Constantin Bucur: „Cico Dumitrescu a fost prins la un simpozion la care au venit si delegatiile din blocul sovietic. In pauza de masa si-au lasat caschetele pe hol, am plantat microreceptori in caschete si asa l-am dovedit pe Cico”

Rep: La Editura Armatei, unde lucra Talpes, ati avut vreo intamplare mai deosebita?
Constantin Bucur: Despre asta nu pot vorbi, dar va pot relata despre Cico Dumitrescu (consilierul lui Ion Iliescu dupa 1990), pentru ca dupa 1987 am fost transferat la Comandamentul Armelor Chimice.

Rep: Cum l-ati prins pe Cico?
Constantin Bucur: Cico Dumitrescu era banuit de UM 0110 ca transmite secrete KGB-ului. Fata de rusi era o repulsie la Securitate, iar Armata avea o multime de ofiteri scoliti la Moscova. Unii veneau direct cu neveste de acolo. La Comandamentul Armelor Chimice se stocau informatii despre aparatura militara de ochire, munitie chimica inventata de noi, iar Cico a fost prins ca a transmis informatii. El trebuia eliminat din Comandament.

Rep: Cum a fost prins?
Constantin Bucur: A fost prins la un simpozion la care au venit si delegatiile din blocul sovietic. In pauza de masa si-au lasat caschetele pe hol, am plantat microreceptori in caschete si asa l-am dovedit pe Cico. Putea fi chiar condamnat. Dar a fost protejat de Elena Ceausescu. Nu stiu cum de a ajuns in anturajul ei. Probabil prin cadouri, ca era foarte sensibila la astea. Atunci se faceau si aranjamente: decat sa arestezi, mai bine il lasai pe atasatul militar sovietic in Romania si il foloseai chiar fara ca el sa stie. Daca faceai scandal, trebuia expulzat atasatul militar, URSS il expulza pe al nostru si lucrurile se complicau.

Rep: Totusi, de ce nu a fost pedepsit Cico Dumitrescu?
Constantin Bucur: Repet, a intervenit chiar Elena Ceausescu si nu a mai fost arestat. A fost doar scos din Comandamentul Armelor Chimice si mutat de acolo si nu a mai avut acces la informatii strict secrete.
Ofiter de la Contrainformatiile Securitatii Constantin Bucur

Cornel Dinu: ” Discuţiile purtate cu consilierul sovietic au avut loc în biroul de la etajul 11 al Televiziunii Române, în noaptea zilei de 22 spre 23 decembrie 1989, undeva în jurul orelor 3-4. El a spus că în încăpere se aflau mai multe persoane, dintre care i-a enumerat pe Petre Roman, Ion Iliescu, Silviu Brucan, Mihai Bujor, Petre Constantin (directorul Televiziunii la acel moment) şi Nina Iliescu „Iliescu a cerut intervenţia ruşilor”. Şi-un tanc pentru Nina” Vezi video

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
în decembrie 1989, Cornel Dinu a fost într-o prima fază un fel de gardă de corp a lui Ion Iliescu şi ulterior, pentru o scurtă perioadă, a deţinut unele funcţii în stat – n.a.),

Aceasta a fost prima declaraţie-şoc a lui Cornel Dinu. “Eu am stat în aceeaşi încăpere cu Ion Iliescu în noaptea de 22 spre 23 decembrie, la Televiziunea Română, de la 9 seara până dimineaţa la 7.20”, a menţionat Dinu, el explicând astfel de unde ştie aceste lucruri. El a mai arătat că interlocutorul lui Petre Roman ar fi spus că nu poate fi vorba decât de sprijin cu logistică antiteroristă.
Cornel Dinu a mai declarat că în decembrie 1989 a fost vorba de “o lovitură de stat cu public”, în care au fost implicate armata, Securitatea şi mai multe servicii secrete străine (“Pe 22 dimineaţa, la ora 8.30, generalul Iulian Vlad a dat ordin securiştilor care asigurau inelul de pază al Comitetului Central să ridice dispozitivul. Dacă nu se întâmpla asta, nimeni nu intra în veci în Comitetul Central. Ăsta nu este un semn că a fost ceva organizat, o lovitură de stat” – Cornel Dinu). Fostul dinamovist a mai menţionat că omul-cheie al loviturii de stat a fost generalul Atanasie Stănculescu.

Puloverul, semn de recunoaştere pentru pucişti

Cornel Dinu a lăsat să înţeleagă că Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan ş.a. nu purtau întâmplător pulovere în acele zile fierbinţi. El nu a dat explicaţii clare, dar a reieşit din afirmaţiile lui că puloverele constituiau un fel de semn de recunoaştere (probabil de către oganizatorii din punct de vedere tehnic ai loviturii de stat – n.a.) a persoanelor care trebuiau să preia puterea politică în stat. Dinu a mai afirmat că Silviu Brucan era agent al mai multor servicii secrete străine, că Mircea Dinescu era agent GRU, iar Dumitru Mazilu, al serviciilor secrete sovietice.

Tot în cadrul emisiunii de marţi noapte, istoricul Alex Stoenescu – el a confirmat în mare parte informaţiile lui Dinu – a afirmat dezinformările şi diversiunile care au apărut pe postul naţional de televiziune şi care ar fi contribuit la escaladarea focului în seara zilei de 22 decembrie i-ar fi avut drept autori pe contraamiralul Cico Dumitrescu şi un general pe nume Tudor.

22.000 de spioni ruşi sunt acum în România

Cornel Dinu a mai afirmat că, în urma înţelegerilor dintre marile puteri, s-a decis ca după 1989 România să rămână în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. “În decembrie 1989 în România erau 1.100 de spioni ruşi. În 2002 erau 10.000, iar acum sunt 22.000”, a reprezentat o altă declaraţie şocantă a lui Dinu. El a explicat că spionii la care se referă sunt de fapt ruşii care deţin sau controlează direct şi indirect firme şi companii în România. “Practic, acum s-a pus în aplicare planul lui Petru cel Mare de lărgire la maxim a sferelor de influenţă, iar capitalul rusesc este prezent peste tot”, a conchis Dinu.

Cornel Dinu a intervenit telefonic la emisiunea „Naşul”, de la B1 TV, în cadrul dezbaterii pe tema evenimentelor din decembrie 1989, dezvăluind elemente noi despre cursul acţiunilor din seara zilei de 22 spre 23 decembrie.

Discuţiile din cadrul emisiunii au abordat subiectul unei posibile solicitări ale unei intervenţii a armatei sovietice în România, de către noii vectori de putere instalaţi la conducerea ţării imediat după plecarea lui Ceauşescu din clădirea CC-ului.

Calificând evenimentele din decembrie ’89 drept o „lovitură de stat cu public”, Dinu a relatat momentele pe care le-a trăit în noul centru de putere ce îşi desfăşura activitatea în clădirea televiziunii.

Referitor la posibilitatea intervenţiei armate a sovieticilor în România, Dinu a declarat că are informaţii că, într-un răstimp oferit de nefuncţionalitatea sistemului de supraveghere aeriană a României (de circa o oră ), s-a produs undeva „în munţi” un desant de trupe OMON – trupe speciale ale armatei sovietice.

Dinu a declarat că au existat discuţii privind intervenţia acestor trupe în teatrul de luptă izbucnit în România în seara zilei de 22 decembrie 1989, cu unul din consilierii Ambasadei Uniunii Sovietice, în absenţa din România a ambasadorului Evgheni Tiajelnikov,

Dinu a mărturisit că discuţiile purtate cu consilierul sovietic au avut loc în biroul de la etajul 11 al Televiziunii Române, în noaptea zilei de 22 spre 23 decembrie 1989, undeva în jurul orelor 3-4. El a spus că în încăpere se aflau mai multe persoane, dintre care i-a enumerat pe Petre Roman, Ion Iliescu, Silviu Brucan, Mihai Bujor, Petre Constantin (directorul Televiziunii la acel moment) şi Nina Iliescu.

Dinu a spus că dialogul telefonic s-a purtat în limba rusă. Dipomatul sovietic a informat noua conducere română despre imposibilitatea acordării unui ajutor militar, precizând faptul că nu există disponibilitatea utilizării intervenţiei trupelor de elită OMON, care sunt debarcate şi care puteau ajunge la Bucureşti într-un interval de maxim două ore.

Conform lui Cornel Dinu, în dialog, din partea română au discutat Ion Iliescu şi Petre Roman. Referitor la Petre Roman, Dinu a afirmat că a remarcat exprimarea extrem de fluentă a acestuia în limba rusă, şi că a intervenit de mai multe ori în cadrul discuţiei cu diplomatul rus, fiind cel care cerea cu insistenţă ajutorul trupelor sovietice .

Dinu a povestit că Ion Iliescu, care şi-a păstrat tot timpul cumpătul, a luat legătura cu generalul Victor Stănculescu, aflat în acel moment în centrul de comandă al Marelui Stat Major al Armatei Române, şi că acesta ar fi dezavuat orice intervenţie militară străină, dar a cerut un scurt răgaz pentru a confirma ferm acest lucru. După zece minute, Victor Stănculescu a declarat că situaţia este sub control şi că nu se pune problema solicitării vreunui ajutor militar din partea sovieticilor, şi că „ne descurcăm prin forţe proprii”.

Cornel Dinu şi-a reamintit de intervenţia Ninei Iliescu, pe care a caracterizat-o drept „o femeie extraordinară”, care i-ar fi spus soţului său: „Ionele, orice, să nu care cumva să vină ruşii, ne descurcăm singuri!”.

Întrebat despre implicarea lui Silviu Brucan în negocierea cu sovieticii, Dinu a mai declarat că acesta a ieşit de mai multe ori din încăpere, şi că, înainte de episodul relatat, a surprins un dialog telefonic al acestuia, purtat în limba engleză, şi din câte şi-a dar seama, la celălalt capăt al firului era cineva din Ambasada SUA la Bucureşti.

În stilul său maliţios, Cornel Dinu a caracterizat persoanele prezente în biroul de la etajul 11 al televiziunii, drept „o adunare de sacouri şi pulovere”, afirmând: „eu eram în sacou, ca Brucan”.
El a spus că niciunul din cei prezenţi nu vedea ca un potenţial pericol în subminarea autorităţii venind din partea celuilalt grup, constituit în clădirea CC-ului, exprimând părerea că „jocurile erau deja făcute”. El a menţionat că a fost prezent în televiziune din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, până la ora 7,30 a zilei următoare.

Dinu şi-a mai exprimat părerea că în cadrul întâlnirii de la Malta dintre Bush şi Gorbaciov au fost delimitate noile sfere de influenţă are marilor puteri, şi că acolo a fost stabilit şi scenariul pentru România. „La Malta, Bush şi Gorbaciov au stabilit că trebuie schimbată toată figuraţia, în momentul acela s-a stabilit în ce sfere de influenţă va rămâne România şi cine va organiza lovitura de stat cu public. Americanii s-au ferit, au venit cu nişte sârbi, cu nişte unguri la Timişoara să spargă vitrine. Şi-au mai rămas ruşii”, a declarat Cornel Dinu.

Dinu a mai declarat că autor al Comunicatului FSN, şi al celor zece puncte ale programului de restructurare a societăţii româneşti, a fost juristul Ion Traian Ştefănescu, prim-secretar în judeţul Dolj, care l-ar fi dictat prin telefon, din arestul garnizoanei Craiova lui Mihai Montanu, pe acest tipar fiind efectuate modificări minore de către Dumitru Mazilu.

Dinu a evocat şi un alt moment ce poate elucida, în viziunea sa, evoluţia post-decembristă a societăţii româneşti. Este vorba de discuţia din 11 ianuarie 1990, dintre ambasadorul Uniunii Sovietice, Evgheni Tiajelnikov şi Ion Traian Ştefănescu, în care primul îi mărturisea celui de al doilea că misiunea sa în România s-a terminat, şi că, în virtutea relaţiei dintre ei, Ştefănescu susţinându-şi doctoratul în URSS chiar cu Tiajelnikov, îi recomanda şi acestuia să se retragă din viaţa publică.
Dinu vede în această întâmplare un indiciu privind intenţiile sovietice de a elimina din zona publică intelectualitatea de orientare comunistă, cea care ar fi asigurat o tranziţie de catifea, după modelul fostelor tări socialiste. Dinu spune că, premergător evenimentelor din decembrie ’89, misiunea lui Tiajelnikov în România a constat în îndepărtarea acestui tip de intelectuali din cercul lui Ceauşescu, şi implicit din zona puterii, cu potenţial de a o prelua, „inteligenţa patriotică cu care se înconjurase Ceauşescu a fost distrusă de Tiajelnikov”, şi-a exprimat părerea Cornel Dinu. .

Referitor la strategiile implicate în derularea evenimentelor din decembrie ’89, Dinu a declarat că dacă în acea perioadă estima o prezenţă a 1100 de agenţi KGB în România, numărul acestora crescut la 10,000 în 2002, şi că principalul scop a fost acela de acaparare al proprietăţii asupra părţii mai interesante a industriei româneşti.
„Acum au pus mâna pe o mare parte din industria interesantă a economiei, ruşii nu se duc de la gurile Dunării, nu poţi să te baţi cu ursu’, findcă îţi da cu laba de nu te vezi, acesta e testamentul lui Petru cel Mare.
Nu mai este valabil dictonul dezbină şi stăpâneşte, este dezbină şi distruge, nu o să scăpăm niciodată din zona asta de confluenţă a trei imperii, Imperiul austriac a revenit în istorie, dar sub capital rus”, a concluzionat Cornel Dinu.

Întrebat de către cei prezenţi în emisiune de ce a făcut aceste dezvăluiri, Dinu a replicat: „ei n-au voie să vorbească, că erau în pulovăr, eu am voie fiindcă eram în sacou”.

Iliescu a chemat trupele sovietice – 23 decembrie 1989, ora 15:00! Ion Iliescu: „în seara de 22 decembrie, am avut o convorbire telefonică cu un locţiitor al ambasadorului URSS(…)”

VEZI O STENOGRAMA INCENDIARA CARE ATESTA CA ILIESCU L-A INFORMAT PE GORBACIOV DAR SI PE Adam Burakowski, interviu cu cercetătorul care a descoperit documentul incriminator pentru Iliescu

Documente!!!!!!

Documentul original, în limba poloneză

Documentul, tradus în limba română. Conform celor scrise în act, mesajul secret ar fi trebuit să fie distrus

Un document descoperit în arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez confirmă că, la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu şi Silviu Brucan au rugat Moscova să trimită militari pe teritoriul României. Conţinutul documentului este confirmat de mărturiile unor personaje-cheie ale Revoluţiei române.

Un document inedit confirmă: la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu a cerut să fie apărat de trupele sovietice! Temându-se că ar putea pierde puterea, viitorul preşedinte a solicitat Ambasadei URSS la Bucureşti sprijin armat.

Ion Iliescu 17/02/2009 – 5.  Revenind la tema telefoanelor, în seara de 22 decembrie, în timp ce lucram într-un birou de la etajul al III-lea din clădirea CC al PCR la redactarea documentului, devenit Comunicatul către ţară al CFSN, am avut o convorbire telefonică (pe care nu eu am iniţiat-o) cu un locţiitor al ambasadorului URSS, de faţă cu toţi cei care se aflau atunci în biroul respectiv. A fost singura mea convorbire cu Ambasada URSS în acele zile.

Armata Uniunii Sovietice nu a ajuns în România, însă pe teritoriul ţării noastre au fost infiltraţi, în 1989, zeci de mii de „turişti” şi „specialişti” care aveau misiuni secrete. Aceştia s-au retras abia în toamna anului 1990, după cum a admis fostul premier Petre Roman.

Concret, la cererea lui Iliescu, replica sovietică, păstrată în documentul din arhiva MAE polonez, suna aşa: „Răspunsul URSS – sunt gata să acorde orice fel de ajutor cu excepţia intervenţiei trupelor”.

Mazilu îl acuza în 1991

Documentul vine în sprijinul mai multor mărturii care vorbesc despre solicitarea făcută de Ion Iliescu. Printe acestea, cele ale lui Dumitru Mazilu, fost prim-vicepreşedinte al Consiliului FSN, ale generalului Ion Hortopan, fost comandant al Infanteriei şi Tancurilor (decedat în 2009), şi ale viceamiralului (în rezervă) Ştefan Dinu, care în decembrie 1989 era şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei (DIA).

Deşi în prezent se dezice de mărturisirile din urmă cu 19 ani, Dumitru Mazilu a scris în cartea sa „Revoluţia furată. Memoriu pentru ţara mea (volumul 1)” că în ziua de 23 decembrie s-a opus „din motive principiale unei intervenţii militare sovietice”.

Pentru solicitarea intervenţiei, Mazilu îl incriminează direct pe Iliescu: „Nimeni n-a comentat relatările lui Ion Iliescu. Ştiam că se ceruse, la 23 decembrie, chiar de către el, ajutor militar sovietic… Abia mai târziu am înţeles de ce la întâlnirea cu Şevardnadze n-am fost invitat. Era singura întâlnire cu un important demnitar străin la care nu participam. Mă opusesem intervenţiei militare sovietice la 23 decembrie din MOTIVE PRINCIPIALE (n.r. – sublinierea îi aparţine lui Dumitru Mazilu, în propriul volum). Tinerii s-au opus hotărât acestei propuneri. Generalul Guşă ne susţinuse”. Pe atunci, Eduard Şevardnadze era ministru al Afacerilor Externe al URSS şi era intens preocupat dacă noua putere din România va rămâne fidelă Moscovei.

Guşă, disperat

Şef al Marelui Stat Major General în decembrie 1989 generalul Ştefan Guşă i s-a opus lui Iliescu, refuzând cerera de sprijin armat sovietic. În septembrie 1993, Guşă declara Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 că, în noaptea de 22 decembrie, Iliescu – care se afla în sediul Ministerului Apărării Naţionale – a încercat să-l convingă despre nevoia de a aduce Armata sovietică în România.

Potrivit documentelor rămase în arhiva Comisiei, Guşă i-ar fi spus, atunci, lui Iliescu: „Nu, domnule Iliescu, nu e nevoie. Nu faceţi greşeala asta! Nu avem nevoie de niciun ajutor. Nu asta ne mai trebuie!” Pentru ca, enervat, în cele din urmă, să strige: „Nu, domnule Iliescu, nu! Dă-i în p… mea de ruşi!”. Pudic, generalul îşi cere scuze membrilor Comisiei pentru limbajul folosit atunci, la nervi. Guşă avea să moară la şase luni de la audieri, din cauza unui cancer galopant.

Şi generalul Ion Hortopan a confirmat în faţa Comisiei senatoriale că Ion Iliescu a discutat cu sovieticii. Întrebat punctual de Valentin Gabrielescu, preşedintele Comisiei, dacă în decembrie ’89 a auzit o discuţie referitoare la chemarea trupelor sovietice, generalul a mărturisit: „În momentul acela greu, pe 23, s-a făcut o intervenţie în URSS. S-a dat un telefon”. La întrebarea „Cine a dat telefonul?”, Hortopan a răspuns: „Domnul preşedinte Iliescu”. Conform declaraţiilor sale în faţa Comisiei, Hortopan a fost de faţă când Iliescu a dat acel telefon.

Patru zile mai târziu, atitudinea lui Ion Iliescu pare uşor schimbată. Unul dintre personajele-cheie în această poveste, ambasadorul URSS în România, Evgheni Tiajelnikov, i-a făcut o ofertă la întâlnirea oficială, din 27 decembrie, la care a fost prezent şi Petre Roman.
Reacţia lui Iliescu, care deja preluase puterea în România, a fost evazivă.

Încetarea „terorismului”

Ştefan Guşă fost şef al Marelui Stat Major General în 1989

Fostul şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei, viceamiralul (r) Ştefan Dinu, face o cronologie a celor petrecute pe 23 decembrie ’89. Şirul faptelor se găseşte în cartea sa, „Condamnat la discreţie”, publicată în 2009.

La pagina 228, Dinu notează: „Concret, faptele s-au derulat astfel. După o noapte de confruntare cu teroriştii, spre amiaza zilei de 23 decembrie, generalului Eftimescu Nicolae, locţiitorul şefului Marelui Stat Major, i s-a cerut ca, prin legăturile militare externe, să întrebe Statul Major General sovietic «dacă s-ar putea conta pe un eventual ajutor militar împotriva teroriştilor»”. La pagina 229, urmează concluzia: „Rezultă limpede că ideea consultării Statului Major General rus în problema teroriştilor era o sugestie colectivă a celor care au constituit cu o seară înainte conducerea provizorie”.

Spre deosebire de Mazilu, Dinu era unul dintre cei care credeau necesară o intervenţie sovietică, deşi nu vedea ca soluţie folosirea unităţilor militare ruseşti. „După opinia mea, soluţia încetării acţiunilor teroriste de la noi se afla tot la îndemâna conducerii politico-militare sovietice, eventual şi a altor aliaţi cu care se coopera, dar nu prin folosirea unităţilor militare ruseşti, ci pur şi simplu, prin transmiterea semnalului de încetare a acţiunii acelor grupuri neidentificate”.

„L-am sunat pe Gorbaciov”

Episodul „23 decembrie” a atras şi atenţia presei străine. Un amănunt decisiv se găseşte în ediţia din 3 ianuarie 1990 a cotidianului francez „Le Figaro”, pe pagina 4, în articolul „Notre Front était prêt depuis longtemps” („Frontul nostru era gata de mult timp”).
Revoluţionarul Mihai Lupoi îi declara ziaristului Thierry Dejardins: „Vrem de asemenea să dezvoltăm relaţiile noastre cu URSS, dar fără nicio condiţie. La 22 decembrie, noi l-am sunat pe Gorbaciov şi l-am întrebat în mod deschis dacă va interveni să-l susţină pe Ceauşescu. El ne-a răspuns că nu s-a pus problema nicio secundă. Dar noi suntem gata, bineînţeles, să lucrăm şi să cooperăm cu Europa de Est. Suntem chiar cei care cer asta”.

Acel „noi” nespecificat din afirmaţia lui Lupoi este uşor de explicat. În decembrie 1989, Mihai Lupoi era un „simplu” căpitan de Armată. El a anunţat primul, la Televiziune, că Nicolae Militaru, spion sovietic dovedit, preia conducerea Armatei române. Anul trecut, încolţit de dovezile ziarului „Adevărul”, Lupoi a recunoscut că era un apropiat al lui Maiorov, şeful spionajului militar sovietic (GRU) la Bucureşti. „Relaţia mea cu Maiorov era una de prietenie. Îmi aducea nişte biscuiţi danezi excepţionali pentru fiul meu”.

Iliescu dezminte pe blogul sau.

DE CE CEAUŞESCU L-A „MARGINALIZAT” PE ION ILIESCU?

Ion Mihai Pacepa: „În anii 1970, când am avut în subordine U.M. 0920/A, o unitate specială a Departamentului de Informaţii Externe (DIE) ce era însărcinată cu activitatea contrainformativă împotriva URSS, aceasta a depistat şi înregistrat magnetic contactele secrete pe care Ion Ilici Iliescu, atunci secretar al CC al PCR pentru propagandă şi agitaţie, le-a avut cu un membru al unei delegaţii „ideologice” sovietice în vizită la Bucureşti. Acesta i-a spus: „Kremlinul ar fi mai fericit cu tovarăşul Iliescu în fruntea Partidului Comunist Român”. „Ceauşescu, care ştia de la U.M. 0920/A că sovieticul ce l-a contact pe Ion Iliescu venise în România să recruteze aderenţi pentru o lovitură de stat în România, a ascultat de câteva ori banda de magnetofon ce conţinea înregistrarea acestei convorbiri pe care Iliescu, bineînţeles, nu i-o raportase. La scurt timp după aceasta Ceauşescu l-a îndepărtat pe Iliescu din anturajul său apropiat, numindu-l secretar al unui comitet judeţean de partid. Pentru a nu irita Moscova, Ceauşescu l-a păstrat însă membru supleant al Comitetului Politic Executiv, dar a ordonat U.M. 0920/A să-l ţină pe Iliescu în continuă supraveghere. (După ce am părasit România, U.M. 0920/A şi-a schimbat indicativul în U.M. 0110 şi a fost condusă de generalul Victor Neculicioiu.)”
Biografia lui Ion Iliescu este a unui activist de partid dintr-o a doua generaţie. Mai greu decât toate calităţile ce i le-ar fi putut detecta cadriştii, a atârnat în balanţă „originea socială”: părinţi ilegalişti.

Ion Mihai Pacepa:

ORIGINE MAI MULT DECÂT SĂNĂTOASĂ
Tatăl, Alexandru Iliescu, absolvent al şcolii de arte şi meserii din Olteniţa, aderase în 1931 la programul stângii comuniste cu sincer entuziasm. Şomer fiind, a făcut parte dintre delegaţii celui de-al V-lea Congres al Partidului Comunist din România (PCdR) care s-a ţinut în URSS. A şi rămas după acel congres în „ţara sovietelor” câţiva ani. Când a revenit acasă, şi-a găsit soţia măritată cu altul. Mama adoptivă a viitorului lider FSN, Marioara Iliescu, era şi ea comunistă ilegalistă – membră a sectorului Apărare din PCdR.
Închis în 1939, exclus din partid în chiar vremea când era în detenţie, certat la cuţite cu Gheorghiu-Dej, Alexandru Iliescu n-a apucat să se bucure de zorii „vieţii noi”. A încetat din viaţă, din cauza unui infarct, în august 1945.

ACTIVISTUL „DE BINE”
Ion Iliescu n-a fost niciodată un dizident. A debutat în militantismul stângii politice încă de pe băncile liceului. Din datele care-l predestinau din tinereţe carierei de nomenklaturist reţinem: membru al UTC din august 1944 (avea 14 ani); voluntar în brigada de muncă „Vasile Roaită” în Albania, pe şantierul naţional al căilor ferate (1947), membru al CC al UTM (din 1949), student la Moscova (1950-1954) şi lider al studenţilor români în URSS.

Până a fi preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor (1979-1984) nu a avut tangenţe cu profesia de inginer în specialitatea gospodărirea apelor şi ecologie. Fusese într-una înalt activist de partid: lider al tineretului şi diriguitor cu sectoarele propagandei de partid. Trimis de Ceauşescu „să înveţe practica din teren” la Timişoara şi Iaşi, a adăugat capitalului de prestigiu acumulat „la vârf” şi unul de simpatie. Spre deosebire de ceilalţi gravi şi încuiaţi demnitari de partid, Ion Iliescu îşi făcea totdeauna programul de audienţe şi vizite printre oamenii muncii cu zâmbetul de buze. Economia românească îşi trăia, aparent, „vârsta de aur”, iar demnitarul local răspundea direct solicitărilor de apartamente sau butelii. Se întreţinea bucuros cu artişti şi scriitori şi frecventa instituţiile de cultură şi artă.

DE CE L-A „MARGINALIZAT” CEAUŞESCU?
În partidul condus de Ceauşescu nu a existat opoziţie. Singurul gest deschis de frondă l-a făcut Constantin Pârvulescu, de la tribuna Congresului al XII-lea al PCR (1979). Încă membru al CPEx atunci şi al Consiliului de Stat, Ion Iliescu ­ ca oricare dintre ceilalţi activişti cu funcţii de răspundere ­ nu i s-a asociat.
Despre Ion Iliescu mersese vestea însă că este „marginalizat” de Ceauşescu. Din mărturiile celorlalţi foşti lideri comunişti şi declaraţiile lui Ion Iliescu, putem doar deduce motivele întreruperii ascensiunii sale politice.

Menţionăm în primul rand că, potrivit cutumelor de partid, „marginalizarea” nu putea fi vreodată imputată forurilor superioare. A fi „la dispoziţia partidului” şi a-ţi face datoria oriunde eşti trimis de „organul superior” erau axiome ale activiştilor comunişti. Iar „principiul rotaţiei cadrelor” practicat de Ceauşescu permitea, fără drept de apel, orice rocadă în partid.

Ce-l deranjase pe Ceauşescu la Iliescu, care contase, până în 1971, a fi un „protejat” de-al său? În termenii vremii, i s-ar fi putut reproşa „stilul de muncă”. Ceea ce de altfel a şi făcut Ceauşescu, criticându-l în şedinţa de după vizita, din 1971, în ţările asiatice pentru calitatea materialelor întocmite. Căci „a fi popular”, cu excepţia liderului suprem în partid, era pe-atunci un „păcat”.

Reformele lui Gorbaciov au făcut să se vorbească şi mai mult de Ion Iliescu. „Activistul luminat” cu altă pregătire decât şcolile de partid, susţinerea pe care se bănuia a o avea de la liderul Kremlinului în calitate de fost coleg de studenţie moscovită şi charisma incontestabilă au alimentat zvonurile că tocmai directorul Editurii Tehnice este succesorul lui Ceauşescu.

DE CE-L URMĂREA SECURITATEA?
Toţi şopteau, iar cei care lucrau în „Casa Scînteii” vedeau în 1989 că Iliescu era urmărit de Securitate. Cum dosarul de urmărire întocmit pentru Ion Iliescu „a dispărut în revoluţie”, nu putem decât cita sursele din interiorul instituţiei. Astfel, generalul Aurel I. Rogojan, fostul şef de Cabinet al generalului Iulian Vlad, scrie în cartea sa „1989. Dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei” (Editura Proema, 2009), următoarele: „Ion Iliescu era menţionat public ca posibil succesor al lui Nicolae Ceausescu într-o ediţie specială «Who is Who» pentru România ­ editată în 1989 în R.F. Germania, de Juliusz Stroyanowski ­ în care la poziţia „519, Ion Iliescu”, se menţiona: „(…) În septembrie 1987, într-un articol de o pagină publicat în săptămânalul Uniunii Scriitorilor din România ­ «România Literară» ­ a cerut o mai mare libertate a informaţiei şi schimbări în relaţiile sociale şi politice în scopul învingerii inerţiei şi alienării. Se zvoneşte că Iliescu ar fi alesul lui Gorbaciov la succesiunea P.C.R.”.

Cu mai mulţi ani în urmă însă, când era prim-secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al P.C.R., Ion Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând o lungă convorbire cu academicianul Cristofor Simionescu. Acesta, entuziasmat, s-a confesat laudativ că a avut marele privilegiu de a avea o convorbire remarcabilă cu primul-secretar, în care el îl intuieşte pe viitorul preşedinte al României. Comentariul a ajuns la urechile Elenei Ceauşescu. Ori de câte ori se punea pe undeva problema unei alternative la Ceauşescu, existau şi «suspecţii de serviciu». „Ion Iliescu a fost cel mai longeviv şi norocos dintre ei.”

OMUL POTRIVIT LA LOCUL POTRIVIT
Ce-a contat în afirmarea lui Iliescu ca lider incontestabil al FSN? Carismaticul succesor al lui Ceauşescu era în decembrie 1989 un nod de „relaţii clientelare pe baza propriei persoane”, a scris politogul Anneli Ute Gabanyi. Prin persoana sa reprezenta elitele vremii, a argumentat cercetătoarea, deoarece Ion Iliescu reprezenta:
1. Relaţiile reprezentanţilor şi urmaşilor comuniştilor ilegalişti din 1922-1944 (şi tatăl, şi mama sa adoptivă fuseseră ilegalişti);
2. Relaţiile dintre foştii studenţi în facultăţile moscovite (în perioada 1950-1953 fusese student la Institutul de Energetică din capitala sovietică şi lider al studenţilor români din URSS);
3. Relaţiile din organizaţia tineretului comunist (1957-1971 a fost prim-secretar al UTC);
4. Relaţiile dintre activiştii de vârf ai partidului (februarie-iulie 1971, secretar al CC al PCR cu propaganda);
5. Relaţiile la nivelul Timişoarei şi Iaşului (1971-1974, secretar cu propaganda în judeţul Timiş, 1974-1979, prim-secretar la Iaşi);
6. Relaţiile dintre tehnocraţi (1979-1984, directorul Consiliului Naţional al Apelor);
7. Relaţiile dintre oamenii de cultură (1984-1989 directorul Editurii Tehnice, cu sediul în Casa Scânteii; în calitate de şef judeţean sau naţional al propagandei avusese în subordine ideologică scriitorii, oamenii de cultură şi artă, ca şi pe cei din învăţământ).

Adevarul trebuie stiut, vinovatii trebuie pedepsiti! Apelul societatii civile din Romania

S c r i s o a r e   d e s c h i s a

Presedintelui Romaniei Traian Basescu

Primului ministru Emil Boc

Ministrului Justitiei Catalin Predoiu

Procurorului General Laura Codruta Kovesi

La 20 de ani de la Revoluţie nu se cunoaşte adevarul despre evenimentele acelor zile şi despre autorii crimelor. Este o realitate dureroasă ce nu poate fi ocolită şi care trebuie confruntată neîntârizat, cu voinţă, curaj şi onestitate. Lacătul totalitar pus pe documente trebuie sfărâmat. Este o chestiune presantă pentru sănătatea democraţiei româneşti. Ne adresăm dvs în condiţiile în care, în urma alegerilor parlamentare şi prezidenţiale, întreaga putere de decizie şi acţiune se află în mâinile dvs. Deşi mai sunt doi ani şi jumătate până la prescrierea faptelor de omor din timpul Revoluţiei, anchetele din dosarele aflate la Parchetul General trenează şi documentele din aceste dosare nu sunt accesibile -contrar dispoziţiei CEDO- nefiind desecretizate în totalitate. Dincolo de procedura din faţa CEDO şi de soluţiile juridice, este nevoie ca opinia publică din România să afle adevărul despre cei care au ordonat uciderea a peste 1000 de oameni in decembrie 1989 şi despre cei care au executat acest ordin.

Domnule Preşedinte, Domnule Prim-ministru, aţi câştigat alegerile vorbind şi despre necesitatea reformării statului. Credeţi că o astfel de reformă poate avea loc în condiţiile în care istoria recentă rămâne neelucidată, vinovaţii nepedepsiţi şi adevărul neştiut? Credeţi că este posibilă vreo reformă, orice reformă, fără ca Justiţia să se pronunţe asupra crimelor şi vinovăţiilor trecutului? Dacă da, este mai bine sa spuneţi clar opiniei publice acest lucru, iar dacă nu, trebuie să vă puneţi în acord vorbele cu faptele.

Gelu Voican Voiculescu : Procurorii au aflat acolo pentru ce au fost chemaţi. Ei se aşteptau să judece nişte simpli terorişti. „Noi n-am omorât decât doi oameni”,

Regele Mihai I: Hitler m-a intimidat „precum apa penele raţei”

Regele şi-a declinat, într-un interviu acordat postului Europa Liberă, orice responsabilitate cu privire le evenimentele politice de atunci, motivând că „deşi eram şeful statului, nu eram lăsat sa fac nimic, pentru că Antonescu se ocupa de politică şi de toate celelalte”. În ceea ce priveşte deportarea evreilor, fostul suveran susţine că mama sa, care avea trecere la mareşalul Antonescu, a reuşit să salveze o sută de mii de oameni
Regele Mihai I mărturiseşte că Führer-ul, pe care l-a întâlnit prima dată pe când avea 17 ani, nu l-a intimidat în cele două scurte întâlniri pe care le-au avut, spunând, jovial, că atitudinea arogantă a acestuia l-a deranjat „precum apa penele raţei”, dar că nu a putut înţelege cum de Mussolini, italian ca toţi italienii, s-a „încurcat” cu Hitler.

Într-un interviu acordat în exclusivitate postului de radio Europa Liberă, Regele Mihai I al României vorbeşte despre contextul istoric al celei de-a doua conflagraţii mondiale, când România s-a găsit prinsă între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, alegând să intre în război de partea armatei lui Hitler, pentru a întoarce apoi armele, de partea URSS.

Întrebat dacă nu ar fi fost mai onorabil pentru România să reziste ultimatumului sovietic din 1940, alegând astfel să apere Basarabia şi Bucovina de Nord, Regele Mihai aminteşte că, privilegiind calea morală, ne-am fi lăsat invadaţi de colosul URSS. „Nu ştim exact cum ar fi decurs lucrurile, dar sunt unele situaţii care trebuie abordate cu mare, mare precauţie. Este posibil ca oamenii care conduceau ţara să se fi gândit că era poate mai bine să accepte o situaţie umilitoare şi să salvgardeze independenţa restului ţării. Desigur, mulţi occidentali nu se gândesc la asta şi nu înţeleg cu adevarat în ce situaţie ne găseam noi”, adaugă Regele Mihai I.

Fostul suveran îşi declină orice responsabilitate, de vreme ce „deşi eram şeful statului, nu eram lăsat sa fac nimic, pentru că el (Antonescu, n.r.) se ocupa de politică şi de toate celelalte”. În pofida rolului marginal pe care l-a jucat în deciziile politice, suveranul îşi aminteşte de marile întâlniri pe cera le-a avut cu liderii momentului: Winston Churchill, Harry Truman, Mussolini şi chiar temutul Hitler. Despre Churchil, regele îşi aminteşte că era un om politicos şi inteligent, care avea date minime despre România: „Nu ştiu, România are Constituţie?”, ar fi întrebat liderul britanic.

Pe Hitler, fostul suvern l-a întâlnit de două ori: prima dată în 1938, când Führer-ul a discutat cu regele Carol al II-lea, Mihai neparticipând la discuţii, pentru că nu vorbea germana, iar a doua oară în timpul unei călătorii alături de Regina Elena la Florenţa, trecând prin Berlin.”Eram atât de îndepărtaţi din punct de vedere al mentalităţilor, încât atitudinea lui intimidantă m-a deranjat precum apa penele raţei. Nu m-a atins şi nici pe mama. Nici ea nu a fost deloc impresionată”, povesteşte, plastic, fostul suveran al României. În ceea ce îl priveşte pe Mussolini, acesta „era ca toţi italienii”. „Cum de se încurcase cu Hitler, e greu de spus”, adaugă acesta.

În interviul acordat postului Europa Liberă, fostul suveran abordează şi chestiunea delicată a evreilor din România, pe unii dintre ei salvându-i alături de Regina Elena, doar că pentru că aceasta benefecia de simpatia mareşalului Antonescu: „Mama a reuşit să salveze cam o sută şi ceva de mii de evrei din România şi din Transnistria. Nu era atât de mult cât ar fi dorit ea, dar era totuşi ceva. Şi asta, pentru că Antonescu o respecta pe mama”. Cât de mult se ştia în România despre exterminarea în masă a evreilor, Mihai I este ambiguu, recunoscând, totuşi, că exista o vagă idee că ceva rău se petrecea.

Interviul acordat de Regele Mihai I postului Europa Liberă a fost înregistrat pe 13 august, în reşedinţa de la Aubonne (Elveţia).