Elena Ceauşescu a interzis jocul de bridge din cauza lui Valentin!

Daniel Stancu, restaurator şi un apropiat al cercurilor în care se juca bridge în perioada ceauşistă, a dezvăluit, în cartea “Anii ’80 şi bucureştenii”, scrisă de Cosmin Manolache, că Valentin Ceauşescu (63 de ani) era unul dintre cei mai buni jucători din țară. Deranjată de faptul că fiul său îşi pierde vremea la jocul de cărți şi că la concursuri se strângeau prea mulți intelectuali în acelaşi loc, Elena Ceauşescu a interzis, în 1983, practicarea bridge-ului.Nicolae si Elena Ceausescu iaht la Paris

Nicolae si Elena Ceausescu iaht la Paris

Daniel Stancu povesteşte că, în toamna lui 1983, amatorii de bridge urmau să-şi facă o federație, care să fie condusă de Valentin Ceauşescu, unul din cei mai buni jucători, dar planul a fost deturnat de Elena Ceauşescu.
Bridge-ul a fost interzis când Valentin era plecat într-o vizită în Grecia. “Primeşte Valentin o invitație din partea familiei regale a Greciei, pentru două săptămâni… Exact în perioada aia se ţinea la Braşov un mare turneu de bridge. Atunci înaintaseră hârtiile să facă federaţie şi-l aruncaseră pe Valentin la înaintare ca preşedinte al federaţiei. Mai avea el nişte prieteni de i-a ajutat să plece din ţară şi-au rămas peacolo. Fuseseră tot la nişte concursuri internaţionale de bridge în Germania, la Baden Baden şi n-au mai venit”, îşi aminteşte Stancu, care punctează şi intervenția Elenei Ceauşescu.

Emil Bobu, delegat să rezolve cazul

“Când a auzit Elena Ceauşescu că bridgeul se joacă cu cărţi, l-a delegat pe prietenul Emil Bobu să se ocupe să vadă ce-i cu bridge-ul şi a picat ăla la Braşov. Concursurile de bridge începeau, datorită conjuncturii, de regulă vinerea şi se terminau duminică seara, ca sănceapă lumea să meargă spre casă. Şi s-a dus ăsta, şi Bobu zice, ce-i cu ăştia aici? Ăia, dom’le, că e concurs, e din vreme stabilit… Bobu să cadă pe spate, era adunare mare la casa de cultură. Erau veniţi din toată ţara, din Ungaria, Polonia, erau reciprocităţi la care te duceai, erau vreo sută şi ceva de perechi, şi atunci Bobu se-ntreabă: ăştia cum sunt veniţi? Mai toţi îşi aranjau delegaţii de serviciu şi pe chestia asta a ieşit un tam-tam şi au desfiinţat bridge-ul instantaneu”. Stancu îşi mai aduce aminte că “atunci când a venit Valentin, chestia era moartă, nu mai avea ce să facă… Au şi găsit motivaţia, că ăia nu se duc la serviciu, sunt bani deturnaţi şi au picat ceva capete atunci, nu foarte multe, dar a fost nasol… Vreo patru ani a murit bridge-ul”.

Cel mai bun jucător a rămas în Germania

Emil Bobu, Nicolae Ceaușescu, Manea Mănescu

Povestea lui Stancu a fost confirmată şi de Romeo Olteanu, vechi jucător de bridge, care a relatat, în 1998, în presa ieşeană, că “Valentin Ceauşescu era jucător, şi încă foarte bun. A fost bine până prin 1983, în vară, când s-a creat prima mare ruptură. Valentin Ceauşescu, împreună cu alți cinci jucători, s-a prezentat la Campionatul European, în RFG. Generalul Dragnea, pe atunci ministru la Interne, nu aflase de plecare şi s-a supărat rău tare, mai ales că Mărgineanu, care era cel mai bun jucător român, rămăsese în RFG.
Oficialitățile erau însă cu ochii pe noi. Prin toamna lui 1983, noiembrie era, la Cupa Tractorul de la Braşov s-au adunat nu mai puțin de 530 de concurenți. 90% dintre ei erau intelectuali, iar aşa concentrare de oameni putea pune pe gânduri conducerea de atunci. În consecință, la câteva zile, bridge- ul devenea sport interzis”.

Jocul de cărți, înlocuit de pasiunea pentru SteauaConstantin Dăscălescu, Nicolae  Ceaușescu.

Constantin Dăscălescu, Nicolae Ceaușescu.

În acelaşi interviu din cartea “Anii ’80 şi bucureştenii”, Daniel Stancu este de părere că performanțele Stelei din acei ani nu ar fi fost posibile dacă Valentin ar fi fost în continuare prins de pasiunea pentru bridge. “Nu ajungea Steaua să câştige Cupa Campionilor Europeni dacă nu era Valentin să se implice… Căzând bridge-ul, Valentin a trecut pe chestia cu fotbalul. Atunci a devenit a doua pasiune. Bridge-ul îţi omoară timpul”.Ceausescu la vacanta Crimeea

Ceausescu la vacanta Crimeea

Favoritul aristocraţilor şi al intelectualilor

Considerat jocul numărul 1 al elitei intelectuale şi al aristocraţilor din toată lumea, bridge-ul presupune reguli mult mai complexe decât orice alt joc de cărţi. În jurul unei mese, patru jucători sunt asociaţi doi câte doi, membrii aceleiaşi perechi fiind aşezaţi unul în faţa celuilalt.
Ca sistem de joc, este derivat din whist şi are o vechime de peste un secol! Jocul foloseşte toate cele 52 de cărţi ale unui pachet şi este constituit din două etape, licitaţia şi jocul de levată. În prima parte se licitează, adică perechile, printr-un limbaj codificat, îşi propun, cu cărţile de care dispun, să realizeze un anumit număr de “mâini”; a doua parte înseamnă jocul propriuzis, adică jocul de levată, în care perechile încearcă să-şi realizeze contractul.

Ştefan Andrei şi Nicolae Ceauşescu

Elena Ceausescu era o femeie frumoasa la 25 de ani! Valentin Ceausescu si Iordana.


„Regina balului” în Ferentari, la finele anilor ’30, Elena Ceauşescu a rămas în memoria colectivă a românilor drept o persoană destul de conservatoare într-ale modei, dar cu suficient bun-gust.

Îmbrăcată fără pedanterie, femeia „academician – doctor – inginer” a preferat întotdeauna nota clasică a costum-taioarelor imitaţie Chanel şi simplitatea halatului alb, asimilând, în garderoba de zi cu zi, o îmbrăcăminte cât se poate de sobră.

Dacă pentru bijuterii sau ceasuri, Elena şi soţul ei apelau la marile branduri din străinătate, pentru haine şi încălţăminte, ei alegeau producătorii locali.

Se schimba de trei ori pe zi

„Toate hainele ei aveau aceeaşi formă, erau toate la fel. Purta mai ales griuri şi nu pot spune că din punct de vedere vestimentar ieşea cumva în evidenţă. Nu era deloc genul care să umble după ultima modă şi se înconjura tot timpul cu femei mai în vârstă, care nu erau în pas cu moda”, îşi aminteşte Serghei Mizil, apropiat al familiei prezidenţiale.

Adevărul este că Elena Ceauşescu a prins din mers gustul pentru stilul Chanel al deux-pieces-urilor, dar, deşi şi-ar fi permis piese originale de la Paris, se mulţumea cu rânduri de haine cusute în România, la Apaca.

Cu costumele ei pastelate se simţea elegantă. Obişnuia să îşi asorteze singură bluzele şi iubea să schimbe trei toaletele pe zi, îşi aminteşte Mizil.

Elena a avut de-a lungul anilor în preajmă un „consilier de imagine” – un ambasador care ştia codul bunelor maniere, instruit la Moscova şi la fosta şcoală de guvernante Notre Dame din Bucureşti, care verifica că „dădea bine” în filme şi fotografii.

Pantofi, inspiraţi din Quelle

Încălţările „tovarăşei” proveneau în mare de la fabrica Guban din Timişoara. Fiul fostului proprietar, Tiberiu Guban, de 86 de ani, îşi aminteşte că mereu i se făceau încălţări asortate cu o poşetă şi o curea.

Tata a făcut cizme şi pentru Regele Mihai şi Gheorghiu Dej. Elenei Ceauşescu îi făceam pantofi de lux, mai deosebiţi ca formă faţă de ce se făcea în ţară. Ne inspiram cu idei din revistele «Quelle» şi «Neckermann», dar calapoadele erau făcute de tata. Pielea era autohtonă şi era colorată în nuanţa preparată de mine. Prefera nuanţele pastelate: ou de raţă, coniac, vernil sau roz”, povesteşte Tiberiu Guban.

Mai exista, în cadrul Gospodăriei de Partid, un atelier special care lucra manual încălţăminte pentru cuplul Ceauşescu şi nomenclatură.

„Produsele ieşite din mâna acelor oameni erau poate mai bune calitativ decât cele de la Gucci. Aveau calapoade excelente şi materie primă de cea mai bună calitate”, mai spune Serghei Mizil.

APRECIATĂ. Tânăra „regină a balului”, în Ferentari

LIPSĂ DE TACT

Blana de jaguar care i-a înfuriat pe suedezi

Adevărata pasiune a Elenei Ceauşescu o reprezentau însă hainele de blană. În garderoba ei se găseau aproape 40 de astfel de haine. În 1980, a stârnit valuri de proteste etalându-se, într-o vizită în Suedia, cu o opulentă haină din blană de jaguar. Era însă anul în care aceste feline tocmai fuseseră declarate specie protejată.

Supăraţi pe purtătoarea blănii, suedezii au protestat în stradă. „Lucram la Agerpres atunci şi am auzit de incidentul din Suedia, chiar am văzut poza, dar nimeni nu vorbea despre asta decât în şoaptă, pe la colţuri”, îşi aminteşte Marian Ilie. La capitolul bijuterii, ea purta verigheta, un ceas scump şi o brăţară. Când vine vorba de makeup, fostele ei cameriste au povestit, de-a lungul anilor, că pe acasă abia dacă îşi dădea cu ruj şi poate, la vizitele în străinătate, folosea pudra.

A început să îşi vopsească părul abia după ce a început să încărunţească, dar tot în culoarea lui naturală, iar coafeza venea la reşedinţă pentru a o aranja.

–––––––

Fostul ministru de Externe al României socialiste, Ştefan Andrei, detronat în 1985 de Elena Ceauşescu, a acordat un amplu interviu ziarului “Ziua” despre culisele diplomaţiei romaneşti. Considerat unul dintre cei mai străluciţi miniştri de Externe din istoria recentă a lumii, Stefan Andrei a revelat amănunte şi dedesubturi privind numeroase momente epocale ale secolului trecut, începând cu ocuparea României de către trupele sovietice. Printre aceste amintiri s-au strecurat şi picanterii ale vremurilor, legate de exemplu de viaţa lui Ion Iliescu în sânul Partidului şi chiar al Elenei Ceauşescu.

Reporter: Dar Iliescu cum a ajuns la vârful puterii?
Ştefan Andrei: Iliescu? Ăsta a fost un pui de lele! El şi-a ucis părinţii, domnule! Familia Ceauşescu a fost ca şi familia lui! Hai să vă spun povestea lui… Cum v-am zis înainte, prin anii’ 60, începuse marea schimbare. În acest timp, preşedinte al Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România (UASCR) era unu’, Ion Iliescu. Cum a ajuns el acolo? Voi trebuie să ştiţi adevărul, ca tânăra generaţie: relaţiile dintre Ion Iliescu şi familia Ceauşescu au fost nişte relaţii extraordinare. Adică, pe când era el băietan, Elena Ceauşescu merge la închisoare la Targu Jiu de mâna cu Iliescu. Ea mergea la frate-sau şi el se întâlnea cu taică-său. Elena povestea cum mergeu împreună; el cu mama lui adoptivă, ca prima l-a părăsit, şi cu Elena Ceauşescu. Schimbau trenul la Filiasi. Şi, spunea, Elena: “Dormeam toţi într-o odaie acolo. Nici nu ne jenăm de Ionel, era un băiat în pantaloni scurţi”. Era în ‘43, avea vreo 13 ani. Vă daţi seama, Ceauseasca nu spunea multora “Ionele”. Au fost apoi la chefuri cu taică-său, Alexandru Iliescu, şi el, şi ea, Ceauşeştii. Chiar se spune că unchiul lui Iliescu, Eftimie, şi el ilegalist, a fost amantul Elenei Ceauşescu

Victor Atanasie Stănculescu: „L-am ridicat în aer pe Ceauşescu ca să-i iau puterea“ „Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!”

Cum v-aţi asigurat că Ceauşescu, o dată scos din CC, este îndepărtat de putere?

Stănculescu: Acolo am avut un moment mare. Am fost eu „în aer”, de data asta. Dacă-i spune lui Maluţan să plece spre Bulgaria, să iasă, că era frontiera cea mai apropiată? Şi de acolo să schimbe? N-am ştiut etapa Snagov. Maluţan i-a raportat generalului Rus şi generalul Rus mi-a raportat mie telefonic că a aterizat la Snagov. Am fost foarte nelămurit – ce se întâmplă la Snagov? Nu era nimic organizat în zonă, paza era subţire. A fost un moment de cumpănă. Eram puţin dezorientat şi eu. I-am spus lui Rus să-i spună lui Maluţan, dacă decolează din nou, să spună ce spune Ceauşescu. Maluţan a raportat tot timpul.

Tovarăşul a vorbit cu primii-secretari de la judeţe şi i-a spus clar lui Maluţan: „Târgovişte! Oţelarii ne vor apăra”. Atunci m-am liniştit. Ordinul al doilea l-a dat Rus, nu-mi aparţine mie: „Nu mai zboară nimeni în spaţiul aerian românesc!”. Iar lui Maluţan: „Găseşte o soluţie ca să aterizezi, motivează ceva!”. Maluţan a aterizat aproape de Boteni, lângă şosea.

De ce nu i-aţi ordonat colonelului Suciu, comandantul de la Boteni, să-i ia acolo? Puteau fi în cazarmă la unu şi ceva, cu cinci ore mai devreme decât la Târgovişte.

Stănculescu: Nu ştiam dacă va reuşi Suciu să răspundă la ordin. Dacă e o problemă nepregătită, nu ai elemente… Nu ştiam: va răspunde, nu va răspunde…

După CC aţi plecat la MApN?

Stănculescu: Am fost la sediul vechi al ministerului. Acolo nu aveam maşină, dar a venit un locotenent-colonel cu maşina lui şi am plecat la minister, în Drumul Taberei.

Cum aţi ieşit din sediul CC?

Stănculescu: Pe uşa principală. Am deschis-o şi le-am spus oamenilor din piaţă: „Puteţi să intraţi”.
La ce oră aţi ajuns la sediul MApN?

Stănculescu: Pe la 1.05. L-am întrebat din nou pe Rus care e situaţia în spaţiul aerian, mi-a confirmat din nou că i-a dat ordin lui Maluţan să găsească o soluţie ca să nu intre să aterizeze în Combinatul de Oţeluri Speciale de la Târgovişte. S-a dat drumul la Televiziune. Atunci l-am chemat pe ministrul Telecomunicaţiilor, Pintilie, care era fost general de la Direcţia a V-a. Am avut două treburi cu el. Prima – să taie legăturile de la Securitate, că de-aia a fost Securitatea supărată pe mine.
I-am spus: „Taie legăturile de la Securitate! Şi spune-mi de unde se poate opri Televiziunea!” – care începuse.
Vă raportez într-o jumătate de oră”. A plecat, s-a întors, am tăiat legăturile pe la ora 1.20. „Televiziunea se poate decupla de la Palatul Telefoanelor, ultimul etaj”. „Bine, lasă atunci Televiziunea să meargă”.
Între timp mă ocupam să pregătesc ordinul pe care trebuia să-l semnez, cu unităţile. Am avut discuţia în contradictoriu cu Ilie Ceauşescu şi l-am convins să se retragă din biroul ministrului de acolo, să se ducă la el în birou. Am chemat ofiţerul operativ pe minister şi i-am spus: „Bagă-l pe tovarăşul Ilie Ceauşescu în biroul tău de serviciu şi încuie-l acolo!”. Încă nu ajunsese Petre Roman.

Din minister, generalul Ilie Ceauşescu discută la telefon cu fratele său Nicolae, care ajunsese la Snagov. Este ultima încercare a lui Ilie Ceauşescu de a-l convinge să pună un guvern prosovietic, cu Ion Iliescu în frunte.N-a spus în prezenţa mea. Discuta cu ataşatul militar sovietic, la minister, când a sunat Ceauşescu de la Snagov.

Când aţi ajuns la minister, nu era vreo maşină a Ambasadei sovietice pe acolo?

Stănculescu: Nu era nicio maşină. Eu n-am văzut-o.

De ce voiaţi să închideţi Televiziunea? Nu vă ajuta în acţiunea de rupere a lui Ceauşescu de Armată?

Stănculescu: Începuseră primele zvonuri. 20 de minute m-a şi agasat. Nu intrase încă în emisie… După aia a intrat Studioul 4. Atunci au început să apară cu bileţele. Pentru asta am vrut s-o tai. După aia am zis „lasă, mai bine să audă lumea”.

„Ce caută Militaru să dea ordine?”

Ce aţi simţit când aţi văzut că, la 14.45, pe televizor apare Lupoi şi spune că noul ministru al Apărării e generalul Militaru?

Stănculescu: Înainte de asta a fost Militaru, care a spus: „Mă adresez Armatei, încetaţi cu teroarea, nu mai trageţi!”. Când totul era deja închis, era către ora 2.30. Deci, un apel către Armată, care deja primise ordine clare. A fost prima încercare a lui Militaru de a reintra în cărţi.

Îl vedeaţi pentru prima oară în ziua respectivă?

Stănculescu: Atunci l-am văzut, da. Când mi-a dat telefon Sergiu Nicolaescu, i-am şi spus: „Ce caută Militaru să dea ordine, să anunţe Armata să se retragă în cazărmi? Asta e misiune militară, el e scos din Armată, nu-l recunoaşte nimeni”.

Apăruse căpitanul Lupoi…

Stănculescu: Eu, pe Lupoi, pe Cico Dumitrescu, pe alţii am vrut să-i arestez. Amândoi erau civili, deci nu făceau parte din organizarea ministerului. Am considerat că sunt nişte oameni care n-or să ne ajute să finalizăm mai departe ceea ce aşteptam. Trebuia să văd cine apare şi cine mişcă şi în favoarea cui mişcă.

Citate importante:
Dan Voinea:
Dosarele Revoluţiei nu au fost finalizate pentru că nu a existat voinţă politică.
„Nu au fost finalizate aceste dosare pentru că a fost o imixtiune foarte puternică a factorului politic, care s-a manifestat permanent în cei 20 de ani, care au trecut din decembrie 1989 până în prezent. Mă refer la faptul că în timpul mandatului de preşedinte al domnului Iliescu asemenea cercetări nu s-au făcut, pentru că în decembrie 1989, cei care au preluat puterea făceau parte din fosta administraţie comunistă a lui Ceauşescu şi nu aveau interes ca cei care au făcut represiunea să suporte şi pedepsele pentru ceea ce au făcut. Presiunea politică s-a manifestat tot timpul prin numirea şefilor unor instituţii din Justiţie, cum ar fi Ministerul Justiţiei şi Parchetul General, prin numirea celor care gestionau aceste cauze”, explică Dan Voinea
 

Dan Voinea: „Nu regret participarea la procesul soţilor Ceauşescu, deoarece cu mine şi cu judecătorul nu a discutat nimeni că soţii Ceauşescu vor fi executaţi după proces, noi am mers acolo să începem procesul, de aia s-a întocmit şi un rechizitoriu, deşi nu aveam noi un dosar întocmit după toate regulile procedurale”.
––––––

25 decembrie 1989, ora 13.20. După ce au trecut prin vizita medicală – efectuată în biroul comandantului UM 01417 Târgovişte, colonelul Andrei Kemenici -, soţii Ceauşescu au fost duşi în sala de judecată. Sala era situată la şapte-opt metri distanţă, chiar în dreptul intrării principale în Comandament.
 

Andrei Kemenici: „În timpul procesului, m-a chemat la telefon de trei ori generalul Militaru (cu care Stănculescu vorbise din primul moment al intrării în Comandament, înainte de a începe pregătirea procesului).

De fiecare dată, generalul Militaru avea acelaşi mesaj: «Nu e gata? Nu s-a terminat? Spune-le, dom’le, să se grăbească! Să încheie odată cu toate!». De fiecare dată prin acelaşi curier, colonelul Ştefan, îl înştiinţam pe generalul Stănculescu, dar o singură dată mi s-a transmis: «Nu se poate mai repede»

–––
Cei doi judecători (coloneii Gică Popa şi Ion Nistor), cei trei asesori populari (căpitanul Corneliu Sorescu, locotenentul-major Daniel Candrea şi locotenentul Ion Zamfir) şi grefierul (plutonierul-major Jan Tănase) se retrag în săliţa alăturată, pentru deliberare.

 

Nicolae Ceauşescu „deschide” discuţia referindu-se la condamnarea sa în procesul de la Braşov, din 1936, pe când avea 18 ani.

Nicolae Ceauşescu: …Şi l-am recunoscut, pentru că era un tribunal legal constituit, este scris şi acuma ce am spus… nu am fost cât de cât onest şi apărând burghezia.

Nicolae Ceauşescu: Calitatea de preşedinte nu o poate lua decât Marea Adunare Naţională, de aceea există calitatea.

Există calitatea pentru că un grup contrarevoluţionar care se instituie, se declară Comitet de Salvare Naţională, care e comitet de trădare naţională, a independenţei ţării, nu el poate hotărî. Discutăm ca cetăţeni.

Nicolae Ceauşescu: Puteam fi împuşcaţi fără mascarada asta! Nu, nu odată!

Nicolae Ceauşescu: Nu noi l-am adunat! Nu, n-am fugit, şi acei care au trădat… inclusiv unul, prezent aici, a chemat elicopterele, le-a dat ordin…
(Nicolae Ceauşescu arată cu degetul spre generalul Stănculescu, aflat în sală, la doi metri în stânga lui.)

Nicolae Ceauşescu: Cine a dat lovitura de stat poate să împuşte pe oricine!

Tribunalul se retrage.

Nicolae Ceauşescu: România va trăi în veci de veci! Toţi trădătorii, oricâţi vor fi… Va trăi România şi poporul român liber, nu cu trădătorii!
Nicolae Ceauşescu: Ce nedreptate s-a făcut! (Recitând) „Murim mai bine-n luptă cu gloria deplină, decât să fim sclavi încă pe vechiu’ nost’ pământ…” Ce nedreptate! Toate ne-au spus pe lumea asta, dar nimic de trădători!

Nicolae Ceauşescu: Şi i-am avut lângă noi, da! Ce nedreptate au făcut!… Toate măsurile sunt împotriva noastră, nu vezi?

Elena Ceauşescu: Ăia sunt ai Securităţii, nu sunt ai noştri. Noi suntem aicea aşa, mai avem noi puterea?! Voi o aveţi. Întrebaţi-i pe cei care au puterea!

Soţii Ceauşescu sunt scoşi din sala de judecată şi duşi, de către paraşutişti, către zidul execuţiei. Pe camera video se mai aud doar văicărelile lor.
–––––––––
Ca mulţi alţi romani, Valentin Ceauşescu crede că un grup de comunuişti care se opuneau tatălui său sau doreau să obţină caştiguri personale au conspirat pentru a lua puterea sub acoperirea protestelor, folosind unităţi ale armatei pentru a semăna haos in ţară, inante de a se prezenta drept „Frontul salvării naţionale”. Membri ai FSN şi aliaţii lor au blocat in repetate randuri eforturile de a se afla ce s-a intimplat cu adevărat in 1989.

––––––-
25 decembrie 1989, ora 14.40. Tribunalul Militar Extraordinar tocmai a pronunţat sentinţa: Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena vor fi executaţi. Misiunea de suprimare le-a fost încredinţată, de generalul Victor Atanasie Stănculescu, la trei dintre cei opt paraşutişti aduşi de la Boteni.
Plutonierul Dorin Cârlan: „În acest răstimp a ieşit din sala completului unul dintre avocaţi. Şi-a aprins o ţigară Kent. Apoi îşi face cruce şi zice: «Să mă ierte Dumnezeu că n-am putut să-i apăr!…

Căpitanul Ionel Boeru (31 de ani), plutonierul Dorin Cârlan (27 de ani) şi sergentul-major Octavian Gheorghiu (25 de ani) i-au dus pe inculpaţi spre locul execuţiei. La zidul Corpului de Gardă, loc stabilit de generalul Stănculescu şi de comandantul UM 01417, colonelul Andrei Kemenici, înainte de începerea procesului

După ieşirea din sală a completului de judecată, paraşutiştii aveau oarecari reţineri. Lucrurile au fost tranşate scurt de Victor Atanasie Stănculescu. Plutonierul Dorin Cârlan nu va uita niciodată ordinul dat direct de general.

„Completul deliberase. Ceauşeştii stăteau acolo, era o discuţie mai liberă. Ei totuşi se lamentau, nu voiau să creadă că au primit această condamnare. A venit maiorul Mugurel Florescu şi i-a întrebat dacă au ceva conturi prin străinătate. Atunci, domnul general Stănculescu a luat o magistrală poziţie de drepţi şi, cu glas baritonal, cu o comandă impetuoasă, de general al Armatei Române, a spus: «Vă ordon, luaţi-i, legaţi-i şi la zid cu ei!»”. Ordinul a fost dat de faţă cu condamnaţii, de la trei-patru metri distanţă de ei!

Marcat de pregătirile pentru execuţie, comandantul UM 01417, colonelul Andrei Kemenici, „gazda” Ceauşeştilor din ultimele trei zile, a încercat să evite contactul vizual cu cei doi dictatori. El a descris scena în cartea lui Viorel Domenico, „Ceauşescu la Târgovişte”.
Andrei Kemenici (pe atunci colonel, acum general în rezervă) îşi aminteşte şi secvenţa în care Ceauşescu a dat cu ochii de generalul Stănculescu
, în drum spre zidul execuţiei. „La ieşirea din Comandament, Nicolae Ceauşescu era în faţă, flancat de doi paraşutişti, iar în spate, la circa un metru, tot la fel era condusă spre zid Elena Ceauşescu.

Când a dat cu ochii de Stănculescu, aflat afară, lângă scări, ea a întrebat într-un fel ambiguu, viclean: «Nicule, în România se împuşcă oameni?». Eu eram lângă general, iar întrebarea fusese pusă atât de provocator, încât mă aşteptam ca acesta să răspundă. Dar a intervenit Nicolae Ceauşescu, care, săgetându-l cu privirea pe generalul Stănculescu, a răspuns: «Încă o trădare naţională

Plutonierul Dorin Cârlan: „Mă aflam la un metru în spatele lui Ceauşescu. Când a văzut că mergem spre zid, şi-a dat seama că nu mai are nicio şansă. A realizat că, de fapt, nu a fost un circ sau o comedie, şi că de aici începe altceva. S-a uitat aşa, spre mine, spre noi… şi am rămas cu imaginea aceea de… era ceva de genul „moartea căprioarei”. Apoi i-a dat o lacrimă, chiar mai multe, şi-a-nceput să spună: «Moarte trădătorilor!». Colegii l-au întors cu faţa înainte. Dar el a continuat să strige: «Moarte trădătorilor! Trăiască România, liberă şi independentă! Moartea mă va răzbuna!». Ceva de genul ăsta. Şi-a-nceput să cânte un fragment din Internaţionala: „Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii / Voi osândiţi la foame…” N-a mai apucat să zică «sus», că l-am trimis sus”.
Târgovişte, 25 decembrie 1989

Ora 13.00 – aterizarea celor două elicoptere în cazarma UM 01417 Târgovişte
Ora 13.10 – vizita medicală
Ora 13.20 – începe procesul
Ora 14.30 – se încheie procesul, urmează deliberarea
Ora 14.40 – este citită sentinţa
Ora 14.48 – Ceauşeştii sunt scoşi din sală
Ora 14.50 – Ceauşeştii sunt executaţi
Ora 15.00 – decolarea elicopterelor spre Bucureşti

Dan Voinea: „Însă acest proces nu era posibil să fie ţinut în condiţii normale pentru că însemna ca la acest proces să aducem acuze administraţiei comuniste şi crimelor lui Ceauşescu, de care nu se făcea vinovat numai Ceauşescu. (…)Acest proces a devenit o ţintă, pentru că criticând acest proces din punct de vedere procedural de fapt se compătimesc cele două personaje, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu, care sunt vinovate de regimul de tristă amintire de care ne-am despărţit în decembrie 1989″, explică fostul procuror militar.

Domnule general, se fac 20 de ani de la Revoluţie. Spuneţi că nu aţi dat ordine de reprimare la Timişoara. Dar cine le-a dat? Eraţi acolo, ştiţi ce s-a întâmplat.

Victor Atanasie Stănculescu: Da. Ştiu foarte bine chiar. Ordinul a avut o filieră de comandă clară. Ceauşescu i-a spus lui Milea şi l-a făcut cum l-a făcut. Milea l-a transmis lui Guşă. Şi Milea a făcut încă o greşeală. A trecut şi peste Guşă, peste Timişoara, şi l-a dat comandantului Armatei de la Craiova, generalul Roşu, şi chiar la comandanţi de mari unităţi din zonă – să facă defluiri, să facă mişcări de trupe, că ne‑am pomenit cu ele în mişcare, cu ordin de sus.

Când am scos din documentele strict secrete ale Armatei jurnalul de luptă, cu ordinea de bătaie şi pe ce linie s-au transmis ordinele, s-a dat lista. Şi acolo se vede, pe această listă: unul, doi, trei, patru, cinci generali, nouă-zece colonei şi locotenent-colonei, până jos, la comandanţii de batalioane… Stănculescu nu apare deloc pe listele astea. Nu am dat!

Ce a fost cu comisia din 1990, de la Guvern?

A fost o cercetare chiar în primele zile ale lui ianuarie. Petre Roman a făcut o hotărâre de guvern prin care a cerut o comisie care să cerceteze Timişoara. Stănculescu îl interesa, pentru că eram deja ministrul Economiei şi urma să fiu… Fusese scandalul de la Marele Stat Major, Militaru părea să vrea să aresteze Marele Stat Major, să-l dezarmeze. Fusese prima criză în Armată.

Urma să fiţi ministrul Apărării.

A venit comisia, a zis că n‑am fost amestecat, dar Parchetul a continuat cercetările.

Stănculescu priveşte fix în ochii reporterului. Caută, parcă, răspunsul la o întrebare: ăsta cu cine-o mai fi? Toată viaţa a avut de-a face cu oameni care „erau cu cineva”. Cu Ceauşescu sau… Cu Iliescu sau?… Cu sovieticii sau…?

„Dacă pleci, îţi dau cu vasul ăsta în cap!”

Să ne întoarcem la Revoluţie. Piciorul în ghips, în dimineaţa de 22… Soţia v-a convins?

Tocmai venisem de la Timişoara, cu un avion militar. Am ajuns acasă pe la ora trei şi ceva. Pe drum m-au informat aghiotantul şi şoferul cu ce s-a întâmplat la Universitate, în noaptea respectivă. Soţia era şi ea speriată, panicată. A sunat ofiţerul de serviciu pe minister: „Tovarăşul ministru a zis să vă duceţi la dânsul”. „Unde e tovarăşul ministru?” „La Comitetul Central”. „Foarte bine. Deocamdată, eu nu mă duc la Comitetul Central, eu mă duc la minister. Dar o să mai întârzii”.

Ministru era Vasile Milea, care peste noapte făcuse măcel la Universitate…

Al doilea telefon a fost pe la cinci, al treilea pe la cinci şi-un sfert. Soţia, în panică: „Unde să te duci, vrei să te omoare şi pe tine? Decât să pleci, mai bine îţi dau cu vasul ăsta în cap!”. Aveam un vas mare de porţelan. I-am zis ce am făcut la Timişoara. Soţia mi-a zis: „Du-te la spital!”. Am căzut de acord. Am plecat la Spitalul Militar Central pe la ora cinci şi jumătate.

Cu ce maşină?

M-am dus cu maşina mea, cu şoferul de la minister. Am întrebat cine e de serviciu. „La Secţia Ortopedie e de gardă domnul general Niculescu”. Şi am intrat la el în cabinet. I-am spus ce s-a întâmplat la Timişoara şi că nu vreau să mă alătur grupului de la Comitetul Central.

„Găseşte o soluţie!”, i‑am zis, fără alte explicaţii. „Foarte simplu: vă pun piciorul în ghips”. Asta a durat vreo jumătate de oră, că el a mai ieşit din cabinet. Eu tot aşteptam. Pe la şase a apărut. A venit întâi cu un lighean mare şi apoi cu o tavă metalică în care erau feşe de ghips. „Domnule general, nu ştie nimeni că sunteţi aici, n-am spus nimănui. Eu, personal, o să vă pun piciorul în ghips”.

Stângul sau dreptul?

Stângul! Şi mi l-a pus de jos, din vârful degetelor, până sus, la jumătatea coapsei. Zic: „Şi dacă o să mă controleze, să mă întrebe cineva?” „Nu este nicio problemă, spuneţi că aveţi ceva la rotulă şi că v-am blocat piciorul pentru rotulă. Acolo nu se poate face niciun control, că sunt cartilagii, nu pot să se vadă”.

M-a pregătit din punctul de vedere al alibiului. Şi în timpul ăsta dă telefon Hârjeu (n. red. – secretarul de cabinet al lui Ceauşescu), care m-a căutat la minister şi aflase unde sunt – la spital, că le spusesem că mă duc la Spitalul Militar că nu mă simt bine. „Vă cheamă tovarăşul!”, zice. „Nu pot, dom’le, că sunt cu piciorul în ghips”. Şi am închis. Mai târziu, Hârjeu declară că i-a raportat lui Ceauşescu. Şi Ceauşescu a zis: „Să mi-l aduceţi oricum!”.

Întâlnirea cu Ceauşescu

Mai departe?

De la spital am plecat acasă, m-am aşezat în pat şi am aşteptat. Cu atâta ghips pe mine, piciorul era greu, nici nu se uscase complet. Am avut glezna şi călcâiul legate bine. Eu, după telefonul lui Hârjeu, aşteptam să fie ceva, nu ştiam ce raportează – mă lasă, nu mă lasă?! Milea n-a dat niciun telefon după mine.

Pe la ora 9.30-10.00 a venit o maşină de la Comitetul Central, o Dacie, cu doi de la SPP – pardon, de la Direcţia a V-a a Securităţii. Şi cu cineva de la cabinetul lui Ceauşescu. M-am trezit cu ei la poartă: „Tovarăşul vă cheamă. Mergeţi cu noi”. Mi-am chemat aghiotantul, locotenentul-major Trifan Matenciuc, şi cu el am plecat la CC. Am intrat pe intrarea C…

Intrarea laterală…

… Am urcat la etajul 1. M-am dus către cabinet. Acolo, în anticameră, probabil l-a anunţat cineva pe Ceauşescu. Au ieşit şi el, şi ea. Lângă mine, Matenciuc şi alţi civili. Nu mai ţin minte ce-am bâlbâit atunci – „Să trăiţi” probabil c-am zis. „Cine-i ăsta?”, a întrebat Ceauşescu. „Aghiotantul meu”. „Bine. Vezi că a dat ordin Milea să vină două… nişte unităţi în piaţă, să curăţăm piaţa, şi n‑au sosit. Du-te imediat şi…” Nu mai ţin minte exact… după 20 de ani au început să se stingă luminile în cabinetul meu din cap.

„Am înţeles”, am spus. Am plecat şi m‑am dus la al treilea, al patrulea birou de biroul lui Ceauşescu, pe acelaşi etaj, pe dreapta, unde era grupul de generali, cu Voinea (comandantul Armatei 1), Eftimescu (şeful Direcţiei Operaţii din Marele Stat Major)… Am întrebat ce unităţi sunt. „Cele două unităţi de pe Olteniţei, regimentul de tancuri şi regimentul mecanizat”. Am înţeles, am ieşit.

Cu ghipsul pe treptele Palatului, până la etajul 6

Generalul fără grad poartă haine elegante, de culoare maro. În piept, pe partea stângă, nu are decoraţii militare, ci o insignă pe care scrie cu litere mici: „Federaţia Română de Snooker”. „Sunt preşedinte de onoare”, precizează el. Semn că la snooker n-a fost degradat.

Cum aţi „executat” ordinul comandantului suprem?

Am acţionat pe dos. L-am oprit pe primul transmisionist pe care l-am întâlnit, s-a prezentat, l-am întrebat dacă are legătură cu cele două unităţi care afluiesc şi l-am întrebat care-i situaţia lor. A intrat într-o cameră şi a luat legătura prin staţie. După două minute a ieşit şi a zis că una e pe Viilor, alta e la Tineretului. Veneau spre Piaţa Palatului.

Am făcut legătura imediat cu Piaţa Tienanmen. Ştiam ce se petrecuse în China. Am spus: „Dă ordin imediat să se întoarcă în cazărmi şi, dacă e populaţie, să spună că «Armata e cu voi, staţi liniştiţi că nu se întâmplă nimic!»”. Era ora 10.20, cred. M-am întors şi am raportat că unităţile vin spre piaţă.

De ce l-aţi păcălit pe Ceauşescu?

Trebuia. Dacă spuneam că am dat înapoi, nu mai aveaţi ocazia să vorbiţi cu mine.

Ştiaţi că pleacă din sediul CC atât de repede? Dacă mai rămânea acolo, să zicem, încă o zi, vedea că l-aţi păcălit.

Mi-am dat seama că trebuia să-l scot din joc. I-am spus că a început presiunea în piaţă. „Cred că ar fi bine să ieşiţi din local…”. Erau deja în panică, cam cum i-aţi văzut la proces, în film. „Cum să ieşim?” „Chemăm elicopterul sus, pe terasă, vă suiţi şi plecaţi din clădire”. Voiam să le rup legătura cu pământul. Dacă-i ridicam în aer, le luam puterea.

De-aia i-aţi ridicat în aer…

Oricum puteam să-i scot. Prin subsol era un canal care ducea de la Comitetul Central spre Sala Palatului. Neagoe mi-a spus că i-a raportat că nu se poate pe acolo, că e canalul înfundat. Mai era şi o altă variantă, de care eu n-am ştiut, am aflat ulterior – se pregătise varianta ca Eftimescu să-i scoată cu un transportor. Dar eu întâmplător dădusem ordin să plece transportoarele din piaţă. Dacă a vrut Eftimescu să facă mişcarea, pe la 11 şi ceva, n-a mai avut ce să mişte. Eu nu m-am dus la generali să le spun: „Vedeţi, fraţilor, că o să plece şeful”. În perioada aia, niciun general n-a ieşit din cameră. N-au mişcat, efectiv.

I-aţi „paralizat” câteva ore atunci…

Se punea întrebarea dacă ăştia, care erau de două-trei zile acolo, nu vor accepta varianta şi vor spune „nu, noi îl apărăm pe Ceauşescu”. Eram unul contra zece, câţi erau acolo… A fost al doilea moment critic. L-am grăbit. Eu i-am dat ordin lui Rus, i‑am spus lui Neagoe să confirme. Că aşa era atunci, trebuia să cheme elicopter Ministerul Apărării şi să confirme Direcţia a V-a a Securităţii. S-a făcut comunicarea. Ei au ieşit, au stat în hol de pe la ora 12 fără zece, tot aşteptau, apoi au ieşit pe sală. Nu mai vine, nu mai vine…

„Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!”

Dar a venit.

Deodată au apărut Manea Mănescu şi Emil Bobu, că merg şi ei. Eu ştiam că vin două elicoptere. Am întrebat pe cei de sus, de la Statul Major al Aviaţiei, care era la etajul 6, dacă se poate ateriza pe acoperiş şi dacă nu sunt antene. Am aflat că nu poate ateriza decât unul, că au curăţat ei câteva antene mai mici, le‑au dat deoparte. Ei (n.red. – soţii Ceauşescu) s-au suit în lift şi s-au ridicat.

Vă amintiţi ultimul dialog pe care l-aţi avut cu Ceauşescu, înainte să plece spre elicopter?

Am fost despărţiţi. Am raportat că elicopterul a aterizat. „Vă raportez că elicopterul a aterizat, dar numai unul, pentru că al doilea nu mai încape pe terasă”. Atunci a zis: „Manea şi Bobu, mergeţi cu mine!”.

Nu a fost un „La revedere”, ceva?

„Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!” – atât. Simplu. Foarte milităros.

Stop! Trei zile mai târziu, acel „Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!” suna macabru. În cazarma de la Târgovişte, Ceauşescu nu mai era nici comandant suprem, nici nu prea mai avea cum să trăiască. Stănculescu avea grijă de asta.

Totuşi, aţi ajuns sus, la etajul 6.

Am plecat pe scări, să urc cinci etaje, aşa „şchiop” cum eram.

Cu ghipsul acela imens, de la şold la degetul mic…

Se urcă destul de bine dacă urci două trepte: pui pasul din dreapta cu două trepte sus şi pe urmă vii cu stângul alături, mergi destul de repede. Când am ajuns sus, altă nebunie – se blocase liftul şi ei erau în interior. Trânteau în uşă. Eu am încercat să trag de uşă. Nu se deschidea. În fine, s-a rezolvat din interior. Între timp, ăia pregătiseră masa la geam, că nu aveau scară să iasă pe terasă. Ei au trecut pe lîngă mine, au urcat în elicopter şi… gata.

Unde v-aţi luat la revedere de la ei?

De la lift, practic.

Asta cu „Victoraş, ai grijă de copii!” e o legendă?

Una dintre multele le­gende.

„Tovarăşul Milea mi-a luat pistolul şi… am auzit împuşcătura”

N-aţi ieşit pe terasă, măcar în uşă?

N-am ieşit deloc. Când am auzit că motorul se ambalează, atunci m-am dus către geam şi am văzut că se ridică. După ce a decolat elicopterul, i-am spus aghiotantului: „Ce facem cu pistoalele?”. Am căutat biroul unde erau Gărzile Patriotice şi am pus într-un sertar cele două pistoale, al aghiotantului şi al meu. Le-am lăsat acolo. În timpul ăsta, l-am văzut pe transmisionistul prin care se transmisese ordinul de întoarcere a celor două unităţi în cazarmă şi l-am întrebat: „Tufane, ce s-a întâmplat?„. Mi-a spus aşa: „A venit tovarăşul Milea când a ieşit de la Comitetul Central, eram pe sală şi mi-a luat pistolul. M-am ţinut de dânsul, am fost până sus, am stat la uşă acolo, până când… am auzit împuşcătura.

Probabil că s-a sinucis„. Pe urmă s-a schimbat varianta, că a fost omorât. Nu putea să fie omorât. Încăperea aia avea o singură intrare, pe unde n-a intrat nimeni peste el. Probabil că un om care a fost devotat comandantului suprem până în ultima clipă, când a fost făcut trădător, a cedat. Cum a cedat şi judecătorul Gică Popa după ce a dat sentinţa la Târgovişte.

Când aflaserăţi că a murit Milea?

În maşină, când au venit să mă ia de acasă.

Emerich Ienei: ”Ceausescu era trist dupa esecul de la Copenhaga” „Ceauşescu era stelist”

Emerich Ienei

SportMagazin a vorbit cu actorii eşecului din Danemarca, totodată ai calificării la Mondiale, despre “dubla” care, prin culise nebănuite, ameninţa să ducă la extincţia celor două mari forţe ale fotbalului românesc. Opinia lor: Ceauşescu nu putea desfiinţa Steaua, echipa lui Valentin, dar nici Dinamo, o formaţie în plină afirmare

Emerich Ienei

Supăraţi eram cu toţii după înfrângere, dar mai aveam această variantă de siguranţă, meciul de la Bucureşti, unde ne-am şi calificat. Am făcut nişte modificări tocmai pentru a fi sigur de sprijinul tribunei, am băgat mai mulţi stelişti, iar publicul ne-a purtat spre victorie deşi în minutul 6 am fost conduşi cu 1-0.

Pe Ceauşescu l-am întâlnit de 3 ori. O dată ca jucător, încă nu era el prim-secretar, eu eram foarte tânăr şi a venit la noi în cantonament la Săftica. A doua oară tot ca jucător, pe “23 august”, când ne-a condus Steagul Roşu Braşov cu 3-0 dar i-am bătut cu 5-3, şi a treia oară după ce am bătut pe Barcelona.

Sincer, pe noi ne-a interesat mai mult Valentin Ceauşescu, cel care ne-a ajutat cu atâtea lucruri.

Nemulţumirea lui Ceauşescu nu a ajuns la noi în aceşti termeni duri. Sigur, am avut şedinţă cu Bobu (n.r. – Emil Bobu, secretar al CC al PCR) înaintea returului. Să jucăm pentru patrie, să luăm punctele pentru că altfel dezonoram ţara.

Ceauşescu a fost şi şeful securităţii şi al armatei, era legat, normal, şi de clubul militar. Dar mai mult decât atât avea acest simţ al corectitudinii, al loialităţii. Nu cred că a ţinut partea Stelei atunci. Dacă a criticat ce făceau dinamoviştii, se vede dorinţa lui de a fi jocurile cinstite. El vroia ca totul să meargă ceas, ca în economie.

Ştefan Iovan

Probabil că Ceauşescu era trist după eşecul de la Copenhaga, şi noi eram. Imediat după meci nu ni s-a zis nimic. Revanşa urma oricum destul de târziu, la vreo lună după. Ştiu că înainte de meciul de aici, a venit Emil Bobu şi ne-a zis că ne dă o primă mare, că se pun banii de la contabilitate într-un sac şi la finalul meciului luăm o primă mare dacă batem. Şi într-adevăr am câştigat cu 3-1.

Legat de ce făcea Dinamo, cred că nimeni nu era la curent cu informaţiile astea, cel puţin dintre noi steliştii. Sunt nişte culise pe care le aflu abia acum. Ceauşescu avea informaţiile lui, dacă aşa a zis aşa o fi fost. O singură dată am dat mâna cu el.

Rodion Cămătaru

Ştiu că a fost presiune mare, s-a implicat Valentin cu nişte prime în retur. Eu jucam în perioada aia în Belgia, la Charleroi. La al doilea meci nu am mai jucat pentru că eram accidentat. Sigur existau nişte tensiuni între Steaua şi Dinamo, tensiuni care luaseră amploare în ultimii ani, din cauza implicării familiei prezidenţiale în “Ghencea” . Erau nişte contre.

Nu cred că se putea să desfiinţeze Steaua, care în urmă cu trei ani fusese campioană a Europei şi mai jucase o finală chiar în acel an.

Eu am reuşit să mă transfer beneficiind de un precedent, că a dat Steaua drumul lui Stoica şi Piţurcă la Valenciennes. Aşa mi s-a dat şi mie voie să joc afară. Valentin Ceauşescu s-a implicat să ne dea drumul afară, să se aprobe.

Dănuţ Lupu

Nu putea Ceauşescu să desfiinţeze Dinamo şi Steaua. Eram cluburile care reprezentau România. În afară de fotbal şi de Nadia, ce mai aveam?

Dacă s-a luat de noi, e şi pentru că atunci era la apogeu lupta între Steaua şi Dinamo. Amintiţivă episodul din finala Cupei ‘88 (n.r. – când la 1-1 Valentin a scos echipa de pe teren, iar trofeul i-a revenit Stelei după o şedinţă a Comitetului Politic Executiv). La echipa pe care o aveam în ‘88-’89, nu era nevoie să vorbim cu nici un arbitru. Ceauşescu era stelist, ţinea partea Armatei mai ales că era vorba de Valentin. Eu am debutat la naţională cu Danemarca şi ştiu că Neluţu Sabău a fost unul dintre cei mai buni oameni.

Înainte de retur ni s-a ţinut un discurs. Atunci dacă venea în vestiar cineva de la Partid, trebuia să stai drept şi să asculţi cu religiozitate, nu ca acuma, în democraţie, când se supără şi dacă vine galeria la vestiare.

DANEMARCA – ROMÂNIA 3-0 (2-0)

Copenhaga, 11.10.1989, preliminarii CM 1990
Stadion: „Parken“
Spectatori: 45.400
Arbitru: Bouillet (Franta)
Au marcat: K.Nielsen (4’), B.Laudrup (27’), Povlsen (84’)

DANEMARCA: Schmeichel-Sivebaek, Olsen, I.Nielsen (46’ Larsen), Heintze – Jensen, K.Nielsen, M.Laudrup – Bartram, Povlsen, B.Laudrup. Antrenor: Joseph Piontek

ROMÂNIA: Silviu LUNG-cpt.(Steaua) – Ştefan IOVAN (Steaua), Mircea REDNIC (Dinamo)/86’ Ioan ANDONE (Dinamo), Michael KLEIN (Dinamo) – Ioan SABĂU (Dinamo)/64’ Dănuţ LUPU (Dinamo), Gică POPESCU (Univ.Craiova), Iosif ROTARIU (Steaua), Dorin MATEUŢ (Dinamo) – Rodion CĂMĂTARU (Charleroi 72/20), Gheorghe HAGI (Steaua). Antrenor: Emeric Ienei