Ultima noapte la Palat – Dialog cu Ştefan Andrei, alias Machiavelli, şi cu Dumitru Burlan, „sosia lui Ceauşescu”
Ştefan Andrei a ajuns la 80 de ani. Fostul demnitar comunist are aceeaşi memorie prodigioasă şi are demnitatea să nu se dezică de propriul trecut. Aşa cum nu s-a dezis nici de Violeta lui, atunci când Elena Ceauşescu i-a cerut pe un ton partinic să divorţeze. A apărat-o atunci, cu tot riscul mazilirii, o apără şi acum: „Serghei Mizil ăsta este un cretin, spune că nevastă-mea n-a fost persecutată, când ea era interzisă să mai facă film, şi de la televiziune. Spune că mie îmi venea somonul cu avionul din străinătate. Un idiot!”
Cam aşa ne-a întâmpinat când ne-am dus să-l revedem la Snagov. Era la trecerea dintre ani. Tocmai publicase o carte, un interviu fluviu, intitulată sugestiv „Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spune Machiavelli”. Ştefan Andrei este un om cultivat şi nu cred că greşesc dacă afirm că el a completat tripleta de aur din politica perioadei comuniste, alături de Ion Gheorghe Maurer şi Corneliu Mănescu. Aşa cum a putut să fie acea politică în plină dictatură, construită la umbra Uniunii Sovietice.
Generaţia lui Ştefan Andrei a moderat, prin naţionalismul ei, până şi ideologia bolşevică, militând pentru interesele românilor. Atât cât se mai putea atunci. Era reacţia de supravieţuire naţională în condiţii absolut iraţionale. Un moment similar de răbufnire scitică putea să-l determine pe cancelarul Otto von Bismarck să mediteze cu voce tare: „Românii nu sunt o naţiune, ci o profesie”. Şi de peste o sută de ani, afirmaţia este interpretată prin două extreme: ori Bismarck a remarcat oportunismul nostru funciar, fie şi ca formă de supravieţuire în circumstanţe extreme, ori şi el a fost nevoit să recunoască o anume perspicacitate a românilor pentru combinaţii şi tratative. În orice caz, Nikita Hruşciov a rămas captivul primei versiuni, aşa cum înclină şi unii istorici actuali din ţara noastră: „În România, chiar şi printre oficialii Partidului Comunist, se dezvoltă o atitudine nesănătoasă, naţionalistă şi antisovietică, care trebuia retezată de la rădăcină… Mămăligarii nu sunt o naţiune, ci o curvă.”
Ştefan Andrei face parte din acea generaţie de „mămăligari”, care a încercat să scoată România dintr-o lume aberantă într-o dictatură personală.
Am fost la Snagov împreună cu colonelul Dumitru Burlan, cel supranumit „sosia lui Ceauşescu”. Am asistat astfel la o confruntare între un reprezentant al activiştilor comunişti şi un ofiţer al serviciilor secrete de-atunci pe tema „Cine-a tras în noi după 22”. Primul se consideră trădat de Ceauşescu fiindcă preşedintele a fugit şi „nu a lăsat niciun răspuns”, vorba cântecului despre „Calul Bălan, priponit de-un leuştean”… Celălalt era militar şi nu se consideră trădat.
Amândoi însă au făcut puşcărie după 1990, fără să fie vinovaţi.
Şi de aceea, nu-l uită pe Ion Iliescu…
În 1999, Ştefan Andrei îmi spunea că Ion Iliescu ar fi vrut să rămână şi el în căruţa puterii, chiar dacă era incompetent, dar Mult Iubitu’ şi Prea Ciuruitu’ nu l-a mai tolerat. „Ceauşescu nu l-a mai primit pe Iliescu nici pe şişlete”, adică pe scândura din spate a căruţei.
Răzbunarea
Şi Ion Iliescu s-a răzbunat. „Pe toţi din Comitetul Politic Executiv ne-a condamnat că am fost de acord să se folosească forţa armelor la Timişoara. În primul rând, nu era de competenţa mea. Era de competenţa forţelor armate. Nu intra în atribuţiunea noastră. Comandantul suprem conducea direct Armata, Securitatea, Internele, Procuratura şi Externele. Eu nici nu participam la şedinţele de guvern. Nici eu, nici Postelnicu sau Homoşteanu sau Coman. Noi nu participam la şedinţele de guvern. Eu aveam legătură directă cu Ceauşescu, ca preşedinte al ţării, iar ei discutau direct cu Ceauşescu în calitate de comandant suprem”, mi-a explicat Ştefan Andrei într-o bodegă de la Snagov. „Deci, bă copile, jurământul se depunea către comandantul suprem. Nu faţă de Comitetul Politic Executiv al PCR”.
Foto: Maria Toma Iliescu, mama naturala a lui Ion Iliescu
Ion Iliescu ar fi putut măcar să ceară aplicarea legii pentru fiecare demnitar în parte, aşa cum trebuia să intervină pentru un proces echitabil în privinţa lui Nicolae Ceauşescu, binefăcătorul lui. Nu a făcut-o. Care să fie misterul?
„Scopul lui Brucan era să decapiteze partidul. Să rămână partidul fără conducere. Brucan discutase cu Iliescu. Iliescu este o curviştină. Fiindcă noi am fost achitaţi, iar el a făcut recurs şi ne-au condamnat. El cu Vasile Ionel, care era agent sovietic, au stabilit şi pedepsele noastre. Se ştia că Vasile Ionel era agent sovietic mai demult, separat de Militaru. Fusese scos de la armată şi băgat la conducerea Canalului. A fost interceptat în timp ce discuta cu sovieticii”.
Spionii sovietici
– E adevărat că Militaru umbla deghizat în femeie pe la Consulatul sovietic de la Constanţa?
– Aşa este. Trosca l-a prins. El i-a raportat generalului Nuţă, care era şeful Contrainformaţiilor militare. Nuţă i-a transmis informaţia lui Ceauşescu. În Constituţia de-atunci, era condamnat doar cel care spiona în favoarea unei puteri inamice. Iar ruşii spuneau: ce putere inamică suntem noi pentru voi? Ce secrete militare aveţi voi faţă de noi care vă dăm şi arme? Nu mai aveai argumente.
Trebuia să mergem în Crimeea cu Ceauşescu. „Uite, mă, ce face măgarul ăsta de Militaru… Şi i-am spus: Tovarăşe Ceauşescu, dacă mergeţi cu poziţia asta în Crimeea, este o catastrofă. Tot ce stabilisem eu să le cerem – materii prime – nu mai stătea în picioare pentru că Brejnev ne spunea clar: Voi spuneţi că spionii aparţin unor puteri inamice. Păi Uniunea Sovietică este o putere inamică faţă de România?
Ce secrete militare aveţi faţă de noi? A, există internaţionalişti care critică poziţiile voastre, pe care le critic şi eu. Aşa că discuţia se putea bloca.
– Ce rol au avut sovieticii în moartea lui Ceauşescu, domnule ministru? Generalul Victor Stănculescu, Sergiu Nicolaescu, Petre Roman au confirmat că au existat 15.000-40.000 de agenţi sovietici în România.
– Eu am avut o discuţie cu generalul Mihai Caraman. El a fost la mine la Snagov de 7 ori după 1990. În septembrie 1990, erau 30.000 de agenţi sovietici la noi, zice el. Caraman a mers la Iliescu şi i-a spus în toamna lui 1990. I-a spus şi lui Roman. A fost trimis Virgil Măgureanu la Moscova pentru retragerea acestor agenţi sovietici. Eu am făcut publică problema după discuţia cu Caraman. Şi el a fost schimbat apoi.
– Agenţii ruşi s-au aliniat şi au plecat disciplinat înapoi? Ştiaţi ceva ?
– Ştia numai Securitatea.
– Dumneavoastră ştiaţi, domnule Burlan ?
– Eu v-am zis că în blocul sovietic din Piaţa Aviatorilor, în septembrie 1989, tot personalul a fost retras. Nu a mai rămas niciun membru al Ambasadei.
– Şi atunci unde au stat aceşti 30-40.000 de agenţi ? Este o armată. Cum nu ştiaţi ?
– Aveau toată structura necesară în Bucureşti. Le-a asigurat cazarea.
– Şi dumneavoastră de la servicii nu ştiaţi?
– Iulian Vlad ştia. Era informat.
Şi aici intervine Ştefan Andrei să potolească spiritele cu un nou argument.
– Înainte de 1989, nu erau luaţi în evidenţă cei din ţările socialiste.
– Cum să nu? Eram obligat să raportez la Miliţie că a venit Ivan la mine.
– Nu, Securitatea nu ştia cine a intrat în ţară din Cehoslovacia sau din Ungaria. La frontiera ungară erau mai multe urme de picioare spre România, decât dinspre România spre Ungaria.
Aici, Dumitru Burlan mai vine cu o nuanţă: „Nu erau înregistraţi după nume, dar numeric erau înregistraţi”.
– Nu aveaţi legătură cu grănicerii?
– Era la armată, la grăniceri. Vlad ştia, dar el nu putea lua măsuri fiindcă era de acord cu aceste treburi. El făcea parte din conspiraţie. În 1991, recunoaşte că l-a trădat pe Ceauşescu.
O alternativă plauzibilă: Nicu Ceauşescu în locul tatălui
– A existat o problemă extrem de controversată: tentativa unor demnitari comunişti din eşalonul al doilea de a-l înlătura pe Ceauşescu pentru a-l pune în loc pe Nicu. Cât de adevărată a fost această tentativă? Domnul Dumitru Burlan zice că această conspiraţie a existat.
– Asta nu ştiu. Eu ştiu ce am întreprins eu. S-a pus problema ca, după moartea lui Nicolae Ceauşescu, care ştiam că este apropiată (din surse sovietice şi vest-germane), să evităm ca în România să se întâmple ca în China, unde nevasta lui Chian Chin a luat puterea. În componenţa de-atunci a Comitetului Politic Executiv, unde Ceauşescu avea 85% devotament în orice condiţii şi până la capăt, singura soluţie era ca, după moartea lui, să-i atragem pe cei care erau cei mai apropaiţi de Elena Ceauşescu. Şi veneam cu varianta provizorie Nicu Ceauşescu.
– Deci v-aţi gândit la această alternativă?
– Dar am discutat-o chiar. Ion Traian Ştefănescu poate s-o confirme. M-am văzut cu el la moartea fratelui meu de la Craiova. Am discutat în parc…
– Deci se confirmă ce spunea colonelul Dumitru Burlan, sosia lui Ceauşescu.
„Eu, cu un colectiv de alţi 4 ofiţeri, am înregistrat tot ce a discutat Nicu. Ne-a cerut Elena Ceauşescu să arătăm tot ce face Nicu. În guvernul pe care-l preconiza Nicu, trebuiau să intre: Ion Traian Ştefănescu, Constantin Boştină, Constantin Olteanu, Tudor Mohora, Cornel Burtică, Ştefan Andrei şi alţi câţiva”, a precizat colonelul Burlan.
– Ştiaţi sau nu, domnule ministru, că făceaţi parte din acea conspiraţie?
– Nu. Auzisem multe variante…
– Dar noi v-am înregistrat…, intervine Dumitru Burlan.
– Una din variante o prezintă Rogojanu. El spune că grupul de la Comana – ştiu şi eu de la o femeie…
– Ana Blandiana?
– Nu contează… Mai mergeau şi alte femei. Se vedea că în funcţiile executive – zice Rogojanu – să fiu eu şi Gogu Rădulescu. Eu nu aveam relaţii cu grupul de la Comana. Nu am fost niciodată acolo. Cu Gogu Rădulescu aveam relaţii bune, dar ştiam că el este iudaizat. A trăit cu o evreică. Tatăl lui era lăutar ţigan şi maică-sa era cântăreaţă rusoaică. Nevasta lui era evreică. Iar fratele lui era violoncelist la Filarmonica de Stat. Când a plecat Burtică din conducereea UTM, în 1982, nu se punea problema schimbării lui Ceauşescu.
Dumitru Burlan – Asta a fost în 1984. Noi i-am înregistrat, normal.
Ştefan Andrei – Eu aveam discuţii cu Ion Traian Ştefănescu, şi cu Ioan Totu, şi cu Nicolae Giosan. Olteanu nu a fost în grup pentru că era foarte bun prieten cu Postelnicu.
Casetele spun tot, dar Dumitru Burlan le-a predat generalului Neagoe. „Eu nu am participat”, neagă Andrei şi acum. „Nu aţi participat, dar aţi fost propus, a replicat colonelul. Trebuie să-mi daţi dreptate într-o chestiune: Ceauşescu nu putea să ia nicio măsură contra lui Nicu”.
„El ştia că noi mergem pe varianta Nicuşor, nu cu maică-sa, îşi aminteşte ministrul Andrei. Era un lucru caraghios. La Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989, mă anunţă Nicuşor de la Sibiu: „Tovarăşu Andrei, am auzit că aţi fost desemnat să veniţi la conferinţa judeţeană de partid. E foarte bine că mai discutăm…”.
Nicuşor a fost înregistrat de Securitate (Dumitru Burlan râde) şi înregistrarea a ajuns la Elena Ceauşescu. Pe mine nu m-a mai trimis tovarăşa la Sibiu. A mers Ion Coman, iar pe mine m-a trimis la… Bihor”.
„Nicuşor nu putea să facă nimic de capul lui, spune colonelul. L-a trimis pe Constantin Olteanu la Moscova la o conferinţă a Pactului de la Varşovia să ia acordul lui Gorbaciov”. Aici discuţia sare în aer:
– Hai, mă, că asta-i poveste, mă! Lasă-mă-n pace, mă! Nici nu l-a primit Gorbaciov.
– L-a primit.
– Nu l-a primit. Aveam ambasador la Moscova, care mi-a spus. Nu, nu l-a primit.
– Şi atunci, aghiotantul lui Olteanu minte?
– Olteanu nu este o figură. Am relaţii bune cu el. A fost muncitor, a stat la secţia militară ani de zile. În trei ani, ajunge general cu patru stele, ministrul Apărării, secretar cu propaganda. Aiureală!
– Dar măsurile luate? Şedinţa Comitetului Politic Executiv, când a plecat Olteanu la Moscova?
– Ceauşescu a luat măsuri de îndepărtare a tuturor: Constantin Olteanu a fost făcut primar general al Capitalei, Nicuşor a fost dus prim secretar la Sibiu, Ion Traian Ştefănescu a fost dus şi la Sălaj, Boştină a fost trimis la Botoşani.
– Au fost luate aceste măsuri, dar nu din cauza asta, mă.
– A vrut să vă destrame.
– Funcţia de prim secretar pentru Nicu era mai importantă decât cea de prim secretar la UTC. Trebuia să cunoască munca de partid. Sibiul era cel mai uşor de condus.
„Instalează-l pe măgarul de Iliescu la Editura Tehnică”
Ministrul Ştefan Andrei nu crede că Ion Iliescu a fost pe 15-17 decembrie 1989 la Moscova, aşa cum mi-a povestit un lucrător de la Ambasada României din Rusia.
– Nu, nu a fost. În 1988 am fost la expoziţia de la Moscova ca şef al delegaţiei. Şi Talîzin, omologul meu, mi-a spus în maşină, de faţă cu Radu Păunescu, ministrul Industriei Grele, că, conducerea sovietică roagă pe tovarăşul Ceauşescu să fie de acord ca tovarăşul Iliescu să facă o vizită la Moscova şi să se întâlnească cu colegii de facultate. Radu Păunescu trăieşte. Se ştia că nu i se va da voie lui Iliescu. Încă nu se cunoaşte exact care a fost reţeaua sovietică din România în timpul lui Ceauşescu…
Iliescu s-a văzut cu Militaru când a fost scos de la Ape, în 1985.
Şi eu am vorbit cu Ion Dincă, era de încredere şi mi-a spus. Era şi el partizanul lui Nicuşor, dar era contra lui Olteanu şi a lui Postelnicu. Stătea în celulă cu Vlad şi Dincă nu vorbea cu el. Şi a venit la mine. Eu eram la etajul 3, la CC. Este un culoar lung acolo. În biroul dinspre intrarea C. Eram la Controlul Muncitoresc. Mă mutasem în biroul lui Ilie Verdeţ care fusese la Controlul Muncitoresc.
Pe aripa asta mică a Comitetului Central, era Dincă. Şeful meu de cabinet era prieten cu colonelul acela frumos, care era prieten cu Daraboinea de la mine. Şi zice: “Sâmbătă, au mutat instalaţia de ascultare de la tovarăşul Verdeţ la tovarăşul Andrei pentru că tovarăşul Sîrbu – care era în locul meu – nu merită o asemenea instalaţie”. Era o instalaţie mai complicată, mai sofisticată. Şi ne plimbam pe culoarul ăsta. Ce e, tovarăşu Dincă? “M-a chemat tovarăşu Ceauşescu… şi mi-a zis uite, du-te şi instalează-l pe măgarul ăsta de Iliescu la Editura Tehnică pentru că sunt informaţii că el a discutat cu Nicolae Militaru. Dar te duci mai târziu, ca să punem mai întâi în locul lui Walter Roman la Editura Politică pe Dumitru Ghişe, pentru ca nu cumva Iliescu să ceară să meargă el la Editura Politică…” E clar?
A doua chestiune, şi am martori pe Avram şi pe Oprea.
A venit o informare că academicianul Simionescu de la Iaşi discuta cu un prieten care era informator:
“Bă băiete, m-am dus cu Iliescu la plimbare, mă. Ce l-a criticat pe Ceauşescu de era să-mi cadă pantalonii de pe mine, mă.”
A discutat cu profesori de la Politehnică, de la Medicină şi cu cei de la Teatru. Eu nu mergeam cu Ceauşescu în vizită decât întâmplător. La deschiderea anului universitar lua pe Bobu şi pe Curticeanu. Pe mine m-a luat doar în două vizite în ţară. În 1979, am fost la Timişoara. Aruncau şvabii pe maşina lui cereri de plecare din ţară. De-acolo am mers la Arad, am dormit la Săvârşin. Şi de-acolo am mers la Oradea. I-am zis tovarăşului că mă duc acasă. Şi în 1976, am aranjat plecarea în URSS, am fost la Soci, în Armenia, în Georgia, la Batumi, pe urmă am vizitat Chişinăul. La Batumi, vine veste din ţară că a murit Gheorghe Stoica, pe care Ceauşescu nu-l suporta. “Mă, da îngropaţi-l până vin eu…”
Trebuia să mergem la Chişinău. În acelaşi timp, Ceauşescu a aranjat să aibă loc şi inaugurarea la Combinatul de Utilaj Greu de la Iaşi. Mă băieţi, la aeroport se aruncau scrisori pe maşină. “Ia vedeţi ce vor ăştia!” 95% voiau case, a zis consilierul Raţ. Era şi Manea Mănescu. Şi Ceauşescu îl întreabă pe Iliescu. “Mă Iliescu, da tu cum stai cu planul la construcţiile de locuinţe din fondul de stat?” Şi zice – 40-50%. « Mă, asta este lipsă de răspundere politică. Alţi primi-secretari îmi cer să le măresc fondurile pentru construcţia de locuinţe şi aici, la Iaşi, unde ai institut de proiectări, ai trust de construcţii, facultate de construcţii… Mai lasă dracului teatrul şi Universitatea, Iliescule, şi ocupă-te de problemele oamenilor, Iliescule ! Problema locuinţelor de la Iaşi este fundamentală pentru politica partidului, mai ales că am dărâmat cartierele vechi, am construit fabrici şi combinate.»
Şi atunci mi-am dat seama că Iliescu se clatină. Era cea mai gravă problemă pentru care l-a făcut arşice, de faţă cu noi.
Iliescu pierdea timpul cu teatrul, cu bârfe şi, când a ajuns la conducere, el a fost
Patriarhul distrugerii economiei naţionale.
– Mi-aţi spus în 1999 că Ceauşescu nu l-ar primi pe Iliescu nici pe şişlete. Credeţi la fel şi acum?
– Iliescu voia să rămână pe şişlete, adică în căruţa puterii. Nu există măcar un document în care Iliescu să fi criticat politica partidului comunist. Niciodată! A venit şi a prezentat Canalul Bucureşti-Dunăre, nu a spus că nu e de acord. Iar în 1990, primul lucru pe care l-a făcut a fost să oprească lucrările la canal. Ca să nu intre în istorie Canalul Bucureşti-Dunăre cu numele lui Ceauşescu. Iliescu avea nişte raporturi speciale cu familia Ceauşescu. Nimeni nu-şi putea permite ce-şi permitea el. În afară de Ion Gheorghe Maurer.
Pentru că Elena Ceauşescu, care mi se adresa cu “Andrei”, mi-a spus mie: “Mergeam cu Ionel de mână la frate-meu la Văcăreşti şi ieri am mers la taică-său”. Lui Verdeţ îi zicea „Ilie” şi lui Iliescu îi spunea „Ionel”. “Am mers cu Ionel la Târgu-Jiu. Schimbam trenul la Filiaşi, dormeam la o familie într-o odaie eu, mama lui adoptivă şi Ionel de care nu ne jenam că era un copil în pantaloni scurţi”.
Prin urmare, relaţiile lor datau din timpul războiului.
Ea îi povestea Suzanei Gâdea că, într-o seară, a condus-o Ionel. Suzana a fost un excelent profesor la metalurgie şi inginer, nu şi ministru al Culturii. Primul secretar la Sectorul 1 era Virgil Cazacu. Şi mi-a zis Suzana Gâdea că Elena i-a spus că ea a fost prietenă cu unchiul lui Iliescu. A fost dragoste între ei. Şi pe urmă, Ceauşescu s-a bătut ca el să plece la studii în Uniunea Sovietică.
În plus, când Ceauşescu a devenit secretar al CC al partidului şi a organizat o conferinţă naţională a UTM în 1954, la Sala Dinamo. Cu acest prilej, a dez-iudaizat conducerea UTM. Era Paul Cornea secretar cu propaganda şi a fost pus un român, Petre Gheorghe, exclus apoi fiindcă nevasta lui avea şapte amanţi la Piteşti. L-a scos pe Muşat pentru că trăia cu Cornelia Filipaş şi l-a pus pe Cornel Fulger, secretar de la Bicaz, bunicul Alessandrei Stoicescu.
Cultul personalităţii
L-a pus pe Virgil Trofin secretar cu probleme organizatorice. Era maior de armată. În Biroul CC UTM, membru supleant l-a pus pe Iliescu, care era la studii la Moscova. Era contra naturii! Nici nu era de faţă. Ceauşescu l-a propus. L-a trimis secretar al Uniunii Internaţionale a Studenţilor. S-a creat asociaţia studenţilor. Congresul UTC din 1955. Trofin era prim secretar la UTM. Cornelia Filipaş a fost înlocuită de Cornelia Dinescu. La studenţi a fost pus preşedinte Ion Iliescu, care nu avea nicio experienţă în domeniu. Trăise la Moscova, avea bursă mare, nu făcea muncă patriotică. Când veneau, 90% primeau locuri la odihnă din cota noastră. În 1953, toată ţara a fost înfometată şi la cămin se mânca numai mazăre. Eu şi câţiva am protestat. Pe mine şi pe Trifan ne-a chemat evreul Petre Lupu care ne-a spus să nu mai comentăm. Şi Iliescu ajunge preşedinte la studenţi. Eu eram şef al comisiei culturale şi al comisiei internaţionale.
La Conferinţa a doua studenţilor, a venit Gheorghiu-Dej, care a condus prezidiul. Paloş şi Blajovici de la organizaţia de masă de la Lupu ne-au cerut să strigăm “Gheorghiu-Dej, Gheorghiu-Dej!”. Ne-a pus Ceauşescu. Dej a ridicat mâna: “Nu e frumos. Strigaţi România-PMR!”
Al doilea moment. Dej a ţinut o cuvântare la Conferinţa din 1959. “Tovarăşi, în fabrici muncitorii sunt la un loc români, maghiari, germani… De ce învăţământul să fie altfel? Românii într-o parte şi maghiarii în altă parte? Să unificăm învăţământul!”
Ce a făcut Iliescu? A scos elevii români din liceele maghiare. O tâmpenie!
Apoi a unificat Dej învăţământul româno-maghiar. Mergeam la conferinţa UTM de la Târgu-Mureş din 1958 şi s-a ţinut în maghiară, cu interpret. M-am dus la Biblioteca cu cărţi maghiare de lux şi cărţile româneşti într-o singură cămăruţă la Institutul de Medicină din Cluj.
În pauză, Dej zice: “Măi, schimbaţi-l pe Iliescu ăsta de la conducere… este exact ca taică-său, uite cum se roşeşte, cum se aprinde, cum dă din fund…” “E foarte bun!”, zice Ceauşescu. “Dacă e foarte bun, făceţi-l ministru, dar scoateţi-l din munca de partid. E exact taică-său…”
Tatăl lui Ion Iliescu a votat la Moscova pentru dezmembrarea României
Tatăl lui Iliescu, din discuţiile cu ilegaliştii de la Târgu-Jiu, a avut nişte simpatii legionare iniţial. Legionarii aveau ITB-ul, aveau organizaţie muncitorească pe timpul lui Horia Sima. Mihai Caraman mi-a zis. Când a ajuns şef la SIE în 1989, Mihai Caraman a mers la Iliescu.
“Tovarăşe Iliescu, am văzut dosarul mamei dumneavoastră adoptive şi scrie la verificare că tatăl dumneavoastră a avut simpatii legionare”. “Păi cam aşa e”, a spus Iliescu.
Intră în PC, merge la Congresul de la Moscova din 1930-1931, acolo s-au pronunţat ca Basarabia să meargă la URSS, Transilvania să aibă autonomie până la despărţire, Dobrogea să fie dată bulgarilor. Li s-a spus că dacă se duc în ţară vor fi legaţi. Votaseră o decizie contrară Constituţiei. Aşa a stat Iliescu câţiva ani în URSS.
A venit de-acolo, a continuat activitatea şi cu Constantin David, la 1 mai 1939, au defilat ca portdrapel al metalurgiştilor. După aceea a fost chemat la conducerea partidului, criticaţi şi sancţionaţi fiindcă primiseră sarcină de la partid ca, atunci când ajung la mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol, să strige lozinci politice.
“Nu se putea, era fanfară acolo, era lume…” Lucreţiu Pătrăşcanu, iudaizat şi el, cu amante evreice, cu nevastă evreică, zice nu, trebuia cu orice preţ să scuipaţi în ciorba regelui. Că era manifestaţia de la 1 mai 1939 pentru apărarea frontieterlor ţării. Sub egida lui Carol II. Aşa mi-au spus Ion Popescu-Puţuri şi alţii. Tatăl lui Iliescu e arestat şi dus la Văcăreşti şi la lagărul de la Caracal.
Antonescu i-a adunat pe toţi la Târgu-Jiu. Acolo era şi Auschnit, şi Victor Eftimiu pentru că spunea bancuri contra lui Antonescu. Şi Arghezi pentru “Baroane” şi Zaharia Stancu. Am citit “Zile de lagăr” a lui Zaharia Stancu, cu vreo 40 de ani în urmă.
Acolo, când a ajuns, se impusese Gheorghe Gheorghjiu-Dej. El intrase în Partidul Comunist din 1932. Tatăl lui Iliescu din 1930, încă de la Congresul V de la Moscova. A început să comenteze. “Ce-i cu ăsta? De ce îl cheamă conducerea lagărului numai pe Gheorgheiu-Dej?” Pe urmă, Dej organiza înlocuirea lui Ştefan Foriş, dar îl ocolea pe Iliescu-tatăl, care se cunoştea bine cu Foriş. L-au chemat pe Iliescu tatăl în şedinţa de partid. Mi-a spus un legionar că, în timp ce te căcai, spuneai una-alta despre Dej. Dacă mai faci aşa, te excludem din partid. Nu s-a liniştit şi avea şi poziţie anti-evreiască. Ştefan Voicu, Gisela Vass care erau în lagăr spuneau că avea o poziţie critică faţă de prezenţa masivă a evreilor în Partidul Comunist. Inclusiv că unii au intrat în partid ca să fie deţinuţi politici şi nu ca evrei. L-au exclus din partid şi a murit exclus din partid la 1 mai 1945.
Ca să nu mai fiu în bătaia puştii, pe mine m-au pus adjunct de şef de secţie la partid. Pe Ion Iliescu l-au făcut doar şef de sector, la ştiinţe sociale – marxism şi economie politică, având ca adjunct pe Costin Nădejde. După moartea lui Dej, Ceauşescu îl pune adjunct de şef de secţie. El s-a ocupat la funeraliile lui Dej de terminarea mausoleului.
A doua chestiune, el, împreună cu Petre Lupu, au văzut telegramele noastre adresate cu ocazia morţii lui Dej. Şi de unde înainte era 3 cincimi cu Dej şi 2 cincimi cu Ceauşescu, Petre Lupu şi cu Ion Iliescu ne-au schimbat scrisoarea dată în presă şi a apărut 4 cincimi pentru Ceauşescu şi o cincime pentru Dej. Apoi, în 1971 l-a făcut secretar al Comitetului Central. Când ne-am întors din China, a fost schimbat din nou.
– Aţi pomenit de relaţiile lui Ion Iliescu cu nişte activişti importanţi din garda veche a partidului. Asta explică de ce a venit el cu staliniştii la putere ? Brucan, Bârlădeanu, Militaru…
– Şi Gisella Vass. Era fiu de ilegalist. Între cei din conducere, Ion Iliescu era un om mai cultivat, mai democrat. Este un caz ciudat. Nevasta lui şi sora nevestei lui au făcut studii în URSS. Cazuri mai rare ca într-o familie să fie doi inşi cu studii în Uniunea Sovietică. Trebuiau înlocuiţi kominterniştii. Pe linie de partid, au fost promovaţi Verdeţ, Dăscălescu, Gh Pană, Patilineţ. Cam 20 de inşi pe an. Pe linie militară, la fel.
Ilegaliştii nu au fost încorporaţi în partid. Aveau pretenţii speciale. Noi am luptat pentru acest regim, voi aţi venit la masa pusă. Ca şi Iliescu şi Gorbaciov, ei mor comunişti. Situaţia internă din ţară favorizează această percepţie.
Acum unde am ajuns. Îţi place, bă copile? Cu 3-4 milioane de români plecaţi din ţară… Mii şi mii de hectare de pădure au fost luate de austrieci. Toacă la ele. La Sebeş şi la Siret. La Snagov la fel, au tăiat stejari de 100 de ani şi au lăsat numai carpeni. Intervin noi taxe pentru sănătate, învăţământ. 6 milioane pensie. Ce să facă românii?
Eu am 25 de milioane de lei pensie.
Sigur că noi ne puneam întrebări şi pe timpul lui Ceauşescu. Dacă sovieticii care au creat sistemul spun că maşinăria nu merge, cum să meargă în România ? Noi am copiat de la ei. Logic nu ?
– I-aţi spus vreodată lui Ceauşescu treaba asta ?
– A, nu, că nu se putea discuta…
– Deci Ion Iliescu a venit cu staliniştii…
Ceauşescu avea o inteligenţă letală. De oltean
– L-aţi cunoscut pe generalul Stănculescu înainte de 1990? Spune că a fost racolat de MI6. E adevărat ? Era foarte important şi pentru destinul Dvs, nu?
– În cartea scrisă de Alex Stoenescu, Stănculescu spune aşa: “Dacă mă suna Ştefan Andrei înainte de a veni Iliescu cu Nicolae Militaru, cu Nicolaescu, îi dădeam armata lui Ştefan Andrei”.
– Şi de ce nu l-aţi sunat pe Stănculescu?
– Pentru că eu nu voiam. Nu eram făcut pentru asta. Erau probleme foarte serioase şi eu n-am fost niciodată un bun organizator.
– Şi totuşi Ceauşescu v-a întrebat « Tu ce crezi, Andrei ? »
– Nu m-a întrebat pe mine. Patru inşi nu am mers la el să-l rugăm să rămână. Ceauşescu nu m-a întrebat pe mine nimic atunci. A spus că el pleacă. « În aceste condiţii, alegeţi-vă alt secretar general ! »
Şi atunci a luat cuvântul Dăscălescu : « Nu mergem mai departe fără dvs ! »
A vorbit Nicolae Constantin: “Tovarăşe Dăscălescu, nu-ţi permitem să te răsteşti la Tovarăşu!”
A luat cuvântul Dumitru Popescu: “Dar cine a spus asta că mergem fără Ceauşescu?”
Pacoste a pus mâna în uşă ca să nu iasă Ceauşescu de-acolo. Femeile au veni plângând, Postelnicu avea ochii umeziţi, nu ştiu ce şi cutare… Patru inşi – Mizil, Toma Ion, eu şi Pană nu ne-am dus la el.
– Şi nu v-a întrebat?
– Nu. Nu ştiu de unde a apărut… Măi Patrichi, bă copile, dacă eu nu ştiu… mi se pot reproşa multe lucruri, dar nu că nu am memorie… Ceauşescu era foarte abil. Avea o inteligenţă letală. Era inteligenţa sifiliticului. Sifiliticul are nişte momente de pisc, după care cade.
– Şi epilecticul la fel, şi schizofrenicul…
– Aşa este. Tendinţe de nebunie. Mare manipulator, după cum l-a aruncat pe Drăghici, omul lui de încredere… Înainte de a deveni ministrul comerţului exterior, vânzările de arme se făceau printr-un raport semnat de Milea şi de Stănculescu către Ceauşescu. Când am ajuns eu viceprim-ministru la Comerţ Exterior, ne-a chemat Ceauşescu pe toţi trei. Apăruseră nişte probleme pentru că dădeam armament şi iranienilor, şi irakienilor. Şi către Zimbabwe, şi Africii de Sud. Şi nu a mai vrut să apară răspunderea lui. “Tovarăşi, armamentul este tot o marfă. De tot exportul nostru de marfă răspunde Ştefan Andrei. Eu am încredere în el. Nu-mi mai trimiteţi mie rapoartele cu vânzările de armament, trimiteţi-le lui. El vine şi mă consultă…” Toate rapoartele cu armament veneau de la Milea şi Stănculescu la mine. Stănculescu a băut la mine un butoi de cafea. Aşa de frecvent venea. Ei nu-i mai prezentau lui Ceauşescu rapoartele. De aceea, am contribuit mult la dotarea Spitalului Militar Central. “Vă rugăm ca din fondurile cutare…” Nu era control.
I-am spus lui Ceauşescu: “Şi Polonia, şi Bulgaria, şi Ungaria cumpără carne de vită din depozitele americane din Germania Federală la un preţ foarte avantajos. Haideţi să cumprăm 50.000 de tone de carne. Contra partidă, vrem să vindem o instalaţie de rachete de la sovietici – o vindem cu 50 de milioane de dolari şi dăm 50 de milioane pe carne. Tovarăşe Ceauşescu, mulţi cumpără tutun din Grecia. Dacă noi cumpărăm tutun, ne mai dau şi bani pentru protecţia mediului. Ei primesc subvenţie de la Piaţa Comună. De ce să nu folosim şi noi?”
Norocul să ai tehnica de ascultare cea mai sofisticată
– Oltenii… când eram eu copil, ţine minte două lucruri: Gorjul este singurul judeţ din ţară unde se mănâncă sarmale în stânga şi piftie în dreapta. Ei mănâncă piftie cu sarmale odată.
Până la Ţânţăreni la frontiera judeţului, mai jos nu este aşa. Când eram eu copil, oltenii stădeau la altă masă separat de femei la nuntă. Şi bărbatul bea ţuică. Le dădea rachiu de 25 de grade ca să taie pofta de mâncare. Cel mai în vârstă striga « Hai noroc şi p…a calului ! »
Femeia ridica şi ea paharul: “Hai noroc şi ce-a zis Mărin!” Deci, la olteni nu se zice sănătate! Pentru că poţi să fii sănătos şi să n-ai noroc. Ca pe Titanic, unde s-au înecat mulţi oameni sănătoşi fără noroc.
– Aţi avut noroc în viaţă? Care aţi vrea să fie epitaful dvs?
– Ca în carte. “Am prevăzut totul şi nu am putut evita nimic”. Am avut şi noroc.
– Dar dacă nu aţi putut evita nimic, cum aţi avut noroc?
– Dacă nu mă cunoştea Ceauşescu, ce se întâmpla? Am avut şansa că am lucrat cu Stănculescu şi am fost cu el în Etiopia. În 1988. A mâncat bătaie Steaua cu 4-0 de la AC Milan, când au marcat Gulit, Van Basten. Era Lung în poartă. Eram la Roma, am fost în Etiopia, unde au încercat unii o lovitură de stat.
Când s-a întors dintr-o vizită în RDG, preşedintele i-a omorât pe toţi. Noi trebuia să facem o mare fabrică de armament acolo, ca fabrica nr. 4 de la Braşov. Am fost de două ori la masă cu preşedintele Mengistu. Atunci am văzut cum gândeşte Stănculescu.
Am fost cu el în Libia în 1985. El avea un post special. Când venea un şef de stat, stătea în dreapta acestuia în maşină. Stătea la vila Lac 1 sau Lac 2, unde era cazat şeful de stat şi îl aducea la convorbiri cu maşina. Îl aducea acasă cu maşina, venea cu el seara la recepţie, participa la recepţii şi îl ducea înapoi la vilă. Era aghiotant al şefului de stat. Am avut cu el nişte relaţii de încredere.
– Nu a încercat să vă prelucreze?
– Mă copile, cum să mă tragă ăsta? Eu zburam prea sus… Nu mergeau ăştia cu mine la p… Mă jigneşti… Cum să mă atragă ăsta? Generalul Vlad îmi spunea: Sunteţi al doilea Titulescu. Măi, Vladule, ai rămas la jocul de nasturi. Pe mine să mă raportezi? Eu merg la rugbi… Şi este propus candidat pentru CC la Congresul XIV la Hunedoara. Şi în final, Elena Ceauşescu, Dăscălescu definitivează lista CC care era mai mică decât numărul propus de judeţe şi Stănculescu nu este ales în CC. Vine la mine cu lacrimi în ochi. Ajunseseră la Ceauşescu deja informaţiile despre discuţiile mele cu el pentru anumite probleme. Ceauşescu i-a spus lui Milea şi Milea i-a zis lui: “Du-te mai rar pe la tovarăşu Andrei.” Aveam aparatura cea mai bună.
– V-a ascultat domnul Burlan…
– Ce?… Nu e chiar aşa.
– A venit de două ori generalul Cioroianu cu care făcusem liceul la Craiova şi a fost trecut în rezervă. El a vorbit, eu nu. “Mai bine nu mă propunea”, zice Stănculescu. Ai fost propus şi nu ai fost ales, spunea lumea. « Au fost aleşi unii care sunt sub mine în nomenclatura ministerului ». Îi dau telefon lui Coman : « Tovarăşe Coman, de ce nu a fost ales tovarăşu Stănculescu? » « « Tovarăşe, e mai în vârstă » Stai, domnule, că e mai tânăr ca dumneata. Nu merge… » Mă duc la Ceauşescu. « Tovarăşe Ceauşescu… » « Măi, noi l-am trimis cam mult peste hotare ». « Eu nu… » « Sunt unele informaţii că lui i-au băgat o femeie în Ungaria în ultima vacnţă şi a intrat pe mâna serviciilor maghiare şi sovietice. ». Asta mi-a spus Ceauşescu. În cartea cu Stoenescu, povesteşte că a avut o întâlnire la Balaton la o masă cu comandantul GRU pentru Europa răsăriteană. A stabilit relaţii.
Mult Iubitul – un intrigant, care s-a driblat singur
Ceauşescu era un om cu calităţi mari şi cu defecte extraordinare. În tinereţea mea era un jucător la Craiova , Iordănescu. Rudă cu Anghel Iordănescu. Un driblor extraordinar, dar, uneori se dribla şi pe el. Aşa a făcut şi Ceauşescu: s-a driblat şi pe el. Una din măsuri – divizarea puterii.
Când l-a pus pe Postelnicu şef la Securitate, eu am fost ultimul la Ceauşescu. Una din prostiile lui Ceauşescu, driblingul în plus, a fost că era intrigant. A spart secretariatul CC. Erau Verdeţ cu organizatoricul, nu Bobu. Dumitru Popescu, Cornel Burtică şi eu . Ne-a spart. A încercat să se bage între mine şi Verdeţ. Mie îmi spunea că Burtică mă vorbea. „Uite ce-a spus Burtică…” Dacă eu ziceam ceva de propagandă sau de artă, îi spunea: „Uite Andrei ce-a zis”. Elena spunea: Voi cu Burtică sunteţi ca doi fraţi siamezi. L-a chemat pe Vlad. „Uite, măi Vlad, îţi încredinţez un secret de partid, dar îţi dai seama ce consecinţe ar fi dacă se află. De ce s-a opus Postelnicu ca tu să fii comandantul Securităţii Statului?”
A doua chestiune. Făceam 50 de ani. Mi-a dat masă la CC şi seara am făcut una acasă. M-am văzut la Clubul Diplomatic cu Burtică şi cu Popescu. El cu angoasa grupurilor din ilegalitate. Ne cheamă. „De ce ai mai dat masa asta când ai mai avut o masă?” Era tradiţia ca, o dată pe an, toamna, prin noiembrie, să dea MAE o masă la Clubul Diplomatic. Veneau cu soţiile.
Postelnicu informează: Tovarăşu Andrei a dat o masă la Clubul Diplomatic. Ce ai făcut tu acolo? Aşa e de pe timpul lui Macovescu la MAE. Dar tu nu ştii că acolo este un centru de spionaj?
Păi zic ai noştri spionează, nu străinii spionează. Tot clubul e format din securişti.
“Da, dar la reuniuni, la un pahar de vin, diplomaţii…”
“Tovarăşe Ceauşescu, nu intră niciun diplomat acolo când dăm noi masa. Sunt numai cei de la MAE. Iar dvs ştiţi la fel de bine că în MAE am atâţia ofiţeri de securitate şi informatori, încât îşi asigură singuri securitatea. Burtică este prietenul meu de-atâţia ani…”
Burtică zice: “Am greşit că am mers”. Lichea!
Popescu: “Ce v-a deranjat? Că s-a dat o masă sau că am fost noi trei?”
“Nu, că pui întrebări provocatoare…”
Asta îl enerva pe el, faptul că fusesem împreună.
Ministerul de Externe avea problemele lui, DIE avea problemele ei. Pe mine nu m-a informat nimeni, am aflat abia după 1990 că au fost probleme cu Carlos şi Ceauşescu, prin Arafat. La Paris, cu moartea lui Tănase, tot ce s-a întâmplat şi mie nu mi-a spus nimic. Chiar dacă jucam volei cu el. Chema pe Postelnicu şi pe Pleşiţă să-l informeze ce mai este pe la Paris şi să le dea indicaţii, dar mie nu-mi zicea nimic.
Ce indicaţii îi dădea lui Milea, mie nu-mi spunea nimic. Şi atunci, când el s-a suit în elicopter, ne-a lăsat cu ochii în soare. Nu a lăsat pe nimeni la conducere, nu a dat niciun ordin, nicio sarcină nimic.
– Asta l-am întrebat şi pe domnul colonel Dumitru Burlan: V-aţi simţi trădat în momentul în care Ceauşescu a plecat cu elicopterul de pe clădirea CC în necunoscut?
– Da, eu m-am simţit trădat.
– Dar dvs?
– Eu, de ce să mă simt trădat?
– Păi a plecat comandantul suprem şi nu a lăsat niciun răspuns… şi nu v-a zis măcar, bă, cedaţi clădirea CC sau apăraţi-o, daţi-i foc, aruncaţi-o în aer! Faceţi ceva !
– Nu era căderea mea să fiu informat. Fiecare avea treaba lui. Şeful statului putea să facă orice. Nu trebuia să-mi dea mie raportul.
Aici, fostul ministru iar fură foc şi începe iar un dialog despre ghicitoarea cu mânăstirea şi ciuperca. Era controlată Securitatea de PCR sau nu?
– Nu trebuia Ceauşescu să facă orice, trebuia să dea nişte sarcini, nişte ordine. Partid, te chem să faci cutare! Securitate, te chem să faci cutare!
– A subordonat Securitatea partidului
– Astea-s poveşti! Eu plec de la masă…
– Nu spunea el că Partidul este forţa conducătoare în societate ?
– Da, bă, dar nu era şeful Securităţii. De fapt, Securitatea a fost instrumentul nu al Partidului Comunist, ci al lui Ceauşescu. Partidul era subordonat lui Ceauşescu. Armata era subordonată lui. Ştii cu ce se ocupa Secţia militară a CC? Cu învăţământul de partid. Ceauşescu conducea direct totul: Armata, Securitatea, Internele, Externele, Procuratura. Tot!
– Eu trebuia să merg la Barbu, secretarul Organizaţiei de partid din CC ca să-mi dea aprobare.
– Fii, domnule, serios că ăla era apă de ploaie, domnule! Păi eu, care eram secretar al CC al PCR, îmi potriveam ceasul după Barbu, domnule?
– Eu, ca să-l urmăresc pe Iosif Banc, pe Naş Leon sau pe Ghere din CC, eu trebuia să merg la Barbu să iau aprobare să mă lase să-i bag tehnică şi să-l urmăresc. Am fost un colectiv de 6 oameni care l-am supravegheat pe Banc şi l-am dat afară.
– Cu aprobarea cui: a lui Ceauşescu sau a Partidului?
– Cu a lui Ceauşescu.
– Banc a ajuns adeptul lui Dej, era prim secretar la Regiunea Autonomă Maghiară. Cu o nevastă curvuliţă. Era scârbit de Ceauşescu şi de ea. Ceauşescu m-a chemat şi mi-a spus: M-am gândit ca tu să fii secretar al CC cu Controlul Muncitoresc, în locul lui Verdeţ. Nu putem pune pe oricine în locul lui Verdeţ.
Nu, nu vreau să merg acolo, daţi-mi în altă parte, la Ştefan Gheorghiu…
Nu, te rog frumos, acceptă această numire.
La Ceauşescu nu prima mutare era importantă, a doua mişcare este importantă. M-am gândit că vrea să cunosc economia internă şi apoi să mă numească la comerţ exterior. Şi când i-a scos pe Oprea, Pungan, Totu, m-a căutat să mă pună viceprim ministru cu comerţul exterior. Eu eram la Ploştina, în mină. Elena nu prea voia şi l-a pus pe Pacoste. După un an, m-a pus pe mine. Când m-a pus la Controlul Muncitoresc, a zis: Măi Banc, m-am gândit la tine să te punem la Colegiul de partid. “Tovarăşe Ceauşescu, eu vreau să merg la pensie, nu mai pot, sunt bolnav…” E falsă întrebarea dacă securitatea sau partidul conducea România. Ceauşescu conducea tot. Eu am fost în CEPEX 15 ani. S-a analizat vreodată activitatea Securităţii în CEPEX ?
– Păi, treaba dvs.
– Ştii că comandantul Securităţii şi ministrul Apărării nu au participat niciodată la şedinţa guvernului ? Eu am fost şi în guvern. Niciodată nu am participat la şedinţa Guvernului. Externele se subordonau preşedintelui ţării, iar voi eraţi subordonaţi direct comandantului suprem. Păi ce, Postelnicu se subordona lui Barbu?
– Ca să te urmăresc pe dumneata, trebuia să am aprobare de la secretarul de partid.
– Dacă zicea Ceauşescu: Urmăreşte-l pe Ştefan Andrei!, mai mergeaţi la Barbu?
– Asta e altceva.
– Primii secretari la judeţe dădeau aprobare pentru urmărirea membrilor de partid.
– Pentru membrii CEPEX, nu Barbu dădea aprobări. Când l-am supravegheat noi pe Banc, am avut aprobare de sus. Pentru ceilalţi membri din CEPEX, Naş Leon, Ghere, luam aprobare de la Barbu. Securitatea era subordonată partidului prin Hotărârea CEPEX din 1972.
Securitatea l-a trădat la Timişoara
– Eu am fost în sediu în 21 decembrie 1989. Securitatea se subordona comandantului suprem. În seara de 16-17 decembrie 1989, Ceauşescu a dat ordine lui Postelnicu, lui Vlad, lui Milea şi nu consultase CEPEX. Pe 17 are loc şedinţa, spune că sunt huligani la Timişoara, dă ordine să meargă în judeţe Olteanu, Pană, Dăscălescu, Bobu.
Ceauşescu a subordonat Securitatea mai mult decât Gheorghiu-Dej. El hotăra. Aranja cooperarea cu Carlos. Am ştiut eu ca ministru de Externe? A informat el CEPEX ? Ceauşescu ne-a informat despre conflictul de la Braşov abia după două săptămâni. El hotăra totul.
Povestea cu Sulina, unde au fost duse în 1988 substanţe nocive. Eu am fost sancţionat cu vot de blam, cu Oprea. Mai rămăsese un vas cu un lichid din Italia. De faţă cu doi de la Securitate, fostul director adjunct de la Dunărea, care era adjunct de ministru la Comerţ Exterior şi Diaconescu, director la Argus, am spus aşa : « Luaţi măsuri că, dacă într-o săptămână, nu se scoate acest vas din apele româneşti, eu mă sui fără aprobarea tovarăşului Ceauşescu în avion, mă duc la Sulina să văd cine a luat banii. »
După o săptămână, vine Diaconescu : « Tovarăşu Andrei, vasul a fost scos, aruncat în Marea Neagră… » Merg cu el la Ceauşescu. « Tovarăşe Ceauşescu, ultima problemă cu aceste materiale a fost rezolvată. Sigur că m-a ajutat Securitatea în toată operaţiunea. » « Păi asta a fost treaba lor ». Ei făcuseră afacerea.
Eu am fost un om corect şi nu am vrut să distrug. La un moment dat, am luat nişte apă grea din Norvegia şi am vândut-o Israelului prin Dunărea. Asta l-a dat peste cap. Eu am vorbit în închisoare un un personaj care a fost om de bază, şeful spatelui cu aprovizionarea la Timişoara, maiorul Eugen Ciucă. “Eu când am venit, m-am ocupat de tovarăşul Nuţă. Care a zis să-i fac un cotlet, nişte varză murată şi un vin sec negru. Când i-am spus lui Vlad să angajeze aici, Vlad a spus nu, că strada e problema Miliţiei. La care eu am spus: “Bine, dar voi aţi creat problema cu Tokes ! Voi aţi raportat tot ». “Tovarăşu Andrei, şi Securitatea, şi Miliţia au făcut un pas înapoi. Au lăsat numai Armata, în frunte cu idiotul ăsta de Milea şi cu militari neinstruiţi. Când a plecat Ceauşescu în Iran, l-a întrebat pe Milea – nu spun asta în carte:
“Securitatea şi Internele m-au lăsat pe mine cu Armata la Timişoara”!.
– Deci trădarea Securităţii s-a produs la Timişoara?
– În toată ţara pentru că nu era un control de partid la Securitate şi la Armată. La ei nu se făcea control financiar. Aveau autocontrol. Ceauşescu chiar mi-a zis: noi avem două categorii de membri de partid – Securitatea şi ceilalţi? Dacă face unul de la Securitate o informare despre un alt diplomat, îl chem de la post, poate îl dă afară şi din funcţie. Dar nu-i pot pune faţă în faţă ca să nu se deconspire sursa”! Deci erau două categorii de membri de partid. Unde s-a ajuns cu asta?
Cele mai multe trădări din diplomaţie au fost de la Securitate. Începând cu Pacepa. Securiştii formau 95% din numărul diplomaţilor. Un cifror primeşte rapoarte şi indicaţii pentru agentura noastră din ţara respectivă. Doi cifrori au căzut în trei luni – cel de la Bonn şi cel de la Viena. După care a căzut comandantul Securităţii de la Craiova, Sprâncenatu. Am fost la Ceauşescu. În MAE, scoatem ambasadorul, sunt 6 posturi de diplomaţi. Câţi să fie de la Securitate, şi câţi de la MAE ? Stabilim la Bruxelles 7 posturi cu Postelnicu. Bine, zic, 4 de la Securitate şi 3 de la MAE. Unul de pe lista de la Externe trădează. Contrar înţelegerii dintre mine şi Ceauşescu şi Postelnicu, el era tot de la Securitate. Şi i-a spus pe toţi ceilalţi. A mai rămas doar ambasadorul cu un diplomat acolo. Fapte, bă copile!
Pentru ţările străine, era mai interesant un ofiţer de securitate, decât un diplomat. Pentru că el deţinea secrete pe care diplomatul nu le avea.
Când a plecat Ceauşescu, nu a lăsat pe nimeni. A dat telefon lui Ştefănescu la Craiova. “Măi, rămâi cu partidul?” “Da, da, sunt cu partidul!” L-a sunat pe Găvănescu. „Da, cu partidu…” Dar nu a dat nicio indicaţie nimănui – faceţi asta, faceţi asta! A plecat cu nevastă-sa şi totul s-a prăbuşit, iar pe noi ne-au arestat.
„Sosia lui Ceauşescu” crede că aici a fost cuiul lui Pepelea. „Dacă el nu pleca, nu se mai întâmpla ce s-a întâmplat”.
– Lucrurile vin mai de departe. El nu mai voia să fie informat. Nu mai voia veşti proaste. Apoi, Constantin Olteanu venea cu buletinele Agerpres la Elena Ceauşescu, să aprobe ea ce îi dă lui Ceauşescu.
Leana l-a dus la zid – mai este o scuză pentru reflexele politice pierdute?
Caz povesitit de Curticeanu. Pe 21 decembrie organizează mitingul. Elena Ceauşescu şi Nicolae Ceauşescu au hotărât să facă un miting, crezând că va fi ca în 1968. I-au dat telefon lui Barbu Petrescu, primarul Capitalei. Era în şedinţă de birou al Capitalei. Era de faţă omul care acum mi-a trimis nişte bani. Volintiru! Era prim secretar la UTC pe Bucureşti. “Poţi organiza mâine un miting?” “Da. La ce oră, cu ce efective?”. Ăsta-i adevărul. Este o ipoteză că majoritatea au fost mobilizaţi cu ajutorul Securităţii pe 22 decembrie.
– Adică tot dvs l-aţi răsturnat pe Ceauşescu… Hai,domne, că nu m-a chemat nimeni pe mine ca să ies în stradă pe 22 decembrie… Eu am ieşit de bună voie, nu a venit securistul la mine să-mi spună ce să fac… Eram membru de partid. Nu mi-e ruşine.
– Tu poate că da, bă copile… Gh. Pană mi-a spus că un consătean de-al lui Petrescu, i-a spus că băiatul lui, Barbu Petrescu, e făcut cu fratele Petrescu al Elenei Ceauşescu. Aşa a fost promovat Barbu până la viceprimministru. Mă cheamă Ceauşescu şi zice “Analiză. Avem export mic pe construcţii de maşini pe Vest. Nu sunt mulţumit. Ori desfiinţez construcţia de maşini, ori vă schimb pe voi, pe Andrei şi pe Petrescu ».
Nu l-am contrazis. M-a chemat pe mine, pe Dăscălescu şi pe Barbu Petrescu la el în birou. Şi i-am spus : « Chiar v-aş ruga să mă schimbaţi. Am deja doi ani, nu a rezistat nimeni atât, s-a plătit datoria externă. Eliberaţi-mă de-aici! Nu mi-am făcut concediul şi mă duc în spital să fac analizele, după care vedem. Dar vă spun o chestiune: cât timp va fi Barbu Petrescu viceprimministru pe construcţia de maşini, nu se vor rezolva problemele. Este incapabil, nu se bucură de respect.”. Barbu era de faţă.
Ceauşescu a zis – bine. A chemat-o pe ea, a mâncat. Mă cheamă după masă cu Dăscălescu. “Mă, hai să-l schimbăm pe Barbu Petrescu ăsta. Pe cine propuneţi?” Dăscălescu: “Să-l punem pe Radu Ion, e muncitor, are şcoala profesională, ştie să lucreze, a condus şi Craiova, a condus şi Doljul, a condus şi Braşovul unde sunt unităţi de construcţii de maşini.”. Cel care i-a spus în balcon la ureche “E Secu!”.
Ceauşescu zice: “Dă-l în pizda mă-sii pe Barbu Petrescu ăsta! Îl trimitem…”. Şi i-a zis lui Bobu, lui Dăscălescu să-i propună să meargă secretar cu probleme economice la Capitală. Tâmpit cum era, Barbu se uită la ei: “Cee? Nu merg decât prim secretar”. “Băi tovarăşe, tovarăşu Ceauşescu…” “Decât prim secretar!” Bobu şi Dăscălescu merg la Ceauşescu. Care îl trimite a doua oară “în pizda mă-sii” pe Barbu Petrescu. O cheamă şi pe ruda Elenei, care făcea pe adolescenta. “Uite ce spune tâmpitu ăsta!” Şi zice Elena: “Dragă, poate că nu ştiu ei…” Era într-o vineri 1988. Miercuri, şedinţă CEPEX: “Tovarăşi, am o propunere. Cred că o să fiţi de acord: să punem pe tovarăşu Olteanu să-l facem secretar şi prim secretar la Capitală pe Barbu Petrescu”. V-aţi convins? După care l-a făcut membru plin al CEPEX.
– Când aţi vorbit ultima dată cu Ceauşescu ?
– Am povestit scena asta de am înnebunit. Ce dracu, ţi-am mai spus-o acum 12 ani. Pe 21 decembrie, la ora 10 noaptea. Fuseseră copiii. Voia să mă schimbe mai demult de la Comerţ Exterior. De aceea, în ultimele 6 luni, mă chema tot timpul cu Văduva, care a murit din nefericire. Era din Gorj, de pe la Tulburea, aproape de Cărbuneşti. De unde-i Dumitru Burlan. M-a chemat Ceauşescu. Era cu ea pe 21 decembrie, la 10 noaptea. Habar nu avea ce se întâmpla şi ce se pregătea.
Înainte de Congresul XIV, se pregăteau propunerile pentru CC. Şi ea zicea : « Măi, da ăsta a avut un unchi care avea cârciumă. Măi, da nu poţi găsi unul care să nu aibă un unchi cu cârciumă?” A trebuit să amânăm conferinţele judeţene de partid pentru că ea nu pregătise delegaţii pentru congres de la judeţe.
Ceauşescu stătea până la ora 1 noaptea ca să pregătească congresul. Iar în noaptea de 21 decembrie, s-a culcat la 22.30. Păi dacă ştia că se pregăteşte răstrunarea lui, se mai culca? În ce situaţie era, dacă el nu şi-a pus problema?
– Înseamnă că nimeni nu l-a informat, domnule ministru.
– Eu nu eram în acel cerc.
– Dar Iulian Vlad i-a spus că totul e sub control. La fel au făcut Postelnicu, Dincă, Bobu…
– Nu, nu-i aşa. M-a chemat şi îmi zice: “Uite Consiliul de Securitate, la propunerea Ungariei, cere să se discute situaţia din România”. Nu, tovarăşe Ceauşescu, nu are nicio valoare pentru că China va recurge la dreptul de veto. “Uite comunitatea europeană întrerupe negocierile cu noi pentru un acord comercial”. Nu are nicio importanţă, tovarăşe Ceauşescu! Noi avem cu ei raporturi sectoriale: pe industrie uşoară, pe metalurgie, pe chimie, mobilă şi prin acest acord, voiam să le unim pe toate. Se discută în fiecare an. “Da, dar Uniunea comuniştilor din Iugoslavia a anunţat că întrerupe legăturile cu PCR”. Aşa au fost întotdeauna iugoslavii, când ţi-e lumea mai dragă, te lasă în apă, i-am zis. “Vezi ce bine e că avem cele două miliarde de dolari la fondul valutar centralizat, depuse în băncile din străinătate? Când ai bani, poţi să asiguri temporar, dacă va fi un boicot împotriva României sau un embargo”.
– Ce naivitate pentru omul politic Ceauşescu de altădată! Era atât de bolnav?
– Era. S-a culcat şi nu am mai vorbit cu el. Cu Vlad a fost altceva. Când a plecat în Iran, m-a chemat Ceauşescu să mă întrebe dacă poate amâna. « Da, puteţi amâna. Un şef de stat are acest drept să amâne vizita chiar şi înainte de a ateriza în ţara respectivă. Este un atribut al şefilor de state. Vă amintiţi că v-am amânat întâlnirea cu Brejnev după evenimentele din Valea Jiului. I-am spus omologului meu Katuşev că nu puteţi veni că aveţi nişte treburi în ţară. Şi el a întrebat : „Unde, în Valea Jiului ? » Deci ştia. Înainte să plece în Iran, Ceauşescu a dat telefon la Timişoara şi a vorbit cu Coman şi cu Bălan. “Care-i situaţia?” “E bine. S-au aplicat indicaţiile dumneavoastră.” “Măi, eu pot amâna vizita”. “Nu, puteţi pleca, e bine.”
Îi cheamă la el acasă pe Milea, pe Postelnicu şi pe Vlad. Ca să-i întrebe care-i situaţia. Vlad şi Potelnicu s-au pus de acord: situaţia este sub control, poate să plece în Iran.
Altă tâmpenie : o lasă pe ea la comandă cât a plecat în Iran. Şi mai apare o problemă. Toţi cei care au fost în jurul ei nu au scos o vorbă. Milea, Postelnicu, Vlad, Curticeanu, Dincă nu au relatat ce a făcut ea cât a fost el în Iran. Nu avem nicio informaţie despre ce s-a întâmplat între 18 decembrie şi 20 decembrie.
Am aflat de la Dincă: Când s-a întors din Iran, a venit cu viteză mare la Bucureşti şi a chemat la el pe Postelnicu şi pe Dincă. A luat legătura cu Dăscălescu de la Timişoara. Şi Dăscălescu îi spune: 58 de morţi. La care Ceauşescu, pe baza informaţiei transmise de ea la Teheran, cum, dragă, tovarăşii îmi spun că sunt 12-13 inşi. La care caţa, “Da de unde ştie el, dragă?” “Măi, sunt 58 de morţi?” “Da, 49 au fost deja incineraţi”. “Cum –incineraţi?” şi se uită la Postelnicu. Iar Postelnicu îndreaptă bărbia spre ea. “Au fost vagabonzi, persoane neidentificate, s-a primit ordin să fie incineraţi…”
– Nimeni nu i-a revendicat. Erau agenţi sovietici?
– Nu ştiu ce erau. Eu spun ce mi-a zis Dincă. Şi atunci Ceauşescu a înţeles că soţia lui l-a minţit amarnic. Să povestească cei care au fost în preajma Elenei Ceauşescu ce s-a întâmplat în perioada 18-20 decembrie.
– De ce nu vorbesc nici acum ?
– Sunt multe motive…
– Până la urmă, noi românii l-am omorât pe Ceauşescu sau alţii ?
– Domne, e încurcată situaţia. Noii conducători aveau nevoie să creeze teroriştii. Iliescu a venit la masă pusă şi a lansat noţiunea de terorişti. Securiştii nu i-au organizat pe terorişti, au fost persecutaţi. Armata nu a făcut-o. Cine a organizat mişcarea teroriştilor în sprijinul vechiului regim? Cine a tras un glonţ pentru Ceauşescu? Nimeni.
Eu stăteam pe Berna, lângă Londra. Trăgeau din cinci în cinci minute. Cine mai ştie câte cartuşe s-au tras? Pe 22 am rămas în sediu. De la balconul CC, vorbeau Mazilu, artistul Diaconu, iar de jos taburile maiorului Iliescu, ajuns general cu 4 stele, trăgeau în Consiliul de Stat, unde erau doi-trei ofiţeri de securitate, care păzeau sediul. Sergiu Nicolaescu cheamă de la Ploieşti un regiment. Se întâlnesc pe drum cu armament greu cu două Dacii. Vor să-i oprească, ăia nu înţeleg, trag şi-i omoară pe toţi. Ce a fost cu Trosca, la Academia Militară, la Otopeni?
Buzăul, oraş erou şi nu s-a tras un foc.
– De ce vă ziceau ăştia Machiavelli?
– Nu ştiu. Machiaveli a fost o mare figură. Toată lumea ştie doar o expresie, nu a citit cărţile lui. Eu am 8 volume. A murit la 1529 şi a fost ministru de Externe al Florenţei. Un pion al unirii Italiei. Aşa cum Neagoe Basarab dădea sfaturi unui tânăr politician. El a venit şi a spus că în politică nu contează sentimentele, ci interesele şi forţa. Şi acum vin unii şi spun că nu ştiu ce diplomat englez a vorbit despre importanţa intereselor în secolul XIX. Nu, mergeţi la Machiavelli.
A refuzat să semneze că Basarabia nu aparţine României
– Un moment aparte în activitatea politică de pe vremea lui Ceauşescu a fost relaţia cu Chişinăul. Ion Stănescu a făcut raport către Andropov şi i-a înhăţat pe cei 4 disidenţi – Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Valeriu Graur, Şoltoianu, Ghimpu. Cunoaşteţi că exista o mişcare de unificare în Basarabia.
– Da, exista şi relaţiile dintre noi şi sovietici erau destul de tensionate dun cauza Basarabiei. Pe ruşi îi enerva foarte mult când prezentam hărţile cu România Mare. Noi le-am spus-o lor clar: respingem ideea că anexarea Basarabiei la 1812 a fost un act progresist. Noi nu acceptam ideea că există o naţiune moldovenească, diferită de cea română. Nu acceptam ideea că există limba moldovenească.
– Erau poziţii verbale sau documente care atestă opinia statului român de-atunci?
– Am avut discuţii cu Katuşev la Snagov pe această problemă. Era secretar al CC al PCUS. Fusese trimis la Bucureşti înainte de vizita lui Ceauşescu la Moscova. “Noi nu avem pretenţii teritoriale, dar considerăm că Basarabia a făcut parte din Moldova istorică şi a fost anexată de Imperiul Rus.” Venea Congresul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Şi Katuşev zice: Dar de ce nu spuneţi public că nu aveţi pretenţii teritoriale? Asta ne cer tovarăşii din Moldova. La care Ceauşescu a răspuns: “Da? Hai vino încoace. Uite raportul meu la primul Congres al Culturii şi Educaţiei Socialiste. Aici voi introduce această idee. Şi a spus apoi la congres: “România nu are pretenţii teritoriale faţă de Uniunea Sovietică şi faţă de ceilalţi vecini ai săi.” Venea după conferinţa de la Helsinki, care pornea de la recunoaşterea graniţelor actuale.
A doua chestiune, Ceauşescu nu a spus că nu are şi că nu va avea pretenţii teritoriale. A spus “Nu are pretenţii teritoriale”. Sovieticii au cerut să facem cu ei un act special în acest sens. Nu am acceptat aşa ceva. În 1979, Gromîko la Moscova mi-a reproşat mie că de ce nu suntem de acord să facem împreună un act de recunoaştere a frontierelor actuale.
– Adică ceea ce au făcut Ion Iliescu şi Emiul Constantinescu după 1990?
– Da. Să precizăm că nu avem pretenţii teritoriale.
– Dar Ion Iliescu şi Emil Constantinescu puteau refuza să semneze pe timp de pace pentru reconfirmarea pactului Molotov-Ribentrop?
– Nişte bezmetici… ce ştiau ei de politică externă?
Hai să-mi iau nişte ţîgări… mai fumez pentru că vreau să mă las.
“A prevăzut totul şi nu a evitat nimic”. Aşa vrea să se scrie pe mormântul lui. A prevăzut, dar putea evita? Sau l-a trădat şi el pe Ceauşescu, îmbrobodindu-l, cum au făcut ceilalţi? Vorba lui Machiavelli… Dar dacă nu ai niciun scop în minte?
Sursa: []
După o escală în Ucraina, la Kiev, avionul care îi transporta, printre alţii, pe 
Știrea Zilei 