Florin Filipoiu: „Dacă l-aş fi cunoscut pe Ion Iliescu, cred că îl omoram. N-am spus niciodată, dar aveam un cuţit pe mâneca gecii, să dau în primul comunist care vine „la ciolan”.

Nu rata citeste: Mihai Bujor Sion este omul care “l-a adus pe Iliescu la Televiziune” in 1989.
Cristian Delcea Marţi 30 2010

Pentru revoluţionarii de la Baricadă, printre care doctorul Florin Filipoiu, democraţia a ţinut câteva ore. La 23 decembrie 1989, libertatea de exprimare era deja suprimată. Florin Filipoiu este cel care în după-amiaza de 22 decembrie 1989 a citit la TVR cerinţele tinerilor care cu o zi înainte formaseră Baricada de la „Inter“.

La 23 decembrie, Frontul Salvării Naţionale acapara total Televiziunea Română. Florin Filipoiu şi alţi „nebuni” de la Baricadă aveau să fie opriţi la intrarea în studiourile TVR. Mai mult, după Revoluţie, „clanul Iliescu” s-a asigurat că nicio persoană cu priză la public nu va mai apărea o vreme la Televiziunea Română.

Florin Filipoiu (52 de ani) nu are certificat de revoluţionar. Are în schimb câteva diplome universitare şi tăria sufletească a oamenilor care disecă oameni. Căci Florin Filipoiu este conferenţiar universitar la Catedra de Anatomie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. A acceptat să vorbească despre contribuţia lui la Revoluţia din 1989 dintr-un motiv care poate părea anecdotic. „La Baricadă, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, am fost sigur că trăiesc momente importante. Mă credeţi sau nu, în acele momente m-am gândit că trebuie să fiu atent la tot ce e în jurul meu, fiind convins că peste 20 de ani voi sta într-un fotoliu şi voi povesti într-un interviu ce s-a întâmplat. Aşa că iată-ne”.

15 studenţi şi un muncitor

În dimineaţa de 21 decembrie 1989, doctorul Florin Filipoiu îşi conducea maşina Lada pe şoseaua dinspre Târgovişte, unde profesa la Spitalul Municipal, spre Bucureşti, unde era preparator la Catedra de Anatomie a Facultăţii de Medicină. Şi asculta la radio discursul lui Nicolae Ceauşescu. A auzit atunci exploziile din piaţă şi teama din glasul tiranului. A schimbat în viteza a patra, simţind că la Bucureşti începea o zi lungă. În Capitală a ajuns în jurul prânzului. S-a oprit în Piaţa Romană, unde s-a format primul grup de manifestanţi anti-Ceauşescu. Erau cam 15 studenţi şi un singur muncitor de la Uzina „23 August”.

O mână de oameni la care Florin Filipoiu s-a alăturat firesc, după ce în ultimul an scrisese scrisori la „Europa Liberă” şi „Jos Ceauşescu” pe ziduri. A urmat confruntarea cu miliţienii şi cu militarii. „Mi-a rămas în minte stresul de pe chipurile soldaţilor. Atunci m-am gândit că acei soldaţi ar trebui să aibă dreptul să se opună ordinelor venite de la superiorii lor, din motive de conştiinţă. Când m-am dus la Televiziune, în 22, pentru asta m-am dus”, spune Florin Filipoiu.

La Piaţa Romană, acolo unde astăzi se află un „McDonald’s„, era pe vremuri restaurantul „Grădiniţa„. Din faţa acestui restaurant, zeci de oameni priveau spre „nebunii” din stradă care inventau lozinci şi încercau să înfigă flori în mitralierele soldaţilor.

Printre forţele de ordine erau infiltraţi doi bărbaţi, un cameraman şi un fotograf, care luau probe pentru o viitoare judecată. De la Romană, Filipoiu a fugit spre Universitate.

„Armata e cu noi”, o iluzie

În faţa Sălii Dalles, tânărul doctor a găsit două tabere: unii care strigau „fără violenţă”, alţii care voiau violenţă. Nu se putea fără violenţă.

Revoluţia s-a făcut cu ură: „Venirea maşinilor de pompieri a avut o încărcătură extraordinară. Au fost oameni care s-au agăţat de o astfel de maşină şi au rupt furtunul în bucăţele în câteva secunde. Vă daţi seama câtă ură era în mulţimea aia. Practic, ne-au stimulat să facem o baricadă”. La început, baricada a fost doar un cuvânt strigat de nişte tineri exaltaţi. Apoi, oamenii au început să adune tot felul de obiecte pentru a bloca şoseaua dintre Romană şi Universitate. Baricada s-a format în jurul unui gard alb, de fier, smuls din faţa restaurantului „Dunărea”.

Au apărut apoi mese din restaurant, ghivece, cutii de toate felurile, pietre, pomişori, scânduri, paturi metalice de spital, o salvare, un camion furat. „Mai târziu au apărut nişte containere metalice pentru alimente, cu roţi mici, de fier. Împinse pe asfalt făceau zgomot puternic. Nişte oameni s-au urcat pe ele, iar cei de pe margine au crezut că sunt maşini militare care au coalizat cu poporul. Atunci s-a strigat «Armata e cu noi!». Asta a coagulat mulţimea”.

Vestea revoluţiei, judeţ cu judeţ

Odată cu lăsarea întunericului a început să se tragă cu armele. Primele gloanţe au lovit oamenii care se aflau în rondul de la Universitate. Apoi au fost gloanţe de descurajare, trase în sus sau în ziduri: „Am realizat că trebuie să punem pe hârtie ceva. N-aveam hârtie. Am găsit un sac de ciment, am luat hârtia şi pe hârtia asta de sac am scris o parte dintre revendicările pe care le-am spus la televizor. Un prieten de-al meu, Alin, mergea cu hârtia la oameni, oamenii puneau hârtia pe spinarea lui şi scriau”.

Cu cât răpăitul de gloanţe era mai susţinut, cu atât grupul de la Inter se mărea. Căci Armata a acţionat mai mult decât bizar în acea seară: „Căile de acces dinspre Drumul Taberei, Piaţa Unirii şi Piaţa Rosetti nu erau blocate. Asta m-a surprins foarte tare. Către miezul nopţii, însă, mi-am dat seama că se termină totul. Am văzut că se apropie oameni fără epoleţi, cu costume de gărzi patriotice, fără arme, doar cu cozi de lopată. Aceşti oameni cu bâtele au făcut un măcel impresionant”. Florin Filipoiu a reuşit să fugă din centrul oraşului înainte de miezul nopţii. La ultima privire pe care a aruncat-o în Piaţă a văzut 15 oameni culcaţi la pământ. Păreau împuşcaţi.

„În drum spre casă am strigat cât mă ţineau rărunchii către blocuri: «Laşilor, staţi în case şi pe noi ne-au măcelărit!»”. Apoi, din balconul apartamentului în care locuia – aceleaşi strigăte. Şi înainte să adoarmă, în toiul nopţii, a vrut să trezească şi ţara din somn: „Am luat telefonul şi cartea de telefoane, m-am uitat la prefixele judeţelor şi am început să formez la întâmplare şi să spun ce s-a întâmplat la Bucureşti. Unii închideau, alţii spuneau «am înţeles»”. Era noaptea de joi spre vineri. Mulţi şi-o
amintesc bine.

Ce a cerut Filipoiu la TVR

– Abolirea pe viitor a oricărei forme de cult a personalităţii.
– Eliberarea deţinuţilor politici.
– Încetarea spionării populaţiei de către Securitate.
– Deplasarea liberă în interiorul şi în exteriorul ţării.
– Independenţa Televiziunii, libertatea presei, a cuvântului, desfiinţarea cenzurii, libertatea artelor.
– Acordarea de libertăţi economice micilor proprietari şi ţăranilor.
– Excluderea învăţământului politico-ideologic în şcoli şi facultăţi.
– Renunţarea la criminala politică demografică şi liberalizarea avorturilor.
– Denumirea ţării de Republica România.
– Alegeri libere.

Vector de imagine interzis la Televiziunea Română

„Adevărul”: Cum a început ziua de 22 decembrie 1989?

Florin Filipoiu: Am văzut când au intrat revoluţionarii în TVR. Se vorbea de Revoluţie. Mă întrebam, „ce Revoluţie, ce spun oamenii ăştia aici?”. Am plecat spre TVR cu prietenul meu, acelaşi Alin. La TVR se intra foarte greu. Mulţimea era foarte filtrată. La poartă cineva m-a recunoscut: „Ăsta a fost ieri la Piaţa Romană”. Aşa am pătruns în clădirea studiourilor. Acolo exista un birou la care trebuia să raportezi ce vrei să spui. Omul care m-a adus a vorbit în locul meu: „A fost în Piaţa Romană”. Mi-au dat drumul să merg pe culoar, spre studiouri. Să fie clar, nu intra cine voia acolo. La TVR uşile erau metalice, se blocau cu drugi pe dinăuntru şi aveau interfon. Persoanele considerate indezirabile nu puteau intra.

Şi cum aţi pătruns în studioul 4?

Pe holul dintre sudiouri l-am văzut pe Sergiu Nicolaescu alături de un cascador de-al lui. Nicolaescu spunea: „E prea mare aglomeraţie aici. Trebuie să mai dăm afară”. Atunci am strigat: „Eu de aici nu plec, am fost în stradă!”. Şi mi-a spus: „Bine, eşti de-al nostru”. Apoi m-am strecurat în studioul 4 când intra o persoană adusă de jos, de la filtru. În studio era un spectacol care, dacă ar fi fost filmat, ar fi fost de-a dreptul dezastruos: o mână de oameni care se înjurau şi se împingeau cu umărul, care să fie în cadru. Emitea studioul 5. Mă gândeam: «Cum pot eu să citesc cererile oamenilor de la Baricadă în zarva asta?».

M-am dus lângă o cameră de luat vederi şi am spus: „În momentul ăsta trântesc tot dacă nu vorbesc!”. Am citit acele cerinţe ale oamenilor de la Baricadă, apoi lumea a izbucnit în urale. Am ieşit din studio pentru că mă gândeam că nu mai am ce să fac acolo ştiind ce e în stradă. Ieşind pe hol, m-am reîntâlnit cu Sergiu Nicolaescu. Mi-a spus: „Rămâi să facem ordine”. Şi am rămas. Atunci a apărut Iliescu. Iliescu era adus pe braţe de doi băieţi „cu ochi albaştri”, cu dunga de la şapcă ghicindu-li-se pe frunte şi cu mersul ăla specific, ca de instrucţie. Foarte interesant, purtat de aceşti doi indivizi „de subţiori”, Iliescu nici nu atingea pământul.

„Dragă, tu eşti tânăr, nu cunoşti, dar aşa trebuie”

Filipoiu s-a adresat naţiunii, în urmă cu 20 de ani, din postura de luptător la Baricada de la „Inter“

Iliescu ce reacţie avea, purtat aşa, pe braţe?

Era parcă într-o stare de transă. Atunci, Sergiu Nicolaescu a izbucnit spre Iliescu: „În sfârşit, aţi venit!”.

Îl cunoşteaţi pe Ion Iliescu?

Dacă l-aş fi cunoscut, cred că îl omoram. N-am spus niciodată, dar aveam un cuţit pe mâneca gecii, să dau în primul comunist care vine „la ciolan”. După câteva minute Iliescu a ieşit şi a zis: „Aoleu, am greşit studioul, nu aici, dincolo”. Şi s-a dus în studioul 5. Imediat ce a intrat Iliescu în studioul 5, a venit un bătrânel cu o geacă de fâş, albastră, şi cu o sacoşă de un leu în mână. A intrat la WC şi s-a schimbat în general…

Nicolae Militaru…

Da, Militaru, care a ieşit din WC când a ieşit şi Iliescu din studioul 5. Au vorbit amândoi cu Nicolaescu şi l-am auzit pe Iliescu spunând: „Trebuie să mergem şi la Ambasada Sovietică”. Am văzut roşu în faţa ochilor şi m-am repezit spre Iliescu: „Ce să căutaţi acolo? Nu v-aţi săturat de ei?”. Cascadorul lui Nicolaescu m-a ţinut, iar Iliescu a întrebat: „Cine-i tânărul?”. Nicolaescu a răspuns: „E băiatul nostru, de la Revoluţie”. Iliescu mi s-a adresat: „Dragă, tu eşti tânăr, nu cunoşti, dar aşa trebuie”.

Cum aţi reacţionat la asta?

Atunci, trebuie să recunosc, am intrat în dubiu. M-am gândit la Praga ‘68 şi am zis: „Dacă are dreptate?”. Am plecat gândind că, dacă are dreptate, eu nu am ce căuta acolo. Am ieşit din TVR cu un gust amar şi am plecat direct spre casă. Micul schimb de replici m-a făcut să gândesc dubitativ despre ce am făcut eu, despre contribuţia mea.

Ce a urmat?

Ziua următoare, deci în 23 decembrie, am venit din nou la TVR. Din nou am fost întrebat ce vreau să spun. Şi am răspuns că vreau să spun să se dea o lege ca soldaţii să aibă dreptul să se opună ordinelor de a trage în popor. Mi s-a răspuns că nu se poate, pentru că discursul meu avea caracter constituţional, iar chestiunile constituţionale puteau fi spuse doar în prezenţa reprezentanţilor Frontului. Am zis că aştept să vină Frontul. Numai că în minutele în care aşteptam, a început să se tragă pe acel hol.

Am fugit din Televiziune şi am luat-o la stânga, pe Pangratti. Mergând pe stradă şi fiind neras şi tras la faţă am fost arestat de un grup de la gărzile patriotice. Am fost însă repede recunoscut de un om care mă văzuse în 22 la televizor. În timp ce vorbeam cu ei, au început să răpăie nişte mitraliere în apropiere. Am mers după sunet spre casa de unde păcănea. Sunetul venea clar de sub acoperiş, dar nu se vedea nimic. Era evident că erau simulatoare.

Vi s-a părut că oamenii doreau să apară la televizor pentru a fi în preajma puterii şi pentru a ajunge mai târziu într-o funcţie de conducere?

Nu. Să vă spun cum au stat lucrurile. În comunism, oamenii erau obişnuiţi să ceară şi să li se dea. Oamenii de la Televiziune aşteptau să li se dea. Eu însumi m-am dus la Televiziune să cer să mi se dea, când eu eram de fapt cu cuţitul în mână. Spre deosebire de noi, Iliescu s-a dus şi şi-a luat. Aşa a fost.

Discursul din studioul TVR a fost foarte apreciat. Oamenii v-au felicitat. Nu v-a căutat nimeni după Revoluţie?

După Revoluţie, Răzvan Theodorescu, directorul de atunci al Televiziunii, a dat o circulară în TVR, spunând şefilor de redacţii că am priză la public şi că nu trebuie să vorbesc. Am văzut circulara, mi-a arătat-o Mihai Tatulici. Am aflat mai târziu că există nişte servicii specializate care se ocupă cu studierea vectorilor de imagine. Şi pe o listă am figurat ca posibil vector de imagine.

Teodor Mărieş a ieşit din grevă

După 78 de zile în care nu a mâncat nimic, Teodor Mărieş, preşedintele „Asociaţiei 21 Decembrie”, a ieşit ieri din greva foamei.Protestul său a avut ca scop desecretizarea ultimelor file din Dosarul Revoluţiei şi al Mineriadei. Mărieş a anunţat că renunţă la grevă după întâlnirea cu Roberta Anăstase, preşedintele Camerei Deputaţilor. Aceasta a promis că Legea Lustraţiei ar putea ajunge în Parlament în mai puţin de două luni.

În cele două luni şi jumătate în care Teodor Mărieş s-a aflat în greva foamei, au fost desecretizare dosarele de la Ministerul Apărării Naţionale, de la Ministerul de Interne şi de la Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, toate acestea completând Dosarul Revoluţiei. De asemenea, Curtea Constituţională a pus la dispoziţia „Asociaţiei 21 Decembrie”, Dosarul Mineriadei din iunie 1990.

„Mascarada a încetat”

Florin Filipoiu nu este doar un specialist în anatomia corpului uman. Este şi poet. În ianuarie 1990, după multe nopţi de nesomn a pus pe hârtie poezia „Recurs la metoda” care poartă încărcătura emoţională a unei Revoluţii personale.

Recurs la metoda

Există numai un semn în care toate se regasesc.
Aceleaşi întâmplări răspândite ciudat în mersul lumii
duc la acelaşi rezultat. Istoria este de fapt un tablou
într-un muzeu planetar, la care oamenii privesc iar şi iar.

Există un şablon ce cuprinde tot. O ştampilă.
Care vine cumplit, regulat, fără milă,
peste agitaţia de zi cu zi, de veac şi veac,
într-o nebunie unică, monotonă şi fără leac.

Există o linişte mare, o cuminţenie a gândului.
Este ştiinţa de a fi egal cu tine insuţi în trecerea aceasta.
Dacă poţi, deschide fereastra,
Şi peste pervaz aplecat, spune-le şi lor :

„Împăratul nu a existat. Palatul e gol…Mascarada a încetat. La altar
toata lumea să se ridice în picioare.
Orice întrebare e în zadar”.

Le Figaro: Parodia de proces a Ceauşeştilor, moştenirea unei ţări zgârcite cu amintirile – Nomenclatura comunistă „a confiscat revoluţia”

Nicolae Ceausescu

În urmă cu 20 de ani epoca Ceauşescu se încheia cu împuşcarea cuplului dictatorial în urma unei „parodii” de proces. Aceasta este moştenirea unei Românii postcomuniste zgârcită cu amintirile, scrie „Le Figaro”, în ediţia de astăzi

„Chiar dacă nu o mărturiseşte, Dan Voinea, ştie că pe 25 decembrie 1989, a devenit o marionetă a istoriei. Avea atunci 39 de ani şi era judecător de instrucţie. În ziua aceea de Crăciun, generalul Stănculescu, ministrul Apărării în abia formatul Front al Salvării Naţionale, care a preluat puterea după înlăturarea comuniştilor, i-a telefonat pentru a-i cere să participe la judecarea dosarului cuplului dictatorial, aflat în arest la Târgovişte”, scrie trimisul special al publicaţiei franceze, Arielle Thedrel.

„Dacă Ceauşecu nu era împuşcat în ’89, acum era sigur senator”

„Eu mă aşteptasem la un proces în adevăratul sens al cuvântului, însă oameni sus puşi doreau capul Ceauşeştilor. Nimeni nu mi-a spus că vor fi împuşcaţi imediat după”, declară Dan Voinea.

În total, procesul în care s-a decis executarea cuplului dictatorial a durat o oră. „Ceauşeştii au refuzat să facă apel. Au fost conduşi în curtea cazematei. Trei soldaţi au executat pe loc sentinţa”, îşi aminteşte Voinea.

Fostul procuror militar declară că moartea tiranilor nu a servit la nimic. Nomenclatura comunistă „a confiscat revoluţia”. Adaptaţi la noile vremuri, foştii comunişti deţin şi astăzi puterea economică şi politică în România. „Dacă nu ar fi fost împuşcat în 1989, Ceauşescu ar fi fost astăzi senator”, adaugă cu ironie Voinea.

Dosare dispărute

Muzicologul Ladislau-Antoniu Csendes, care conduce Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), afirmă că acest organism deţine, în prezent, aproximativ 90% din arhiva vechii Securităţi. Ţine însă să precizeze că acestă estimare este, de departe, una optimistă.

CNSAS a fost creat în 1999, însă a devenit funcţional, cu adevărat abia după preluarea puterii, în urma alegerilor din 2004 de către preşedintele Traian Băsescu.

Securitatea era un stat în stat. Pentru ea lucrau milioane de informatori, stabilise reguli absurde menite să convingă populaţia că fiecare mişcare era controlată şi supravegheată de ea. Puţinii disidenţi erau condamnaţi fie la exil, fie la domiciuliu forţat.

Istoricul Marius Oprea este absolut convins ca multe dintre dosare vechii Securităţi au dispărut. Istoricul refuză să creadă că o „maşinărie birocratică tentaculară, precum Securitatea, chiar mai paranoică decât sora ei est-germană, Stasi”, a lucrat mai puţin bine decât aceasta.

„Arhivele Stasi reprezentau 160 de kilometri liniari şi ştim că la momentul căderii zidului Berlinului, agenţii săi au distrus 20 de kilometri în două luni. Vă puteţi imagina ce s-a putut face aici în 10 ani”, a declarat Oprea, care conduce Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului.

Mungiu a realizat „Amintiri din Epoca de Aur” deoarece „comunismul a ajuns o abstracţie în România”

Într-o ţară fără tradiţii democratice, Cristian Mungiu s-a înhămat la realizarea unui film, „Amintiri din Epoca de Aur”, deoarece „în România, comunismul a ajuns o ajuns o abstracţie”. „Nimeni nu se simte responsabil de ce s-a întâmplat în trecut: Toată lumea preferă să creadă că singurul vinovat este Ceauşescu, air el este oricum mort”, a justificat Mungiu realizarea lung-metrajului „Amintiri din Epoca de Aur”.

Iliescu, un ideolog marxist fără remuşcări

La 79 de ani, Ion Iliescu, fost şef de stat, vorbeşte ca un adevărat ideolog marxist fără remuşcări. În iunie 1990, Iliescu făcea apel la minerii din Valea Jiului pentru a-i „calma” pe studenţii care protestau în Piaţa Universităţii din Capitală. Aceste „mineriade” s-au încheiat cu 60 de morţi şi sute de răniţi. Un proces menit să determine rolul jucat de Iliescu în cadrul acestor evenimente, nu a făcut altceva decât să-l „albească” pe fostul şef de stat, continuă „Le Figaro”.

De asemenea şi fostul responsabil cu afacerile externe ale Securităţii, generalul Nicolae Pleşiţă, a fost îngropat cu toate onorurile în momentul în care a decedat la 80 de ani într-un spital bucureştean. Pleşită a făcut obiectul mai multor anchete judiciare pentru atentatul din 1981 care a vizat sediului din Berlin al postului de radio Europa Liberă.

Băsescu, a ocupat în comunism un post la care doar oamenii „siguri” aveau acces

Cotidianul francez scrie că postul ocupat de actualul şef de stat, Traian Băsescu, în timpul regimului comunist, de şef al Agenţiei româneşti pentru navigatie la Anvers, era un post la care aveau acces doar oamenii considerati «siguri» de regim.

O comisie condusă de istoricul Vladimir Tismăneanu i-a cerut preşedintelui Băsescu revizuirea în scădere a pensiilor ofiţerilor poliţiei politice din perioada comunistă. Cerea comisiei a rămas fără răspuns, ca şi cum şi pentru preşedintele Băsecu este mai bine că regimul comunist să rămână o „abstracţie” pentru români, încheie jurnalistul francez.
Le Figaro

Interviu cu colonelul Vasile Maluţan care a fost pilotul personal al lui Nicolae Ceauşescu. Cu medicul Nicolae Deca si cu Nicolae Petrisor. VIDEO

 Publicat de Ovidiu Bran pe: Sep 30, 2009 @ 23:04

Am scris primul interviu din 1993 publicat cu Vasile Malutan  Nicolae Deca si cu Nicolae Petrisor. Document istoric ! Dupa cum stiu, nici-un ziar nu a publicat asemenea interviuri

BIBLIOGRAFIE:

THE LAST DAY by Arnaud HAMELIN – Sunset Presse – 1993
Stenograma audierii lui Vasile Malutan la Comisia „Decembrie 1989“- 25 mai 1995
Comisia Senatorială 30 mai 1995 maiorul Florian Raţ, Căpitanul Marian Rusu, Ilie Ceauşescu, în 1994. Stănculescu, în 1993.
Comandantul regimentului, comandorul Ioan Suciu (condamnat ulterior în dosarul „Ţigareta 2” alături de Gheorghe Truţulescu) 1994, Comisiei „Decembrie 1989”. (citeste mai jos)

Ana Bunea, administratorul domeniului administrat acum de RA-APPS, era îngrijitoare în 1989.
(Cititi mai jos declartaia Anei Bunea, Florian Rat)
Adevarul ro
Inginerul Marius Popescu, Nicolae Vlad sef ferma la Avicola Titu..

Tinichigiul din Salcuta Vasile alexe soferul ocazional care s-a dus impreuna cu ing. Marius Popescu cu o Dacie alba spre farmacia Titu-Targ, de la farmacie respectiva inginerul Marius Popescu  l-a anuntat pe Teodor Brates ca sotii Ceausescu au plecat cu doctorul Deca intr-o masina, si i-a dat si numarul de masina (Dacie Rosie 4B-2646) spre Pitesti, ceva mai tarziu a sunat inca odata la TVR si l-a anuntat (in jurul orei 13:00 pe George Marinescu ca Ceausescu a plecat spre Targoviste si nu spre Pitesti . 

Securistul Marian Rusu s-a desprins de sotii Ceausescu la Salcuta pentru ca nu era loc in masina lui doctorul Deca in jurul orei 13:32 
 Securistul Florian Rat s-a desprins de sotii Ceausescu in jurul orei 14.20  în spatele Liceului «Ienăchiţă Văcărescu» pentru ca cand s-a intors nu i-a mai gasit pe Ceausescu dar s-a intalnit cu Marian Rusu.

De remarcat ca Securistul Marian Rusu avea la el o geanta, si un pistol Stecikin pe care a primit-o la plecarea de la Snagov. Cand au sosit la Salcuta-Titu cu elicopterul, s-a despartit de sotii Ceausescu si de Florian Rat motivul (pretextul) ca nu era loc in masina medicului Nicolae Deca, si s-a urcat intr-o alta masina Dacie alba condusa de soferul Nicolae Vlad, sef de ferma la Avicola Titu spre Bucuresti, in timp ce Ceausescu era dus la Titu Targoviste Pitesti, in loc la Pitesti asa la sfatuit medicul Deca pe sotii Ceausescu. Audiat la Comisia Senatoriala 30 mai 1995, securistul Marian Rus a marturisit: Aveam cu mine o geantă pe care am primit-o la plecarea de la Snagov, precum şi pistolul Stecikin. Am mers până unde se bifurcă drumul spre Bucureşti şi Târgovişte, la Bâldana.

Aici s-a terminat benzina maşinii. Am lăsat pistolul şi încărcătoarele sub scaunul din dreapta, am deschis pe drum geanta, în care era un plic mare, alb. Plicul nu era lipit. În el erau nişte carnete CEC, pe care mai târziu le-am predat. Erau pe numele lui Valentin, Zoia şi Nicu Ceauşescu. Câte unul nominal şi câte unul cu parolă. Mai era şi un libret pe numele fiului lui Valentin. În total, şapte carnete. Valoarea totală era de trei milioane şi jumătate de lei”. de la Baldana Vlad a plecat cu un Lăstun spre Târgovişte.

Dă-i drumul! Hai să întoarcem spre Piteşti!». Eu zic: «Nu mai putem să întoarcem, hai să mergem spre Bucureşti! Eu nu am benzină», aveam şi instalaţie pe gaz, că ăsta a fost norocul meu. Avea o servietă maro, cu cifru. A început şi a scos plicuri. Desfăcea, îşi băga el în buzunar ce era în ele. Ce nu-i trebuia îmi lăsa mie în maşină. «E vreo apă, vreo pădure, pe undeva?», mă întreba. Mă gândesc: vrea să mă omoare ăsta. M-am văzut mort. Parcă vedeam şi cum mă plângeau toţi. Apoi, la Bâldana, m-am prefăcut că am rămas fără benzină şi am scăpat de el, (Marian Rusu) că a plecat cu un Lăstun spre Târgovişte. M-am dus apoi la Miliţie, la Tărtăşeşti. Lăsase la mine în maşină un fular, servieta aceea cu cifru şi pistolul.

După ce au ajuns în Capitală, ultimele gărzi de corp ale Ceauşeştilor s-au deplasat la Comandamentul trupelor de grăniceri, unde căpitanul Rusu a predat CEC-urile Ceauşeştilor, iar maiorul Raţ – geanta cu armament. Acestea au fost preluate personal de colonelul Teacă, şeful Comandamentului, care a dispărut cu ele din clădire. „S-a dus la Ministerul Apărării Naţionale. Când s-a întors, ne-a spus că le-a predat acolo şi că generalul Iulian Vlad ştie de noi”.

Şoferul Daciei albe, inginerul Vlad Nicolae, spune că a trăit momente de groază de-a lungul celor 18 kilometri, de la Sălcuţa la Bâldana. „Securistul ei, Marian Rusu, s-a suit la mine în maşină. Plecând Ceauşeştii, împreună cu inginerul Popescu, pe care-l cunoşteam bine, am vrut să punem mâna măcar pe ăsta. În momentul ăla, când s-a urcat în maşină, «hai să-l prindem!». Când să pun mâna pe el (Ceausescu), a scos pistolul şi mi l-a pus la cap. Zice: «Gata!

–––––-
Vasile Malutan: Am plecat, am decolat şi am venit spre Otopeni „Am raportat că sotii Ceausescu s-au urcat într-o maşină roşie”.

Vasile Maluţan : „Ceauşescu mi-a cerut să-i raportez generalului Rus că are nevoie de două elicoptere mari, cu trupe pentru însoţire, că se simţea descoperit. Nu avea gardă ca lumea. Şi a insistat pe treaba asta. Am luat legătura cu Rus, care zice: «Discută direct cu Tenie şi raportează-i ce mi-ai raportat mie!». Adică, ordinul lui Ceauşescu”. Colonelul Petru Tenie se afla la comanda flotilei prezidenţiale de la Snagov.
Maluţan continuă: „Am făcut cum mi-a ordonat generalul Rus, mi s-a dat legătura, am vorbit cu Tenie. Şi Tenie zice: «Vasile, fii atent că, din momentul de faţă, nu se mai ridică niciun elicopter! Aşa că, orientează-te!». Lucrul acesta m-a încurajat extraordinar. Discuţia avea loc la ieşirea din Palat. Ceauşescu a stat pe scări, lângă mine, să audă ce vorbesc. M-a auzit ce am vorbit… A dat din mână nemulţumit… Dar el pe Tenie nu l-a auzit! N-a ştiut că Tenie mi-a spus treaba asta. Eu lui Ceauşescu i-am raportat că elicopterele se pregătesc şi… or să vină. Îmi pregăteam o minciună – că voiam să plec de la Snagov – şi să-i zic că trebuie să schimbăm elicopterul, că l-am suprasolicitat la decolarea de pe CC şi nu prezintă garanţie. Dacă vrea să plece de aici şi să decoleze din nou, eu nu-i mai garantez că ajungem întregi!”.

„M-am grăbit spre minister, să aflu ce se întâmplă cu zborul şi dacă totul este sub control. Sincer să fiu, şi mie îmi era frică, pentru că nu ştiam încotro se vor duce. Dar când am ajuns la minister, am avut o imagine care m-a frapat: Ilie Ceauşescu era în biroul ministrului Apărării!“, a declarat Generalul Victor Atanasie Stănculescu, în 1993, Comisiei „Decembrie 1989“.

Pilotul Vasile Maluţan a reconstituit în 1995, la Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, primele momente de după aterizarea elicopterului lângă Sălcuţa. „Raţ a fugit repede la şosea, să găsească o maşină.

Ilie Ceauşescu: „Esenţa discuţiilor cu ataşatul militar sovietic a fost ca, în situaţia aceea destul de tulbure, să nu se implice în evenimentele din România. Apoi i-am mai spus: «Dumneavoastră aveţi o mare influenţă asupra Ungariei. Faceţi tot ce este posibil ca Ungaria să nu intervină! Să nu trimită trupe aici!», iar el a zis: «Facem! Facem!»“. era putin dupa 12.

____________________

FUGA CEAUSESTILOR:

La ora 11.30, 22 decembrie 1989 Vasile Maluţan primeste ordin de la generalul Horia Opruţa – si de la colonelul Petre Tenie ( şeful lui ierarhic la flotilă) – de decolare de pe baza aeriana de langa capitala (elicopter alb Dauphin nr. 202).

Vasile Maluţan; am luat-o de la nord spre centrul orasului spre piata palatului. Am aterizat pe terasa sediului Comitetului Central. Am ramas acolo jumatate de ora cu motoarele pornite, asteptand sa vedem ce se-ntampla. Nicolae si Elena Ceausescu erau speriati, aproape ca nu aveau putere sa mearga, erau carati de garda lor. Fostul premier Manea Manescu si consilierul Emil Bobu erau cu ei. Doi ofiteri de la Directia a V-a a Securitatii – capitanul Marian Rusu (aghiotantul Elenei), maiorul Florian Rat (aghiotantul lui Ceausescu si trei membrii ai echipajului copilotul Mihai Stefan si mecanicul Stelian Dragoi

Audierii la Comisia „Decembrie 1989“- 25 mai 1995 –În locul maiorului Florian Raţ trebuia să fie un alt ofiţer din Direcţia a V-a, Vasile Tălpeanu, care era de serviciu în ziua aceea ca aghiotant al lui Ceauşescu. Tălpeanu a dispărut, „s-a ascuns“ – a mai declarat Maluţan – „pentru că n-a vrut să mai apară lângă Ceauşescu“. În schimb, Florian Raţ, care nu era de serviciu în garda preşedintelui, s-a agăţat de elicopter. În 1990, la propriu-i proces, a fost întrebat: „De ce te-ai urcat, totuşi?“ „Mi-a fost frică să rămân acolo! Am văzut ce vine în urma noastră…“ În urma lor veneau zeci, sute de revoluţionari furioşi.

„După ce am luat înălţimea de siguranţă, am intrat în viraj către nord şi mi-am dat căştile jos de pe urechi, ca să pot să comunic cu Ceauşescu, căci el nu avea căşti. Când voia să-mi spună ceva, mă bătea pe umăr, iar eu întorceam capul. L-am întrebat: «În ce direcţie…?» Zice: «Ai luat legătura cu judeţele astea apropiate, cu Argeşul, cu Doljul…?» Zic: «N-am luat legătura cu nimeni». Nu mai răspundea nimeni la radio prin reţeaua lor. Ceauşescu s-a sfătuit puţin cu Madam şi mi-a indicat să merg către Snagov. Atunci, eu am comunicat la bază că mergem către «Balta Mică» – aşa era ştiut Snagovul: «Balta Mic㻓.
Când a trecut pe deasupra Aeroportului Otopeni, Maluţan a fost întrebat de un coleg de la bază: „De ce nu aterizezi aici?“. „Deocamdată respect un ordin“, a răspuns pilotul.  Malutan, in 25 mai 1995 declarase: „Mă gândeam la el, că era încă preşedinte şi…“ La ora 12.21, elicopterul a aterizat în curtea Palatului Snagov.

25 mai 1995- Vasile Maluţan
„De obicei, aterizam în faţa Palatului. Când am ajuns deasupra Pieţei, venind dinspre Athenee Palace, am raportat prin radio că nu se poate ateriza din cauza mulţimii. Am fost întrebat: «Pe clădire poţi să aterizezi?». «Da, bineînţeles că pot», i-am răspuns. Şi am aterizat pe terasă. Terasa era pregătită, pentru că am văzut antene de televizor care erau culcate jos, aveau un sistem de rabatare, aşa… Am aşteptat douăzeci şi ceva de minute. Pe timpul staţionării n-am redus motoarele, le-am lăsat la relanti. Oricând puteam să… Când soţii Ceauşescu au apărut la elicopter, cei din gardă îi aduceau mai mult pe sus. Erau atât de speriaţi! Aveau nişte feţe transfigurate. S-au urcat buluc în elicopter, iar mecanicul de zbor de-abia a avut loc să închidă uşa. Eram prea mulţi. Mecanicul s-a aşezat între scaunul lui Ceauşescu şi uşă, aşa, puţin înghesuit, ca şi cum ar fi stat în braţe. Şi am decolat“,
L-am intrebat pe Ceausescu unde mergem, dupa o scurta sfatuire, el si Elena mi-ai spus s-o iau catre Snagov (decolarea 12.08.) Peste  11 minute am aterizat (12.21)

M-au chemat la telefon, la palat, comandantul aviatiei si al unitatii (Iosif Rus)

Am înţeles că a fost ocupată de demonstranţi. Şi mi-am dat seama că, din momentul ăsta, trebuie să se întâmple ceva… Adică, trebuie să «divorţăm» de Ceauşescu – aşa am gândit-o eu atunci. După care m-am dus la elicopter. Am vorbit cu băieţii: «Uite, măi băieţi, am încercat şi treaba asta, să reuşim să-l păcălim, să fugim cu elicopterul la unitate. N-a fost de acord». Eu nu ştiam ce forţe au ei acolo. Că dacă ştiam că sunt numai doi soldaţi şi nu ştiu ce… porneam motoarele şi fugeam!”.

Dar aventura de la Snagov nu se încheiase. Pilotul prezidenţial îşi continuă povestea. „Am fumat o ţigară şi mă cheamă iar în interior. «Băi, ia, mă, legătura din nou cu ăştia, ce dracu’ întârzie atâta? Să chemi elicopterele!». Deci, el o credea pe aia: că vin elicopterele. Am luat legătura cu unitatea… cu Tenie, bineînţeles, că vorbeam de formă! Zic: «Ce faceţi cu elicopterele?! Uite, tovarăşul preşedinte aşteaptă elicopterele alea!». Iar Tenie: «Băi, ţine-l de vorbă!».

Eu îmi făceam planul cum să fug de aici. Cum să scap de ei. A doua oară… Iar am plecat către elicopter. Dar m-au mai chemat o dată! «Băi, vino înapoi şi dă din nou telefon, să vină ăştia!». Mă întorc înapoi – iar telefonul de formă… Acelaşi telefon – degeaba… Şi am plecat. «Eu mă duc şi vă aştept la elicopter». Dar le spun că nu mai pot să-i iau pe toţi, de acolo nu mai pot decola cu toţi, că n-am unde să-i dau drumul la vale, aşa cum a făcut de pe CC. Şi zic: «Intru în copaci… Nu se poate!» Atunci, Manea Mănescu şi cu Bobu au zis că se descurcă ei cu vreo maşină, ceva…”

După ce mi-a spus Rusu că a căzut Televiziunea, Ceauşescu mă trage de mânecă şi mă întreabă dacă «servesc cauza». La care m-am uitat aşa, puţin… că eu nu am mai auzit cuvântul ăsta! Era vreo parolă între cei care lucrau în CPEx… Nu i-am răspuns nimic. Am cerut permisiunea să plec la elicopter. Acolo, zic: «Băieţi, nu ştiu cum ieşim din povestea asta, dar oricum, noi pornim motoarele».

M-am înţeles cu mecanicul – zic: «Înainte de a apărea ei, tu eşti atent, dacă am pornit şi al doilea motor şi ţi-am făcut semn că suntem gata de decolare, te-ai urcat, ai tras uşa şi… am şters-o!» Cu scările lăsate, ca şi cum îi aşteptam pe ei… Zic: «Şi dacă apar cumva, o să poată să dea ordin la ăştia să tragă în noi. Deci, pornim motoarele şi o ştergem la unitate, că pe traseu nu ne dă nimeni jos!» Ştiam noi cum să ajungem să nu ne dea nimeni jos: să nu ne ridicăm prea sus! Şi pornesc primul motor. Când au auzit zgomotul motorului, au venit alergând către elicopter. N-am avut ce face! Dacă dădeau ordin să se tragă? Dacă trag, ne omoară ca pe nişte proşti. Că nu ştiam ce au în cap”, povesteşte Maluţan.

„Înainte de a decola, Ceauşescu a spus: «Mergem spre Boteni!». Dar eu, fără să-i raportez lui, am venit spre Otopeni. Am trecut la verticală chiar. Dar şi-a dat seama imediat! La vreo două-trei minute. Şi mă bate pe umăr: «Da’ de ce mergi spre Otopeni?». «Păi, nu mi-aţi spus să ridicăm alea două… să vedem ce fac ăia acolo…?!» Eu – crezând că îl conving să aterizăm la Otopeni! Mă simţeam în siguranţă la Otopeni, că eram la mine în unitate, nu? Şi ajungem. N-a mai comentat”.În acest moment, lui Nicolae Ceauşescu îi licăreşte o speranţă: dacă totuşi se ridică elicopterele? Dacă Armata totuşi n-a trădat? Maluţan: „Trecând la verticală, la Otopeni, unul dintre mecanicii noştri de bord de la sol zice: «Ai radio deschis, cumva?».

Zic: «Uite că nu m-am gândit la asta». Şi pun frecvenţa Radio România – programul 1. Şi ascult în căşti ce se întâmpla! Numai noi, echipajul, auzeam treaba asta. Lucrul ăsta mi-a întărit hotărârea de a scăpa de Ceauşescu. L-am întrebat dacă vrea să aterizeze în incinta unităţii. A refuzat: «Nu, ia-o către Piteşti!». Deci, el n-a fost stabil. N-a avut o idee fixă să mergem într-un anume punct. A oscilat”.
„Am luat înălţime, am urcat la 700 de metri, să nu creadă lumea că eu vreau să fug undeva sau… Nu am mai pus pus pe frecvenţă militară, am ţinut legătura cu ăştia de la trafic civil, care mi-au zis: «Ştii, ar fi bine să nu te îndepărtezi prea mult!». Asta am luat-o ca pe o ameninţare. Eram la circa 33 de kilometri de Otopeni. Mă apropiam de zona Titu, Boteni… Am vrut să iau căştile să i le dau lui Ceauşescu, să audă ce se întâmplă, ce se spune la Radio… «Fuga tiranului» şi aşa mai departe…

Dar el: «Nu asculta, mă, că alea-s minciuni – ce auzi tu acolo!». Îmi venea să şi râd, dar cel mai mult eram speriat. Am vrut să fac viraj înapoi, dar Rusu Marian, aghiotantul ei, zice: «Nea Vasile, nu e bine ce faci! Vezi, deocamdată e preşedintele României». Zic: «Bine, mă». Rusu luase căştile de la mecanicul meu de bord, care stătea lângă el, în spate. El a auzit tot, iar eu cu tehnicul nu mai puteam comunica. Dar eu am făcut virajul – 90 de grade pe dreapta, înapoi. Zic: «Bă, da’ voi nici nu ştiţi ce vreţi să faceţi de fapt. Aveţi vreun obiectiv?». Rusu zice: «Vezi-ţi de treaba dumitale!»”.

Timp de o ora,  am cerut protectie aeriana, am fost refuzat.

Ceausescu incerca in zadar sa telefoneze oficealilor locali. O ora mai tarziu, (12:47) eram cu sotii Ceausescu, Emil Bobu si Manescu, fostul premier, care l-a sarutat pe mainile lui Ceausescu. Sotii Ceausescu si garzile au decolat catre Boteni. Ceausescu a aflat ca televiziunea cazuse in mainile revolutionarilor. S-a hotarat sa o ia spre Pitesti unde spera sa preia controlul.

Mi-a venit o idee salvatoare pentru noi, pentru echipaj.

Le-am spus c-am fost detectati de radar si ca putem fi loviti.

Atunci Ceausescu mi-a spus sa aterizez imediat. Am spus; „in unitatea militara?” Ceausescu a zis; „Nu, langa sosea.”

Ceausescu m-a intrebat pentru a treia oara daca sunt fidel cauzei. Am raspuns; „care cauza? A cui cauza?”

Acolo, la Sălcuţa, căpitanul Marian Rusu i-a abandonat pe Ceauşeşti. „Am socotit că este momentul în care eu mă pot desprinde”, explică el. A urcat într-o Dacie albă, aparţinându-i inginerului Vlad Nicolae, şi a plecat în direcţia Bucureşti. Avea să se oprească la Bâldana şi, de acolo, cu un TIR, să ajungă la Târgovişte, unde l-a reîntâlnit pe maiorul Raţ. De acum, plănuiau să revină la Bucureşti, „să se pună în slujba Revoluţiei”. Misiunea lor în slujba Ceauşeştilor se încheiase.

Între timp, în apropierea dictatorilor încep să apară, de peste câmp, oameni de la fermele din zonă. Mai vechi la faţa locului, inginerul Popescu era în căutare de aliaţi pentru a-i captura pe Ceauşeşti. Cel puţin aşa susţine el. Căpitanul Rusu, aghiotantul Elenei, patrula pe axul drumului în căutarea unei maşini. În apropierea dictatorilor se afla maiorul Raţ.

„La un moment dat, m-am apropiat de Ceauşescu în speranţa că gata, zic, ăsta e la ocazie şi chiar să-l suim în remorca noastră să-l ducem undeva. A apărut peste câmp şi un grup de muncitori de la Avicola Titu, Ferma 5. Le-am spus despre ce e vorba. Zic: «Mă! Hai să-i prindem, că i-a lăsat elicopterul aicea, a fugit şi uite, lui îi tremură barba, ea e înnebunită».

I-am spus tractoristului meu să tragă tractorul şi să blocheze drumul. În timpul ăsta s-au văzut ghinturile armei sub scurta lui Raţ. Tractoristul s-a oprit, iar muncitorii de la Ferma 5 s-au speriat şi ei. A luat fiecare câte un salcâm, de pe marginea drumului, în braţe. Doar câte un ochi, aşa, se mai vedea spre şosea”, mai povesteşte Popescu.

Inginerul Marius Popescu: „Vorbesc cu el: «Uite, ăştia stau la ocazie». I-am spus tot ce s-a întâmplat acolo, iar el zice: «Hai să-i ducem cu maşina mea!» . Zic: «Mă, fii atent! Dacă se suie la tine în maşină, îi dăm de pasarela de la Produleşti, că văd că sunt porniţi să se ducă încolo». Aveam de gând să ne aruncăm cu maşina de pe pasarelă, cu Ceauşescu în ea.

Căpitanul Rusu îmi spusese că vrea să ajungă spre Piteşti. Şi-i zic: «Ai încredere în mine!». Dar maiorul Raţ şi-a dat seama că-i lucrătură şi nu a vrut să-i lase cu noi pe «nea Nicu» şi pe Leana. Ei făceau ce le spunea maiorul. De capturat nu se mai punea problema, că maiorul avea arme. Deci, muncitorii mă abandonaseră, erau după salcâmi, rămăsesem eu cu Vlad”.

Nicolae Vlad: „M-am dus la Ceauşescu şi i-am spus: «Domnule Ceauşescu, vreţi să mergeţi undeva?». Avea nişte ochi ca unghia mea, negri, perfect rotunzi, te pătrundeau. N-a schiţat nimic, mi-a răspuns aşa: «Da. O să merg. Dar mai rămân. Da. O să merg». Eu voiam să-i iau şi să-i pitesc. Să-i duc la socrii mei în pivniţă, la Gura Foii, lângă Găeşti, că socrul meu era preot şi-i era tare drag de ăştia, că i-au luat tot comuniştii”, povesteşte inginerul Vlad.

Până la urmă, Ceauşeştii n-au ajuns nici în remorca inginerului Popescu, nici în Dacia albă a inginerului Vlad. Au urcat în Dacia roşie a doctorului Decă şi au pornit spre Titu, de unde aveau două variante: spre Găeşti – Piteşti sau spre Târgovişte. La Sălcuţa, ei l-au pierdut pe căpitanul Rusu, rămânând doar cu maiorul Raţ.

Din elicopter coboara sotii Ceausescu si doi ofiteri al Securitatii (maiorul Florian Rat, capitan Marian Rusu) Salcuta langa orasul- Titu  (Boteni) (13.09). Rat a fugit repede la sosea sa gaseasca o masina primul a fost un Mercedes alb, care venea dinspre Titu, dupa aceea s-a oprit o masina Dacia rosie, care venea dinspre Bucuresti, sotii Ceausescu s-au urcat in masina.  Rusu a stat langa sotii Ceausescu sa le asigure o oarecare garda.

Acolo la Salcuta capitanul Marian Rusu i-a abandonat pe sotii Ceausescu urcand intr-o masina Dacia alba apartinandui inginerului Vlad Nicolae, si a plecat in directia Bucuresti mai tarziu s-a intalnit cu Rat la Targoviste. 
Ceauşeşti au stat 23 de minute în câmp deschis, la câteva sute de metri de cazarma.

Pilotul Vasile Malutan, a decolat spre Otopeni, si a raportat ca sotii Ceausescu s-au urcat intr-o Dacie rosie

_______________ 

La ora 13.30. Vestea fugii lui Ceausescu ajunge la televiziunea nationala. La ora 13.32, (Adevarul ro) la 70 km departare medicul Nicolae Deca e luat ostatic.

Nicolae Deca – am vazut un barbat cu o statie radio in mana langa aeroportul Boteni. A facut semn sa trag pe dreapta. Mi-a aratat doi oameni pe margina soselei, erau sotii Ceausescu.

„Trebuia sa-i ducem la Militia Gaesti”

Aici au facut autostop sotii Ceausescu

Un episod interesant, chiar misterios erau vre-o 4 milioane de dolari, Înainte ca elicopterul Dauphin să decoleze spre Bucureşti, inginerul Marius Popescu a surprins un moment care a rămas o enigmă până astăzi. „După ce au coborât, maiorul Florian Raţ a luat din elicopter un colet de formă paralelipipedică, pe care l-a pus lângă un salcâm de la marginea drumului. După efortul maiorului, un om destul de solid, coletul avea, cred, cam 15-20 de kilograme. Era învelit într-o pânză albă, bine muchiat – domn’e, colţuri ca la un stâlp de lucrat la grinda casei. Dimensiuni: 70 pe 40 pe 30 de centimetri”. 

Peste mai puţin de o jumătate de oră, pachetul ajungea în portbagajul doctorului Decă, primul şofer de ocazie al Ceauşeştilor.

Nicolae deca- M-am gandit ca erau arestati. Au traversat, s-au oprit langa masina mea.

Elena cu mana in buzunar. Ceausescu a venit in dreapta.

La un moment dat Ceausescu s-a intors la mine. „Ai auzit ce s-a-ntamplat?” M-am gandisem daca sa spun „da” sau „nu”. Am spus „nu” Ceausescu a zis; „A fost lovitura de stat, organizez rezistenta la Targoviste.”

El avea o speranta , spera in ceva. Nu parea un condamnat la moarte.

Elena n-a scos o vorba tot drumul. Era ganditoare.

Ajungand in comuna Vacaresti, am vazut un cetatean care-si spala masina. Am profitat de asta.

Am spus ca am o problema cu stergatorul si am oprit. 

 La ora 14.00. Televiziunea Romana isi intrerupe programul si anunta despre transmis telefonic ca un elicopter alb din care a coborat Ceausescu cu sotia, unul din cei membrii a garzii care l-au insotit a intrat intr-o masina Dacie rosie cu numarul 4B2646.

  

Sotii Ceausescu au ajuns la Vacaresti la ora 13.55, luat un alt ostatic Nicolae Petrişor (13.58) pleaca cu o Dacie neagra: 1-DB-3005 .

 

Nicolae Petrişor – Ceausescu s-a urcat in fata, langa mine, Elena s-a urcat in spate. Iar securistul(Florian Raţ) a urcat in spatele lui Ceausescu.

In acele momente Ceausescu era disperat. Se uita in orice pozitie, se uita la oricine cu frica.

Mi-a zis; „N-ai unde sa ne ascunzi?” am raspuns; „Unde sa va ascund?”

Elena spunea;  „Ai  grija cum mergi, fii atent.”

Dacia neagra numarul 4DB3005, a evitat soseaua principala spre Targoviste . Nicolae Ceausescu inca spera sa-si mobilizeze trupele.

Ajung la fabrica de otel uitandu-se la aceste cladiri, mi-a spus; „Am copilarit aici. Uite ce-am facut pentru ei.” „Si acum lumea nu ma mai vrea.”

Am vazut ca-i curgea lacrimile pe obraj.

Ora 14.30 Televiziunea Romana isi intrerupe din nou programul.

„Am primit o informatie ca masina in care se afla tiranul fostul dictator este o Dacie neagra trebuie urmarita, nu trebuie lasat sa parasesasca tara.

 Targoviste – Sotii Ceausescu cauta in zadar adapost intr-una din resedintele lor.

Ceausescu imi tinea tot timpul mana pe genunchi. Tremuram de frica.

Elena a zis;  „Ce-or avea astia cu noi?” „Da drumul la aparat sa vedem ce e.”

Am dat drumul la aparat se scanda; „Jos Ceausescu! Jos tiranul!”

Auzind, Ceausescu a avut un soc. A picat pe bord. Si atunci am crezut c-a murit. Deoarece mana i se slabise si celalalt brat ii atarna. Apoi a intors capul spre sotia lui;

„E LOVITURA DE STAT, S-AU VANDUT PENTRU UN PUMN DE DOLARI.”

Petrisor decide sa mearga spre o cooperativa din zona.(Protectia Plantelor)

Ora 14.26. Masina opreste in fata cladirii (Centrul de Plante) au asteptat acolo pina la ora 14.50 (24 de minute). 

Plecat în mare viteză de la Centrul de Plante, Petrişor nu se întoarce imediat la Văcăreşti, ci se îndreaptă spre centrul Târgoviştei. Dă alarma. „Primul gând a fost să plec spre oraş, să povestesc cuiva ce am păţit şi unde i-am abandonat pe cei doi. În faţa Casei de Cultură a Sindicatelor am oprit maşina. Am coborât şi am început să strig: «Fraţilor, cine vrea să meargă, că l-am prins pe Ceauşescu?!». Eram îmbrăcat într-o salopetă ponosită, cu cizme de cauciuc vechi şi epuizat psihic după cele prin care trecusem. Lumea credea că nu spun adevărul şi nu m-a luat în seamă. M-au crezut nebun. Atunci a venit la mine inginerul Ispas şi mi-a spus să încetez, că pot fi linşat. Am urcat amândoi în maşina mea, la sugestia lui, şi am plecat la Miliţie. Acolo l-am întâlnit pe sergentul-major Enache, care era îmbrăcat civil. I-am spus că Ceauşescu se află la Centrul de Protecţia Plantelor. Discuţia a fost auzită de mulţi dintre cei prezenţi. Enache s-a arătat dezinteresat ce cele spuse”.

 În acest moment, Petrişor iese din filmul fugii Ceauşeştilor. Intră, în schimb, sergentul-major Ion Enache şi plutonierul Constantin Paise. Deşi la început păreau „dezinteresaţi” de vestea adusă de Petrişor, pentru că o considerau neserioasă, cei doi subofiţeri ajung în scurt timp la Centrul de Plante. (14.50)

„Unde l-aţi ascuns pe Ceauşescu?“

După popasul de 24 de minute de la Protecţia Plantelor, Ceauşescu a fost preluat de Paise şi de Enache

Televiziunea transmite in direct evenimentele.

Un oficial al cooperativei suna la Militie.

Ajunge Maior Ion Enache a preluat, împreună cu sergentul major Constantin Paisie,(soferul era Plutonier Andrei Osman) cuplul Ceauşescu de la Centrul pentru Protecţia Plantelor la ora 14,50, la ora 15.25 a ajuns la Ratoaia şi l-a protejat, în pădurea Răţoaia, până la lăsarea întunericului, (16.50) când a fost adus în sediul Miliţiei Judeţene la ora 17:45.

La ora 18:10 sunt preluati de Colonelul Ion Mareş, col. Dinu, colonel Ion Ţecu, insotiti de Constantin Paisie, sunt luati cu o masina ARO la Unutatea Militara U.M. 0147 ora 18.30.

La ora 18:35 generalul Andrei Kemenici i-a arestat.
La ora 19.30. Televiziunea Romana anunta vestea ca sotii Ceausescu sunt arestati

Elicopterele au aterizat la ora 13.00

Consultul medical a inceput la ora 13.20 !
Procesul de pe data 25 decembrie 1989, a durat 90 de minute (si consultul medical) incepand de la ora 13:40 si pina la ora 14:46. La ora 14:47 Colonelul Gica Popa (judecatorul) citeste sentinta de condamnare.

La ora 14:51 sotii Ceausescu sunt executati legati la maini si pusi pe zidul WC-ului din curtea unitatatii militare de la Targoviste UM.01417, Au tras in ei de la sold la un metru distanta, maiorul Dorin Carlan, capitanul Ionel Boeru si maiorul Octavian Gheorghiu

istoricul Alex Mihai Stoenescu; „De asemenea, dnul Iliescu nu ştie că sediul CC al PCR era apărat de un sistem militar numit “Dispozitiv militar de apărare al sediului central al CC al PCR”, format din blindate, trupe de linie ale Armatei, trupe de elită ale Academiei Militare, forţe ale MAI şi ale Securităţii, pe care l-a dezorganizat intenţionat gen. Vlad după ora 08.30, retrăgând toate forţele MAI şi Securităţii din dispozitiv”

„Cred că am discutat peste 40 de minute. Mă mai cheamă o dată la telefon. Şi atunci am vorbit cu Nicolae Ceauşescu de la Snagov. La telefon mi-a spus: «Vezi, luaţi măsuri să rezolvăm situaţia! Cum este? Armata ce face?». Eu zic: «Am dat ordin să se intre în cazărmi». El îmi răspunde: «Păi, de ce? Tu ce faci acolo?». Iar eu îi spun: «Sunt cu ataşatul militar sovietic». Apoi mă ia: «Păi, cum? Cine te-a pus să-l chemi?». Eu zic: «Păi, l-am chemat să-i spun să nu se amestece». A închis telefonul şi asta a fost ultima discuţie pe care am avut-o. Nicolae Ceauşescu a fost nemulţumit de mine, mai ales că l-am chemat pe ataşatul militar sovietic. Cred că se apropia de ora 13.00“, a mai declarat Ilie Ceauşescu.

„Am dat telefon ca unităţile să intre în cazărmi. Regimentul 10 să nu mai intre în Bucureşti. A fost un ordin telefonic. Esenţa era ca toate unităţile să intre în cazărmi. Şi am mai spus să nu se asculte decât ordinele comandantului suprem. A durat mult până am terminat de redactat ordinul. Ne-a apucat ora 14.00“, declara Ilie Ceauşescu, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989“.

„Ilie Ceauşescu îi anunţase pe sovietici atunci, pe 22 decembrie, că se formează un nou guvern. Atunci, Ilie Ceauşescu a făcut o listă, scrisă frumos. În capul listei era Ion Iliescu, ca prim-ministru. De altfel, Ilie Ceauşescu îl avertizase pe fratele său încă de dimineaţă de gravitatea situaţiei. A fost la 6.30 la Nicolae Ceauşescu şi i-a spus: «Nu te împotrivi ruşilor, că e clar că ruşii vor să te schimbe! Pune-l pe Iliescu!». La fel îi spusese şi fratele de la Viena, Marin Ceauşescu, care în vara anului 1989 a venit special în ţară, s-a dus la Ceauşescu şi i-a spus clar: «Pune-l pe Iliescu şi nu te mai împotrivi ruşilor!»“ declara Stoenescu.

Pilotul Vasile Maluţan a reconstituit în 1995, la Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, primele momente de după aterizarea elicopterului lângă Sălcuţa. „Raţ a fugit repede la şosea, să găsească o maşină.

Rusu a stat, aşa, mai lângă ei, să le asigure o oarecare gardă. Raţ a oprit nişte maşini. Primul a fost un Mercedes alb, care venea dinspre Titu. După aceea s-a oprit o maşină roşie, care venea dinspre Bucureşti, cu trei bărbaţi şi o femeie cu căciulă de blană. Soţii Ceauşescu nu s-au urcat la ăia, deşi oamenii, după gesturi, îi pofteau“. În acest timp, Ceauşeştii stăteau la marginea şoselei, la adăpostul unui salcâm. Vasile Maluţan a mai rămas în preajma lor câteva minute. La un moment dat, secundul Mihai Ştefan zice: «Vedeţi că vă cheamă Ceauşescu». «Ce mai vrea, mă? Gata, am terminat!».

«Nu, serios, insistă să mergeţi, face din mână». M-am dat jos, m-am dus la el. Zice: «Băi, tu chiar nu serveşti cauza?» «Păi, care cauză? Nu ştiu dacă am avut o cauză comună». La care a dat a lehamite din mână, zicând: «Şi acum, ce faci?». «Păi, mă întorc la unitate. Ducem echipajul şi elicopterul la unitate, la Otopeni». Mi-a întins mâna, am dat mâna cu el, i-am urat noroc. Madam Ceauşescu zice: «Păi, şi cum ne laşi pe noi aşa?». «Păi – zic -, n-avem ce face. Ne ridicăm în aer şi ne fac ăştia ţăndări». El mi-a mai zis atât: «Vezi, nu spui nimic unde suntem şi ce facem!». Apoi am plecat, am decolat şi am venit spre Otopeni. Am raportat că s-au urcat într-o maşină roşie”.

Eroare! Ceauşeştii nu s-au urcat în acea maşină roşie, ci într-o altă Dacie, tot roşie, care avea să vină din sens invers (dinspre Titu) şi care nu avea patru pasageri, ci unul singur.

Misteriosul doctor Decă

Maiorul Florian Raţ (acum decedat) a povestit Comisiei „Decembrie 1989”, în 1995, cum au ajuns Ceauşeştii în maşina doctorului Decă. „Am văzut undeva pe dreapta un cetăţean cu un Ford Taunus oprit şi m-am dus să discut cu el. L-am întrebat dacă are benzină şi poate să ne ducă până la Târgovişte.

Între timp, mă strigă Marian şi îmi spune că s-a oferit un domn să ne ducă. Am văzut că era o Dacie roşie care venise dinspre Găeşti şi o întorsese cam la 30 de grade. În maşină era un cetăţean cu o căciulă de blană şi palton. Şoferul a zis că ne dă cheile dacă vrem să conducem noi, dar Ceauşescu a zis să meargă el, că e maşina lui. După ce s-au urcat Nicolae şi Elena Ceauşescu, Rusu Marian a zis să mă urc eu, că el a făcut rost de altă maşină. Pe drum, şoferul a zis că este doctorul Decă şi că o rudă a lui este blănar la Ceauşescu. S-a oferit să-i ducă până la Târgovişte”.

Căpitanul Marian Rusu a redat astfel acele momente: „Ceauşescu a felicitat echipajul şi a dat mâna cu Maluţan. Ne-am îndreptat către şosea, unde deja opriseră maşini. Era clar pentru noi că trebuia să continuăm drumul pe roţi. Pe jos nu puteam merge. Unul dintre şoferii care opriseră s-a apropiat de Nicolae şi de Elena Ceauşescu şi le-a spus că se numeşte Decă şi că este văr cu blănarul lor, Săndulescu. Acest Decă s-a oferit să-i ducă el cu maşina”.

Acolo, la Sălcuţa, căpitanul Marian Rusu i-a abandonat pe Ceauşeşti. „Am socotit că este momentul în care eu mă pot desprinde”, explică el. A urcat într-o Dacie albă, aparţinându-i inginerului Vlad Nicolae, şi a plecat în direcţia Bucureşti. Avea să se oprească la Bâldana şi, de acolo, cu un TIR, să ajungă la Târgovişte, unde l-a reîntâlnit pe maiorul Raţ. De acum, plănuiau să revină la Bucureşti, „să se pună în slujba Revoluţiei”. Misiunea lor în slujba Ceauşeştilor se încheiase

Ana Bunea, administratorul domeniului administrat acum de RA-APPS, era îngrijitoare în 1989. Ea îşi aminteşte: „Au fost întâmpinaţi de femeia care se ocupa atunci de casă, doamna Ema, acum pensionară. Nu au intrat prin faţă, ci pe o uşă laterală, printr-un spaţiu de servicii. Au mers prin bucătărie, pe un hol, până când au ieşit în sala mare, din faţă. De aici au dat câteva telefoane şi au plecat la elicopter. Noi, personalul, nu ştiam ce treabă avea sau unde se ducea, pentru că atunci când apăreau ei, nimeni nu avea voie să umble prin curte. Ne retrăgeam, să nu deranjăm“.

Maiorul Florian Raţ a rămas lângă clădire, la intrarea dinspre bucătărie. „Era şi Maluţan, care mi-a cerut o ţigară. El nu fuma, dar era într-o tensiune foarte mare. Am văzut că ei au intrat în salon şi că dădeau telefoane. Am înţeles de la Rusu Marian că au dat telefoane în judeţele Olt, Constanţa, la Târgovişte. Rusu Marian a mai intrat şi în interior şi a mai ieşit şi pe afară“, a declarat maiorul Raţ, în 1995, audiat de Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989.

Tot în 1995, căpitanul Rusu a povestit mai în detaliu: „În hol, Nicolae şi Elena Ceauşescu şi-au dat paltoanele jos. Eu l-am ajutat pe el, iar Emil Bobu pe ea. Paltoanele nu au fost puse în cuier, ci pe un fotoliu care era în hol. Apoi, Nicolae Ceauşescu a intrat în birou. După el, a intrat şi Elena Ceauşescu, dar ea n-a stat tot timpul acolo. Nu au închis uşile, au spus că nu merg telefoanele. Eu le-am băgat în priză, pentru că erau scoase din priză, am intrat în birou şi am văzut că telefonul operativ funcţiona. Am sunat la dispecerat, pentru că trebuia deschis telefonul scurt. Nu era suficient să-l bagi în priză ca să meargă. Am sunat la dispecerat şi am spus că sunt la «Baltă». Se spunea «Balta mare» când eram la Palat, iar dincolo, la sat, era «Balta mică». Aici eram la «Balta mare» şi le-am spus celor de la dispecerat că suntem la Snagov şi că se solicită deschiderea telefoanelor scurte.

căpitanul Marian Rusu a spus: „Parţial. Nu convorbiri întregi, ci prima întrebare – «Care este situaţia la voi?». Din discuţiile purtate ulterior cu Bobu şi cu Elena Ceauşescu ar fi rezultat că e linişte în ţară, cel puţin aşa i se spunea. Singurul care i-a spus adevărul a fost Traian Ştefănescu de la Craiova, care a spus că oamenii s-au adunat şi i-au cerut să iasă să vorbească cu ei. Lui Traian Ştefănescu i s-a cerut să iasă afară să vorbească cu ei, să nu stea în birouri“.

Căpitanul Marian Rusu a reconstituit, din memorie, ce a urmat după discuţiile cu prim-secretarii din judeţe. Ceauşescu a chemat în ajutor câteva elicoptere cu militari, armament şi muniţie pentru a proteja aparatul prezidenţial. Elicopterele se aflau în apropiere, la Otopeni, la câteva minute de zbor.

„În cabinet a fost chemat şi comandantul elicopterului, Vasile Maluţan, căruia Nicolae Ceauşescu i-a cerut să ia legătura cu comandamentul, cu generalul Rus. S-au dat trei-patru telefoane la flotila specială. La un moment dat au fost cerute două elicoptere cu militari înarmaţi pentru însoţire. Am bănuit că de la flotilă s-a întrebat în ce direcţie mergem. Maluţan l-a întrebat pe Ceauşescu în ce direcţie vrea să plece elicopterele, iar Ceauşescu a spus «să vină după noi». Maluţan a spus că vor comunica când se vor ridica şi vor primi indicaţii în continuare“, a povestit căpitanul Marian Rusu.Pe când Nicolae Ceauşescu nu fugise încă din sediul CC al PCR, fratele său făcea deja un serviciu celor care preluau puterea. Fără să ştie că generalul Stănculescu începuse să dea ordine contrare celor primite, iniţial, de la Nicolae Ceauşescu, Ilie Ceauşescu dădea şi el un ordin similar. Ordinul 38, dat la ora 11.30, de la sediul MApN.

„Am dat telefon ca unităţile să intre în cazărmi. Regimentul 10 să nu mai intre în Bucureşti. A fost un ordin telefonic. Esenţa era ca toate unităţile să intre în cazărmi. Şi am mai spus să nu se asculte decât ordinele comandantului suprem. A durat mult până am terminat de redactat ordinul. Ne-a apucat ora 14.00“, declara Ilie Ceauşescu, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989“.

Maiorul Florian Raţ: „Femeia care avea grijă de vilă, acolo, a întrebat: «Unde merge Tovarăşul?». Eu i-am spus că nu ştiu, iar ea a zis să ne pună ceva pe drum. I-am spus să pună pâine, mere, apă, că nu ştiu unde mergem. A făcut un pachet aşa, învelit în hârtie albă, pe care l-a adus la elicopter“.

Şi mapa-plic a Elenei Ceauşescu, luată din sediul CC, a fost adusă din nou în elicopter. De ea avea grijă căpitanul Marian Rusu, garda de corp a „Tovarăşei“. „Era la Marian Rusu, la el am văzut-o când ne-am urcat în elicopter“, a povestit maiorul Florian Raţ, garda de corp a lui Nicolae Ceauşescu.

Căpitanul Rusu a recunoscut: „Bobu a venit cu geanta neagră la elicopter. Ceauşescu ne-a spus: «Voi doi mergeţi mai departe cu noi!», adică eu şi Raţ, şi «ei rămân aici», adică Emil Bobu şi Manea Mănescu. Bobu mi-a dat mie acea geantă şi mi-a spus să am grijă de ea ca de ochii din cap, că este a «Tovarăşei». Şi am luat cu mine în elicopter acea geantă neagră, care de fapt era o mapă-plic“.

Florian Raţ : „Soţii Ceauşescu au ieşit din clădire şi au mers spre elicopter. Pe aleea care ducea spre elicopter, Ceauşescu le-a spus lui Bobu şi lui Mănescu să rămână acolo. Am văzut că Manea Mănescu a dat mâna cu ei, iar lui Nicolae Ceauşescu i-a sărutat mâna. Ceauşescu le-a mai spus că mergem noi cu ei, arătând spre mine şi spre Rusu Marian“

În dimineaţa de 22 decembrie, regimentul de elicoptere de la Boteni era în alarmă de luptă, ca toate unităţile militare. Comandantul regimentului, comandorul Ioan Suciu (condamnat ulterior în dosarul „Ţigareta 2” alături de Gheorghe Truţulescu), primise ordin de dimineaţă, de la generalul Iosif Rus, să se pregătească pentru o misiune la sediul CC al PCR. După anunţul de la radio, de la ora 10.59, despre moartea „trădătorului” Milea, Suciu s-a organizat ca pentru război.

„Am dat ordin să armeze şi să fie gata de tragere“

„Cam la 20 de minute după ce am ordonat dublarea posturilor şi foc fără somaţie, a apărut elicopterul Dauphin. N-am ştiut că acest elicopter a fost pe clădirea CC şi nici nu ştiam cine este la bord. Mă aflam cam la 150-200 de metri de punctul de conducere a zborului. Am fugit în punct. Staţiile erau pornite şi am vorbit pe frecvenţa pe care vorbeam în general când se zboară.

Dar nu mi s-a răspuns nimic. Am înţeles ulterior că ei erau pe frecvenţa Aeroportului Otopeni. Atunci am dat ordin comandantului batalionului de artilerie să îndrepte cele opt piese de artilerie, tunurile, către elicopter. Să armeze şi să fie gata de tragere. Eu văzusem elicopterul şi am cerut elemente. Am spus că văd un elicopter Dauphin şi să-mi spună ce caută acolo şi pe cine are la bord. Le-am cerut şi indicativul. Era o situaţie deosebită şi în obiectiv ne apărea ca duşman. Nu a răspuns şi a aterizat foarte aproape de noi, lângă şosea”, a declarat Suciu, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989”.
După ce Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost lăsaţi în câmp, Suciu a mai primit un ordin de la generalul Iosif Rus: să schimbe emblemele de pe aparatele de zbor. „Elicopterul a decolat după puţin timp. Am primit un telefon şi ni s-a spus că în aparatul respectiv a fost Ceauşescu şi că trebuie să-l căutăm. Generalul Rus ne-a ordonat să vopsim cocardele de pe burta elicopterelor, care erau sub formă de stea – să le facem sub formă de drapel, adică dreptunghiulare, şi să decolăm de urgenţă, să facem o cercetare aeriană pe toate şoselele din împrejurimi”, a mai declarat Suciu în faţa Comisiei „Decembrie 1989”.

Marian Rusu: „Am lăsat pistolul sub scaun”

Audiat de Comisia „Decembrie 1989” la 30 mai 1995, căpitanul Rusu le-a declarat senatorilor: „Nicolae şi Elena Ceauşescu s-au suit în maşina doctorului Decă, iar eu în Dacia albă. Ei au plecat spre direcţia Târgovişte – Piteşti, eu spre Bucureşti. Am socotit că este momentul în care mă pot desprinde. Am plecat cu inginerul Vlad, şoferul maşinii. Mi-a spus că, dacă ne opreşte cineva, îi va spune că-i sunt văr. Aveam cu mine o geantă pe care am primit-o la plecarea de la Snagov, precum şi pistolul Stecikin. Am mers până unde se bifurcă drumul spre Bucureşti şi Târgovişte, la Bâldana. Aici s-a terminat benzina maşinii. Am lăsat pistolul şi încărcătoarele sub scaunul din dreapta, am deschis pe drum geanta, în care era un plic mare, alb. Plicul nu era lipit. În el erau nişte carnete CEC, pe care mai târziu le-am predat. Erau pe numele lui Valentin, Zoia şi Nicu Ceauşescu. Câte unul nominal şi câte unul cu parolă. Mai era şi un libret pe numele fiului lui Valentin. În total, şapte carnete. Valoarea totală era de trei milioane şi
jumătate de lei”.

De la Bâldana, Rusu a plecat cu o altă maşină spre Târgovişte, unde l-a întâlnit pe maiorul Raţ, care între timp se „desprinsese” şi el de soţii Ceauşescu. De acolo, cei doi ofiţeri de Securitate au venit împreună spre Bucureşti, ascunzându-se de revoluţionari şi căutând soluţii să se pună la dispoziţia noului regim.

După ce au ajuns în Capitală, ultimele gărzi de corp ale Ceauşeştilor s-au deplasat la Comandamentul trupelor de grăniceri, unde căpitanul Rusu a predat CEC-urile Ceauşeştilor, iar maiorul Raţ – geanta cu armament. Acestea au fost preluate personal de colonelul Teacă, şeful Comandamentului, care a dispărut cu ele din clădire. „S-a dus la Ministerul Apărării Naţionale. Când s-a întors, ne-a spus că le-a predat acolo şi că generalul Iulian Vlad ştie de noi”.

71 de ani,10 luni şi 30 de zile avea Ceauşescu când a fost executat (26 ianuarie 1918 – 25 decembrie 1989).

24 de ani ,9 luni şi două zile a condus Ceauşescu România (20 martie 1965 – 22 decembrie 1989).

10 ani şi 11 luni avea Ceauşescu când s-a mutat de la Scorniceşti la Bucureşti (decembrie 1928).

16 ani avea Ceauşescu când a fost arestat prima dată, la Craiova, pe 24 iulie 1934.

26 de ani avea Ceauşescu când a întâmpinat entuziast Armata sovietică, la intrarea în Capitală (30 august 1944).

27 de ani avea Nicolae Ceauşescu când s-a căsătorit cu Lenuţa Petrescu (devenită Elena Ceauşescu), în martie 1945. Ea avea 29 de ani, iar ulterior s-a „întinerit“, mutându-şi data naşterii din 1916 în 1919, ca să nu fie mai bătrână ca el.

VA FI CONTINUARE…..

„Romania este aservita criminalilor” .sustin Maries si Iliesiu. – „conservarea puterii comunistilor si securistilor”.

Romania risca sa fie sanctionata deoarece Ministerul Afacerilor Externe nu a trimis la Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) probele masacrului care a avut loc in decembrie 1989, sustin revolutionarii de la Asociatia „21 Decembrie 1989”. Ministerul, prin agentul guvernamental Razvan Horatiu Radu, afirma ca a trimis prin posta anexele cu probele din dosar, fapt contrazis de CEDO printr-o adresa oficiala.

MAE trebuia sa trimita Curtii Europene a Drepturilor Omului, prin agentul guvernamental Razvan Horatiu Radu,

observatiile sale si copiile integrale ale dosarelor 97/P/1996 si 158/P1990 (dosarele Revolutiei) pana la termenul-limita de 26 februarie 2009, sustin revolutionarii. Radu sustine ca a trimis observatiile prin fax, iar prin posta circa 1.000 de pagini din dosare, respectand „integral cerintele si termenele instantei europene”. Aceste sustineri sunt insa contrazise de Doru Maries si Sorin Iliesiu, reprezentantii revolutionarilor. „La CEDO nu au fost trimise dosarele Revolutiei. Este adevarat ca Razvan Radu i-a cerut procurorului general, Laura Codruta Kovesi, prin adresa oficiala, copiile integrale ale dosarelor – peste 1.000.000 de file –, precizand in scris ca este o solicitare expresa a CEDO, dar a trimis la instanta europeana doar opisele, declaratiile mele si ale unui coleg revolutionar fara alte probe”, spune Maries.

Afirmatiile lui Maries sunt sustinute de un raspuns oficial al CEDO din data de 27 aprilie 2009, potrivit caruia Guvernul Romaniei nu a trimis anexele cerute la instanta europeana (vezi facsimil).
Actele nu ar fi fost trimise la CEDO deoarece guvernantii „vor sa ascunda probele masacrului din decembrie 1989, ceea ce dovedeste inca o data ca asa-zisa justitie din Romania este aservita criminalilor”, sustin Maries si Iliesiu. Printre probele „ascunse” s-ar afla si un jurnal de lupta al Armatei, care ar demonstra „conservarea puterii comunistilor si securistilor”. In paginile jurnalului, la data de 25 decembrie 1989, ora 21.15, este consemnat un ordin al Consiliului National al Frontului Salvarii Nationale transmis Armatei, in care se preciza: „Toti activistii de partid (adica ai PCR – n.r.) raman in functiile actuale si isi continua munca de educatie si cultura a Armatei (…)

Activistii neincadrati in urma alegerilor vor fi numiti in functie pe linie de comanda sau in cadrul aparatului consiliului politic (…) Cotizatia de partid, UTC si Sindicat se strange si se preda in conturile de pana acum”. Aceste hotarari ar fi fost valabile si pentru institutiile civile. In aceste jurnale ar exista „probe despre modul in care CN-FSN, condus de Ion Iliescu, a conservat si apoi a reactivat structurile represive ale statului comunist”. Potrivit lui Maries, „Armata si Iliescu s-au salvat pe ei, au salvat PCR-ul, au salvat Securitatea, iar acum ei ne conduc si tot ei blocheaza justitia”.
Revolutionarii au reclamat la CEDO faptul ca Parchetul nu a finalizat in termene rezonabile dosarele Revolutiei din decembrie 1989, cand au fost ucisi peste 1.200 de oameni, iar 4.800 au fost raniti. Instanta europeana a decis judecarea cu prioritate a acestei plangeri. Deoarece statul roman nu a trimis dosarele la CEDO, revolutionarii picheteaza astazi, incepand cu ora 11.00, sediului MAE de pe strada Aleea Alexandru din Bucuresti
Sursa: Romania Libera

Dan Voinea, sustine ca in 25 decembrie 1989 a primit ordinul prin telefon de a se prezenta la Târgovişte – Dan Voinea MINTE ! – vezi VIDEO.

Generalul Dan Voinea a făcut deunăzi o declaraţie senzaţională despre procesul lui Ceauşescu, trecută neobservată de mulţi comentatori. Generalul susţinea pentru “L’Express” faptul că a întocmit rechizitoriul de condamnare la moarte a soţilor Ceuşescu fiind convins că regimul nu va pica şi că el însuşi poate fi condamnat în orice clipă. “Eu sau el”, se întreba Voinea la 25 decembrie 1989. Chiar şi în timpul procesului sumar de la Târgovişte, susţine Voinea, se gândea cu spaimă că sunt mari şanse ca regimul “Geniului din Carpaţi” să nu se prăbuşească. În timp ce-l acuza pe Ceauşescu a cărui soartă era pecetluită, procurorul se temea că, mai devreme sau mai târziu, şi el va ajunge cu spatele la zid.

Ştia că unul dintre ei va muri

Controversatul general Dan Voinea avea 39 de ani la 25 decembrie 1989. El susţine acum pentru publicaţia franceză că în acea zi a primit un telefon pe când se afla în biroul procurorilor militari cu ordinul de a se prezenta la Târgovişte. Voinea îşi mai aminteşte – nici un magistrat nu dorea să facă parte din echipa improvizată care l-a judecat pe Ceauşescu, adaugând: “Eram conştienţi de faptul că ne găseam într-un moment crucial, istoric pentru poporul român. Era evident, având în vedere acuzaţiile, că Ceauşeştii urmau să primească pedeapsa capitală”. Generalul era convins însă că va exista o răsturnare de situaţie în favoarea regimului comunist, iar atunci când s-a aflat faţă în faţă cu Ceauşescu ştia sigur că unul dintre ei va muri. “El sau eu?”. Asta era întrebarea care-l obseda pe Voinea în acea zi.

Generalul nu regretă nimic

Voinea mai susţine pentru “L’express” că avocaţii celor judecaţi la 25 decembrie 1989 în cazarma de la Târgovişte s-au transformat în procurori, mutilând cauza din punct de vedere procedural. Nu am să insist însă asupa acestor chestiuni pentru că ele se cunosc foarte bine, dar am să las pe general să vorbească despre modul în care vede el justiţia în acel moment fierbinte. “Dar justiţia – susţine Voinea – nu s-a aplicat aici într-o situaţie de normalitate. Şi nici unul dintre noi nu are vreun regret. În acea ţară, aveam câte puţin din toate, din punct de vedere material. Dar ne lipsea esenţialul: libertatea. Libertatea de gândire. (…) Libertatea de circulaţie, de asemenea. Când a murit bunica mea, care locuia într-un sat izolat, nu am primit autorizaţie de a părăsi Bucureştiul cu trenul. (…) Ceauşescu a fost un dictator. Dacă n-ar fi fost executat, poate că ar fi cunoscut aceeaşi soartă ca şi alţi lideri comunişti şi s-ar fi adaptat regulilor democratice. Sau poate că ar fi rămas preşedintele Republicii şi în ziua de azi…”.

Au decis doar trei oameni?

Cine i-a pus de fapt pe Nicolae şi Elena Ceauşescu cu spatele la zid? Voinea, prin rechizitoriul său? Ori decizia a fost luată de alţii în spatele uşilor închise – procesul de la Târgovişte fiind doar o piesă tragică, prost jucată, în care procurorul militar de atunci n-a fost decât un simplu figurant. Revoluţionarii aflaţi în miezul evenimentelor susţin că decizia de judecare şi condamnare la moarte a lui Ceauşescu a fost luată de trei oameni: Nicolae Militaru, Silviu Brucan şi Gelu Voican Voiculescu. Alţii îi amestecă pe Măgureanu şi Stănculescu în această poveste, dar şi pe Iliescu. Cred că după 20 de ani trebuie spus un adevăr de care mulţi se feresc azi.

Îngroziţi de întoarcerea lui Ceauşescu

Chiar dacă un anumit grup dorea eliminarea fizică a lui Ceauşescu, indiferent cine făcea parte din acesta ori cine îl comanda, factorul determinant a fost presiunea populară. Nu atât pe fondul crimelor de la Timişoara şi Bucureşti, cât din cauza psihozei declanşată de terorişti. S-a spus, de pildă, că Moscova a decis scoaterea lui Ceauşescu din scenă. Altă variantă, după cum pretinde generalul Stănculescu, Ceauşescu a fost omorât pentru ca România să nu se dezmembreze. Sunt deja zeci de scenarii pe marginea eliminării dictatorului. Cert este însă faptul că în acel moment românii au dorit ca Ceauşescu să fie împuşcat. Adevărat, pe fondul psihozei existenţei teroriştilor, generată în primul rând de televiziunea publică. Mai mult, legat de afirmaţia lui Voinea “Eu sau el”, toţi cei care preluaseră frâiele României, dar şi revoluţionarii, erau convinşi că întoarcerea dictatorului s-ar fi soldat cu o răzbunare cruntă, mai ales pe oamenii din aparatul de partid şi armată. Nu mai exista cale de întoarcere în acel moment. Cred că uneori se vehiculează prea multe scenarii de-a dreptul halucinante în loc să se spună adevăruri simple. Mai există un adevăr de necontestat. Ceauşescu nu a făcut nimic ca să evite deznodământul de la Târgovişte, oraş în care, credea el, va organiza rezistenţa. Era paralel cu realitatea. Până la proces, n-a ştiut nici măcar faptul că este prizonierul unor militari, chiar dacă aceştia care îi dădeau onorul. Simulacrul de la Târgovişte, despre care s-a scris atât de mult, se datorează şi dispreţului pe care Ceauşescu l-a arătat justiţiei în perioada în care a condus România.

Voinea s-a dumirit după proces

Generalul Voinea – cel care a cerut judecătorilor condamnarea la moarte a lui Ceauşescu şi pentru faptul că teroriştii dictatorului trăgeau în populaţia paşnică -, a avut o „revelaţie”. El suţine – după ce ani de zile a coordonat întocmirea dosarului revoluţiei, fără finalitate însă – că în evenimentele din decembrie nu au fost implicaţi terorişti, iar scopul revoluţiei începute la Timişoara fost schimbat din mers. În opinia lui Voinea, Revoluţia s-a transformat, printr-o diversiune „la televizor”, din lupta împotriva comunismului într-una contra unui inamic inexistent, teroriştii. Ar fi simplu, numai că există totuşi mult prea multe mărturii în favoarea faptului că nu peste tot militarii s-au împuşcat între ei, cum susţine gereralul, ci au fost şi persoane care au dus un adevărat război de gherilă. Teroriştii. Nu este limpede dacă pentru a-l readuce pe Ceuşescu la putere ori pentru a-l compromite în faţa populaţiei. Mulţi istorici, analişti politici şi ziarişti imbrăţişează a doua variantă, dar povestea a rămas învăluită într-un mister de nepătruns chiar şi după 20 de ani. Ce n-a spus Voinea foarte clar ziariştilor de la „L’Express” este faptul că atunci când a plecat spre Târgovişte ştia că va judeca nişte terorişti capturaţi de armată, nu pe soţii Ceauşescu. Respectiva informaţie i-a fost furnizată atât lui Voinea, cât şi judecătorului Gică Popa ori avocaţilor apărării.

„Suntem atacaţi de terorişti”

Acum, Dan Voinea îşi asumă responsabilitatea în procesul de la Târgovişte, dar nu şi faptul că a „îngropat” cele mai importante dosare de după 1989: al Revoluţiei şi al Mineriadelor. De pildă, Voinea l-a acuzat pe Ion Iliescu de faptul că a coordonat acţiunea „Suntem atacaţi de terorişti”. Pe de altă parte, procurorul a fost acuzat, în mai multe rânduri, de cea mai subtilă manipulare a opiniei publice, tocmai pentru faptul că a tergiversat aflarea adevărului de pe poziţia de cavaler al dreptăţii. În ce priveşte Mineriada, am să amintesc doar declaraţia, procurorul general al României, Laura Codruţa Kovesi, care susţinea, nu cu multă vreme în urmă, că dosarul mineriadei, în care principalul învinuit este Ion Iliescu, a fost atât de prost întocmit, încât acuzaţiile nu ar fi rezistat în faţa vreunei instanţe.

Transcriere

Ion Cristoiu: Dumneavoastra cand ati stiut precis ora, daca mai tineti minte din dupa-amiaza de 22 ca sotii ceausescu sint la Targoviste in mina lui Chemenici?
Generalul Victor Stanculescu: In momentul cand Andrei Kemenici (Colonel seful Garnizoanei de la Targoviste) mi-a dat telefon.
Ion Cristoiu: Cand?
Victor Stanculescu: cred ca la 17:00.
Ion Cristoiu: Seara?
Victor Stanculescu: Da, seara in 22. Ilescu a aflat in 23 decembrie 1989 spre dimineata. Vezi Video!
Victor Stanculescu: Si i-am spus lui Kemenici – Kemenici e singuru unitate care n-ai forte, si i-am trimis o companie de tancuri de la Batalionul de tancuri din zona, si o companie de vanatorii de mici, si i-am intarit apararea lui. 
Generalul Victor Stanculescu : “Foarte interesant ca Generalul Dan Voinea spune ca eu i-am spus sa se faca asa , asa, si asa mai departe, dar el venise cu rechizitoriul scris cand a venit , ca n-a avut sigur in elicopter unde sa scrie , apoi iarna n-a avut unde sa scrie in care cerea condamnarea la moarte – Setinta Finala !”
Moderator B1TV Radu Moraru: Pentru Ceausescu?
Generalul Victor Stanculescu: Da.
Radu Moraru: Cu asta e interesant deci Generalul Dan Voinea spuneti acum, asta mi se pare o dezvaluire d-le Cristoiu, ca a venit cu rechizitoriul gata facut ceea ce spune ca stia la ce proces vine, pentru ca Generalul Dan Voinea spune in diverse situatii ca nu stia la ce procese este convocat.
Generalul Victor Stanculescu: Si al treilea, acel este cel care i-a spus lui Colonelul Dragomir inainte de a inainta dosarul la Curtea Suprema sau la Tribunalul Militar. Daca imi spui ca ai primit ordin de la Generalul Stanculescu sau de la Iliescu, te scot din cauza. Lucru care e inregistrat pe banda magnetica in sedinta pe la Curtea Suprema de justitie cand (……)
Generalul Dan Voinea a venit cu rechizitoriul din 24 decembrie 1989 gata facut (condamnare la moarte), stia la ce proces vine .
In diversi situatii Dan Voinea spunea ca nu stie la ce fel de proces se duce
Generalul Dan Voinea a recunoscut ca rechizitoriul a fost facut de domnia sa pe 24 decembrie 1989. Daca sotii Ceausescu au fosti impuscati pe 25. Cand a fost facut procesul pe 24 sau pe 25? Sotii Ceausescu au plecat pe 25 dimineata, procesul a durat o ora si jumatate apoi impuscati pe 25 la ora 12,50.

Moştenitorul secret al lui Nicolae Ceauşescu – Daniel Valentin Ceauşescu

Luni, 27 Aprilie 2009

După o investigaţie ce a durat mai bine de un an, l-am găsit şi vi-l prezentăm pe cel mai misterios membru al clanului Ceauşescu. Daniel Valentin Ceauşescu (28 de ani) s-a născut în Bucureşti, în 1981, şi este nepotul direct a lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu. În jurul copilului lui Valentin Ceaşescu şi al Iordanei Borilă s-a păstrat un relativ mister înainte de Revoluţie şi un secret total în ultimii 20 de ani, timp în care a locuit şi a studiat în Statele Unite ale Americii. Este fizician, ca şi tatăl său, şi s-a întors de curând în România ascunzându-şi identitatea şi ferindu-se de expunerea în public.

Spaimele din 1989

Dacă am privi familia Ceauşescu ca pe o dinastie istorică, Daniel Valentin este moştenitorul. De sânge, de nume, de avere. Este primul fiu al lui Valentin, cel mai mare dintre copiii lui Nicolae Ceauşescu.

A trăit aproximativ 18 ani într-o pribegie anonimă impusă de mama sa, Iordana (Dana) Borilă. Acest adevărat autoexil este justificat de Iordana prin spaima că furia poporului, aşa cum au simţit-o urmaşii şi apropiaţii cuplului dictatorial în primul an de după Revoluţie, s-ar putea răsfrânge şi asupra unicului nepot de la acea vreme al lui Nicolae Ceauşescu.

Daniel Valentin avea doar 8 ani în 1989, era şcolar, bunicii tocmai fuseseră împuşcaţi la Târgovişte, tatăl se afla în penitenciar sub acuzaţia de subminare a economiei naţionale, mama primise o citaţie cu o acuzaţie asemănătoare şi se ascundea la prieteni împreună cu el. Din vuietul mulţimii dezlănţuite pe străzi, Iordana Borilă a memorat o „promisiune” înspăimântătoare ce reprezenta o perspectivă îngrozitoare pentru viitorul copilului său: ”Să ajungă să stea într-un orfelinat de-al lui Ceauşescu, să vadă şi el condiţiile în care au stat copiii poporului atâţia ani!”. Plecarea din ţară şi traiul într-o necesară şi asumată discreţie au fost soluţiile găsite pentru a conserva integritatea fizică şi psihică a copilului.

 

LA MARE. Iordana, Valentin, Daniel şi Elena Ceauşescu – la Neptun, în 1982
ARBOREIordana, mama lui Daniel, este fiica lui Petre Borilă (1906-1973), pe care Raportul de Condamnare a Comunismului îl descrie drept „militant comunist născut la Silistra (Bulgaria), al cărui nume adevărat era Iordan Dragan Rusev şi care în anii ’30 a adoptat pseudonimul Borilă.Istoricii comunismului adaugă, în acelaşi document, că Petre Borilă a ştiut cum să stabilească o relaţie apropiată şi cu Gheorghiu-Dej. „În timpul anilor ’50, a participat direct la acţiunile represive organizate de Securitate, împreună cu Dumitru Coliu (alt comunist de origine bulgară) şi Ion Vinţe (János Vincze). De fapt, Borilă a fost implicat în cele mai secrete afaceri politice şi era cunoscut ca o figură distantă şi suspicioasă”.

Mama Iordanei, Ecaterina Abraham-Borilă, a fost – potrivit aceleiaşi surse – o comunistă militantă de origine evreiască, membru al Comitetului Central al PCR (1948-1969), al Biroului Politic (1952-1965), al Comitetului Executiv al CC al PCR (1965-1969) şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1954-1965).

Vladimir Tismăneanu descrie relaţiile dintre familiile Ceauşescu şi Borilă drept „tensionate”, în special după căsătoria lui Valentin cu Iordana, „eveniment la care Ceauşescu s-a opus cu încăpăţânare”. Această variantă este susţinută şi de Mihaela Ceauşescu (fiica lui Marin Ceauşescu, unul dintre fraţii Dictatorului) care povesteşte în cartea sa că „Nicolae şi Elena au facut front comun împotriva lui Valentin când s-a căsătorit prima dată, cu Dana Borilă. Au fost impotrivă amândoi, la unison”.

De altfel nici celălalt bunic al lui Daniel Valentin, Petre Borilă, nu aproba această căsătorie „datorită faptului că el condamna antisovietismul lui Ceauşescu”.

LA MUNTE. Elena, Daniel, Iordana şi Poliana Ceauşescu – la Predeal, în 1984

 

1930
este anul în care Iordan Dragan Rusev, bunicul dinspre mamă al lui Daniel, a adoptat pseudonimul Borilă

AVERE

Moştenirea – câteva tablouri

În afară de nume, moştenirea de care poate beneficia Daniel Valentin din partea familiei Ceauşescu este aproape nesemnificativă. Singura parte de „avere” îi poate reveni din procesul prin care Valentin Ceauşescu a obţinut, în justiţie, câteva obiecte de artă care i-au aparţinut lui şi fraţilor săi până în 1990. De altfel, dintre tablourile cerute de Valentin în ins tan ţă, o mare parte sunt ale Iordanei Borilă, ridicate de procurori din casa acesteia în 1990. Iordana a studiat istoria ar tei şi, potrivit ei, o mare parte dintre tablourile „confiscate” din casa sa după Revoluţie erau ca douri primite direct de la pictori pe vremea când era stu dentă. În discuţie se află 42 de tablouri şi 9 obiecte de argint şi porţelan.

Bunurile, mare parte din colecţia familiei Borilă, au făcut recent obiectul unui articol in „New York Times”, unde reporterul îl citează chiar pe Valentin Ceauşescu, dar de care cei în cauză sunt extrem de nemulţumiţi şi consideră că a fost scris cu rea-credinţă.

În ciuda unei hotărâri definitive a instanţei date încă din 1996, doar o mică parte dintre tablourile şi obiectele cerute i-au fost înapoiate lui Valentin, restul fiind încă în posesia Muzeului Naţional de Artă, care invocă mai multe motive ca să nu le returneze şi este acuzat de birocraţie excesivă de către avocaţii lui Valentin. Pretenţia Muzeului Naţional de Artă al României este ca Valentin Ceauşescu să ceară restituirea bunurilor de la Parchet, iar Parchetul, la rândul său, să le ceară de la muzeu.

O altă „moştenire” de care Daniel poate beneficia este marca Ceauşescu, pe care Valentin Ceauşescu şi Mircea Opran (fostul soţ al Zoiei) au înregistrat-o la OSIM încă din ianuarie 2007.

PORTRETE

 

Tatăl – Valentin Ceauşescu

 

• S-a născut pe 17 februarie 1948. A urmat Liceul „Petru Groza” şi Facultatea de Fizică până în 1967, când, pentru trei ani, a plecat să studieze la Imperial College din Londra.
• Din 1970 s-a angajat la Institutul de Fizică Atomică, unde lucrează şi în prezent.
• Odată întors de la Londra, s-a căsătorit cu Iordana Borilă, de care a divorţat în 1989.
• În 1995 s-a recăsătorit şi mai are o fată, Alexandra.

Fiul – Daniel Valentin Ceauşescu

 

• S-a născut pe 30 mai 1981 şi va împlini în curând 28 de ani.
• Este licenţiat în fizică şi filosofie, studii terminate la un colegiu din New York, potrivit spuselor sale.
• În România nu lucrează încă, deşi i-ar fi plăcut să se angajeze la acelaşi institut de fizică în care este şi tatăl său.
• Îşi doreşte să urmeze un doctorat în Statele Unite ale Americii. 

 

 

Mama – Iordana (Dana) Borilă

• S-a născut pe 20 iunie 1946. A studiat istora artei şi apoi a lucrat ca muzeograf la Muzeul de Artă.
• Cu puţin timp înainte de Revoluţie, în primavara anului 1989, a divorţat de Valentin Ceauşescu, iar în 1990 a fugit din ţară împreună cu fiul, mai întâi în Israel, apoi în SUA.
• După ce a revenit în România, a lucrat pentru Comunitatea Evreiască din Bucureşti până când a ieşit la pensie.

 

Valentin Ceauşescu, fiul lui Nicolae şi al Elenei, s-a născut pe 17 februarie 1948. Urmează cursurile Şcolii „Petru Groza”, terminând liceul în 1965, apoi Facultatea de Fizică, în 1967. Timp de trei ani a studiat la Imperial College din Londra. Reîntors în ţară după 1970, s-a angajat la Institutul de Fizică Atomică, unde lucrează şi în prezent. În acelaşi an, s-a căsătorit cu Iordana Borilă, mama lui Daniel Valentin, „moştenitorul secret”, descoperit de EVZ.

A divorţat însă în 1988. La Congresul al XIV-lea al PCR, cu puţin timp înainte de Revoluţie, Valentin a fost ales membru supleant al CC al PCR. Fiul cel mare al dictatorilor a fost un apropiat al clubului de fotbal FC Steaua Bucureşti înainte de 1989, implicarea lui managerială conducând la câştigarea Cupei Campionilor Europeni în 1986, la Sevilla. Valentin Ceauşescu s-a recăsătorit după Revoluţie, în 1995. Pe lângă Daniel Valentin, mai are o fetiţă, Alexandra, născută în 1996. Valentin este singurul dintre cei trei copii  ai cuplului Ceauşescu încă în viaţă.
Rebela

Sora sa, Zoia (născută la 1 martie 1949), fiica mijlocie a fostului dictator al Românei, s-a stins din viaţă, bolnavă de cancer , pe 20 noiembrie 2006. Zoia a fost o recunoscută colecţionară de opere de artă şi bibliofilă. Se pare că fiica mijlocie a cuplului Ceauşescu şi-a deranjat părinţii cu o atitudine ceva mai „liberală”, motiv pentru care ar fi fost urmărită de Securitate pentru a i se „sparge anturajul”. Înainte de 1989, Zoia ajunsese şefa Secţiei de Matematică de la Institutul pentru Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică, fiind absolventă a Facultăţii de Matematică. A fost căsătorită cu inginerul Mircea Opran, cadru universitar la Politehnica din Bucureşti. Nu au avut copii.„Prinţişorul”

Fiul cel mic al cuplului dictatorial, Nicu Ceauşescu, a murit în 1996, din cauza unei afecţiuni hepatice. „Presupus a fi un alcoolic înveterat şi un playboy încă din adolescenţă, el a fost un simbol al degenerării dinastice a comunismului românesc în anii ’80. În mod ironic, la sfârşitul anilor ’80, unii dintre liderii de la vârf, temându- se de aspiraţiile Elenei de a-i succeda soţului ei, au pariat pe Nicu ca reprezentând răul cel mai mic”, se arată în biografia publicată în Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Dictatorul

Dosarul de cadre al lui Nicolae Ceauşescu – bunicul lui Daniel Valentin – trasează, pe scurt, momentele de început în evoluţia celui care avea să devină „cel mai iubit fiu al poporului”. O notă informativă din dosarul său de cadre, datată 20 decembrie 1945, îi face o scurtă descriere inedită şi contradictorie în termeni viitorului „fiu al ţării”: „Cismar, 28 de ani, în UTC din 1934, devotat, disciplinat, inteligenţă vie  , nu are atitudine tovărăşească, este ironic, încrezut, dorinţa de a se evidenţia, ridicat politiceşte”, „nu suficient de devotat, dar face mari progrese”, „este energic, metoda de muncă încă slabă”, „curajos, vigilenţă slabă”, „spirit colectiv în creştere, morală sănătoasă, element cu mare perspectivă”. Biografia arhicunoscută a dictatorului arată că acesta s-a născut pe 26 ianuarie 1918, la Scorniceşti, fiind al treilea copil într-o familie numeroasă. Agricultorii

Părinţii acestuia, Andruţă şi Lixandra (născută Militaru) Ceauşescu, au adus pe lume zece copii, din care doar nouă au supravieţuit până la maturitate. În dosarul de cadre al dictatorului, acesta îşi descrie pe scurt părinţii: „… sunt agricultori şi se ocupă cu plugăria, au cam 10 hectare de pământ, pot fi socotiţi mijlocii. Tata a fost liberal”.

Nicolae Ceauşescu a avut trei surori şi cinci fraţi. Fratele cel mic, Ioan Ceauşescu (născut în 1932), mai este încă în viaţă. Fratele mai mare al dictatorului, Marin Ceauşescu (născut în 1916), are o poveste al cărei final încă mai ridică semne de întrebare. A absolvit Academia de Studii Economice din Bucureşti. A preluat, în 1974, conducerea reprezentanţei economice a României la Viena. Pe 28 decembrie 1989, la câteva zile după execuţia fratelui său, Marin a fost găsit spânzurat în subsolul Ambasadei României din Viena.

Potrivit arborelui genealogic publicat de Mihaela (Moraru) Ceauşescu, fiica lui Marin Ceauşescu, în cartea „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig…” (publicată la Editura Meditaţii, în 2004), fraţii familiei Ceauşescu din Scorniceşti au avut, în total, 18 urmaşi direcţi.

Bunicii dinspre mamă, tot comunişti de frunte

S-au autoexilat în SUA

Traseul complet urmat de cei doi este încă un mister din pricina secretomaniei cu care Daniel, Dana şi Valentin s-au înconjurat în anii ce au urmat. Varianta cea mai plauzibilă, aproape imposibil de verificat în lipsa confirmărilor celor implicaţi, este că au fugit în Israel ajutaţi de academicianul Nicolae Cajal, cu care părinţii Iordanei s-au aflat în relaţii de prietenie. Mama Iordanei, Ecaterina Abraham (devenită Borilă după căsătoria cu liderul comunist de origine bulgară Petre Borila) avea origini evreieşti prin bunicii născuţi în familiile Lote şi Abraham. În aceste condiţii, obţinerea cetăţeniei israeliene pentru urmaşi este posibilă.

Cert este însă că mama şi băiatul au petrecut ultimii ani de „exil” în Statele Unite ale Americii. Daniel Valentin şi-a terminat studiile într-un colegiu din New York, obţinând licenţa în fizică şi filozofie, călcând astfel pe urmele tatălui său care are în spate o carieră lungă de fizician. După terminarea studiilor a revenit în ţară împreună cu mama sa, păstrând discreţia deprinsă în lungul exil. Data întoarcerii în România a celor doi coincide cu trecrea în nefiinţă a Zoiei Ceauşescu (noiembrie 2006). Tot un deces, de data aceasta din familia Mizil, a provocat apariţia în public a Danei şi a lui Daniel.

Seamănă cu unchiul Nicu şi cu bunicul Nicolae

Zidurile bisericii de la Cernica adăposteau, în decembrie 2008, trupul fostului demnitar comunist Paul Niculescu Mizil. Seara, la lumina chioară a lăcaşului, rudele primeau condoleanţe de la prieteni foarte apropiaţi. Intrau, pe rând, oameni care încercau să ocolească astfel zarva înmormântării de a doua zi. Printre aceştia, un tânăr şi o doamnă ale căror discreţie se distingea chiar şi într-o atmosferă de priveghi. „Dana şi copilul!”, tresare Donca Mizil, fosta iubită a lui Nicu Ceauşescu.

Cele două femei îşi zâmbesc şi discută cald, ca două vechi prietene. Descoperă împreună faptul că, imediat după Revoluţie, şi-au ars majoritatea fotografiilor făcute în vremea în care au trăit cu cei doi fii ai lui Nicolae Ceauşescu, ca să nu poată fi folosite drept dovezi împotriva lor. Daniel este îmbrăţişat cu căldură şi i se spune de câteva ori că „are ochii lui Nicu”, unchiul său.

Nu au încredere în oameni

 

Tânărul, puţin stingher şi copleşit de atmosfera familială, zâmbeşte mult şi vorbeşte puţin. Îşi caută cuvintele, pe care le rosteşte într-o română perfectă, uşor cântată. Ceea ce poate trece drept accent ardelenesc se dovedeşte a fi, de fapt, o pronunţie englezească. Îşi expune ideile privitoare la „socialismul lui Barack Obama” coerent, tranşant, pe alocuri ştiintific. Crede că nu are amintiri clare cu celebrii săi bunici pentru că era mult prea mic în 1989, dar şi pentru că schimbarea mediului la o asemenea vârsta le şterge mai lesne.

Părerile sale despre România trădează o cunoaştere perfectă a trecutului familiei din care face parte şi a perioadei comuniste. Obsesia „telefoanelor ascultate” apare, de mai multe ori, în discuţia cu el, care conţine referiri dese la trecutul României, dar şi la excesele Americii. Îmbrăcat modest, dar nu sărăcăcios, într-o jachetă din piele şi jeans, Daniel pare protejat excesiv de mama sa, care nu-l scapă din ochi şi îi urmăreşte atentă orice vorbă. Câteva trăsături ale feţei sale, o anumită căutătură, o grimasă, te duc uşor cu gândul la Valentin, tatăl său, la unchiul Nicu, ba chiar şi la bunicul Nicolae Ceauşescu.

Dana Borilă îşi arată suspiciunea cu privire la orice discuţie care are legătură cu fiul ei. Refuză politicos cererea unei ulterioare întâlniri, ba chiar şi dezvăluirea adresei de e-mail pentru o încercare mai detaliată de a o convinge să vorbească despre trecut într- un interviu amplu.

Fără încredere în oameni, din cauza „multiplelor dezamăgiri”, mama şi fiul merg doar împreună prin ca pitala aglomerată, uneori ţinându-se de mână, cu ochelarii de soare păstraţi pe nas aproape de fiecare dată . Circulă des cu mijloacele de transport în comun. E posibil ca mulţi bucureşteni să-i fi întâlnit în tramvaiul 40. Odată „îm barcaţi”, se aşază pe scaunele din spatele vatmanului, pentru a-şi feri privirea de a celorlalţi călători.

În seara geroasă de la Cernica, la insistenţele membrilor familiei Mizil, cei doi au plecat spre casă cu o maşină, şi nu cu autobuzul, aşa cum veniseră.

A STUDIAT FIZICA ÎN SUA

Urmaşul lui Nicolae Ceauşescu e şomer

Deşi are diplomă de fizician obţinută la New York, Daniel nu şi-a găsit încă un loc de muncă în România. Şi-a dorit să lucreze alături de tatăl său la Institutul de Fizică Atomică, dar nu şi-a depus dosarul la timp, când au fost scoase locuri la concurs.

Din dialogul cu Dana şi cu Daniel reiese că nu vor să-şi facă publică povestea. Unul dintre motivele invocate este că românii încă nu sunt pregătiţi să-i accepte fără să-i judece prin prisma trecutului familiei Ceauşescu. Susţin că s-au întors în România pentru a rezolva „nişte probleme familiale” şi că nu ştiu dacă şi când se mai întorc în Statele Unite ale Americii. Daniel şi-ar dori să urmeze un doctorat peste Ocean.

MISTER

Nepotul ascuns

Misterul vieţii de azi a lui Daniel Valentin Ceauşescu este, într-un fel, o prelungire a discreţiei care l-a înconjurat chiar de la naştere, din 1981. Despre nepotul lui Nicolae Ceauşescu, născut în 1981, sunt consemnate extrem de puţine date. De exemplu, în arhiva Agerpres, agenţia de presă care avea acces la evenimentele de familie ale cuplului dictatorial, există doar două fotografii în care apare singurul nepot al lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu. Un instantaneu făcut la Neptun, pe plajă, cu Daniel, mama sa, Valentin şi Elena Ceauşescu, şi un altul realizat la Predeal, în care personajele sunt aceeaşi Elena Ceauşescu, împreună cu nurorile Poliana Ceauşescu şi Iordana Borilă. În ambele, Daniel Valentin este consemnat doar cu apelativele „nepotul” sau „fiul

ZVON PLANTAT DE ELENA

Valentin înfiat, o diversiune

Una dintre cele mai mari legende care a apărut înainte de 1989 şi care s-a păstrat până în ziua de azi, având drept motiv de propagare diverse „surse istorice”, este aceea că Valentin Ceauşescu ar fi fost, de fapt, adoptat de cuplul dictatorilor Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Nu numai asemănările fizice ale lui Valentin cu Elena Ceauşescu, ci şi asemănările dintre fiul său şi membrii familiei Ceauşescu arată contrariul. În plus, Vladimir Tismăneanu spune tranşant că, de fapt, această legendă a fost o diversiune plantată, la vremea respectivă, de Securitate.

„Valentin nu a fost infiat, a fost copilul lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu. Am cunoscut personal o ilegalistă care a împărţit camera de maternitate cu Elena Ceauşescu atunci când aceasta era în pragul aducerii pe lume a lui Valentin. La ceremonia de la Consiliul Popular al Sectorului 1, la căsătoria lui Valentin cu Iordana, au participat Andruţa, tatăl lui Ceauşescu, şi Zoia, sora lui Valentin. Zvonul privind «înfierea» lui Valentin a fost scornit de Securitate, probabil la ordinul Elenei Ceauşescu, înfuriată de insubordonarea fiului rebel. Cine l-a văzut pe Valentin tânăr nu putea să nu observe asemănarea frapantă cu mama sa.

La fel, poza publicată în EVZ indică similitudini inconfundabile de fizionomie între Daniel Valentin şi Nicu Ceauşescu (amintesc că l-am cunoscut bine pe Nicu, încă din 1958, când aveam amândoi 7 ani şi am mers împreună mai întâi la Liceul «Dr. Petru Groza», apoi, după 1963, la Liceul 24, actualul «Jean Monnet»).”

„Am cunoscut personal o ilega listă care a îm părţit camera de maternitate cu Elena Ceauşescu atunci când aceasta era în pra gul aducerii pe lume a lui Valentin. Zvonul privind «înfierea» lui Valentin a fost scornit de Securitate.”,
Vladimir Tismăneanu, politolog

Potrivit Raportului întocmit de comisia prezidenţială condusă de politologul Vladimir Tismăneanu, Petre Borilă a fost membru PCR din 1924 şi comisar politic în Brigăzile Internaţionale în timpul Războiului Civil din Spania, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a stat la Moscova, unde a colaborat cu Gheorghi Dimitrov (preşedintele Cominternului) şi cu Dimitri Manuilski (cel mai important demnitar sovietic pe lângă Comintern), iar cu Ana Pauker, Vasile Luca, Leonte Răutu şi Valter Roman a conlucrat pentru a forma nucleul care va prelua conducerea PCR după invadarea României de Armata Roşie.

Pe 24 decembrie 1989 Ion Iliescu nu avea calitatea de presedinte al Consiliului FSN. Consiliul Provizoriu al FSN si-a desemnat „presedintele” pe 26 decembrie 1989 – sotii Ceausescu n-au fost executati dupa o procedura legala, ci au fost pur si simplu asasinati.

Fara indoiala ca Nicolae si Elena Ceausescu trebuia sa fie judecati. Cei doi aveau insa dreptul, ca orice cetatean, la un proces corect si drept, asa cum au avut parte dictatorul Manuel Noriega sau Slobodan Milosevici.

Era o ocazie unica pentru romani sa afle secretele unei guvernari totaliare, care a condus Romania in ultimii 50 de ani. Si, poate, cu aceasta ocazie sa afle si unele informatii despre Iliescu si ai sai. Acest lucru, evident, nu convenea insa grupului Iliescu. Si altora. Asa ca celor doi Ceausescu li s-a inchis gura: au fost executati imediat, dupa o mascarada de proces. Procesul Ceausescu incepe insa cu un decret ilegal, semnat de cetateanul Iliescu, care se face astfel vinovat pentru „uzurparea de calitati oficiale”.

Executie trucata

Pe 25 decembrie 1989, la TVR s-a prezentat o prima versiune a procesului si executiei. Cu acea ocazie s-a putut observa un prim aspect frapant: banda se intrerupsese brusc, fara justificare, in clipa cand soldatii legau mainile sotilor Ceausescu. Urma apoi, printr-o saritura de montaj, o scena in care, pe fundalul unor impuscaturi, se distingea cu greu un nor de praf, un zid, fara sa se poata observa si cine erau cei executati. Ulterior aparea un doctor care examinand cadavrele sotilor Ceausescu. La 22 aprilie 1990, televiziunea franceza a prezentat o banda de 90 de minute cu procesul si executia sotilor Ceausescu, banda despre care se sustinea ca includea versiunea integrala, necenzurata, a evenimentului. Asadar, a doua videocaseta. Examinand-o cu atentie, un grup de experti francezi, condus de doctorul Loick Le Ribault, director la Centrul de Microscopie Electronica din Franta, a ajuns la concluzia surprinzatoare, necunoscuta cititorilor romani. Expertii francezi au sesizat pe videocaseta, in clipa cand doctorul a ridicat capul Elenei Ceausescu, imediat ce praful starnit de gloante s-a imprastiat, ca sangele de sub cap era deja coagulat, iar gatul devenise teapan. Ceea ce era imposibil, daca executia avusese loc cu cateva momente mai inainte. S-a conchis, fara dubii, ca Elena Ceausescu era moarta de cel putin cinci ore inaintea filmarii „executiei”.

Impuscati separat in ceafa

Tot pe baza aceleiasi videocasete, grupul de experti francezi a mai semnalat si ca nu existau urme de sange in jurul gaurilor provocate de gloante. S-a stabilit ca, in aceste conditii, este posibil ca cei doi sa fi fost impuscati cu cel putin cateva ore inaintea filmarii executiei, in mod separat, cu un singur glonte tras in ceafa. Apoi, pentru filmare, fusesera proptiti de perete pentru simularea executiei. Potrivit grupului de experti ai doctorului Le Ribault, executia cuplului Ceausescu fusese, in mod evident trucata. Francezii au solicitat, in martie 1990, exhumarea cadavrelor si autopsierea lor de medici strani, pentru confirmarea verdictului lor. Guvernul de la Bucuresti nu a dat insa nici un raspuns, nici expertizei, nici propunerii de exhumare si investigatii. Aceste fapte raman, asadar, in continuare neelucidate. Se pune insa si o alta problema: nu cumva exista si o videocaseta, a treia, completa cu procesul si executia?

Un alt mister

Sa ne reamintim un alt fapt ciudat: prima cursa Bucuresti-Belgrad de dupa evenimente avea un singur pasager la bord, un reporter britanic, care transporta videocasete, fotografii si alte documente legate de evenimente evenimentele din decembrie ’89. Avionul cu acest singur pasager la bord, a fost doborat cu o racheta, nu se stie de cine trasa. Era la doar trei zile de la executia cuplului Ceausescu. Evident, videocasetele, filmele si fotografiile „au disparut”.

–––––––––––––

 SUBORDONARE ● Constitutional, Ceausescu avea dreptate la Targoviste Citind pentru o emisiune tv „Meditatii necenzurate”, exceptionalul volum de amintiri al lui Silviu Curticeanu, fost sef al Cancelariei CC al PCR, aflu amanunte interesante despre activitatea Marii Adunari Nationale.

 Ulterior, dialogul in direct cu autorul imi lamureste, de exemplu, mersul proiectelor de legi. Astfel, proiectul de lege era inaintat Parlamentului de catre Consiliul de Ministri, asa cum i se zicea Guvernului la vremea respectiva. De notat ca oranduirea socialista a pastrat denumirea de Consiliu de Ministri, sub  care era cunoscut Executivul in perioada interbelica. Regimul postdecembrist, desi facand mare caz de intoarcerea tarii la anii democratiei dintre cele doua razboaie, a evitat  termenul de Consiliu de Ministri. Potrivit Constitutiei din 1965, proiectul  intra in dezbaterea Comisiilor permanente ale MAN. Era posibil – si in realitate chiar s-a intamplat, dupa cum dezvaluie Silviu Curticeanu – ca deputatii sa aduca amendamente. Proiectul ajungea apoi in dezbaterea Plenului MAN si votat.

 – Bine, bine, replic eu imediat, surprins de similitudinile cu procesul din democratia de azi, dar pana la urma MAN adopta legea in unanimitate.

Unde-i democratia? 

– Avem azi un partid de guvernamant – isi incepe raspunsul Silviu Curticeanu. Ce face Guvernul cand are un proiect de lege? Il supune dezbaterii si aprobarii in forurile de conducere ale partidului de guvernamant. Odata aprobat, proiectul de lege e votat de grupul parlamentar al partidului.

– Voteaza impotriva vreun parlamentar al acestui partid?, ma intreaba Silviu Curticeanu. Retoric, desigur, deoarece stie deja raspunsul meu:

– Nici vorba.

– Ei bine, asa se petreceau lucrurile si in regimul Ceausescu. Proiectul de lege era supus dezbaterii si aprobarii Comitetului Central al PCR, forul conducator, intre Congrese, al PCR. O data trecut prin CC, proiectul de lege nu putea fi decat obligatoriu pentru parlamentarii comunisti.

Taifasul televizat, venind dupa lectura cartii, imi atrage atentia asupra unui subiect la care nici macar nu m-am gandit in acesti ultimi 20 de ani de iscodire a epocii Nicolae Ceausescu: compararea celor doua regimuri din perspectiva constitutionala. Romania Socialista a avut institutii precum Marea Adunare Nationala, Consiliul de Stat, Consiliul Legislativ, Consiliul de Ministri, Presedintie. M-am aplecat insa, ca mai toti curiosii de altfel, doar asupra Partidului Comunist si a Secretarului General. M-am multumit sa zic: Nicolae Ceausescu era Conducatorul absolut.

Silviu Curticeanu semnaleaza in dese randuri ca fostul Presedinte marturisea o preocupare iesita din comun pentru respectarea Legii. E drept, Legea o facea el. Dupa ce o facea insa, n-ar fi incalcat-o nici macar cu o virgula. Dar chiar si facutul Legii nu se abatea o clipa de la procedurile temeinic prevazute de Constitutie.

Targoviste, 25 decembrie 1989

Dimineata, ora aproximativa. Procesul Ceausescu se blocheaza chiar de la inceput. Dupa ce procurorul Dan Voinea, jucand in aceasta mascarada rolul Acuzarii, a tinut un discurs de tip bolsevic, marcat de multe absurditati (Ceausescu e acuzat de „organizarea de acte armate de natura sa slabeasca puterea de stat”), Judecatorul Gica Popa, intruchipand Presedintele Completului de Judecata, preia legatura, cum ar spune azi o fatuca dintr-o transmisie in direct:

„Ai auzit, inculpat Ceausescu Nicolae – si tribunalul iti cere sa te ridici in picioare. Ai auzit care sunt invinuirile care ti se aduc?”.

Inculpatul, cunoscut sub numele de Nicolae Ceausescu, si nu de Ceausescu Nicolae, reactioneaza  imediat:

„Nu raspund decat in fata Marii Adunari Nationale!”.

Acest prim raspuns din cosmarul care a fost si ramane Procesul pentru mintile normale ne avertizeaza asupra tacticii asumate constient de Nicolae Ceausescu: aducerea Completului de judecata pe un teritoriu mlastinos pentru membrii sai: cel al Dreptului Constitutional.

Din start declara ca refuza sa coopereze cu Tribunalul Militar extraordinar. Argumentele sale tin insa – si aici e paradoxul care a scapat celor care au scris sau vorbit despre Proces – nu numai de tezele sale preferate – lovitura de stat, actiune impotriva intereselor poporului, amestec al puterilor straine –  dar si, daca nu mai ales,  de constitutionalitate. Chiar daca nu vor, membrii Completului de judecata se vor angaja intr-o disputa cu Nicolae Ceausescu in chestiunea cadrului legal al Procesului. O disputa care domina practic intreg momentul de la Targoviste. Acuzarea tine sa-i puna in carca diversiunea cu teroristii:

 „Acuzarea:
– Domnule presedinte, sa ne spuna  inculpatul care sunt mercenarii straini care trag in popor. Cine i-a adus si cine ii plateste pe acesti mercenari?

Presedintele:
– Raspunde, te rog, inculpat”.

Sa lasam deoparte limbajul de Scinteia folosit de magistratul Dan Voinea. Sa subliniem insa ca intrebarea nu e pusa  intamplator.

Asa cum am mai aratat intr-un eseu din volumul „De la o lovitura de stat la alta”, diversiunea cu teroristii din decembrie 1989 a vizat, printre altele, si crearea unei stari de spirit populare menite a fi favorabile executarii lui Ceausescu. Fostului presedinte i se atribuie puterea fantasmagorica de a dirija din puscaria de la Targoviste comandourile teroriste. Nicolae Ceausescu nu se lasa prins pe picior gresit: „E o alta provocare si nu raspund la nici o intrebare decat in fata Marii Adunari Nationale, a poporului”.

De fiecare data de acum incolo, refuzul de a recunoaste Tribunalul se bazeaza pe doua invocari:

1) A Marii Adunari Nationale.

2) A poporului, a clasei muncitoare.

„Acuzarea:
– In afara de cele invocate in legatura cu legalitatea acestui tribunal, ce va impiedica sa raspundeti la intrebarile puse?”

Obligat sa stea pe un scaun incomod, la o masuta amarata, Nicolae Ceausescu da replica fara sa clipeasca:

„– Raspund la orice intrebare in fata Marii Adunari Nationale si a reprezentantilor clasei muncitoare.”

Dupa momentul funambulesc cu teroristii pe care Ceausescu i-ar comanda din celula improvizata de la Targoviste, completul trece la chestiuni privind situatia social-politica si economica a tarii.

De fiecare data insa Nicolae Ceausescu protesteaza, insistand pe raspunderea sa doar in fata Marii Adunari Nationale. Cand binevoieste sa raspunda, e fantastic de prudent (de unde o fi avut atata luciditate ca sa se poata pastra in limitele Constitutiei?!), identificandu-i pe cei din fata drept simpli cetateni:

„– Va spun ca simpli cetateni, cu speranta ca veti spune vreodata adevarul si nu veti lucra pentru nimicirea Romaniei.”

Presedintele Completului se lanseaza intr-un discurs ditirambic, prin nimic deosebit de interventia unui pitifelnic tv de azi, despre infometarea poporului roman. De observat ca ditamai procurorul aduce acuzatii ce nu se ridica peste nivelul tatei Marghioala din suburbii:

„De ce, inculpat, ai luat masura aceasta, ca sa umilesti poporul, sa il terfelesti, sa il aduci in halul de umilinta in care l-ai adus? De ce exportai produsele astea, pe care le munceau taranii? Si veneau apoi taranii de la Caracal, din toata tara, la Bucuresti, sa cumpere, pe ger, pe frig, paine la Bucuresti? Cei care produceau painea, cei la care d-ta te duceai si le dadeai indicatii! De ce ai facut asta? De ce ai infometat acest popor?…”.

Au mai fost in Istorie si alte Tribunale Revolutionare. Data fiind esenta lor, nu tineau cont de legile regimului abia rasturnat. Tineau insa cont de calitatea intelectuala. Ceausescu nu se lasa intimidat. Are argumente. Chiar daca doar argumentele sale:  

„– Nu va raspund la intrebare! Dar va spun ca simpli cetateni, ca simpli cetateni si voi arata si in Marea Adunare Nationala. Pentru prima data, cooperatorii au primit 200 kg de grau pe persoana. Nu pe familie! Si mai aveau dreptul inca sa mai primeasca! E o minciuna si un fals! Va spun ca sa va ganditi bine si o minciuna in fals, si va arat acum cata lipsa de patriotism si ce tradare s-a comis in tara aceasta!…”.

Invocarea Poporului, a clasei muncitoare nu surprinde. Nicolae Ceausescu a fost un comunist convins. A dovedit asta chiar si la Targoviste. Surprinde insa invocarea Marii Adunari Nationale. S-a facut mare caz de acest „Nu raspund decat in fata Marii Adunari Nationale!”.  Dupa mascarada de proces de la Targoviste, propaganda FSN-ista s-a straduit sa-l prezinte drept o aberatie. Lasand sa se inteleaga, fireste, ca Tiranul invoca o institutie imaginara, dat fiind ca MAN fusese spulberata de poporul rasculat.

Inclinatia noastra naturala, a romanilor, de a lua totul in neserios si a face subiect de bascalie din orice, a transformat raspunsul lui Ceausescu intr-un prilej de gluma. Si, totusi, fata-n fata cu un Complet de judecata ce se pretindea a intruchipa Legea, Nicolae Ceausescu  intruchipeaza Legea, iar Completul, Faradelegea. Mi-a venit asta in cap citind intaia oara in viata Constitutia RSR. Intaia oara in viata, da, pentru ca – lucru mai mult decat semnificativ – desi jurnalist pana in 1989, ba chiar un jurnalist sincer interesat de politic, n-am citit niciodata Constitutia RSR. De ce? Stiam si eu ceea ce stia o tara intreaga. Constitutia era Nicolae Ceausescu. Si, daca ma gandeam sa dibui ce urma sa se petreaca mai acatarii in Romania, ma apucam de citit, si nu oricum, ci cu creionul in mana, Cuvantarile tovarasului Nicolae Ceausescu. Remarc la o simpla frunzarire. Titlul trei: „Organele Supreme ale Puterii de Stat”.

Sub acest titlu sunt inscrise prerogativele Organelor Supreme ale Puterii de Stat. Pe primul loc nu e insa – cum ne-am astepta – Presedintele, ci Marea Adunarea Nationala. Urmeaza Consiliul de Stat, alt organism colectiv. Presedintele e al treilea, ultimul in enumerare. Prerogativele constitutionale fac din Marea Adunare Nationala (Parlament unicameral) „organul suprem al puterii de stat”, cum suna articolul 42 din Constitutie. Presedintele, in schimb, potrivit articolului 71, „reprezinta puterea de stat in relatiile interne si internationale ale Republicii Socialiste Romania”. Ceausescu, doar un presedinte de protocol? Fireste ca da. Potrivit articolului 72: „Presedintele Republicii Socialiste Romania este ales de Marea Adunare Nationala pe durata legislaturii, in prima sesiune a acesteia, si ramane in functie pana la alegerea presedintelui in legislatura urmatoare”. Pe hartie, in Constitutie adica, RSR era republica parlamentara. Nicolae Ceausescu era ales de Parlament si ramanea in functie doar in perioada dintre alegerile parlamentare: cinci ani. Articolul 76 fixeaza si mai puternic ipostaza lui Ceausescu de presedinte dependent la modul absolut de Parlament: „Presedintele Republicii Socialiste Romania este raspunzator fata de Marea Adunare Nationala pentru intreaga sa activitate. Presedintele Republicii Socialiste Romania prezinta periodic Marii Adunari Nationale dari de seama asupra exercitarii atributiilor sale si asupra dezvoltarii statului”.

Prerogativele Parlamentului (MAN)

Raporturile Presedintelui cu Guvernul marturisesc si ele o putere mai mult decat simbolica a lui Nicolae Ceausescu. Parlamentul are urmatoarele prerogative, precizate prin Articolul 43:

• „11. Alege si revoca pe Presedintele Republicii Socialiste Romania;
• 12. Alege si revoca Consiliul de Stat;
• 13. Alege si revoca Consiliul de Ministri;
• 14. Alege si revoca Tribunalul Suprem si procurorul general;
• 15. Exercita controlul general al aplicarii Constitutiei. Numai Marea Adunare Nationala hotaraste asupra constitutionalitatii legilor.
• 16. Controleaza activitatea Presedintelui Republicii Socialiste Romania, a Consiliului de Stat”.

Prerogativele Presedintelui sunt surprinzator de limitate. Potrivit articolului 75, el are, printre altele, urmatoarele atributii:

• „1. Prezideaza Consiliul de Stat;
• 2. Prezideaza sedintele Consiliului de Ministri atunci cand apare necesar;
• 3. Stabileste masurile de importanta deosebita ce privesc interese supreme ale tarii, care urmeaza a fi supuse de catre Marea Adunare Nationala spre consultare poporului, prin referendum;
• 4. Numeste si revoca, la propunerea primului-ministru, pe viceprim-ministrii, ministrii si presedintii altor organe centrale ale administratiei de stat, care fac parte din Consiliul de Ministri”.

S-ar putea obiecta ca Nicolae Ceausescu avea prerogative in materie de conducere a tarii, prin calitatea sa de presedinte al Consiliului de Stat.

Potrivit articolului 65 insa:
„Consiliul de Stat e ales de Marea Adunare Nationala dintre membrii sai, pe durata legislaturii, in prima sesiune a acesteia. Consiliul de Stat functioneaza pana la alegerea noului Consiliu de Stat in legislatura urmatoare”.

Raporturile dintre Ceausescu si Legislativ

In „Meditatii necenzurate”, Silviu Curticeanu se ocupa cu competenta de raporturile lui Nicolae Ceausescu cu Parlamentul: „In afara controlului constitutionalitatii legilor, «Cartea cartilor», de inspiratie socialista, recunostea organului suprem al puterii de stat, in mod expres, un drept de control asupra activitatii Consiliului de Stat si a Presedintelui Republicii, o data cu obligatia corelativa a acestora de a prezenta, periodic, in fata Marii Adunari Nationale, dari de seama cu privire la modul de exercitare a atributiilor, la respectarea legilor in intreaga activitate de stat…”. Stapanul neconditionat al Romaniei – Ceausescu – putea nici sa nu ia in seama aceste prevederi constitutionale. Si totusi – expresie a obsesiei sale de a respecta Legea pana la ultima virgula (experienta Dej il invatase ca totul trebuie facut in limitele legii) – Ceausescu se straduie sa gaseasca portite legale pentru a nu da seama in fata Marii Adunari Nationale. Dupa cum scrie Silviu Curticeanu: „In privinta Consiliului de Stat, «spiritul lui democratic» a gasit, in cele din urma, o solutie acceptabila, numai buna sa impace si capra, si varza; solutia, simpla si perfect legala in felul ei, a constat in prezentarea, la intervale mari de timp, a unor dari de seama cu un continut foarte general, ce excludea orice idee de subordonare, de catre un vicepresedinte al Consiliului de Stat”. Interesanta ramane solutia in cazul Darii de seama in fata Parlamentului: „In privinta darii de seama a Presedintelui Republicii, metoda delegarii nefiind posibila, a ales calea amanarii momentului, asteptat de alesii poporului, sine die; a avut insa, si in aceasta privinta, un argument «constitutional», raspunzand atentionarilor mele cu precizarea ca in lege nu se prevede un termen pana la care Presedintele trebuie sa prezinte darea de seama”. Ceausescu se credea – sustin adversarii sai post-mortem – ca intruchipand nazuintele poporului. Propaganda Oficiala il si alinta, de altfel, cu sintagma cel mai iubit fiu al poporului roman. Si cu toate acestea, la Targoviste, in fata Completului de judecata, Nicolae Ceausescu nu invoca Poporul. Invoca Marea Adunare Nationala. Desi nu da numarul articolului din Constitutie (72), Ceausescu il spune aproape exact. Dictatorul, cum i se mai spune azi lui Ceausescu, neaga Completul din punct de vedere constitutional. Cum reactioneaza Completul de judecata?

„Nicolae Ceausescu:
– Voi raspunde in fata Marii Adunari Nationale si a reprezentantilor clasei muncitoare la orice intrebare. Nu recunosc decat clasa muncitoare si Marea Adunare Nationala. Sa auda si sa stie intreaga lume!

Presedintele:
– Marea Adunare Nationala de care vorbesti d-ta a fost dizolvata, destituita.

Nicolae Ceausescu:
– Nu o poate dizolva nimeni!

Presedintele:
– Prin vointa nestramutata a poporului, avem un alt organ al puterii. Este Consiliul Frontului Salvarii Nationale, legal constituit si recunoscut pe plan national.”

Presedintele Completului de judecata e Gica Popa, cel care, ulterior, din motive necunoscute, s-a sinucis. Prin afirmatia sa, el bate campii cu gratie. Consiliul Frontului Salvarii Nationale era, intr-adevar, un organism constituit. Nu insa si „legal constituit”. Din cauza asta, nu putea inlocui Marea Adunare Nationala, singura institutie care, potrivit Constitutiei, il putea revoca pe Nicolae Ceausescu. Pozitia asumata de Nicolae Ceausescu la Targoviste e tratata si azi in bascalie, deoarece noi, cei care sedem acum in sala, si nu pe scena, stim ca Tribunalul Militar Extraordinar era un truc menit a da unei crime o spoiala de legalitate. Indiferent de ce-ar fi spus Nicolae Ceausescu, Tribunalul tot l-ar fi condamnat la moarte. In aceste conditii, stradania lui Nicolae Ceausescu de a aduce discutia in hotarele Constitutiei pare absurda. Sa nu fi realizat fostul Conducator ca totul era o mascarada? Fireste ca si-a dat seama. Numai ca el nu se adresa Completului de judecata, ci posteritatii. Din clipa in care si-a dat seama ca totul e pierdut, a intrat in functiune, automat, ca si in cazul Maresalului Antonescu, instinctul istoriei. El tine sa arate Posteritatii ca fusese inlaturat in chip ilegal, printr-o lovitura de stat regizata de cei de peste granita. Nicolae Ceausescu se adresa, de fapt, noua, celor de azi. Pe cei din Completul de Judecata nici nu-i vedea.

Hotararea de a fi executati sotii Ceausescu fusese luata in dimineata zilei de 25 decembrie, in WC-ul din cabinetul generalului Milea de la MApN, iar executia lor a avut loc tot langa un WC, la ora 16:00 in curtea unitatii din Targoviste

Continuam si azi campania menita sa elucideze moartea fostilor dictatori Nicolae si Elena Ceausescu. Astazi va prezentam un interviu cu maiorul (r) Dorin Carlan, membru al plutonului care i-a executat pe fostul conducator al Romaniei si pe sotia sa. Ce faceati in decembrie 1989? In decembrie 1989 invatam pentru Facultatea de filosofie si istorie din Bucuresti. Locuiam in Bucuresti cu familia si imi desfasuram activitatea la Regimentul de parasutisti Boteni, Regimentul 64 Parasutisti Titu, cum era el cunoscut. Locuiam in Bucuresti si faceam naveta zilnic, la 50 de kilometri, la Boteni. Eram plutonier, fusesem avansat in 1988, aveam specialitatea militara auto, aveam functia de ajutor cu evidenta la loctiitorul tehnic al regimentului. Cand au inceput evenimentele unde erati? Urma sa ma duc, intr-o zi de luni, pe 17 decembrie 1989, la Spitalul Militar Central sa ma internez, sa-mi iau o scutire medicala, pentru ca eram cam obosit. Duminica, pe 16 decembrie se daduse alarma „Radu cel Frumos”, dar eu nu fusesem gasit. Astfel ca am am ajuns luni pe la pranz la unitate, dupa ce venisem de la SMC. Ce ati facut in unitate? Eu si o treime din efectivele regimentului am avut activitate in unitate, restul camarazilor fiind la misiuni de lupta in Bucuresti – la televiziune, la hotelul Bucuresti, la sediul CC, la aeroportul Baneasa, la scoala de securitate de la Baneasa, pe la diverse case conspirative. Noi am pazit unitatea si imprejurimile. Dar am avut si misiune speciala, pentru ca in dupa amiaza zilei de 22 decembrie au fost adusi la noi in unitate Manea Manescu si Emil Bobu. In cursul noptii, pe la ora unu, cei doi fosti stabi comunisti au fost luati de la noi si dusi in unitatea de la Deveselu. Atunci, activitatea era condusa de seful garnizoanei, colonelul Ioan Suciu, ulterior comandor. Cine v-a convocat pentru a face parte din plutonul de executie? Convocarea a venit din partea comandantului garnizoanei, comandorul Ioan Suciu, a colonelului Radu Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti. Am inteles ca ordinul ar fi venit de la generalul Iosif Rus, comandantul aviatiei militare si, mai sus, probabil de la sefii mai mari, Stanculescu, Iliescu. Dar noi n-am fost convocati pentru asa ceva. Asa-zisul pluton de executie a fost practic un grup de comando pentru executie, creat ad-hoc de domnul general Stanculescu. Vi s-a dat ordin la acea convocare? N-a fost nici un ordin. A fost, de fapt, o rugaminte, ca toate ordinele cand sefii te trimit la moarte. Concret, cum au decurs lucrurile? Pe 25 decembrie 1989, dimineata, dupa micul dejun, toate cadrele militare, parasutistii care mai erau acolo, au fost convocate la raport, de catre Suciu si Cantuniari. Ni s-a spus ca au nevoie de opt voluntari cadre militare, nu soldati. Nu stiau exact pentru ce, stiau doar ca e o misiune de gradul zero, adica o misiune in care te duci, dar nu mai vii. Noi, care eram cam cascati, asa, n-am realizat in momentul acela gravitatea a ceea ce era posibil sa ni se intample. Ni s-a spus ca este posibil sa aparam Rafinaria de la Brazi, care ar fi atacata sau ar urma sa fie atacata de teroristi, sau sa insotim niste persoane oficiale. Ni s-a mai spus sa luam armament si munitie din dotare cat putem noi. Toti cei opt, capitanul Ionel Boeru, eu, plutonierul Baranguta Constrantin, sergentii majori Gheorghe Octavian, Dumitru Iliescu, Marian Horjan, Laurentiu Stefanescu si Teodor Gheorghe. Boeru ne-a comandat doar pana la pista de zbor a elicopterelor. Cei opt aveam foarte mult armament in dotare, inclusiv grenade defensive, eram imbracati cu acele celebre combinezoane negre. De aici, ne-a dus comandantul garnizoanei personal la pista, cu un autobuz, dupa care ne-am urcat cate patru in cate un elicopter IAR 330 Puma, unul inmatriculat cu nr. 90, celalalt cu nr. 92. Am plecat fara sa stim unde mergem. Pilotii, nici ei nu stiau, au primit ordin in casti. Dand firul inapoi, pot sa va spun ca nici completul de judecata n-a stiut unde merge. Nimeni, in afara de generalul Stanculescu, de Gelu Voican Voiculescu, si mai stia si Virgil Magureanu, cel care, probabil, trebuia sa raporteze Moscovei ca misiunea a fost indeplinita, dansul fiind dovedit ca un kaghebist notoriu. Cand ati sosit la Targoviste? Am zburat la 10-15 metri deasupra solului, in zig-zag, deci cam ca un grup de comando, cum se vede acum prin filmele americane despre Vietnam. Am zburat pana in spatele stadionului Ghencea, am aterizat pe o pista de atletism in constructie, si am asteptat vreo jumatate de ora. A venit un grup de militari, cu tab-uri, din care au coborat un general, un grup de ofitei MApN si de justitie militara. Am luat completul de judecata si ne-am deplasat la Targoviste. Pe parcurs, am facut jonctiunea cu alte trei elicoptere de paza care ne-au insotit pe drum, tot din cadrul regimentului nostru. Din momentul in care s-a urcat in elicopter, comanda a fost la domnul general Stanculescu, care comunica prin radio cu baza. Eu i-am asigurat paza domnului general, i-am „scanat” pe toti. Tin minte ca dintre toti nu mi-a placut mutra lui Voican Voiculescu, nu-mi inspira nici un pic de incredere, avea o figura cam dubioasa. Mai era in elicopter si maiorii de justitie Mugurel Florescu si Dan Voinea. Gelu rade si acum de mine cand ii mai amintesc de faptul ca parca imi venea sa-i trag o rafala in teasta, macar un glont ratacit! Revenind, pe la ora 13, cred, am ajuns la Targoviste. Cand ati aflat ce trebuie sa faceti, de fapt? Atunci. Membrii completului de judecata au fost dusi in biroul de Documente Secrete, care fusese amenajat pentru sala de judecata. Am vazut cum colonelul Kemenici, comandantul unitatii, ii raporteaza situatia de acolo generalului Stanculescu. Dupa care domnul general Stanculescu ne-a chemat: „Parasutistii la mine!” Ne-am prezentat, am luat pozitie in linie, cu Boieru in frunte: „baieti, pot sa am incredere in voi, stiti de ce ne aflam aici? Vreau sa stiu daca pot sa am incredere in continuare in voi! Putem merge impreuna pana la capat?” Noi am raspuns ca da, nici prea anemic, dar nici prea hotarat, nestiind totusi ce se intampla acolo! „Aici se afla cei doi soti, Nicolae si Elena Ceausescu. Noi suntem veniti aici cu un tribunal militar exceptional sa-i judece si sa-i condamne pe cei doi soti Ceausescu! In situatia in care tribunalul militar exceptional va hotari ca cei doi soti sa fie executati, sunteti in masura sa duceti la indeplinire sentinta?” Noi am raspuns da! Pai, daca eram prinsi acolo, ce era sa mai zicem? Sincer, din punct de vedere psihologic, nici unul dintre noi nu era pregatit sa execute o asemenea misiune, sa-i execute pe cei doi. Pana la urma, ce se intampla in sufletul meu nu mai conta, eu trebuia sa fiu un executant perfect pentru ca, in fond, pentru asta ma pregatisem, nu sa ma gandesc la ceea ce inseamna sa-i executam pe cei doi. Eu, conform juramantului militar, trebuia sa-l apar pe Ceausescu, care era comandantul suprem, conform legilor din acel moment. Deci, la intrebarile generalului Stanculescu am raspuns toti „DA”. Nu-mi place asa, ne zice generalul. „Ridicati toti mana in sus!” Am ridicat mana toti opt. Nu aveam cum sa zicem nu, domnul general Stanculescu era ministrul nostru in acel moment si, in plus, simteam ca asa vrea tara. Domnul general a spus ca nu-i place nici asa. A zis sa facem un pas in fata. Am iesit toti opt. „Nu-mi place asta, asa ca am sa va numesc eu!” Si ne-a ales dansul: tu, tu si tu, adica Ionel Boeru, Octavian Gheorghiu si pe mine. De ce v-a ales pe cei trei? De ce? Cine stie, poate pentru ca eram mai masivi, poate s-a gandit ca dam mai bine in imagini, asa, eram mai bau-bau! Ceilalti cinci camarazi au avut misiunea sa pazeasca in diverse locuri din unitate. Boeru era in sala de judecata, iar Octavian Gheorghiu si cu mine eram „portarii”, pazeam intrarea in sala de judecata si nu dadeam voie la nimeni sa intre sau sa iasa, din ordinul domnului general Stanculescu. „In situatia in care este atacata cazarma dinspre exterior spre interior, voi doi veniti si executati foc in Nicolae si Elena Ceausescu! Totodata, daca cineva incearca sa intre aici, executati foc fara somatie!”, ne-a ordonat generalul Stanculescu. Am inteles si am trecut la executare! Asadar, am pazit usa, am fost „usierii”! Ionel Boeru a fost, practic, in sala de judecata! Acelasi ordin l-a primit si el! Important era ca cei doi sa nu scape cu viata! Cum ati executat ordinul? Procesul a durat cam o ora si jumatate! Cand i-a condamnat la moarte, atunci am constientizat noi ca a venit momentul cel mai greu! Eu n-am vrut sa particip la scoaterea lor din sala de judecata, nu mi-a placut nici sa-i leg la maini. I-au luat si le-au legat mainile colegii mei. Generalul Stanculescu a ordonat sa le legam mainile la spate. I-am scos de acolo, dar n-au mai mers pe picioarele lor, i-am luat mai mult pe sus, deoarece am simtit ca nu-i mai ajuta picioarele, nici pe el, nici pe ea, li se inmuiasera genunchii! Dar sa revenim. Cand a vazut ca nimeni nu face nimic, domnul general Stanculescu a venit cu funiile acelea si le-a dat colegilor mei care au inceput sa-i lege. Stanculescu a luat pozitie martiala si a inceput sa comande: „Legati-i, luati-i, si la zid cu ei! Intai pe el si apoi pe ea!” Ceausescu a inceput sa se lamenteze, ca e inadmisibil etc. Au fost legati fedeles, cam intr-un minut. Cand i s-a spus sa puna mainile la spate, Nicolae Ceausescu s-a executat imediat. Elena Ceuasescu a inceput sa ne dea dracului, sa ne jigneasca in stilul ei. „O sa regretati ce faceti acum!”, ne-a mai spus ea! El a zis: „V-am crescut de copii, v-am dat grade si acum ne omorati ca pe niste caini?” Deci, la un moment dat, in acel mic vacarm creat, domnul general Stanculescu a ordonat: „luati-i, si la zid cu ei, acolo unde ti-am aratat eu, capitane! Impuscati-i! Intai pe el, si pe urma pe ea!” La care ea spune: „daca tot e sa murim, vreau sa mor impreuna cu sotul meu! Impreuna am luptat, impreuna vreau sa murim!” Stanculescu zice: „Da, faca-se si aceasta ultima dorinta!” S-au luptat, s-au impotrivit? Nu. In timp ce ei, saracii, se lamentau, i-am scos pe usa, afara! Se pare ca nici Ionel Boeru nu era sigur ca noi vom executa ordinul generalului Stanculescu! Venise un zvon ca urmeaza ca unitatea sa fie atacata! La iesire, ei au crezut ca-i vom duce spre elicoptere! Pilotii pornisera si motoarele elicopterelor! Ceausestii credeau ca fusese o inscenare! Dar noi i-am luat si i-am dus catre zid! Interesant este ca hotararea de a fi executati fusese luata in dimineata zilei de 25 decembrie, in WC-ul din cabinetul generalului Milea de la MApN, iar executia lor a avut loc tot langa un WC, in curtea unitatii din Targoviste, mai rau decat ca pe niste caini! Practic, zidul unde ei au fost executati era zidul WC-ului unitatii! Ceausescu s-a uitat la un moment dat in ochii mei, cred ca am fost singurul care in momentul ala as fi preferat sa ma aflu oriunde, numai acolo nu. Insa nu puteam sa schimb situatia! Pe drum, cum spuneam, s-a uitat putin in ochii mei, i-au dat cateva lacrimi si apoi, din acel moment n-au mai mers pe picioarele lor, practic i-am luat pe sus! Atunci, in timp ce il duceam, Ceausescu a strigat: „Moarte tradatorilor! Istoria ma va razbuna! Traiasca Romania socialista libera si independenta!” Apoi a inceput sa cante Internationala! Cum au murit? Toti am tras din proprie initiativa, am tras cate o rafala fiecare. Am apucat sa-i punem la zid. Acolo a avut loc un fenomen ciudat, in momentul cand am tras in el, s-a ridicat pe zid cam vreun metru! Noi am inceput sa tragem in ei cam de la un metru distanta, ca parasutistii, de la sold! Am tras atat de repede dupa ce i-am pus la zid, incat n-au avut cum sa cada la pamant daca ar fi lesinat! El a murit imediat, din rafala lui Boeru si din gloantele mele! Ea inca nu murise, se zbatea inca, facea niste miscari macabre! Ea fusese lovita la cap de cartusele noastre, dar nu murise, se zbatea inca! Eu i-am dat glontul final Elenei Ceausescu, i-am tras in cap! I-am cam deranjat coafura si i-am imprastiat creierii, din pacate! In el n-am mai tras, ca nu mai era nevoie! Fazele astea n-au apucat sa fie filmate! Dupa ce au fost executati, cadavrele lor au fost puse in elicopter de catre militarii din Targoviste si au fost duse la Bucuresti! Dar inainte de asta, s-a facut escala la Boteni si eu am ramas la unitatea mea!

Interviu realizat de Marian GHITEANU

Ziua  2007-02-24