediul comitetului central se afla reprezentantii populatiei. Am vorbit la telefon cu cabinetul numarul unu (risete). Nu mai era, nu mai era nici persoana numarul unu, nici secretarul si secretariatul acestei persoane. Mi-a raspuns un tovaras Luca, nu stiu cine o fi saracul, mi-a spus el si alti citiva care fac parte dintr-un comitet national sint acolo. Mi-au cerut sa ma prezint, i-am spus cine sint, nu m-a cunoscut omul si n-am putut sa inchei un dialog (Mihai Bujor Sion: „o sa va cunoasca!”)

Dacia lui Ion Iliescu, Dacia lui Nicolae Ceauşescu

Principalul martor al drumului spre Armată a fost acelaşi Florin Velicu. El conducea Dacia în care au urcat Iliescu, Militaru şi noul personaj misterios intrat în tablou, Gelu Voican Voiculescu. La acea oră, soţii Ceauşescu se aflau tot într-o Dacie (maşina-radar a Miliţiei Târgovişte), în grija a doi subofiţeri de Miliţie, în păpurişul de la Răţoaia, judeţul Dâmboviţa.

În dialogul cu Alex Stoenescu, Velicu a povestit cum, în drum spre Ministerul Apărării, a avut un mic accident cu un Trabant: „În maşină ne-am urcat aşa: stăteam eu cu generalul Militaru în faţă şi Iliescu în spate, între Voican Voiculescu şi Mihai Ispas. Deja vedeam pe stradă ce era, lume venind, plecând, urlând.

Eu, în maşină, îmi montasem o sirenă. O băgasem sub capotă şi îmi montasem un buton sub bordul maşinii. Militaru a spus: «Dă-i drumul la sirenă!». Am prins un Trabant pe la Academia Militară, l-am aruncat într-o parte, noroc că nu s-a întâmplat nimic, am mers mai departe şi am ajuns la Ministerul Apărării, în Drumul Taberei”.

În jurul orei 16.00, Ion Iliescu a ajuns la sediul MApN. Totul se desfăşura ca la carte, după o regie bine organizată. Înainte de a ajunge la Televiziune, Iliescu luase legătura cu Stănculescu, din birou de la Ladislau Hegheduş, pe firul scurt nr. 262.

Un martor al momentului MApN a fost Mihai Montanu, care a venit de la Televiziune după maşina lui Iliescu. „Ajungem la MApN. Aici, biroul plin de generali şi câţiva civili. Ne aşezăm la o masă lungă. Discuţii: crearea organului puterii de stat, care să preia puterea şi să conducă activitatea mai departe. Au fost patru, cinci variante până la Frontul Salvării Naţionale. S-a stabilit să plecăm la CC, să batem lucrurile în cuie. Dintre civili eram eu, Iliescu, Roman, Creţu (care e acum în SUA)… Stănculescu, care fusese numit de Ceauşescu ministru, a întrebat: «Eu ce fac?». I s-a spus: «Iei comanda aici şi supraveghezi să nu se întâmple ceva». Când să ieşim pe uşă, Iliescu a spus să rămână unul dintr-ai noştri, să supravegheze Armata. Dă roată cu privirea şi se opreşte la mine: «Dumneata rămâi!». Am întrebat: «De ce?». Mi-a spus: «Dumneata eşti reprezentantul revoluţionarilor, supraveghezi tot ce se întâmplă din punct de vedere militar»”.

După ce şi-a lăsat omul, pe Montanu, la Armată, Iliescu şi-a continuat drumul spre Comitetul Central, unde era haos. Era în jurul orei 17.00. A urmat cunoscuta scenă a balconului, după care „stâlpii” noii puteri s-au retras să facă bine-cunoscutul circ cu constituirea FSN.

Din nou la Televiziune

Ultimul popas al lui Iliescu a fost acolo unde începuse totul: la Televiziune. Era trecut de ora 22.00, iar comunicatul pentru ţară, pregătit după constituirea Frontului Salvării Naţionale, era gata. Anunţul a fost făcut în jurul orei 23.00, de faţă fiind prezenţi, lângă Iliescu, generalul Militaru, Silviu Brucan, Petre Roman, Dumitru Mazilu, Dan Marţian.

Aici s-a încheiat traseul lui Ion Iliescu de la funcţia de director de editură la cea de lider FSN. Şi la şef de stat, evident. În zece ore, viaţa i s-a schimbat radical. Momentul fusese pregătit însă cu multă atenţie, într-o ţesătură din care nu lipseau Silviu Brucan, Sergiu Nicolaescu, generalul Militaru şi, pe post de victime, soţii Ceauşescu.

În acea noapte de 22 spre 23 decembrie, Ion Iliescu a rămas în Televiziune. Deciziile luate şi ordinele date, cot la cot cu generalul Militaru, aveau să constituie graniţa dintre viaţă şi moarte pentru sute de români.
Sergiu Nicolaescu: ” Când l-am văzut pe Iliescu, i-am văzut pe toţi că se apleacă în faţa lui. Directorul Televiziunii de-abia aştepta: „Tovarăşu’ Iliescu! Tovarăşu’ Iliescu!”. Ei ştiau că Iliescu e posibil să fie cel care îl va răsturna pe Ceauşescu. Se vorbea de Iliescu.
Pe 22 decembrie, în jurul orei 14.15, căpitanul de rang I Emil (Cico) Dumitrescu şi-a făcut apariţia la Televiziunea Română. Discursul lui a fost difuzat din Studioul 5 al Televiziunii Române, de unde cu numai zece minute mai devreme vorbea generalul Nicolae Militaru.

Căpitanul Emil Cico Dumitrescu cerea în direct ca Ion Iliescu să se prezinte la Televiziune: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm! „Tovarăşul Iliescu era în zonă, fiind contactat de Sergiu Nicolaescu.
Cico Dumitrescu :”Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi. Îl cunoşteam foarte bine pe directorul general al Televiziunii, pe Petre Constantin. Pentru că aşa ştia toată lumea. Dacă o să cadă Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu este cel care trebuie să-i ia locul. Se spunea şi la Europa Liberă, şi peste tot.

George Marinescu: „Europa Liberă a trâmbiţat luni de zile că singurul înlocuitor pentru Ceauşescu este Ion Iliescu. Deci nu era o noutate. Occidentul ne îndoctrinase, ne manipulase, ca să zic aşa, cu o astfel de ştire.”

Teodor Brateş: „Trebuie să spun că ascultând „Vocea Americii” şi „Europa Liberă”, şi eu credeam că soluţia de schimb era Ion Iliescu. Aşa se şi explică de ce l-am prezentat atât de călduros şi de special.”

Mihai Bujor Sion este omul care „l-a adus pe Iliescu la Televiziune” in 1989. Rasplata nu a intarziat sa vina. Protejatul a fost numit in 1990 primul sef de Cabinet al presedintelui Iliescu si ulterior consilier prezidential pe probleme economice. Si-a continuat cariera in Statele Unite, unde pana in 1998 a reprezentat Romania in functia de consul general la Los Angeles. Una dintre cele mai frumoase vile din Primaverii, cea de pe Strada Herastrau 35, este pe numele Ioanei Pavelescu, dupa cum titra ziarul Tineretul Liber in iulie 1991. Mihai Bujor Sion, in schimb, intrase in posesia unei case din fondul de protocol al statului, invecinata cu vila lui Petre Roman, din intrarea Gogol. SE POARTA CREATOARELE DE MODA. Celebritatea familiei s-a imbogatit de cand cu aparitia in lumea buna a Capitalei a Mariei Marinescu, fiica Ioanei Pavelescu dintr-o casatorie anterioara si infiata de Mihai Bujor Sion.

Mihai Bujor Sion este fiul unui activist din ilegalitate al Partidului Comunist Român, mort într-un accident de avion la începutul anilor ’70. După moartea tovarăşului său de PCR, deşi nu l-a înfiat cu acte, Ion Iliescu i-a fost tutore şi mentor tânărului Sion, rămas orfan – de fapt – de ambii părinţi, în avionul prăbuşit între Sibiu şi Caransebeş murind şi mama lui.

De altfel, Ion Iliescu i-a călăzuit paşii lui Mihai Bujor Sion şi în cariera profesională.

Executanţii planului, clica şi „troică politică” formată din marginalizaţi, agenţi KGB, şi trădători. „Revoluţia română în direct”.

George Militaru a făcut parte din echipa TVR deplasată la mitingul ţinut de Nicolae Ceauşescu în data de 21 decembrie 1989, în faţa Comitetului Central. Apoi, din 22 decembrie până la 2 ianuarie 1990 a asigurat funcţionarea camerelor de transmisie din studioul 4 al TVR.
George Militaru: „„Brateş se cunoştea cu Iliescu. Bine de tot se cunoştea cu Iliescu şi Rodica Becleanu, care era producătoare la Telejurnal pe vremea aia”.

Prinicipalul instrument de diversiune din timpul Revoluţiei a fost coordonat de Silviu Brucan, fost conducător al Radioteleviziunii între 1962 şi 1966! Printre cei care au spus vrute şi nevrute, în direct, se mai numără: George Marinescu, Cico Dumitrescu, generalul Nicolae Militaru, Mihai Lupoi, Virgil Măgureanu şi alţii. „Granzii”, ca generalul Militaru, au vorbit din studioul 5, alţi revoluţionari, din studioul 4, unde se afla şi Teodor Brateş.

Dan Marţian a fost presedinte al Camerei Deputatilor, in perioada 1990-1992, apoi vicepresedinte al aceleiasi Camere, in legislatura 1992-1996. A fost membru fondator al FSN si co-presedinte al CPUN. Dan Martian a fost numit ambasador la Lisabona in primavara anului 2001.
Absolvent al Universitatii “M. V. Lomonosov” din Moscova, decedat la Lisabona, ca ambasador, in al doilea mandat al lui Iliescu, din cauze necunoscute.

Emil (Cico) Dumitrescu – Constantin Bucur: Emil Cico Dumitrescu a fost prins la un simpozion la care au venit si delegatiile din blocul sovietic. In pauza de masa si-au lasat caschetele pe hol, am plantat microreceptori in caschete si asa l-am dovedit pe Cico.
Cico Dumitrescu: „În ‘80 am fost arestat vreo cinci luni. Am hârtie că doi ani am fost urmărit de Securitate, am aflat şi eu la Revoluţie. Mă acuzau că am vândut secrete.
Cico Dumitrescu: „„Cu Iliescu am fost coleg la «Ape», nu la Moscova” Ion Iliescu: „Va dati seama ca nu la “chemarea” lui Cico Dumitrescu am fost la TVR (cu care de altfel nu am fost coleg – el era cadru militar in marina). Si altii afirma acelasi lucru, probabil cu bune intentii” (Deci ori Cico minte ori ,Iliescu). Omul care l-a chemat pe Ion Iliescu la TVR (Pe 22 decembrie, în jurul orei 14.15, căpitanul de rang I Emil (Cico) Dumitrescu şi-a făcut apariţia la Televiziunea Română. Discursul lui a fost difuzat din Studioul 5 al Televiziunii Române, de unde cu numai zece minute mai devreme vorbea generalul Nicolae Militaru. La ora 14.35 Iliescu vorbeste la televiziune, cu 10 minute inainte a vorbit cu gen. Stanculescu.

„Căpitanul Cico Dumitrescu cerea în direct ca Ion Iliescu să se prezinte la Televiziune: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm! „Tovarăşul Iliescu era în zonă, fiind contactat de Sergiu Nicolaescu.
Cico Dumitrescu: „Pentru că aşa ştia toată lumea. Dacă o să cadă Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu este cel care trebuie să-i ia locul. Se spunea şi la Europa Liberă, şi peste tot.”

Cico Dumitrescu: „Între 2000 şi 2004 am fost consilier prezidenţial. Imediat după Revoluţie am fost şeful Direcţiei Generale de Presă şi Sport.”

Documentul care îl acuză pe Emil Cico Dumitrescu că le-a vândut ruşilor secrete de stat în anii ’80

Florin VelicuPersoana care l-a insotit pe Ion Iliescu in permanenta, fostul angajat al Consiliului Culturii Florin Velicu povesteste despre Iliescu: „Dupa eveacuarea lui Ceausescu din CC, mi-a venit brusc ideea sa iau legatura cu Iliescu. L-am sunat pe Iliescu. Si colegii ma impingeau. Ei stiau legatura noastra…

13:00, 13:05. Incepuse transmisia pe televizor. Biroul lui Ladislau Hegedus era plin. Plin era, cu tot felul de salariati, bineinteles. Se uitau la televizor. Eu il cunosteam pe Hegedus, lucrand in aceeasi institutie. De fapt, si Iliescu il cunostea foarte bine. Si eu i-am zis: «Domnule, fa legatura cu cineva de la Armata». Zice: «Pot sa-i fac cu Hortopan sau cu Stanculescu». Mi-a si explicat Hegedus de ce: cu fiecare din cei doi lucra la spectacolele omagiale. A sunat la minister. Desi au trecut 15 ani, si acum imi aduc aminte, era numarul 272 pe scurt.

262.
262, pe scurt. A sunat la minister si a dat peste Stanculescu. Stanculescu i-a spus, n-am auzit, dar am inteles chestia asta de la el (de la Ion Iliescu, n.a.)… «Ma cheama acolo». Stanculescu i-a spus sa vina acolo. A fost un moment de genialitate a lui Iliescu, pe care l-am vazut uitandu-se la televizor.
Cand Iliescu vorbea la telefon cu Stanculescu era lume in jur?
Da, multa.

Cam cate persoane?
Toti salariatii de la Hegedus, 10-15 persoane. Iliescu era fixat pe televizor…

Incercati sa va aduceti aminte ce-i spunea Iliescu lui Stanculescu?
«Care e situatia?» Lucruri pe undeva generale. «Care-i situatia, ce se intampla?» Probabil ca ala ii dadea niste raspunsuri, dar esential era ca il chema insistent acolo.

La MApN.
Da, la Armata.

Probabil i-a spus ca este la conducerea Armatei.
Nu se auzea. Noi auzeam doar ce spune Iliescu, nu ce spune Stanculescu. Stiu ca a dat un telefon si la Televiziune. Dar era fixat pe ecranul televizorului, era ca un magnet. Cand a vazut Televiziunea deschisa, cu tot ce se intampla acolo, haosul ala… Repet, eu as face aceasta miscare de traveling, vizavi de pozitia lui din biroul sau, unde era foarte pasiv si discuta relaxat, si pozitia electrizanta, cand a vazut ce se intampla la Televiziune. Eu cred ca in momentul ala s-a gandit ca pierde trenul. Ceva s-a intamplat cu el, ca a devenit electrizat. Am plecat de la Hegedus…

A mai dat si alte telefoane?
Nu. De aici incep incurcaturile istoriei si falsurile. Pentru ca foarte multa lume a vrut sa ma faca pe mine… Bine, unii m-au facut si ofiter acoperit.

Va pot explica eu de ce…
Si eu va pot explica de ce cei doi (Gelu Voican Voiculescu si Sergiu Nicolaescu, n.a.) m-au facut soferul lui Iliescu. In realitate, n-am plecat eu cu el din Casa Scanteii. El a plecat cu masina lui, eu cu masina mea, impreuna cu o colega de la Hegedus, Marcela Iacob este numele ei, si am plecat la el acasa. Eu, dupa Iliescu…

O secunda. Sa ne intelegem: Iliescu a mai avut cel putin alte doua convorbiri telefonice. Vorbeste cu Suzana Gadea, vorbeste cu Stanculescu, vorbeste la Televiziune, vorbeste acasa cu Nina… Da. De la Hegedus.

Vorbeste la Comitetul Central, unde da de un revolutionar pe nume Luca.
De asta nu stiu eu. Nu cred ca a mai vorbit cu cineva.
Prin urmare, sa punctam ca, in mod categoric, Ion Iliescu a stat acasa o jumatate de ora.
Categoric! De acolo am plecat, el cu masina nu stiu cui, spre Televiziune, eu din nou cu masina mea si cu Marcela Iacob inauntru…”

Dumitru Mazilu – In perioada 1965-1966, Dumitru Mazilu deţine funcţia de director al Şcolii de ofiţeri de Securitate de la Băneasa.
Între anii 1986-1989, a fost pus sub stare arest la domiciliu.

Cornel Dinu– („Procurorul”), Pe Cornel Dinu l-a dus mintea să meargă ţintă la Televiziunea Română în după-amiaza de 22 decembrie. A fost introdus în cercul puterii de Dan Marţian: „Am intrat împreună într-un birou de la etajul doi, unde se redactau ştirile lansate pe post. Înăuntru era şi Ion Iliescu. I-am amintit cum îmi ratasem intrarea în politică în 1968 (n.r. – în acel an, Dinu nu a mai apucat să ţină o alocuţiune la un congres UTC dirijat de Ion Iliescu, pe atunci ministru al Tineretului). Iliescu mi-a zâmbit larg (n.r. – cum altfel?!) m-a îmbrăţişat şi mi-a spus să-l ajut pe prietenul său, Dan Marţian”.
Extrem de importantă este scena la care Cornel Dinu a asistat în noaptea de 22 spre 23 decembrie: „În jur de ora cinci dimineaţa, după ce se anunţase că ruşii au recunoscut primii proclamaţia Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu a vorbit la telefon cu consulul lor. În ruseşte, la fel şi Petre Roman, după el. Concluzia împărtăşită era clară: «Ruşii pot interveni să asigure ordinea în două ore”.

Ceauşescu i-a dat ţara „proastei de nevastă-sa”

În periplul său prin Bucureşti, încercând să-i facă pierdută urma doamnei Iliescu, chipurile urmărită de terorişti, Cornel Dinu a băut un ceai cu Gheorghe Murer, la 24 decembrie. Maurer locuia gard în gard cu familia Iliescu, în cartierul Aviatorilor. Fusese prim-ministru al României (1961-1974) şi, totodată, omul care l-a susţinut pe Ceauşescu în 1965, în ­cursa pentru preluarea funcţiei de secretar general al Partidului. În discuţia tihnită cu Dinu, Maurer ar fi punctat începutul sfârşitului pentru Nicolae Ceauşescu: „Diabetul de după 1974 l-a înnebunit. Neavând ce să-i mai dea proastei de nevastă-sa, i-a dat ţara”.

Ion Iliescu a înroşit telefonul care făcea legătura cu Moscova

Dinu a cizelat câteva ore la ştirile care intrau pe post, apoi Ion Iliescu l-a trimis să o ia de acasă pe „doamna Nina„ şi să i-o aducă la Televiziune. Alături de soţia viitorului preşedinte a trăit Cornel Dinu emoţiile Revoluţiei. Nina s-a ascuns câteva nopţi în casa „Procurorului” şi pe la rudele acestuia. De frică, Dinu le-a cerut „emanaţilor Revoluţiei” un pic de protecţie într-una dintre nopţile de zbucium. I-a oferit-o amiralul Cico Dumitrescu, cu care se împrietenise la Televiziune, trimiţându-i în faţa casei o maşină de la Circa 2 de Miliţie.

„Cu Cico Dumitrescu m-am înţeles doar din priviri. Amiralul Cico Dumitrescu a fost o rotiţă foarte importantă din angrenajul acelor evenimente. Era unul dintre executanţii planului. Masele, provocate şi dirijate de profesionişti ai unor asemenea cataclisme istorice, pregătiţi pentru aşa ceva, doar se mişcau şi făceau zgomote”. Tot Cico Dumitrescu l-a salvat pe Cornel Dinu şi la 24 decembrie, seara, când fostul sportiv a fost depistat cu arme în portbagajul maşinii şi catalogat de un locotenent drept terorist.

Amiralul ar fi dat ordin să fie trimise două Dacii cu paraşutişti pentru a-l scoate pe Dinu de la ananghie. „Procurorul” povesteşte în cartea sa că numai o maşină a ajuns pentru a-l salva – „cealaltă fusese mitraliată în faţa Academiei Militare”.

„Ruşii pot veni în două ore”

Orele petrecute de Cornel Dinu în Televiziune s-au transformat în pagini savuroase de carte. Când Sergiu ­Nicolaescu gesticula frenetic amestecând în fraze sacadate AKM-uri, TAB-uri şi alte nenorociri, fostul fotbalist constata: „Incontestabilul mare regizor avea chiar accente de platou de filmare. Apărea şi ne anunţa că verifică coloana de blindate, care s-ar fi îndreptat spre Televiziune. M-am simţit obligat să-l sancţionez: „Maestre, asta aţi făcut în «August în flăcări», pe platou, acum este cu adevărat realitate!”.

Extrem de importantă este scena la care Cornel Dinu a asistat în noaptea de 22 spre 23 decembrie: „În jur de ora cinci dimineaţa, după ce se anunţase că ruşii au recunoscut primii proclamaţia Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu a vorbit la telefon cu consulul lor. În ruseşte, la fel şi Petre Roman, după el. Concluzia împărtăşită era clară: «Ruşii pot interveni să asigure ordinea în două ore”.

Ceauşescu i-a dat ţara „proastei de nevastă-sa”

În periplul său prin Bucureşti, încercând să-i facă pierdută urma doamnei Iliescu, chipurile urmărită de terorişti, Cornel Dinu a băut un ceai cu Gheorghe Murer, la 24 decembrie. Maurer locuia gard în gard cu familia Iliescu, în cartierul Aviatorilor. Fusese prim-ministru al României (1961-1974) şi, totodată, omul care l-a susţinut pe Ceauşescu în 1965, în ­cursa pentru preluarea funcţiei de secretar general al Partidului. În discuţia tihnită cu Dinu, Maurer ar fi punctat începutul sfârşitului pentru Nicolae Ceauşescu: „Diabetul de după 1974 l-a înnebunit. Neavând ce să-i mai dea proastei de nevastă-sa, i-a dat ţara”.
Dinu susţine că a asistat la o discuţie telefonică purtată de Iliescu şi Roman cu unul dintre consilierii Ambasadei URSS de la Bucureşti.
„Eu am stat în aceeaşi încăpere cu Ion Iliescu în noaptea de 22 spre 23 decembrie, la Televiziunea Română, de la nouă seara până dimineaţa la şapte.

George Marinescu: Fostul prezentator al Telejurnalului (între 1969 şi 1990) recunoaşte că televizorul a cam minţit poporul în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. A citit comunicatul despre sinuciderea „trădătorului Milea“, apoi şi-a făcut „mea culpa“ în direct. După 20 de ani, Marinescu admite că a spus multe aberaţii pe post.
Europa Liberă a trâmbiţat luni de zile că singurul înlocuitor pentru Ceauşescu este Ion Iliescu. Deci nu era o noutate. Occidentul ne îndoctrinase, ne manipulase, ca să zic aşa, cu o astfel de ştire.
George Marinescu a ajuns după Revoluţie un apropiat al Guvernului României, fiind numit director la televiziunea Executivului. A rămas în acest post timp de şapte ani.

Teodor Brateş
Am făcut şcoala profesională, apoi am fost ucenic la Malaxa. După 1944, când muncitorii au fost scoşi în faţă, am fost şi eu trimis la Radiodifuziune, împreună cu alţi tineri muncitori. Am dat probe şi am fost angajat. Am făcut ştiri şi am rămas vândut ştirilor. Prelucram noutăţi din ţară. Prima ştire pe care am făcut-o pentru radio a fost un eşec catastrofal. Am fost pus la gazeta de perete şi credeam că o să fiu dat afară.

Erau la modă ştirile despre recorduri în producţie. Doi cetăţeni depăşiseră norma, iar eu am redactat în felul următor: „Cutare şi cutare, lucrând la robineţi cu capul înşurubat, au depăşit norma de producţie”. Mie mi s-a părut o chestiune corectă pentru că eu ştiam ce înseamnă robineţi cu cap înşurubat

Teodor Brateş:„Trebuie să spun că ascultând „Vocea Americii” şi „Europa Liberă„, şi eu credeam că soluţia de schimb era Ion Iliescu. Aşa se şi explică de ce l-am prezentat atât de călduros şi de special.
Televiziunea am părăsit-o pe 30 martie 1990. Aveam 57 de ani, din care 41 de ani de muncă şi de cotizaţie. Am primit şi eu oferte atractive de la Petre Roman, de la PD, oferte de secretar de stat, în 1997. Înainte mi se oferiseră funcţii la grupul parlamentar. Am refuzat, fiindcă am zis că am stat prea mult la stăpân şi am vrut să fiu liber. Am refuzat inclusiv certificatul de revoluţionar.

Mihail Lupoi
În 22 decembrie 1989, în timpul revoluţiei, având gradul de căpitan în armată, a apărut la televiziunea română anunţând că armata este alături de popor, şi a făcut afirmaţia falsă, că armata nu a deschis focul împotriva populaţiei. Cu aceeaşi ocazie l-a anunţat pe generalul Nicolae Militaru (dovedit agent al GRU, eliminat din acest motiv din armată în 1978) ca ministru al apărării. Tot atunci a avertizat – însoţit de protestele lui Mircea Dinescu – asupra posibilităţii unei intervenţii militare din afară în caz că se va ajunge la haos.

A fost membru în Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi ministru al turismului între 2 ianuarie şi 7 februarie 1990
Mult timp după Revoluţie, Ion Iliescu a susţinut că n-a ştiut că Lupoi ar fi avut vreo legătură spionajul sovietic. Victor Atanasie Stănculescu a spus că nu avea niciun motiv să îl informeze pe Ion Iliescu că Militaru era spion pentru că acesta deja ştia.

Generalul Stănculescu a precizat că era o practică a serviciilor secrete ca atunci când un tânăr era la studii, mai ales la cele militare, să se încerce racolarea lui de către serviciile secrete alte ţării resprective.
În momentul în care Lupoi anunţă că Militaru este noul ministru al Apărării, Ion Iliescu este prezent la TVR şi nu dezminte acest anunţ. Acesta are două scurte cuvântări înainte şi după anunţ.

Silviu Brucan: a fost preşedinte al Radioteleviziunii între 1962 şi 1966. Hortensia, mama lui Petre Roman, s-a angajat la Radiodifuziune în 1954, printr-un transfer de la Editura Politică. A lucrat în radio până în 1975, când s-a pensionat. Din cele afirmate pentru „Adevărul” rezultă că Teodor Brateş a fost coleg, la radio, cu Hortensia Roman şi i-a fost subordonat lui Silviu Brucan, între 1965 şi 1966. La Revoluţie, Silviu Brucan a fost şeful neoficial al „grupului de la TVR”.
Conform celor declarate de Sergiu Nicolaescu la emisiunea „Naşul”, Brucan este şi cel care l-a propus pe Roman pentru funcţia de prim-ministru. Brateş a fost „amfitrionul” Revoluţiei la TV, stând în direct aproape 70 de ore pe 22, 23 şi 24 decembrie 1989. Ana-Maria Onisei

Sergiu Nicolaescu:
După revoluţia română din 1989, în care a fost implicat, Sergiu Nicolaescu a susţinut Frontul Salvării Naţionale, fiind ales în repetate rânduri senator pe listele acestei formaţiuni politice, iar apoi al PDSR.
Regizorul Sergiu Nicolaescu a relatat la emisiunea „Naşul” cum a ajuns la TVR. Nicolaescu era în Piaţa Romană când a fost luat pe sus de muncitori. „Erau foarte organizaţi. Eu i-am văzut şi am coborât cu ei. M-au îmbrăţişat şi m-au luat pe sus. A scos capul un căpitan care a fost apoi pus la SPP, Dumitru Iliescu”, a spus Nicolaescu.

Iliescu i-a spus lui Nicolaescu că a primit ordin să se retragă la unitate. „Eu i-am spus să meargă în unitatea, dar să meargă mai întâi la TVR. Am plecat cu trei TAB-uri din coloană. Pe unul din TAB-uri se urcase Caramitru la teatrul Notarra. Când a ajuns în Piaţa Confederaţiei (Dorobanţi – n.r.) eu am vrut să merg acasă pentru că aveam arme şi două grenade acasă.”

Regizorul Sergiu Nicolaescu a relatat la emisiunea „Naşul” cum a ajuns la TVR. Nicolaescu era în Piaţa Romană când a fost luat pe sus de muncitori. „Erau foarte organizaţi. Eu i-am văzut şi am coborât cu ei. M-au îmbrăţişat şi m-au luat pe sus. A scos capul un căpitan care a fost apoi pus la SPP, Dumitru Iliescu”, a spus Nicolaescu.

Iliescu i-a spus lui Nicolaescu că a primit ordin să se retragă la unitate. „Eu i-am spus să meargă în unitatea, dar să meargă mai întâi la TVR. Am plecat cu trei TAB-uri din coloană. Pe unul din TAB-uri se urcase Caramitru la teatrul Notarra. Când a ajuns în Piaţa Confederaţiei (Dorobanţi – n.r.) eu am vrut să merg acasă pentru că aveam arme şi două grenade acasă.”

Vladimir Cohn (Vova)- mare industriaş în Italia şi Statele Unite ale Americii, ulterior anturat în clica finanţatorilor clubului Dinamo.
Dinu a plecat în Italia la 13 decembrie 1989 şi a revenit în ţară pe 19, aceeaşi lună. În „Cizmă” s-a întâlnit cu Vladimir Cohn, pe atunci mare industriaş în Italia şi Statele Unite ale Americii, ulterior anturat în clica finanţatorilor clubului Dinamo.
Cornel Dinu povesteşte în volumul doi al romanului său autobiografic („Zâmbind din iarbă”) învăţăturile primite în acel decembrie ’89 de la prietenul Vova Cohn: „Cornelică, cred că acesta este sfârşitul lui Ceauşescu. La Fonte dei Marmi (n.r. – orăşel de lângă Florenţa) m-am întâlnit cu doi colonei americani. Îi ştiu de mult. Mi-au spus că acum este sfârşitul lui Ceauşescu. S-a hotărât la Malta. La Timişoara a fost doar începutul (n.r. – discuţia are loc în seara de 18 decembrie). Urmează şi la Bucureşti. Tot ei mi-au împărtăşit că tot la Malta s-a hotărât ca în România să acţioneze ruşii. Mâine eşti în Bucureşti. Vezi ce poţi să faci, te cunoaşte lumea, te duce mintea!”.

Mihai Ispas
taximetrist, si fost sofer al lui Iliescu, ulterior ministru adjunct al Sportului. „Am jucat rug­by inca dinainte de 1989. Pe vremea cand jucam la Olim­pia mi-am cunoscut sotia, Iuliana Ghimbsanu, fata de antrenor de rugby. Suntem impreuna si acum”, isi a­min­­teste Mihai. De-a lungul vremii, a trecut pe la Olim­pia, Grivita Rosie si Spor­tul, unde joa­ca si acum, la 45 ani” „Fals! N-am fost soferul lui Iliescu, om pe care-l respect si pe care-l pre­tuiesc. Am condus un taxi, in decembrie 1989, cand se tragea. L-am dat la o parte pe taximetrist, i-am spus ca am mai multa incredere in mine in situatia respec­tiva”, puncteaza Ispas. Dupa ’90 a fost ministrul adjunct al Sporturilor, ala­turi de Cornel Dinu, iar in prezent este consilier COR.
Gelu Voican Voiculescu – În anul 1970 este arestat şi anchetat pentru atingere adusă securităţii statului prin trădare de secrete de serviciu şi spionaj economic – După Revoluţia din decembrie 1989, el a deţinut funcţia de viceprim-ministru în primul guvern provizoriu şi responsabil cu controlul serviciilor secrete ) Virgil Măgureanu (După cum afirmă generalul Ion Mihai Pacepa, Măgureanu a devenit colaborator al Securităţii interne în februarie 1972 şi a fost apoi încadrat în DIE cu grad de căpitan şi numele conspirativ „Mihăila Mihai”. Pe 24 decembrie, la ora 15.00, el a venit la TVR şi a citit un comunicat din partea Consiliului Frontului Salvării Naţionale.
Ion Iliescu a respins ideea ca Ceausestii sa fie ucisi prin act revolutionar, apoi s-a lansat ideea unui proces condus de un tribunal militar exceptional. Iliescu a fost de-acord după ce i s-a propus formula ocolită, a procesului.

Generalul Nicolae Militaru
Reactivat de Ion Iliescu şi numit ministru al Apărării pe 23 decembrie 1989, generalul Nicolae Militaru, dovedit încă din anii ’70 ca agent al serviciului secret al Armatei sovietice (GRU), este omul de care se leagă majoritatea crimelor produse între 22 şi 25 decembrie 1989. Nicolae Militaru este cel care a „regizat” conflictele dintre Armată şi presupuşii terorişti. Aproape o mie de oameni au murit, în urma acestor scenarii.
Mai mult, de numele lui Nicolae Militaru, care în 1989 avea 64 de ani, se leagă cazurile „Otopeni”, „Trosca” şi „Nuţă-Mihalea”, după cum a demonstrat ziarul „Adevărul” în cadrul serialului „Sfârşitul Ceauşeştilor”.

La Otopeni, pe 23 decembrie 1989, 48 de civili şi militari în termen şi-au pierdut viaţa, în urma unei „regii” marca Nicolae Militaru. În faţa Ministerului Apărării Naţionale, tot la 23 decembrie, au fost ucişi 8 oameni de la Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA), conduşi de colonelul Gheorghe Trosca, vechi adversar al lui Militaru.

Apariţia lui Nicolae Militaru la conducerea Armatei, în decembrie 1989, aduce în prim-plan zeci de generali şi alţi ofiţeri excluşi din Armata Română din cauza legăturilor cu Moscova. „Reţeaua Militaru” confirmă că Nicolae Ceauşescu avea dreptate, în ultimele zile din viaţă, când vorbea de acţiunile „agenturilor străine”.

Militaru era absolvent al Academiei Militare „Frunze” din URSS. El a fost cel care a condus ostilităţile în cele mai sângeroase zile ale Revoluţiei, cu acest grup de generali care au fost reactivaţi oficial prin decrete semnate de Ion Iliescu după 26 decembrie 1989.

Deasupra structurii impuse de generalul Nicolae Militaru se afla o „troică politică” formată din Ion Iliescu, Petre Roman şi Silviu Brucan, care s-au prezentat drept „emanaţi” ai Revoluţiei şi s-au impus în conducerea Frontului Salvării Naţionale (FSN). Iliescu a ajuns preşedinte, Roman – premier, iar Brucan a rămas „ideologul” Revoluţiei, omul care a asigurat legăturile, atât la Moscova, cât şi la ­Washington. Cine erau ei de fapt?
Ion Iliescu – un vechi activist cu studii temeinice în ­URSS, fiul lui Alexandru Iliescu, celebru cominternist.
Intr-un interviu 1991 in revista „Baricada” Nicolae Militaru spune urmatoarele : Asta n-o ştiu exact, dar pot să afirm că o conspiraţie, a cărei intenţie era înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu, a existat dinainte. Rezistenţa militară, care se formase cu mult timp în urmă, nu a avut în vedere ca această înlăturare să aibă loc cu sacrificii umane. Am luat contact cu această rezistenţă în 1983, prin intermediul lui Ion Iliescu. Ne întâlnisem întâmplător, la Spitalul Elias. Eu eram internat acolo, iar Iliescu venise în vizită la Walter Roman. Mai târziu, m-a căutat la telefon şi prima noastră întâlnire a fost în parcul Herăstrău. După două zile, mi-a făcut cunoştinţă cu doi oameni: Virgil Măgureanu şi căpitanul de rang I Radu Nicolae. La scurt timp, mi-am asumat sarcina să fac contractul între grupul militar al generalului Ioniţă şi grupul civil al lui Iliescu.
În toamna lui 1984. Se spunea atunci că cel mai bun moment ar fi fost în timpul când Ceauşescu se afla în RFG. Se ştia că cei care rămâneau în ţară erau nişte fricoşi. Planul nu a mai fost pus în aplicare din cauza unor evenimente ciudate.

Gen. Victor Atanasie Stănculescu : Ceausestii trebuiau lichidati, si ca decizia in acest sens a venit de pe doua fronturi care au lucrat combinat: din partea GRU (serviciul secret al armatei sovietice) si KGB (securitatea rusilor).Stanculescu nu a ascuns ca tot ce i s-a intamplat lui rau in anii ce au urmat Revolutiei -inclusiv dosarele penale in care a fost condamnat – s-a datorat conflictului mocnit pe care l-a avut cu Ion Iliescu.
Stănculescu il face vinovat pe Ion Iliescu, pentru mortii de dupa fuga lui Ceausescu.
Generalul Victor Stanculescu:“A fost nevoie de atitea morti pentru ca sa fie executati Ceausestii. De ce ? intrebati-l pe Ion Iliescu”

Acestia au confiscat Revolutia, toti erau „marginalizati”de Nicolae Ceausescu, o parte din ei agenti KGB.
Grupul care a decis execuţia Ceauşeştilor

-Ion Iliescu
-Silviu Brucan
-Dumitru Mazilu
-Petre Roman
-Mihai Montanu
-Sergiu Nicolaescu
-Mihai Ispas
-Dan Marţian
-Gelu Voican Voiculescu
-Gen. Nicolae Militaru
-Gen. Victor Atanasie Stănculescu
––––––––––––
Pe 26 decembrie 1989, s-a semnat decretul pentru infiintarea tribunalului exeptional, dupa ce lumea a fost sigura ca e adevarat ca sotii Ceausescu sunt morti. A declarat Gen. Victor Atanasie Stănculescu.
Practic Tribunalul care l-a judecat pe Ceausescu nu avea legimitate.
In Monitorul Oficial de miercuri 27 dec 1989, la doua zile dupa executarea Ceausestilor, a fost publicat un comunicat al lui Ion Iliescu pentru infiintarea Tribunalelor Miliatre Extraordinare.

Grigore Cartianu: „În decembrie 1989, Revoluţia anticomunistă a fost urmată de contrarevoluţia comunistă. Asta a fost revoluţia lor, a celor care au intrat în scenă după fuga lui Ceauşescu: contrarevoluţie. Ea nu a contribuit la schimbarea regimului ceauşist (căci treaba asta fusese rezolvată de alţii), ci a vizat instalarea şi menţinerea la putere a regimului Iliescu.”

După zeci de emisiuni făcute împreună cu Radu Moraru pe tema Revoluţiei şi a teroriştilor, am ajuns amândoi la aceeaşi concluzie, ceea ce nu ni se întâmplă prea des.

Acum însă logica ne împinge la un raţionament comun. Şi anume: Ion Iliescu, Silviu Brucan şi Nicolae Militaru au creat fenomenul terorist, după un scenariu scris la Moscova, pentru a reuşi două lovituri esenţiale – să se instaleze la putere şi să se menţină la putere (în condiţiile în care toate regimurile gorbacioviste din estul Europei erau spulberate după câteva săptămâni sau luni). E posibil să fi ştiut de acest scenariu şi alte personaje decembriste (Sergiu Nicolaescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu), dar nu putem fi siguri de asta. Certitudini – rezultate din comportament, decizii şi efect – există doar în privinţa tripletei Iliescu-Brucan-Militaru

Istoricul Alex Mihai Stoenescu a venit luni seară cu un document excepţional. Pentru asta s-a urcat la volan şi a gonit patru ore în noapte, dar a meritat. Documentul este un Comunicat al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, semnat de Ion Iliescu pe 27 decembrie 1989. Comunicatul CFSN anunţa înfiinţarea „tribunalelor militare extraordinare”, care „vor judeca toate cazurile de terorism”. La punctul 2 al Comunicatului – care era gândit ca un decret, deşi nu era un decret – se hotăra că „judecarea va urma o procedură de urgenţă, iar executarea sentinţelor se va face imediat”.

Aceste formulări tipice revoluţiilor comuniste (Lenin-Troţki, Castro-Guevara etc.) aveau un scop clar: acela de a băga spaima în cetăţenii care, odată ce au dat de gustul libertăţii, îndrăzneau să pună la îndoială puterea „revoluţionară” abia constituită. Să nu uităm: de 20 de ani, Ion Iliescu susţine întruna că execuţia soţilor Ceauşescu a pus capăt fenomenului terorist. Aşadar, acest „inamic invizibil”, invocat pentru a-i lichida pe dictatori, nu mai exista din 25 decembrie. Dar el trebuia invocat ori de câte ori noua putere avea de făcut reglări de conturi. Şi s-a întâmplat de cel puţin două ori: la emiterea Comunicatului CFSN din 27 decembrie (pentru a descuraja orice răzmeriţă militară sau civilă) şi la arestarea şefului Securităţii, generalul Iulian Vlad, pe 31 decembrie (pentru a da Securitatea pe mâna unui agent sovietic).

În decembrie 1989, Revoluţia anticomunistă a fost urmată de contrarevoluţia comunistă. Asta a fost revoluţia lor, a celor care au intrat în scenă după fuga lui Ceauşescu: contrarevoluţie. Ea nu a contribuit la schimbarea regimului ceauşist (căci treaba asta fusese rezolvată de alţii), ci a vizat instalarea şi menţinerea la putere a regimului Iliescu.

Tragedia e că în acest joc de putere cinic şi iresponsabil au murit 957 de oameni şi au fost răniţi 2.587. Şi a mai fost ceva la fel de tragic: infiltrarea sălbatică a României, de către spionajul sovietic, în primele săptămâni de după Revoluţie. Iliescu, Brucan şi Militaru ştiu de ce. Pardon, doar Iliescu ştie. Brucan şi Militaru ştiau.

VIDEO 1

VIDEO 2

VIDEO 3

Conferinta de presa IICCMER, miercuri ora 12.00, Str. Polona nr. 1 (etaj VI, fostul sediu INMER)

17/03/2010

Astazi, la fostul sediu al Institului National pentru Memoria Exilului Romanesc (Str Polona nr. 1, Bucuresti), presedintele Consiliului Stiintific IICCMER – prof. Vladimir Tismaneanu -, impreuna cu presedintele executiv, dl Ioan Stanomir, si directorul stiintific, dl Mihail Neamtu, vor sustine o conferinta de presa in care vor fi discutate aspecte referitoare la cercetarea comunismului romanesc dupa 20 ani de la Revolutie. Conducerea Institutului va raspunde intrebarilor ziaristilor in legatura cu toate aspectele legate de noile directii de cercetare, precum si cele referitoare la urgentele unei pedagogii a memorie

Oana Niculescu-Mizil are bijuterii de 850 000 €

Conform declaraţiei de avere, parlamentarul social-democrat Oana Niculescu-Mizil are bijuterii în valoare de 850.000 de euro. Ea este urmată, la acest capitol, însă la mare distanţă, de colega ei de partid Rodica Nassar, care a investit în bijuterii 65.000 de euro.

Oana, nepoata lui Paul Niculescu-Mizil, s-a casatorit cu Jimmy Tohme, un om de afaceri libanez

După ce şi-a făcut intrarea în politică învingându-l pe Gigi Becali, cel mai bogat om din România, conform revistei Capital, Oana Niculescu-Mizil se poate lăuda că e aleasa cu cel mai preţios tezaur de bijuterii din aur, argint şi pietre preţioase din Parlament.

Rodica Nassar e pe locul doi La mare distanţă, ea este urmată de pesedista Rodica Nassar, care are bijuterii în valoare de 65.000 de euro.

Oana, nepoata lui Paul Niculescu-Mizil, s-a casatorit cu Jamil Taher, un om de afaceri libanez

Mirii au avut trei perechi de nasi: pe seicul Saad Hariri, fiul primului ministru libanez, Rafik Hariri, pe deputatul PSD Madalin Voicu si sotia, Adriana, si inca un om de afaceri libanez.

Sursa: Libertatea
Hai sa can-can

de Marius Mioc

Paul Niculescu Mizil – opozant al clanului Ceauşescu?

Fostul demnitar comunist Paul Niculescu Mizil, bunicul proaspetei parlamentare Oana Niculescu Mizil, a murit. Evenimentul Zilei (ziarul anticomuniştilor feroce)  numeşte ;opozant al clanului Ceauşescu;!

Fiica lui Niculescu-Mizil a fost la un moment dat iubita lui Nicu Ceauşescu, scrie tot Evenimentul Zilei;. In 1989 Paul Niculescu Mizil a fost printre criminalii comunişti din C.P.Ex. care au aprobat reprimarea cu foc a revoluţionarilor din 1989 (C.P.Ex.-ul a aprobat unanim represiunea, contrar ceea ce spune Evenimentul Zilei).

Aşadar, nu este un simplu comunist ci un criminal comunist. A făcut şi puşcărie pentru asta (cu Intreruperi, că mereu avea scutiri medicale), pînă a fost graţiat de Iliescu.

Ziarul Evenimentul Zilei; scrie că Mizil s-a opus deschiderii focului impotriva manifestanţilor de la Timişoara, dar procesul C.P.Ex. a dovedit altceva, situaţia juridică a lui Niculescu-Mizil după acel proces nu este de achitat ci de graţiat, adică vinovăţia sa a fost constatată de instanţă dar a beneficiat de mila preşedintelui. &In perioada imediat după 1989 Niculescu-Mizil a fost cel mai activ dintre foştii membrii C.P.Ex. in a scrie memorii către tot felul de ziare in care-şi pretindea nevinovăţia.

Mereu vedeam in ziarele bucureştene ce spune Paul Niculescu Mizil despre revoluţie. Inclusiv despre ce s-a itamplat la Timişoara a scris Paul Niculescu Mizil, fiind şi citat in raportul comisiei senatoriale Decembrie 1989 Prime; a lui Sergiu Nicolaescu, deşi individul n-a fost prin Timişoara in timpul revoluţiei.

S-a respectat regula mass-mediei bucureştene: istoria revoluţiei din 1989 trebuie scrisă in proporţie de 90% de comunişti. Dacă mai rămanea Ceauşescu proporţia era 100%, dar s-a instalat democraţia, de aia comuniştii controlează doar 90% din mass-media bucureşteană.

Dacă Paul Niculescu Mizil, fost mahăr comunist care a aprobat inclusiv măcelărirea demonstranţilor din 1989 şi a cărui fiică a fost ibovnica lui Nicu Ceauşescu (probabil a suferit in regimul dictatorial cand Nicu o inşela cu altele) a devenit OPOZANT AL CLANULUI CEAUŞESCU (Evenimentul Zilei dixit), mie mi-e şi ruşine să mai spun că m-am opus regimului Ceauşescu.
Nu mă pot compara cu adevăraţii bărbaţi ai neamului, opozanţi autentici ai dictaturii, precum acest Paul Niculescu Mizil (care, aită nobleţe sufletească, nici măcar n-a cerut certificat de revoluţionar).

In noaptea de 22 spre 23 decembrie – Ion Iliescu: “Lasati, ma, sa traga! Trebuie sa avem morti, ca asa e la revolutie”

22 decembrie 1989  ora 13:30  – Lovitura de Stat Militara

Revolutie si lovitura de stat… linistite
Primul contact al fostului presedinte cu un astfel de dosar s-a facut la sfarsitul lui 2004,  in urma unei plangeri penale facute de revolutionari de la “Asociatia 21 Decembrie”. Acestia au prezentat atunci, ca probe noi, doua casete video cu imagini inregistrate in decembrie 1989 la televiziune si la sediul fostului CC al PCR. “O noutate ar fi inregistrarea momentului cand Iliescu refuza sa fie adusa caseta cu procesul si impuscarea familiei Ceausescu la TVR pentru a fi data pe post. E inregistrat cum s-a dus Sergiu Nicolaescu, a discutat cu el si l-a convins sa difuzeze caseta, sa fie vizionata la Televiziunea Romana Libera”, a declarat presei Doru Maries. Tot ce s-a putut obtine prin initiativa de atunci a fost audierea vreme de cateva ore, la Sectia Parchetelor Militare, a lui Ion Iliescu in calitate de martor. Asociatia 21 Decembrie a facut, anul trecut, o noua plangere penala impotriva lui Ion Iliescu, de aceasta data in calitate de faptuitor. Concret, revolutionarii lui Maries l-au acuzat de genocid pe fostul sef al CFSN. Justificarea acestei acuzatii, conform lui Maries, ar fi aceea ca Iliescu ar fi premeditat crimele revolutiei, cerand sa nu se intervina pentru incetarea tragerilor cu arma consemnate incepand cu seara de 22 decembrie 1989. “Dupa intoarcerea lui Ion Iliescu de la Ministerul Apararii, intrebat de revolutionarii exasperati de modul in care se tragea din toate directiile in noaptea de 22 spre 23 decembrie, Iliescu raspunde: “Lasati, ma, sa traga! Trebuie sa avem morti, ca asa e la revolutie”, a declarat Doru Maries. Cercetarile declansate in noul dosar au fost, la fel, blocate. In iunie 2007, Curtea Constitutionala a admis o exceptie de neconstitutionalitate si a decis ca toate dosarele in care sunt anchetati atat civili, cat si militari sa fie instrumentate numai de procurori civili. In acest mod, toate dosarele revolutiei, dar si ale mineriadelor, in care era cercetat Ion Iliescu, au trecut sub controlul procurorilor civili, ceea ce a reprezentat o noua tergiversare a finalizarii lor.

Sursa: Gardianul