Mihai Montanu: „Eu nu ştiam pe vremea aceea că şi Iliescu era o falangă de nu ştiu ce orientare, Bă, n-ar fi bine, noi, cei care suntem cu butoanele în mână, să facem doi ani de zile o dictatură militară, cu o conducere civilă. Pe Militaru, dacă voiam să-l împuşc atunci, îl împuşcam. Şi pe toţi KGB-iştii ăştia care erau printre noi”

Mihail Montanu, revoluţionar misterios şi ulterior protejat al noii puteri, l-a auzit pe viitorul premier rostind acest îndemn. Pe holurile de la TVR, Mihail Montanu a asistat la discuţii care confirmă că Ion Iliescu nu a fost un simplu „emanat al Revoluţiei“.

În galeria figurilor şi figuranţilor din decembrie 1989, Mihail Montanu (în prezent, 61 de ani) rămâne o enigmă. În istoria lui personală îi place să spună că valul revoluţionar l-a purtat întâmplător „din fundul Berceniului” până la Ministerul Apărării, ca reprezentant al Frontului Salvării Naţionale.Mihail Montanu, lucrător la Energomontaj, a fost primul civil care a avut misiunea de a controla Armata. De ce Ion Iliescu l-a numit tocmai pe el? De ce a avut încredere în bărbatul pe care sfârşitul comunismului l-a prins nebărbierit de ceva vreme, în pantaloni de camfulaj şi nervos? Mihail Montanu a asistat la câteva momente-cheie. A fost, spune el, un martor incomod. De aceea a fost tras „pe linie moartă, în diplomaţie”. A ieşit la pensie anul trecut, după ce din 2004 a fost consul general al României la Rio de Janeiro, în Brazilia.

„Dragă, am greşit”

Interviul cu Mihail Montanu începe din faţa vilei de la Patrimoniul Protocolului de Stat în care locuieşte, deşi nu-şi mai permite de mult să plătească 1.300 de euro lunar pentru chiria acestei locuinţe, trece fără inhibiţii prin câteva faze sexuale ale Revoluţiei române, care vor rămâne nepublicate, ajunge aici – „Iliescu m-a luat deoparte şi mi-a spus: «Dragă, am greşit, am crezut că faci parte din grupul nostru, dar nu faci. Trebuie să pleci»” – şi se sfârşeşte cu fostul revoluţionar visând la un loc bun în cărţile de istorie adevărată. Astăzi – prima parte a interviului!

Activiştii, ceruţi de „spontani„

„Adevărul”: Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Mihail Montanu?

Mihail Montanu: Din 1979 până în 1987 am fost inginer proiectant la Institutul de Studii şi Proiectări Hidroenergetice, ajungând către final şef de proiect pe partea electrică a hidrocentralelor. Deci, inginer principal gradul 3. În martie 1987 m-am trezit cu o foaie de hârtie albă pe care scria «Decizie desfacere contract de muncă, fără asigurare loc de muncă». Motivul: rude în străinătate, că sunt potenţial duşman al statului. Era sora mea plecată legal, în 1979, în Germania.

Mă rog, până la urmă am reuşit să mă angajez la şantierul Montaj Instalaţii Automatizări Punere în Funcţiune, cu sediul undeva pe lângă CET Sud. Am lucrat acolo până în 1988, apoi am fost trimis să ajut la verificarea proiectelor de montaj la Cernavodă, la partea electrică, la cea clasică, nu la nucleară. Am înţepenit acolo încă un an. Prin 1989, în septembrie, am ajuns iarăşi în Bucureşti, pe post de piţifelnic, inginer proiectant la CET Progresul, în fundul Berceniului. Eu aveam, aşa, şi un trecut politic mai agitat în familie. Tata a făcut Canalul.

Acolo, în Berceni, v-a prins Revoluţia?

Da, aşa. Vin evenimentele de la Timişoara. Eu aveam doi nepoţi la Timişoara şi eram călare pe telefoane cu ei. Le dădeam de la un public, nu de-acasă, că îmi era şi mie frică. Îmi spuneau că lumea strigă, dar şi că sunt unii care sparg vitrine şi care nu vorbesc româneşte şi care incită lumea. Mi-am dat seama: „Tată, e clar, a început beleaua!”.

Şi pe 21 decembrie?

De dimineaţă, la prima oră, la serviciu, frumos, elegant. Aveam biroul gol şi acolo, cu un creion, nu ştiu ce m-a apucat, că am început să fac o schemă de organizare a Guvernului, aşa cum ar trebui să fie, pe funcţii. Poate o să spuneţi că sunt nebun !

Poftim?!?

Da, făceam aşa, cu locuri goale, fără nume. Eram deştept.

O Ladă cu gealaţi ruşi

Fără nume, fără nume, dar ascultaţi Europa Liberă, intuiaţi câteva posibilităţi?

În 1987, când m-au dat afară, tot scriam la Europa Liberă. M-au şi citit, m-au dat pe post. Îmi plăceau scrisorile lui Dinescu. Şi ăla era deştept. Deci, revenind pe 21, ascultam la difuzor şi se întrerupe mitingul. Mă ridic de la birou, mă pun la Dacie şi plec. Mi-am lăsat maşina undeva pe la Biserica Visarion, că în rest era nebunie. M-am dus în Piaţa Romană, la nivel cu Bulevardul Magheru. Între blocul cu coloane şi Hotel Turist era un lanţ de miliţieni. Şi-l întreb pe unu’: „Aveţi, mă, gloanţe?”. Apoi au început să apară cu dubele. Între dube vine o Dacie neagră. Şi din Dacie văd pe unul că întreabă: „Ce vreţi, bă, tovarăşi?”. Era unul care semăna leit cu „împuşcatul”, nu mi-am dat seama pe loc, era Andruţa, frate-su. Am văzut pe acolo o păpuşă spânzurată pe care scria „Ceauşescu”.

Le-am zis: „Dacă nu vreţi să ajungeţi ca păpuşa, spuneţi-i lui Ceauşescu să cedeze puterea”. Atât am apucat să spun, apoi am fost prins în înghesuială şi am fugit d-ăia cu dubele. M-am întors după-masă, spre seară. Începuse nebunia. Prima dată au trecut pompierii care au dat cu o zeamă de te ustura mâna, pe urmă au venit cu gaze lacrimogene. Cum tuşeam eu de la gaze, lângă mine trage o Ladă crem. Se dau jos patru gealaţi care vorbeau ruseşte. Se lăsase întunericul, începuseră tragerile în plan vertical şi-i văd pe ăştia că intră în mulţime şi se aud urlete: «Au, au, m-a împuşcat!». Trăgeau din buzunar.

Atunci m-am hotărât să plec, dar n-am putut că se făcuse cordon. Pe un stâlp, în faţă la Inter, unul cu portavoce striga: „Vrem Guvern Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan…”. Ăla era Dan Iosif, identificat ulterior. Prima întrebare: „De unde avea ăla portavoce?”. A doua întrebare: „De unde ştia exact cadrele de care era nevoie?”.

Nevoia de zâmbetul larg al tovarăşului Iliescu

Tot atunci au fost şi primii răniţi, primii morţi?

Nu, ăştia erau rândul doi. Primul fusese peste zi când au intrat cu camionul peste unii pe la Sala Dalles. Pe la nouă seara, când au început ăştia cu intervenţia în forţă, m-am dus spre miliţieni şi unul era sectoristul de la mine de pe stradă. M-a lăsat să plec. Am ajuns acasă pe la unşpe noaptea. A doua zi, la muncă, am încercat să îi mobilizez pe toţi să vină în Piaţa Universităţii, dar rezultatul a fost contrar. M-am hotărât să mă duc singur. Când să ies, şeful meu de colectiv, cu mâinile întinse: „Nu pleci nicăieri, am anunţat Securitatea să vină să te aresteze!”. N-am stat la vorbă cu el, i-am tras una în barbă, l-am pus jos, m-am urcat în maşină şi am plecat.

Am lăsat iarăşi maşina la Visarion. În fine, după mai multe peripeţii, ajung. Între mine şi CC era un rând de tovarăşi care stăteau cu spatele la CC şi cu faţa la noi, se ţineau de braţe şi strigau ca proştii „Fără violenţă, fără violenţă!”. Toţi civili. Apare Ceauşescu. Iau steagul, îl rup pe genunchi, şi arunc eu ciotu’ din partea de jos. I-a trecut pe lângă cap dictatorului. Când a văzut, ăla din spatele lui l-a luat, l-a băgat înăuntru şi în momentul în care el a dispărut de la balustrada balconului, am zis: „Băieţi, acum e momentul!”.

Am rupt lanţul ăla de cetăţeni şi unde dracu’ să te duci? Şi mă sui pe spinările unora care m-au împins până la fereastra din mijloc, pe pervaz, parcă trei rânduri de geamuri erau. Le-am spart cu piciorul, am intrat înăuntru, în sala mare de şedinţe. În sală au mai venit vreo trei ţigani după mine, care au început să „culeagă”.

S-a păstrat filmat sau fotografiat momentul cu steagul? L-aţi mai văzut pe undeva după aceea?

Nu, şi multe momente care ştiu că au fost filmate n-au apărut. Pentru că ştiu că au fost nişte nemernici care au ascuns toate astea. Inclusiv Adrian Sârbu a făcut diverse. El a vândut ce a filmat atunci şi din banii ăia a făcut PRO TV. Dar stai să mă întorc în CC. Nu fusesem în viaţa mea acolo.Unii începuseră să deschidă dulapurile, pe acolo, unde erau uniformele, şi făceau inventarele la buzunare. Ăia luaseră leafa cu o zi înainte, mamă, ce de sute!… Eu am început să deschid uşile pe stânga. Prima uşă – o sală mare. Mi-am dat seama că de aici zicea Ceauşescu discursurile de Anul Nou.

Atunci mi-a venit o idee: trebuie să anunţăm populaţia că s-a uşchit ăsta şi că revoluţionarii au ocupat sediul CC, respectiv centrul de putere al statului. Am descoperit camera tehnică. Am găsit un telefon şi o listă de telefoane. Primul nume: Petre Constantin, preşedintele Radioteleviziunii. Pun mâna pe telefon şi vorbesc cu un Gigi acolo, nu ştiu dacă era el sau altul. „Uite aşa, cutare-cutare, sunt un revoluţionar care am ocupat clădirea CC şi doresc să ne faceţi legătura tehnică, astfel încât să anunţăm la televizor faptul că Nicolae Ceauşescu nu mai e şi că deja centrul de putere al statului este în mâinile noastre, ale revoluţionarilor”. Ăsta: „De unde sunaţi, că vă sunăm noi imediat”. Şi mă sună peste cinci minute şi îmi spune: „Nu putem să vă facem legătura pe postul naţional de Televiziune, dar vă trimitem doi operatori să filmeze”.

M-am dus în camera cealaltă, una cu birou, să scriu comunicatul către ţară, în ideea că vin ăia să filmeze şi să am ce citi. Dat fiind afluxul foarte mare de băieţi care erau cu inventarele, am zis să încuie uşa, că mă deranjau şi nu puteam să scriu. Şi le-am mai dat o idee ălora de acolo, pentru că se striga „Armata e cu noi!”. Zic la un Gigi: „Ia du-te, mă, caută un ofiţer pe aici şi adu-l încoace, ca să concretizăm ideea asta că Armata e cu noi!”. Am scris doar trei sferturi din comunicatul către ţară şi aud în uşă: «Bum, bum!». Deschide un băiat uşa şi bagă unu’ urât capul: „Vreau să intru. Sunt cutare, inginer energetic”. „Vino, mă, încoace, cum ai zis că te cheamă?”. „Petre Roman. Dar tu ce faci aici?”.

„Scriu comunicatul către ţară, vizavi de ceea ce se întâmplă în momentul ăsta». Cred că era pe la doişpe jumate, înspre unu. „A, bună idee, ia să văd ce ai scris. Şi îmi ia foaia din mână, o citeşte şi zice că o încheie el”. Şi a mai pus o frază acolo. S-a dus sus, în balcon, să-l citească. Veniseră de la Televiziune şi eu am rămas cu băieţii să filmeze pe acolo, să le prezint.

Petre Roman ştia drumul

De ce nu aţi citit dumneavoastră comunicatul?

Am oroare de mulţimi şi era nebunie. Petre Roman a coborât cam şifonat din balcon. Voaim să plecăm la Televiziune, ca să citim comunicatul ăla. Problema era că nu puteam ieşi. Şi atunci am zis: „Bă, băieţi, sărim în curtea interioară şi furăm o maşină de aici”. Am ajuns, am pus jos vreo patru gealaţi care atârnau pe acolo şi-mi ziceau mie că nu se intră. „Bă, tată, cum să nu se intre?”. Îi dau una, intrăm şi Roman zice: „Trebuie să mergem în Studioul 4!”. Şi mă ţin după el.

Ştia pe unde să se ducă?

Voi ce credeţi? Dacă mergeam după el, înseamnă că ştia. Erau acolo: Voinea, Roman şi un general pe care ulterior aflu că îl cheamă Mihai Chiţac. Mai era un băiat care scria ceva pe un colţ de masă, Bogdan Teodoroiu. Ulterior a intrat Caramitru. Regizoarea de televiziune ne-a dat legătura şi Petre scoate hârtia din buzunar şi citeşte. Chiţac a bătut şi el câmpii, că Armata să nu tragă… Şi zic şi eu trei vorbe la final, dar nu au fost înregistrate. Zic: „Populaţia e informată că sediul puterii în stat, sediul CC, a fost ocupat de revoluţionari, ţara întreagă e cu noi, lumea întreagă e cu noi”.

Am făcut, deci, prima declaraţie de politică externă. Şi pe urmă se bagă Caramitru: „Dictatorul a fost prins la Târgovişte”. Asta mult înainte de a vorbi Iliescu. Deci în studioul ăla erau tot felul de tovarăşi cu priviri din astea dubioase. L-am recunoscut pe unul pe care îl ştiam eu mai demult, Dan Deşliu, care şi ăsta era nu mai spun cum…

Petre Roman, care era înaintea mea, zice: „Trebuie să-l chemăm pe Ion Iliescu!”.

Exact asta a fost formularea? „Trebuie să-l chemăm pe Ion Iliescu!”?

Da, exact, textual. „Trebuie să-l chemăm pe Ion Iliescu!”. Şi eu ies după Petre Roman, pe acolo, pe culoar, şi aud nişte cucoane: „A venit tovarăşul Ion Iliescu!”. E la director, la etajul 11.

La Televiziune, în direct, la 22 decembrie, şi căpitanul Cico Dumitrescu a făcut un apel similar: „Rog pe tovarăşul Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm!”.

Cine este Montanu?

-S-a născut pe 21.04.1949, la Bucureşti
-A absolvit Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea de Energetică
-În decembrie 1989 a fost membru al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (FSN) şi reprezentantul FSN la Ministerul Apărării Naţionale, însărcinat cu supravegherea operaţiunilor efectuate de Armată
-Din 1990 a lucrat în Ministerul Afacerilor Externe, cu funcţii de conducere la Ambasada României în Namibia (1994-1997), Ambasada României în Malaysia (1999-2002). A fost şi consulul general al României la Rio de Janeiro (2004-2009).
*******

Mihail Montanu încă mai caută o explicaţie logică pentru faptul că Ion Iliescu l-a desemnat reprezentant al Frontului Salvării Naţionale la MApN. Mihail Montanu crede că Ion Iliescu a avut încredere în el fiindcă l-a confundat şi a crezut că e „de-al lor“!

„Adevărul”, Mihail Montanu, cel pe care Ion Iliescu l-a desemnat ca reprezentant al civililor la MApN, la 22 decembrie, vorbeşte despre convorbirile viitorului preşedinte al României cu Moscova, vorbeşte despre culisele masacrului din faţa Ministerului Apărării din noaptea de 23 spre 24 decembrie, când un grup USLA a fost mitraliat şi opt oameni şi-au pierdut viaţa.

Vorbeşte despre relaţiile tensionate de la vârful Armatei, în special între Victor Atanasie Stănculescu şi Nicolae Militaru şi despre cum a fost „refugiat” în diplomaţie.

„Adevărul”:Ne spuneaţi ieri că, la TVR, Roman s-a dus direct la Iliescu!

Mihail Montanu: Ţeavă s-a dus! Glonţ! Şi ajung la etajul 11, unde erau. Lume multă. Zic: „Unde e tovarăşul Petre Constantin?”. Şi îmi spune o cucoană de acolo că e în sala de şedinţe cu tovarăşul Ion Iliescu. Ies din cabinetul ăla şi era un culoar acolo, şi o uşă, şi în faţa uşii – „un dulap” cu părul creţ (Mihai Ispas) . Am vrut să intru. „N-ai voie!”, „Ce faci tu aici?” „Păzesc”, „Pe cine păzeşti, mă?”, Pe conducerea statului”. Era Mihai Ispas, şofer de taxi. Am parlamentat cu el o perioadă şi se deschide uşa. Iese Iliescu şi-l aud: „Trebuie să ajungem la Ministerul Apărării!”. Eu îi spun: „Am maşina jos, permiteţi-mi să vă conduc„. Ăsta: „Da, hai!”.

Îl cunoşteaţi pe Ion Iliescu?

Bă, tată, toată lumea ştia de Iliescu, dar eu, până atunci, nu l-am văzut niciodată la faţă!

Când aţi ajuns la Minister v-a lăsat responsabil din partea Frontului peste Armată! Chiar aşa, să fi avut încredere într-un necunoscut? Nu v-aţi întrebat de ce dumneavoastră?

Nu ştiu. Cred că îi plăcea mutra mea, barba mea. Eram civil. Am făcut Armata ca toţi studenţii, după facultate, şase luni. Sublocotenent. Şi
m-au avansat după 100 de ani, m-au făcut locotenent. Deci, n-am avut nicio relaţie. Atunci, în sala de şedinţă la MApN erau mulţi, Stănculescu, Militaru, Hortopan, Eftimescu, Voinea, Nicolae Popescu, colonel pe vremea aia, Chiţac, Guşă nu era, că rămăsese în CC. Nu ştiu cine era stăpân pe situaţie. Toată lumea era adunată acolo, era dornică de cooperare cu civilii care apăruseră acolo ca emanaţi ai Revoluţiei, deci n-a existat niciun moment de respingere. Singurul moment mai tensionat a fost când Iliescu se certa cu Militaru despre cum să se numească noua structură. Şi şedinţa aia n-a durat foarte mult, o jumătate de oră. După care Iliescu a spus: „Trebuie să mergem la CC, că se formează guverne!”. În momentul când s-a spart şedinţa, Iliescu se întoarce: „Rămâi dumneata!”. Şi seara, când a fost la Televiziune lista celor din Consiliul Frontului Salvării Naţionale, m-am trezit şi eu că sunt pe ea.

Lucraţi, totuşi, în acelaşi domeniu!

Da, deci ne-am trezit la conducerea statului român trei ingineri energeticieni: Iliescu, Roman şi cu mine. Dar nu ne-am întâlnit niciodată. Iliescu, în schimb, cred că şi-a făcut o imagine despre mine în momentul când, ducându-l de la Televiziune la Ministerul Apărării Naţionale, la intersecţia Eroilor cu nu-ştiu ce stradă, a intrat un Trabant în noi şi m-am dat jos şi l-am făcut praf pe ăla. A văzut Iliescu faptul că m-am comportat precis. Mi-a şi recunoscut după aia: „Am zis că eşti de-al nostru”. Ulterior am avut nişte acţiuni punctuale, rezolvate milităreşte. Poate am în sânge, că mie mi-a plăcut Armata. Ordinea şi disciplina, bă, tată. Plus că zilele alea, în care am stat acolo, n-a fluierat niciun general, nu s-a făcut nimic aiurea.

Spuneţi „nimic aiurea”. Iliescu a vorbit cu Moscova?

Singurul dialog a fost într-o seară, Iliescu a vorbit cu ruşii la telefon şi era un translator lângă el, care ne traducea nouă ce vorbeşte. Că situaţia e sub control. Şi pe 22, seara, a vorbit Stănculescu cu Karpati, ministrul Apărării din Ungaria. Discuţia a fost scurtă, ungurii voiau şi ei să ne ajute, chipurile. Pe urmă, parcă mai târziu, sau noaptea următoare, a vorbit Iliescu. N-a vorbit cu Gorbaciov, dar a vorbit la Moscova. Cred că pe 23, seara.

În general, ce discuţii erau pe acolo?

Eram pe 22, seara, că atunci s-au întâmplat cele mai multe. Şi Stănculescu vorbeşte la telefon cu cineva şi îmi spune: „Ce facem, că sunt 400 de paraşutişti de la specialele franceze pe frontieră la Giurgiu şi vor să intre să ne ajute la eliminarea fenomenului terorist”. Şi zic: „Ce nevoie avem de francezi, că îi avem pe ai noştri!”.

„Pe 22, seara, a vorbit Stănculescu cu Karpati, ministrul Apărării din Ungaria. Discuţia a fost scurtă, ungurii voiau şi ei să ne ajute, chipurile.”
Mihail Montanu
fost revoluţionar

„Ne-am trezit la conducerea statului român trei ingineri energeticieni: Iliescu, Roman şi cu mine. Dar nu ne-am întâlnit niciodată înainte de Revoluţie.”
Mihail Montanu
fost revoluţionar

Relaţia cu Nicolae Militaru

Cu Nicolae Militaru ce relaţii aţi avut?

După şedinţa aia de la Ministerul Apărării, când s-a hotărât să rămân eu acolo, Militaru a plecat după Iliescu. A mai apărut târziu, la minister. A apărut o dată pe data de 23, dimineaţa, spre prânz, când a zis: „Mi-e foame!” şi i-a dat ordin unui soldat să-i aducă repede ceva. Şi stătea la măsuţă, în faţa biroului ministrului, Stănculescu era lângă el, eu eram în faţă. Şi ăsta mânca, nesimţitu’. Şi m-am întins, i-am luat tava: „Deocamdată, eu sunt şeful aici!”. Apoi, în data de 23, înainte să se întâmple chestia din faţă (n.r. – asasinarea grupului Trosca), îl văd pe negru’ (n.r. – Nicolae Militaru) că vine şi zice: „Eu sunt noul ministru!”. Eu m-am strâmbat la el: „N-am fost anunţat!”. Se răţoia la mine: „Da’ dumneata cine eşti ?”. Zic: „Până una-alta, eu conduc aici, te rog să ieşi afară. Eu sunt oficial numit de conducerea Revoluţiei la comanda operaţiunilor militare!”. S-a făcut mai negru decât era.

L-am dat afară. Şi pe 24, seara, mă cheamă Iliescu, mă felicită pentru cum m-am descurcat până atunci. Zice: „Ce facem, unde instalăm noile structuri de putere în stat?”. Şi atunci am eu ideea aia: „Păi, Palatul Victoria e liber, aripa centrală e pregătită pentru Ceauşeşti!”. Zice: „Gata, te duci şi preiei aia”. Şi atunci îmi zice: „Militaru va fi noul ministru al Apărării Naţionale, te rog să-l laşi să preia conducerea, fiindcă ştiu că l-ai dat afară!”. Eu am plecat şi el a venit.

Ştim că Iliescu îi spune lui Stănculescu, de faţă cu Militaru: „Vezi că el e noul ministru!”. Asta încă de pe 23, pe la ora 16.30.

Mie nu mi-a spus, şi normal aşa era, faţă de toţi generalii din sistemul ăla, că erau toate sistemele adunate acolo, la şedinţa din 22, când el cu gura lui a zis: „Montanu rămâne reprezentantul nostru aici şi va coordona activitatea!”. Stănculescu poate să confirme. „Rămâi dumneata”, aşa a zis.

Masacrarea USLA a fost pregătită minuţios

În seara de 23, când a fost măcelul de la MApN, unde eraţi ?

Acolo.

V-aţi dat seama ce se întâmplă ?

Da. Eram la un birou. În stânga mea era Ardeleanu, în dreapta mea era Neagoe. I-am pus să scrie tot ce-au făcut pe-acolo. Pe Neagoe l-am dat afară, fiindcă era un analfabet şi un bou. Ardeleanu era mai coerent. Şi aveam pe masă, în faţă, o staţie prin care el ţinea legătura cu unitatea, cu USLA. Şi, la un moment dat, i se comunică: „A venit un ordin de deplasare a patru echipaje ABI, să vină să apere MApN”. Păi acolo erau tancuri, blindate, un regiment de soldaţi, pe cine dracu’ să apere ? Era pe la 7.00-8.00 seara. Şi zic: „Contramandează ordinul!”. Dar invers nu mergea staţia. Deci primeam, dar nu puteam să dăm. Şi ăia comunicau: „Ne apropiem de obiectiv, nu avem semnale de apropiere, legătura radio nu se poate stabili. După care: «Au! Ne împuşcă, ne împuşcă!»”.

Doar doi eraţi acolo? Dumneavoastră cu el ?

Da, eu cu el. L-am chemat pe Stănculescu: „Bă, de ce nu merge staţia? Cine a dat ordinul ăsta? Cine să apere pe cine?”.El îmi spune că nu l-a dat, se consulta cu mine la orice ordin dădea. L-o fi dat Militaru. Păi zic: „În ce calitate să-l fi dea, mă, ăsta? De unde?”. N-am aflat nici până în ziua de astăzi.

Militaru i-a cerut lui Ardeleanu: „Adu-l pe Trosca încoace!”

Nu-i adevărat. Ardeleanu a stat lângă mine tot timpul. Şi a spus la un moment dat: „Mi-i omoară pe ăştia… A, e Trosca, e clar”.

Şi a doua zi de ce au rămas cadavrele acolo?

N-am ştiut că a scris cineva „terorişti” pe ei şi aici îl bănuiesc pe Gheorghe Truţulescu, că oamenii lui i-au împuşcat pe toţi. El avea baza la Centrul de Calcul, care e în clădirea de lângă MApN.

Ce rol avea el în dispozitiv, de la Buzău, să vină chemat acolo?

Foc, fum şi zgomot. Diversiune. Pe data de 23 mă cheamă Chiţac. Era ora 18.00. Şi zice: „Uitaţi-vă vizavi!”. Pe bloc, de pe acoperiş, cobora o frânghie cu patru oameni îmbrăcaţi în uniforme negre. Ăia au coborât, s-au cărat. Erau foarte bine antrenaţi, era
diversiune.

„În cazul USLA îl bănuiesc pe Gheorghe Truţulescu, că oamenii lui i-au împuşcat pe toţi.”
Mihail Montanu
fost revoluţionar

Cum a ajuns Mihail Montanu la Externe

Mihail Montanu a fost între 2004 şi 2009 consulul general al României în Brazilia

Cum aţi ieşit din grupul acesta condus de Ion Iliescu?

La 13 ianuarie, Iliescu, Brucan, Gelu Voican, Cazimir Ionescu mă cheamă la o cină de taină. Au fost virulenţi. Brucan ia cuvântul, Iliescu stătea în capul mesei. Şi Brucan îi spunea lui Iliescu: „Hai, dragă, ce-i mai lungeşti aşa, deja am anunţat la ziarul «Adevărul» că a fost mutat la Ministerul Petrolului”. Eu am tăcut. „Deci, ne-am înţeles, da? E la Ministerul Petrolului!”. Iese lumea afară şi eu rămân ultimul. Şi Iliescu zice: „Mihai, stai puţin. Dragă, am greşit, am crezut că faci parte din grupul nostru, dar nu faci. Trebuie să pleci!”.„Dar cred că mi-am îndeplinit obligaţiile”. „Da, dar tu eşti un tip prea cu personalitate, cu nasul pe sus, dai senzaţia că vrei să conduci tot, te-ai făcut periculos pentru ăştia”. „Dar pentru dumneavoastră?”. „Nu, dar ştii că eu lucrez cu ei”. Nu m-am dus la Ministerul Petrolului. Nu mă pricepeam.

Cum aţi ajuns la Externe?

Mă cheamă Iliescu, prin martie. Avea deja biroul la Marea Adunare Naţională. „Ce faci?”. „Nimic, sunt şomer de lux. Mor de foame”. „Nu vrei să lucrezi în Externe? Îi dau ordin lui Celac (n.r. – Sergiu Celac era ministru de Externe) să te trimită ambasador unde vrei tu!”. „O să mă duc să stau de vorbă cu Celac, să văd”. Nu m-am dus. Mă sună Celac să vin la el. Zice: „Bă, am primit o listă, alege-ţi unde vrei să pleci ambasador”. Zic: „Băi, Sergiule, unu’, nu ştiu cu ce se mănâncă treaba asta, doi, eu nu vin aici prin ordin, să mă înjure toată lumea. Lasă-mă să intru oficial, cum intră toţi piţifelnicii”. Băi, nene, şi am avut în comisie pe Brucan, „prietenul meu”. Am citit şi eu bibliografia. Mă prezint la examen, mi-au dat ăia de tradus şi un subiect de tratat. Şi scriu, şi scriu, şi mi-am cam prins urechile la unele propoziţii de tradus. Şi vine Corneliu Mănescu: „Excelenţă, cum staţi?”. „Am o temă aici…”. „Nicio problemă”. Şi vine un băiat, George Petricu: „Excelenţă, ce s-a întâmplat?”. Şi îmi rezolvă pe acolo. După vreo patru zile mă sună Celac. „Vino încoace, că avem probleme”.

Ce fel de probleme?

Celac scoate un Chivas Regal: „Bă, l-ai băgat pe Brucan în boale. N-a vrut să te ia în minister, dar comisia a zis că teza e de 10! Brucan tot băga că eşti duşman al poporului, că a fost tac-tu legionar şi prefect de Mehedinţi. Gata, ai fost acceptat! Unde vrei să pleci?”. M-am dus „mâna a doua” la unul, ca să-i fur meseria. Am plecat în mai, în Alger, unde am stat trei ani.
********
Mihail Montanu îi numeşte pe cei care au hotărât moartea dictatorilor: generalul Militaru, Silviu Brucan şi Voican Voiculescu. În ultima parte a interviului, Mihail Montanu povesteşte despre o presupusă tentativă de asasinare a lui Ion Iliescu, despre cum a vrut să-i lase pe dictatori în viaţă, cu condiţia să trăiască în Ferentari, într-o garsonieră, despre cum i-a trecut prin gând să înhaţe întreaga putere din România, mai ales că se afla la Ministerul Apărării Naţionale, „la butoane”.

Odată planul mărturisit lui Victor Atanasie Stănculescu, acesta l-ar fi „turnat” lui Ion Iliescu şi s-a ales praful de „dictatura militară, cu conducere civilă, adică eu”, pe care o visa Mihail Montanu. Din Spitalul-Penitenciar Jilava, Stănculescu îl evocă pe cel care a fost lăsat, pe 22 decembrie, ca reprezentant al FSN la MApN cu o notă de simpatie: „E băiat bun”. O notă de simpatie peste care trage o tuşă ironică: „Ce a făcut el cât a stat pe la minister? Ce să facă? N-a făcut nimic”.

„Adevărul”: În perioada cât aţi fost la MApN, aţi conştientizat ce putere aveaţi?

Mihail Montanu: Domnule, am conştientizat un pic în momentul în care pe 24, seara, deci după episodul USLA, stând de vorbă cu Stănculescu, am zis: „Ce se întâmplă nu prea e în regulă. Am scăpat de Escu 1, vine Escu 2, am scăpat de linia 1, vine linia 2, vin falangele răsăritene!”. Eu nu ştiam pe vremea aceea că şi el era o falangă de nu ştiu ce orientare. Zic: „Bă, n-ar fi bine, noi, cei care suntem cu butoanele în mână, să facem doi ani de zile o dictatură militară, cu o conducere civilă, adică eu, să pregătim Constituţia, să pregătim cadrul legal privind înfiinţarea partidelor, să modernizăm economia…”. Şi Stănculescu mă dă pe goarnă la Iliescu! El, ca militar, nu avea marjă de manevră decât în măsura în care primea ordin. Eu, ca civil, puteam să gândesc orice. Deci, el era închistat între canoane militare. Până în 25, noi am fost, cu adevărat, la butoane. Pe Militaru, dacă voiam să-l împuşc atunci, îl împuşcam. Şi pe toţi KGB-iştii ăştia care erau printre noi. Am avut puterea asta să-i împuşc pe toţi, şi nu i-am împuşcat.

Vă pare rău?

Îmi pare rău că nu îmi ajung banii să-mi ţin copiii la studii în străinătate. Ăla mare face masterul la Viena, cel mic a intrat acum la facultate, la Londra. Poate o să rămân, măcar, în cărţile de istorie.

Domnule Montanu, a fost Revoluţie, lovitură de stat, ce a fost?

Pe culoarele puterii, Mihail Montanu (dreapta) s-a ciocnit şi de Dumitru Mazilu (stânga)

Sunt mai multe lucruri. Ca urmare aunor acorduri internaţionale, s-a hotărât debarcarea lui Nicolae Ceauşescu. Prima metodă: vorba bună, a se vedea Gorbaciov, când a venit pe aici. A doua metodă: anturajul imediat să încerce să-l convingă. A treia metodă: să-l arestăm. N-a ţinut, fiindcă n-a vrut Milea. A patra metodă: o chestiune de forţă, greu de făcut în mijlocul Europei. Şi atunci s-au gândit să aciduleze populaţia. Dar populaţia a scăpat de sub control şi s-a transformat totul în Revoluţie. Era nevoie de o scânteie. Şi fenomenul Revoluţiei s-a întrepătruns, prin mecanisme superunse şi pregătite, cu echipa care trebuia să preia puterea. Ăştia s-au speriat, că marea masă e greu de controlat şi nu mai aveau control pe Securitate. Şi atunci au recurs la ideea terorismului. Din nefericire, ăştia, cunoscând mecanismele puterii, au pus mâna pe butoane de tot. Revoluţia s-a diluat şi băieţii au luat puterea. Dar Revoluţie a fost, că n-au ieşit sute de mii de oameni aiurea. Altceva: în momentul când, în februarie, sub presiunea străzii, s-a format Consiliul Provizoriu de Unitate Naţională şi s-au creat premisele vieţii pluripartidiste în România, Iliescu s-a speriat. A vrut să facă ordine în ţară şi să reinstaleze puterea Partidului Unic. Asta a fost ideea mineriadei din iunie ’90.

„Revoluţie a fost, că n-au ieşit sute de mii de oameni aiurea.”
Mihail Montanu
fost revoluţionar

Despre aşa-zisa tentativă de ucidere a lui Iliescu

Ion Babonea, acuzat de Mihail Montanu că a încercat să-l omoare pe Ion Iliescu

În stenogramele Comisiei pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 e consemnat momentul în care descrieţi o tentativă de asasinat împotriva lui Ion Iliescu!

Da, în noaptea de 23 spre 24, Iliescu a venit târziu la MApN şi a dat să se culce în cabinetul lui Milea. Pe scaun, în faţa uşii, era Mihai Ispas, „dulapul cu părul creţ”. Dormea ca boul pe coadă. Şi avea un toc cu un pistol în el. Uşa dintre cabinetul ministrului şi culoar era deschisă. În cabinet era întuneric. Eu moţăiam. În dreapta mea era Dan Stuparu. Şi la un moment dat zice: „Şefu’, s-a oprit unu’ acolo şi-i ia pistolul creţului”. Fac ochii mari, aveam şi eu un pistol Carpaţi. Glonţ pe ţeavă. Ăla deschide uşa. Norocul nostru că a avut un moment de ezitare. N-a ştiut unde e patul. Răstimp în care eu am avut timp să ajung şi i-am pus pistolul în ceafă. Îl scol pe Ispas. Ăla, atacatorul, ca să se apere: „A fost o glumă, am vrut să mă joc”. Chem soldaţii: „Luaţi-l!”. Dimineaţă vin soldaţii la mine şi spun: „Nu e nimeni la beci”. Lucraseră profesionist. Băiatu’ era Ion Babonea.

Am vorbit cu Babonea, am publicat un interviu cu dumnealui, înainte de Revelion. Nu recunoaşte nimic. Spune că sunteţi „băiat bun, dar complet bolnav la cap”.

Ce să mai zică şi ăsta?!

„În noaptea de 23 spre 24, Iliescu a venit târziu la MApN şi a dat să se culce în cabinetul lui Milea. Pe scaun, în faţa uşii, era Mihai Ispas, «dulapul cu părul creţ». Dormea ca boul pe coadă.”
Mihail Montanu
fost revoluţionar

Montanu doboară mitul „eroul Milea”

„În noaptea de 22 spre 23 decembrie am stat de vorbă cu Iulian Vlad. Şi el mi-a spus: «Pe data de 21, la ora 13.00, am dat ordin ca tot armamentul să se sigileze, să nu iasă niciun ofiţer din unitate!».El, când a venit Ceauşescu din Iran, i-a propus lui Vasile Milea să-l aresteze pe Ceauşescu. Şi Milea n-a vrut. Şi altceva, foarte interesant – în data de 23 vine cineva la mine şi spune: «Şefu’, vă dau o veste proastă: am primit ordin să arestăm toţi civilii din MApN!». Urma să ne strângem toţi acolo. Deci, probabil, ordinul a fost dat în sensul: când se adună ăştia acolo, băgaţi-i la beci! Ce facem? Guşă era în CC. Mi s-a părut puţin forţat. Oricum, îl chem pe Stănculescu şi îi spun: «Întăreşte pe aici, să nu se întâmple ceva, că primul eşti tu, îţi pun gâtul în ghips!». Eu deja mă împrietenisem cu vreo doi din ăştia galonaţi. Că la galonatu’ de tip ceauşist îi lipsea unul care să dea ordine, adică eu. Eram la «per tu» cu toţi. Eram mare!”

Cum au ratat dictatorii o garsonieră confort 2 în cartierul Ferentari

Lanţul „emanaţilor“, de la stânga la dreapta: Mihai Bujor Sion, Petre Roman, Mihail Montanu, Cazimir Ionescu, Ion Iliescu şi Dumitru Iliescu

Despre Târgovişte ce ne spuneţi?

Nu am fost martor la discuţiile propriu-zise de pregătire a execuţiei.

Dar ca reprezentant al lui Iliescu, lăsat acolo, nu vi se raportau discuţiile?

În momentul când Ceauşescu a fost dus la unitatea aia militară de la Târgovişte, desigur că noi am fost informaţi. Ordinele au fost să fie păzită, astfel încât să nu existe tentative de intervenţie. Desigur că, ulterior, la 23, spre seară, a fost o discuţie mai restrânsă. O parte a avut loc în sala de şedinţe, o parte a avut loc în closet. Eu n-am fost parte la closet. În cealaltă am fost parte, unde se propunea judecarea şi împuşcarea lui Ceauşescu. Zic: „Domnule, dar n-ar fi mai bine să-l mutăm undeva, în Ferentari, într-o garsonieră confort 2, să facă şi el pipi pe culoar şi să se încălzească la bec?”. Brucan a sărit peste mine: „Ce ştii, mă, tu ?” Eu am fost singurul care a dat sugestia să mai trăiască: „Lăsaţi-l, mă, să vadă şi el cum a trăit poporul”.

În WC-ul acela, „al lui Milea” (n.r. – Vasile Milea a fost ultimul ministru comunist al Apărării), cum a rămas în istorie, cine intra?

Deci a fost discuţia de principiu, după care concluziile le-au tras lăsând duşul deschis, chiuveta, tot. Intrau în WC în grupuri de câte doi. Cred că să-l omoare au hotărât Militaru, Brucan şi Gelu Voican Voiculescu. Iliescu o fi aprobat fără să fie explicit, aşa, în stilul lui. A mai fost implicat şi Virgil Măgureanu, băgaţi-l şi pe el pe listă! Eu – nu!

„Cred că să-l omoare au hotărât Militaru, Brucan şi Gelu VoicanVoiculescu.”
Mihail Montanu
revoluţionar

Cine a discutat despre execuţie

Ion Iliescu
Silviu Brucan
Dumitru Mazilu
Petre Roman
Mihail Montanu
Sergiu Nicolaescu
Mihai Ispas
Dan Marţian
Gelu Voican Voiculescu
Nicolae Militaru
Victor Atanasie Stănculescu

Cine sunt, potrivit lui Montanu, cei care au decis execuţia

Gelu Voican Voiculescu
Nicolae Militaru
Silviu Brucan
Ion Iliescu
CITESTE AICI UN INTERVIU SENZATIONAL CU MIHAI MONTANU CARE DEZVALUIE FENOMENUL TERORIST DIN 22 DECEM,BRIE 1989

Generalul Victor Atanasie Stănculescu: „Rechizitoriul îl consider o făcătură la fel de mare ca şi procesul Ceauşeştilor”

Foto :Codrin Prisecaru

Fostul ministru al apărării, condamnat la 15 ani de închisoare pentru morţii de la Timişoara, se declară „scârbit” şi de dictatură, şi de anii democraţiei. „A trebuit să fiu tot timpul foarte serios, ca să nu cumva să mă fac de râs”, îşi caracterizează viaţa şi cariera militară fostul general Victor Atanasie Stănculescu, aflat în pragul vârstei de 81 de ani. Încarcerat la Spitalul Penitenciar Jilava, suferind de zece presupuse boli şi cu o pedeapsă de 15 ani de ispăşit, pentru evenimentele de la Timişoara din timpul Revoluţiei din 1989, fostul ministru al apărării îşi separă meticulos destinul în reuşite şi eşecuri.

Afirmă, cinic, că nu i-ar părea rău „să i se întâmple ceva lui Emil Constantinescu”, a cărui euforie electorală o pune la baza redeschiderii dosarului său, iar fostului procuror Dan Voinea, anchetator în dosarul „Timişoara”, îi rezervă judecata divină.

Povesteşte cu nostalgie despre timpurile când era decorat, însă se declară „scârbit” de vremurile actuale şi spune că, dacă ar fi să o ia de la capăt, s-ar apuca mai degrabă de fotbal. Cât despre regrete, ar fi unul mare: faptul că fiica sa, căreia i-a dat totul, nu „s-a deranjat” să-i dea nici măcar un telefon de când se află în detenţie.

„Pe Voinea să-l judece Dumnezeu”

EVZ: La cât a ajuns numărul bolilor de care suferiţi?
Victor Stănculescu: Chiar acum am venit de la vizita medicală. Se aprofundează problema leucemiei. A rămas să fac o histologie, o probă care se face din os. Vor să vadă cum răspunde măduva osoasă la boala asta.

Când mai aveţi înfăţişare în instanţă pentru eliberare?
Pe 14 aprilie. Nu sunt însă convins că voi reuşi ceva, din două motive: n-am glaucom şi nu sunt judecat la Craiova.

Au trecut aproape şase luni de la momentul în care Curtea Supremă lua decizia de a vă condamna la 15 ani de închisoare. Retrospectiv, care sunt concluziile dumneavoastră legate de modul în care a decurs procesul privind Revoluţia de la Timişoara?
În primul rând ar trebui să spună domnul Voinea de ce m-a frecat timp de zece ani, cât a durat procesul acesta. Oricum, am înţeles că îl judecă CSM-ul în două săptămâni. În fine, cred că pe dânsul ar trebui să-l judece, mai degrabă, Dumnezeu.

„Rechizitoriul a fost o făcătură”

Pentru ce îl acuzaţi pe Dan Voinea?
Păi, pentru modul cum s-a făcut cercetarea, cum s-au ales martorii, cum s-a făcut propunerea de urmărire penală la adresa mea şi cum mi-a fost adusă la cunoştinţă această propunere. Oricum, propunerea a fost extrem de subţire.

Dar, per ansamblu, cum consideraţi rechizitoriul: deficitar, eronat sau făcut cu rea-voinţă?
Rechizitoriul îl consider o făcătură la fel de mare ca şi procesul Ceauşeştilor. A chemat pe cineva de la Timişoara, care a strâns probe de la nişte oameni care nu au avut nicio legătură cu evenimentele din decembrie 1989. În plus , cum mi-a fost adus la cunoştinţă. S-a întâmplat când nu eram însoţit de avocat, drept pentru care am şi scris că nu sunt de acord cu modul de aducere la cunoştinţă a învinuirilor. Ca să ajungă dosarul la Curtea Supremă şi să descopăr un document , semnat de Voinea, în care scria că am refuzat avocatul.

De ce credeţi că Dan Voinea a primit trei dosare esenţiale de după 1989: cel în care aţi fost implicat dumneavoastră, cel privind Mineriada din iunie 1990 şi cel privind implicarea lui Ion Iliescu în evenimentele de la Revoluţie?
Din euforie. Când au văzut cum a decurs procesul soţilor Ceauşescu, aştia şi-or fi zis: „Hai, mă, ăsta e băiat bun, poate să bage porcii unde trebuie”.

Constantinescu: „Fraţilor, am să aflu eu adevărul…”

Dosarele „Revoluţiei de la Bucureşti” şi „Mineriadei” au fost deja trecute pe linie moartă, în principal pentru vicii de instru mentare. Cu ce a fost deosebit dosarul „Revoluţiei de la Timişoara”?
Parchetul a început cercetările în acest caz în 1990, înainte ca eu să fiu renumit ministru al apărării. La început, au fost nişte date solicitate de Petre Roman, ca să vadă dacă poate sus ţine în faţa lui Iliescu revenirea mea la Apărare. Cercetarea a fost făcută de o doamnă, nici nu ştiu cum o cheamă. Dânsa a concluzionat că nu e nimic. În 1996, Parchetul Militar, sub semnătura procurorului-şef, Dan Ion a dat neînceperea urmăririi penale (NUP) în patru rânduri. În 1999, an electoral, preşe dintele Emil Constantinescu s-a dus la Timişoara şi le-a spus revolu ţio narilor prezenţi: „Fraţilor, am să aflu eu adevărul despre cine a tras în voi”.

Puneţi reînceperea urmăririi penale pe seama propagandei electorale?
Da, păi, asta este concluzia logică. Până în 1999 nu m-a mai întrebat nimeni după NUP-ul de la Parchetul Militar. Urmează povestea rechizitoriului despre care v-am spus, începe procesul la Curtea Supremă, care avea Secţie Militară. Dintr-o dată, cu totul întâm plător şi fără legătură cu istoria, această Secţie Militară se des fiinţează. Pac, dispare. Şi apare un complet civil de trei. Care judecă şi ăia un an şi, prin no iembrie-decembrie, şefulcompletu lui îşi dă demisia, pe motiv că procesul are tentă politică şi nu mai poate continua. Apare un nou judecător, foarte furtunos, domnul Mihai Ciubotaru, care face declaraţii, în ziare şi la televiziune, înainte de a se aşeza la masă. Pe scurt, ceva de ge nul: „O să-i condamn eu pe criminalii ăştia”.

Despre beneficiile zâmbetului Credeţi că a inflamat atmosfera?
În timpul procesului, sala era constant plină de revoluţionari care strigau, la fiecare termen, „Criminalule, criminalule!”. Masa a fost condusă să reacţioneze aşa. I s-au promis despăgubiri morale şi financiare. Era normală reacţia. Eu am cerut, încă de la început, ca judecata să se facă cu uşile închise. Bineînţeles că s-a refuzat.

Vi s-a dat şi un motiv?
În democraţia asta, poporul tre buie să ştie tot. Tăiaţi-l! Dar n-avea de unde să ştie nimeni, în afară de mine şi ăştia care am rămas în viaţă, ce s-a întâmplat la Timişoara, pe linia comenzii.

De ce de fiecare dată când cei din sala de judecată sau deţinuţii de la Jilava strigau „criminalule” zâmbeaţi? Era ironie sau detaşare?
Zâmbeam pentru că ştiam că nu sunt vinovat. Mă gândeam: „Cum, mă, să mă condamne pe mine, care n-am făcut nimic?”. Şi ce folos? Am rămas cu zâmbetul. Dar să ştii că face bine la sănătate.

„Mă gândeam: «Cum, mă, să mă condamne pe mine, care n-am făcut nimic?». Am rămas cu zâmbetul. Dar să ştii că face bine la sănătate.”,

Foto: Codrin Prisecaru

Victor Atanasie Stănculescu, ministru al apărării naţionale (1990-1991)
„Dacă m-aş apuca azi de militărie, aş fi general la 22 de ani”

Aţi fost decorat şi promovat mai mult decât orice militar român din secolul trecut. Cum aţi ales cariera militară? A fost un plan bine stabilit sau o întâmplare?
Nu ştiu ce-şi închipuie lumea, dar adevărul este că am dat la Şcoala Militară datorită prietenei mele de atunci. Eu voiam medicina, până am aflat că m-a înşelat cu un medic. Şi am decis să schimb domeniul. Am avut noroc ca, din momentul în care am decis să continui în acest domeniu, să nu mi se pună nici piedici, pentru originea burgheză, nici tocuri, pentru cea muncitorească, mai ales că nu era cazul. Am fost un om care a învăţat mult. Am primit, încă de la început, misiuni grele şi le-am îndeplinit. A trebuit să fiu tot timpul foarte serios, ca să nu cumva să mă fac de râs.

Cum aţi ajuns în Partidul Comunist?
Păi, nu mai puteam avansa, mi s-a şi spus asta, fără să mă înscriu în partid. Am primit un teanc mare cu formulare. A trebuit să-l completez.

Dar aţi crezut în Partidul Comunist, în viitorul pe care-l anunţa?
Păi, cum, nu ştiam «beneficiile» de la momentul acela? Tata fusese omorât, fratele lui, care fusese aviator, fugise din ţară, spunându-i mamei mele, în noiembrie 1947: „Draga Aurora, eu plec, că vin comuniştii”. Mai departe. Unul dintre fraţii mamei, marinar, comandantul Portului Militar Constanţa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost deportat, trimis la Canal. Fratelui bunicului – mic moşier, cu vreo 300 de hectare -, i s-a ras tot şi a fost trimis tot la Canal. Deci, eram foarte încântat de ce se întâmplă în comunism, da?

„Azi, m-aş apuca de fotbal”

Dacă aţi termina Şcoala Militară astăzi şi cineva v-ar prezice tot ce vi s-a întâmplat până acum, aţi mai alege cariera militară sau nu?
Păi, cred că da, nu vedeţi câţi cresc în grade în numai doi-trei ani? Nu aş mai fi general la 40 de ani, aş fi la 22. Serios acum, m-aş apuca de fotbal. Asta aş face. În condiţiile actuale cred că mi-ar plăcea, mai ales că am şi jucat fotbal. Am fost extremă dreapta şi portar.

Ăsta era sportul care vă plăcea cel mai mult?
Am început cu baschet, au urmat volei, fotbal, tenis, handbal, călărie. Asta mă ţine în mişcare şi acum.

URA DE PESTE ANI

„Nu mi-ar părea rău să i se întâmple ceva lui Constantinescu”, spune generalul despre fostul preşedinte, pe care îl caracterizează printr-un singur cuvânt: „miroase”

V-aţi înrăit în ultimii ani? După sentinţa din proces şi după sinuciderea soţiei dumneavoastră?
Cuvântul este altul. M-am scârbit.

Dar înverşunat împotriva oamenilor sunteţi? Mă gândesc la ultimele cuvinte ale soţiei dumneavoastră: „Să fiţi blestemaţi!”.
Nu. Am decis doar să mă retrag din toate. De scârbă. Şi mă mai gândesc aşa, din când în când, să nu păţească ceva Constantinescu…

Adică?
Vreo boală, vreun incident. Pentru că nu mi-ar părea rău.

Cum l-aţi caracteriza pe Emil Cons tantinescu? Într-un singur cuvânt.
Sunt atâtea cuvinte… Miroase, poftim. Punct.

„Nu înţeleg gestul fiicei mele” Cu familia în ce relaţii sunteţi?
Să vă spun sincer, fata mea m-a cam uitat. De când sunt aici nu s-a deranjat să treacă să mă vadă. Nu înţeleg. A avut de toate de la noi, a avut apartament, a avut maşină, tot ce trebuia să-i dăm. Nu cum se dă acuma, să le ia minţile, dar oricum… Nu găsesc explicaţia umană a gestului ei.

Vă simţiţi singur?
Nu. Am creat o altă familie, cu o mamă, pe care o iubesc, normal, şi trei copii care nu sunt ai mei, dar mă înţeleg foarte bine cu ei. Suntem prieteni. Ei suferă, deşi nu sunt sânge din sângele meu. Şi nici măcar nu este o căsătorie făcută într-o perioadă, să zicem, normală.

Credeţi că mai sunteţi o persoană respectată de opinia publică?
De ce să nu mă respecte? Dacă peste tot, în maşină, în tramvai, lumea mă salută. Doar că nu mă fotografiază cu telefonul ca pe preşedin tele Băsescu. Am dat şi interviuri în presa in ter naţională, sunt cunoscut şi afară, ba chiar am găsit câteva articole în care se scrie despre mine, aşa… Mă rog, nu-mi place să se tragă cu artificii când se foloseşte numele meu.

Dacă instanţa ar decide să vă elibereze, pe caz de boală, care ar fi primul lucru pe care l-aţi face?
M-aş duce acasă, aş săruta-o pe Elena şi le-aş spune tuturor: „Copii, adunaţi-vă, în seara asta mergem să mâncăm ceva în oraş”.

„Am decis să mă retrag din toate. De scârbă. Şi mă mai gândesc, din când în când, să nu păţească ceva Constantinescu…”,
Victor Atanasie Stănculescu, ministru al apărării naţionale (1990-1991)
DESPRE CEAUŞESCU

„Atotştiutorul” fără educaţie Ceauşescu

vă admira mult? Cum era relaţia dumneavoastră cu el?
Noi, practic, nu ne-am întâlnit niciodată direct. În primul rând, erau vizitele oficiale, la care participam împreună, dar nu am fost niciodată în avionul prezidenţial. Apoi, eram consultat, prin intermediari, în probleme din domeniul meu, expertiză militară, achiziţii de armament etc. Şi trei, la serbările alea naţionale care se organizau stăteam în sală alături, dar nu comunicam. La final, stăteam după ministru, cu un pahar de şampanie în mână şi intram pe rând, fiecare: ţac-pac.

Cum l-aţi caracteriza pe Nicolae Ceauşescu?
A fost omul care a crezut că poate face orice fără să înveţe nimic. Un „atotştiutor” fără vreo bază, care spunea „Faceţi aşa, că aşa trebuie”, iar asta devenea lege până jos.
Sursa : www.evz.ro

 

 

 

Decembrie 1989 – Verdictul Occidentului: a fost lovitura de stat

Nicolae Ceausescu alaturi de Gerald Ford Otopeni 1975

In seara zilei de 27 decembrie 1989 era definit nucleul de putere al conducerii provizorii a statului, compus formal din doua organisme distincte, dar constituit in realitate din aceleasi persoane, motiv pentru care putem folosi cu temei notiunea de „nucleul conducator” al puterii politice instalate: Biroul Executiv al CFSN: Presedinte – Ion Iliescu Prim-vicepresedinte – Dumitru Mazilu Vicepresedinti – Cazimir Ionescu si Karoly Kiraly Secretar – Dan Martian Membrii – Bogdan Teodoriu, Vasile Neacsa, Silviu Brucan, Gheorghe Manole, Ion Caramitru si Nicolae Radu.

Comisii de specialitate: Comisia de reconstructie si dezvoltare economica – Bogdan Teodoriu Comisia pentru agricultura – Comisia constitutionala, juridica si pentru drepturile omului – Dumitru Mazilu Comisia pentru tineret – Vasile Neacsa Comisia pentru politica externa – Silviu Brucan Comisia pentru stiinta si invatamant – Gheorghe Manole Comisia pentru cultura – Ion Caramitru Comisia pentru mediu si echilibru ecologic – Cazimir Ionescu Comisia pentru minoritatile nationale – Karoly Kiraly Comisia pentru administratia locala – Nicolae Radu Comisia organizatorica si colectivul de imputerniciti ai Consiliului – Mihai Montanu

Lista comisiilor, fara nominalizari, va fi publicata in Monitorul Oficial1. Tot de acolo aflam ca pe langa Biroul Executiv functiona si un „colectiv pentru relatiile cu publicul si mijloacele informatiei de masa” (condus de Dan Radulescu). Dupa cum se observa, nucleul conducator al statului era format dintr-un numar restrans de persoane (12), care nu-l includea in mod voit pe primul-ministru, considerat doar sef al unui organism executoriu, nu executiv, cu sarcini exclusiv administrative. Nucleul conducator al CFSN, constituit pe scheletul unui grup comunist perestroikist, gestiona puterea dupa aceeasi structura folosita si de regimul Ceausescu, in care un grup restrans de persoane ocupa functii in aparatul superior de partid, de stat si guvernamental. In realitatea sa decizionala, puterea politica a intrat in luna ianuarie a anului 1990 cu o forma operationala usor de identificat: tara era condusa de Ion Iliescu, influentat de Silviu Brucan si secondat de Dumitru Mazilu. Intr-un interviu luat de Le Figaro lui Pierre Hassner, director de cercetare la Centrul de Studii si Cercetari Internationale, acesta raspundea:

„Le Figaro”: In urma revoltei populare din Romania, cum analizati preluarea puterii de FSN?

Pierre Hassner: Dupa toate evidentele, exista astazi o lupta pentru putere in Romania. Este inca o dilema faptul ca, in grade diferite, in toate tarile din Est poporul vrea sa se debaraseze (de comunism), dar, cum regimul a lasat un vid, nu exista solutii de umplere a golului. Chiar si in Polonia, unde opozitia este cea mai puternica si cel mai bine organizata, paradoxal comunistii sunt cei mai prezenti. In Romania, unde rasturnarea regimului a fost foarte brusca, nu exista cu adevarat o alternativa.

„Le Figaro”: Ne putem teme pe moment de o confiscare a puterii de catre armata si de vechii activisti de partid (aparatciki) indepartati de Ceausescu?

Pierre Hassner: Sa nu exageram. Armata a permis aceasta revolutie, este normal sa fie prezenta in sanul FSN. Si eu nici nu vad cine altcineva putea fi alaturi de ea. La limita, n-as fi surprins peste masura de un guvern provizoriu militar”2.

Trebuie precizat de la inceput ca intre cele trei optiuni politice initiate in dupa-amiaza de 22 decembrie la cladirea fostului CC al PCR – guvernul Dascalescu, guvernul Verdet si gruparea Iliescu -, nucleul CFSN avea mesajul si programul cel mai avansat din punct de vedere politic – este vorba insa de cele zece puncte propuse de Dumitru Mazilu – si se prezenta ca cel mai bine si mai repede adecvat presiunii evenimentelor, in primul rand a succesiunii de mesaje difuzate de Televiziune. Intre scandarile anticomuniste ale masei din Piata Palatului si mesajele, avansate politic, de la Televiziune, nucleul CFSN a fost nevoit sa preia programul democratic de inspiratie americana cu care venise Dumitru Mazilu, raportor special al unei subcomisii ONU. Slabiciunea noii puteri CEAUSESCU. Trebuia sa fie suprimat ca sa-si tina gura Dintre fostii actori principali ai evenimentelor de cabinet din perioada 22-27 decembrie 1989, doar Ion Iliescu si Gelu Voican Voiculescu – altfel, personalitati inteligente – mai sustin tezele emanatiei prin vointa revoltei populare. De exemplu, ei continua sa afirme cu incapatanare ca primul document al revolutiei este Comunicatul CFSN citit de Ion Iliescu la Televiziune in noaptea de 22 decembrie 1989 (ora estimata: 22:30). Suntem exact pe subiectul nostru. Aceasta afirmatie are un scop precis, nu este o intamplare: ea doreste sa acrediteze ideea ca, prin citirea acelui comunicat, a fost consacrata calitatea CFSN de putere instalata legal in stat si, mai ales, de putere legitima. In al doilea rand, aceasta asertiune vizeaza legitimarea actelor si documentelor emise de Ion Iliescu si de grupul sau in perioada 22-27 decembrie, intre care cel mai dureros generator de complexe de ilegitimitate este si ramane actul de infiintare a Tribunalului exceptional, urmat de executia sotilor Ceausescu si de sinuciderea presedintelui Tribunalului, din cauza constientizarii caracterului ilegitim al completului pe care il condusese. Prin urmare, incercand sa acrediteze ideea ca Ion Iliescu si CFSN-ul din Comunicatul citit la Televiziune in seara de 22 decembrie au primit o recunoastere unanima, prin vointa revolutionara, ei doresc sa transfere caracterul politic al actelor din acea perioada in zona actelor juridice. Este imposibil. Comunicat CFSN – exclusiv politic Caracterul fara o procedura formala, constitutionala. In primul rand, documentul mentionat intruneste caracteristicile oricarui comunicat: anunta opiniei publice anumite informatii cu caracter general (alin. 1 si 2)”3. In continuare, profesorul universitar Cristian Ionescu arata ca „Frontul Salvarii Nationale nu intrunea caracteristicile unui organism exercitand prerogativele de comanda sau de decizie statala, nu era investit cu atributii de autoritate implicand exercitarea fortei, a controlului social specific puterii de stat”4. Este si normal sa fie asa – inclusiv din punct de vedere istoriografic -, deoarece, inainte de ora 22:30 a zilei de 22 decembrie, procesul revolutionar cunoscuse mai multe declaratii politice cu caracter public: primul document al revolutiei, Declaratia si Programul in opt puncte al Frontului Popular Roman de la Iasi, a fost difuzat sub forma de manifest la Iasi, Bacau, Roman incepand cu ziua de 10 decembrie 1989; al doilea document al revolutiei, Declaratia si Programul in 11 puncte al Frontului Democrat Roman de la Timisoara, a fost citit din balconul Operei incepand cu dimineata zilei de 21 decembrie 1989; al treilea document al revolutiei, Declaratia in trei puncte a Frontului Unitatii Poporului, citita de Petre Roman mai intai in balconul CC al PCR si apoi la Televiziune, in jurul orei 15:00. Primele doua documente sunt deja acte de arhiva, al treilea i-a fost predat de Petre Roman lui Ion Iliescu si se presupune ca se afla inca in posesia acestuia. Dupa cum se observa – neluand in calcul Declaratia grupului de scriitori citita la Europa libera in seara de 18 decembrie 1989 si nici declaratia fara continut programatic citita la Televiziune de Mircea Dinescu in numele „Frontului Unit Muncitoresc” -, Comunicatul CFSN din 22 decembrie este abia a patra declaratie politica si al patrulea document programatic al revolutiei. Faptul ca acest act a avut numai un caracter politic este demonstrat si de realitatea ce poate fi documentata oficial ca doua dintre deciziile importante ale nucleului CFSN, si anume numirea lui Petre Roman in functia de prim-ministru prin Decretul nr.1 de la 26 decembrie si Comunicatul CFSN de la 22 decembrie, au fost republicate si consfintite prin Decretul-lege nr.2 de la 27 decembrie 1989. Altfel spus, pentru a da acestor declaratii politice un caracter juridic, atat numirea lui Petre Roman, cat si continutul Comunicatului CFSN au fost publicate de doua ori in Monitorul Oficial: o data vineri, 22 decembrie (ca declaratie politica), respectiv marti 26 decembrie, si inca o data miercuri, 27 decembrie 1989 (ca act normativ). Specialistii in Drept constitutional arata foarte clar ca Decretul-lege nr.2 de la 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea si functionarea Consiliului Frontului Salvarii Nationale si a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvarii Nationale „este primul act normativ emis de guvernamantul de fapt instaurat in urma victoriei Revolutiei din decembrie, act prin care s-a dat o organizare tranzitorie structurilor de putere din Romania. Acest decret-lege a fost emis in realizarea Programului Consiliului Frontului Salvarii Nationale ()”5. Din aceasta realitate juridica rezulta si problema morala si de complex psihologic, care ii va urmari pe actorii principali ai schimbarii de putere, legata de eliminarea fizica a lui Nicolae Ceausescu si Elena Ceausescu.

Asa cum am aratat si cum demonstreaza specialistii in Drept constitutional, Ion Iliescu nu avea nici o autoritate sa infiinteze Tribunalul exceptional sau, cum arata profesorul Ionescu: ” nu era investit cu atributii de autoritate implicand exercitarea fortei, a controlului social specific puterii de stat”. Teama de a fi considerati niste asasini ii face pe cei doi, Ion Iliescu si Gelu Voican Voiculescu, sa reactioneze vehement cand se ajunge la acest subiect si sa insiste cu incapatanare ca declaratia politica de la 22 decembrie avea valoare juridica. Nu avea. Executia sotilor Ceausescu se inscrie in categoria istorica a asasinatului politic pe timp de revolutie (sau in fapt revolutionar), lucru pe care l-a confirmat si celebrul jurist francez Badenter la postul de televiziune France 3: „Nu a fost un proces stalinist, a fost o lichidare politica”. Aceasta situatie nu este anecdotica si nici un episod de detaliu, deoarece ilegitimitatea grupului Iliescu si complexele de vinovatie, atat pentru incitarea la violenta din decembrie 1989 (cazul teroristilor-securisti), cat si pentru asasinarea sefului statului, au reprezentat factori actionali si reactionali ai liderilor noii puteri in perioada pe care o analizam.

Asasinatul politic in fapt revolutionar era un tip de crima asupra presedintelui statului specific unor tari din America Centrala si din alte locuri indepartate de Europa (Ulises Heureaux – Republica Dominicana, 1899; Francisco Madero – Mexic, 1913; Jose A. R. Cantero – Panama, 1933; Ngo Dinh Diem – Vietnamul de Sud, 1963; Salvador Allende – Chile, 1973)6. Mai trebuie adaugata componenta nostalgica a personalitatii lui Ion Iliescu, fost apropiat al lui Nicolae Ceausescu si, mai ales, al Elenei, care, potrivit marturiei fostilor ofiteri de la Targoviste (de exemplu, martorul principal Stoica), il salvase in cursul anului 1989 de la o lichidare fizica dorita de Nicolae Ceausescu. Sau invers, nu are importanta. Numai apelul la categoriile istorice, cum este revolutia, poate justifica si consacra politic apelul la eliminarea violenta a sefului de stat, pentru ca numai in revolutie legitimitatea juridica dispare si este inlocuita cu legitimitatea revolutionara, care este un concept teoretic si moral.

Probele pe care le are Justitia la dispozitie certifica lipsa de temei juridic pentru actele emise intre 22 si 27 decembrie 1989. Daca la acest aspect se vor adauga si probe ca reactia Armatei dupa 22 decembrie, ora 17:30, a avut drept scop stabilizarea la putere a grupului Ion Iliescu impotriva grupului Verdet – teza sustinuta inconstient si de Sergiu Nicolaescu -, atat acesta, cat si alti membri ai grupului se pot afla intr-o situatie juridica foarte periculoasa. Ei sunt acoperiti doar de conceptul istoric just: „A fost o revolutie si revolutiile nu se judeca decat de istorici”. Constientizarea acestui fapt, mai ales in acele momente tensionate, cand teama de existenta si actiunea unor forte fidele vechiului regim era foarte vie si prezenta, a determinat multe din actiunile obstructioniste de mai tarziu ale grupului Ion Iliescu din interiorul Consiliului Frontului Salvarii Nationale. Oricum, problema principala a nucleului politic din jurul lui Ion Iliescu a ramas obtinerea legitimitatii interne si internationale. In urmatoarele luni si in viitorii ani, Ion Iliescu va „alerga” dupa recunoasterea sa internationala, pentru scoaterea din categoria „vechi comunist” si pentru transferarea catre el a imaginii si importantei acordate in exterior lui Petre Roman. Marile enciclopedii occidentale au fixat insa in istorie cu precizie realitatea de fond a preluarii puterii de catre grupul Iliescu. Marea Enciclopedie de Istorie Universala a Italiei, tradusa si in romaneste, descrie momentul cu acuratetea nuantei: „1989. Revolta militara si populara impotriva dictaturii lui Ceausescu si a familiei sale; dictatorul si sotia sa sunt executati. Vine la putere I. Iliescu, fost reprezentant al regimului comunist, dupa ce se autoimpune la conducerea Frontului Salvarii Nationale”7.

Potrivit tratatului de politologie al Universitatii din Paris, intocmit de somitati ale politologiei franceze si ruse – Dominique Colas, Anne Gazier, Georges Mink, Jean-Christophe Romer, Anatoli Vichnevski, Grard Wild -, ceea ce invata studentii din intreaga lume despre evenimentele din Romania nu mai lasa loc de comentarii: ” regimul Ceausescu a fost rasturnat printr-o lovitura de stat condusa de comunisti, care n-au parasit puterea decat in 1996, pentru a reveni in 2000 cu presedintele Iliescu”.

Fragment din lucrarea DIN CULISELE LUPTEI PENTRU PUTERE, 1989-1990. PRIMA GUVERNARE PETRE ROMAN de Alex Mihai Stoenescu, in curs de aparitie la Editura RAO

FARA AUTORITATE

„Ion Iliescu nu avea nici o autoritate sa infiinteze Tribunalul exceptional () Executia sotilor Ceausescu se inscrie in categoria istorica a asasinatului politic pe timp de revolutie (sau in fapt revolutionar), lucru pe care l-a confirmat si celebrul jurist francez Badenter la postul de televiziune France 3”

PROGRAM

„Nucleul CFSN a fost nevoit sa preia programul democratic de inspiratie americana cu care venise Dumitru Mazilu, raportor special al unei subcomisii ONU”

POLITIC

„Caracterul Comunicatului CFSN din seara de 22 decembrie 1989 a fost si ramane exclusiv politic, iar aceasta nu este o concluzie a istoricilor, jurnalistilor sau adversarilor politici romani si straini, ci o formulare explicita a specialistilor in Drept Constitutional”

DOCUMENT

„Comunicatul CFSN din 22 decembrie este abia a patra declaratie politica si al patrulea document programatic al revolutiei”

REACTII

„Teama de a fi considerati niste asasini ii face pe Ion Iliescu si Gelu Voican Voiculescu sa reactioneze vehement cand se ajunge la acest subiect si sa insiste cu incapatanare ca declaratia politica de la 22 decembrie avea valoare juridica”

FARA TEMEI

„Probele pe care le are justitia la dispozitie certifica lipsa de temei juridic pentru actele emise intre 22 si 27 decembrie”
Sursa:Stiri.Rol.ro

Eu inteleg ca presedintele Ion Iliescu imi da de inteles ca sunt Legionar, voi ce ziceti?

Ceausescu impreuna cu Richard Nixon la Bucuresti

RASPUNSURI SI COMENTARII (1)

November 22, 2008 by Ion Iliescu

 II.- In legatura cu aceasta teza, reluata si de alti  interlocutori (Ovidiu, aviaxis) si sustinuta, interesat, de unii denigratori, pe motive politice, dar inconstienti probabil ca savarsesc prin aceasta o mare impietate la adresa poporului roman si a celor ce s-au jertfit in decembrie 1989 (este si cazul cartii scrise de V.Magureanu si A.M.Stoenescu), imi permit reluarea catorva consideratiuni :

 

a.- Prezenta serviciilor straine, in general,  in zone cu mari framantari sociale si politice nu este de neinteles, dar sa pui pe seama serviciilor secrete capacitatea de a genera miscari de masa de o asemenea amploare, cum a fost Revolutia Romana, este sau naivitate, sau deficit intelectual sau neintelegerea in general a unor asemenea procese.

 (Vorba unui comentator – nici CIA nu si-a permis sa se laude cu o asemenea performanta, nici scenaristii de SF de la Holywood nu au indraznit sa o speculeze).

b.- Este adevarat ca Revolutia Romana a fost parte dintr-un proces mai larg, care a dus la prabusirea de sistem in URSS si fostele state socialiste, dar aceasta nu inseamna (asa cum incearca sa demonstreze V.Magureanu), ca s-a desfasurat pe baza unui scenariu scris de servicii straine ! Fiecare tara a avut traiectoria proprie a acestui proces. La noi, din pacate, in lipsa unor solutii politice, pasnice – singura iesire a fost explozia sociala, generata de acumularea unor tensiuni interne foarte mari si concretizata prin revolta populatiei, la inceput la Timisoara si finalizata la Bucuresti – prin alungarea dictatorului.

c.- Despre asa-zisa “lovitura de stat militara”  leo  are dreptate, de regula acestea se desfasoara “in spatele usilor inchise”.

 

La noi, o lovitura de stat – indiferent daca era militara sau civila (politica) – ar fi fost chiar benefica….daca ar fi reusit sa-l  izoleze, sa-l indeparteze sau sa-l inlature pe Ceausescu. Ea s-ar fi bucurat de sprijinul unanim al societatii romanesti. Aceasta ar fi scutit poporul roman de jertfe si pierderi materiale survenite in Decembrie 1989. Dar, n-a fost sa fie ! Revolta populatiei a fost cea care a dus la acest deznodamant.

d.- Sa vorbesti despre “lovitura de stat militara”, in contextul in care revolta populara  il inlaturase deja pe Ceausescu, este de-a dreptul aberant! Sa crezi, in acest context, ca cineva din partea armatei (fie el si generalul Stanculescu, cu  meritele incontestabile pe care le-a avut) si-ar fi putut permite sa proclame preluarea puterii – este o naivitate ! Ar fi fost o sinucidere ! Oricine ar fi comis un asemenea gest, ar fi fost “maturat” de furia maselor revoltate, care dominau in acel moment strazile si orasul!

e.- Repet ce am mai spus : se comite, constient sau nu, de catre unii, o mare confuzie, cand se vorbeste de “revolutie” sau “lovitura de stat”. Sunt doua notiuni care nu se pot substitui.

O lovitura de stat inseamna o simpla substituire de persoane, care poate sau nu sa duca la schimbari structurale in societate (asta insa, nu mai e opera loviturii de stat, ci a proceselor pe care ea le poate declansa).

Revolutia este procesul care duce la schimbari de structura in societate, indiferent cum este ea declansata (prin lovituri de stat – ca in Portugalia si in oarecare masura in Bulgaria – sau printr-o revolta populara – cum a fost cazul Romaniei) .

f.- Asupra esentei Revolutiei Romane –  Comunicatul catre Tara al CFSN  din noaptea de 22 Decembrie – documentul sau programatic spune explicit, in cele zece puncte programatice, care sunt aceste schimbari structurale ce urmeaza – in plan politic, economic, social, al vietii spirituale si al politicii externe – dupa ce consemneaza victoria revoltei populare obtinuta prin eliminarea “clanului Ceausescu” si dizolvarea tuturor structurilor de putere ale acestuia.

Ovidiu  mimeaza naivitatea prin intrebarile sale, dar este evident ca se afla sub imperiul unor pozitii definite, sustinute cu obstinatie de anumite forte politice, care s-au conturat in perioada urmatoare evenimentelor din Decembrie si contestatare al noii puteri provizorii instaurate atunci . Este de inteles, in contextul confruntarilor electorale de la inceputul anului 1990. De neinteles este mentinerea pe aceleasi pozitii, dupa alegerile din mai 1990, cand populatia a optat explicit  si a exprimat sustinerea sa pentru cei ce au fost plasati in centrul vietii politice ca urmare a victoriei Revolutiei din Decembrie, ai carei protagonisti au fost.

aviaxis  exprima cel mai clar aceasta influenta. El spune ca a fost “lovitura de stat” pentru ca s-a inlocuit un om cu altul ! (Oare?! – In aceasta a constat schimbarea din decembrie ?) si ca ar fi putut fin acceptata ideea de Revolutie, daca FSN nu ar fi devenit Partid, participand la alegerile din mai.

Pe langa confuzia care s-a mentinut cu perseverenta, intre CFSN (prima structura provizorie a puterii de stat, nascuta din Revolutie, care in februarie a fost inlocuit cu CPUN – reunind reprezentantii tuturor partidelor existente) si FSN ( partid constituit la sfarsitul lunii ianuarie, reunind pe cei mai activi participanti la Revolutie si care si-a asumat ca platforma politica Programul Revolutiei Romane) . Oare de ce  acest Partid , cu acest profil, nu ar fi avut dreptul la existenta ?  

Toate celelalte argumente sunt la fel de inconsistente !

Click aici !

Click si aici!

Promisiunile facute de Ceausescu in 21 august 1968 au fost anulate in cativa ani de faptele sale si ale celorlalti lideri comunisti romani

RASPUNSURI SI COMENTARII (2)

November 24, 2008 by Ion Iliescu

Ovidiu  se intreaba  de ce si-a asumat rolul pe care l-a avut in Revolutie tocmai Ion Iliescu ? (oare, de ce tocmai ?  Cine i-a impiedicat pe altii sa-si asume acest rol?)  Cei ce au fost prezenti in miezul evenimentelor stiu foarte bine ca au fost multi veleitari, care au incercat chiar sa preia conducerea miscarii, dar nu au fost asimilati si acceptati!

De ce a fost acceptat Iliescu – este intrebarea la care puteti gasi raspuns singur !

 

Restul – sunt naivitati : – ca eu m-as fi dus la Televiziune, pentru ca m-ar fi chemat Cico Dumitrescu! Sau – ca, Velicu  (pe vremea aceea consilier in Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, Ministerul Culturii de atunci) m-ar fi indemnat sa merg la Televiziune si sa iau legatura cu generalul Stanculescu.

 

Scriitorul Stoenescu mai inventeaza tot felul  de episoade, pentru a-si sustine propriile teze (Iliescu – om al Moscovei) – convorbiri telefonice cu Ambasada URSS sau chiar cu Gorbaciov – toate inventii mincinoase ! Ca si unele afirmatii ale lui Magureanu, la fel de lipsite de logica, ca pe mine m-ar fi “ales Gorbaciov inca din 1987 “ iar pe de alta parte “ca fusesem predestinat inca din anii 1970”.

 

In ce privesc unele aprecieri ale lui Magureanu, de coniventa cu  Stoenescu : ca “in decembrie nu s-a intamplat nimica eroic” si ca “puterea a fost oferita ca o ofranda unui grup care nu avea nici un merit”  – ele sunt nu numai jignitoare la adresa Revolutiei Romane si a celor ce s-au jertfit – dar, emise cu aroganta si cu pretentia unui temei stiintific – devin de-a dreptul ridicole!

 

Despre ”curaj” sau nu – ii las pe altii sa judece ! (Oare asumarea raspunderilor intr-un moment atat de dificil, era expresia lipsei de curaj ?).

 

 

Nicolae Ceausescu Regina Elisabata 13 iunie 1978

Nadia Comaneci a decis sa-si asigure la o banca din SUA titlul de Erou al Muncii Socialiste, conferit de Nicolae Ceausescu in 1976

Nicolae Ceausescu vizita in SUA aprilie 12-17, 1978

Ceausescu cu printesa Sonja,si Astrid, si printu Harald la Oslo

Virgil Magureanu: In ’89 am avut o lovitura de stat militara organizata de KGB si CIA. Se stia din anii ’70 ca Ion Iliescu va fi succesorul lui Ceausescu. (VIDEO)

Ion Iliescu - 1990 27 aprilie miting, Ion Iliescu la mijloc, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu

de Ionut Baias HotNews.ro
Miercuri, 19 noiembrie 2008, 23:36 Revista Presei | Radio TV

Virgil Magureanu, fostul sef al SRI, a declarat la Realitatea TV ca in decembrie 1989 am avut o lovitura de stat militara, reusita partial, si ca aceasta ar fi fost organizata de KGB si CIA. Fostul sef al SRI spune ca datele loviturii de stat se stiau din septembrie ’89.

Ideea unei lovituri militare de stat este sustinuta, in opinia lui Magureanu, si de succesiunea unor operatiuni militare de dinaintea fugii lui Ceausescu si pana s-a declarat ca situatia e sub controlul armatei si a avut loc acea fraternizare a armatei cu populatia. „Ma indoiesc ca in decembrie ’89 sentimentul anticomunist a fost unul atat coplesitor. El a aparut cateva saptamani mai tarziu”.

Magureanu spune ca inca din a doua jumatate a anilor ’70 se stia ca succesorul regimului Ceausescu si a lui personal va fi Ion Iliescu si crede ca marginalizarea lui Iliescu din ultima perioada a regimului comunist a fost si din aceasta cauza.

Fostul sef al SRI spune ca arestarea si condamanarea generalilor Stanculescu si Chitac este o farsa judiciara sinistra. „Nu e vorba numai de contributia generalului Stanculescu, de neinlocuit in acele evenimente, dar cineva vrea sa ne adoarma cu ideea ca daca a scos in fata niste tapi ispasitori ei scapa nevinovati.”

Dezvaluirile care stau la baza dezbaterilor media din ultimele doua zile au fost facute de Virgil Magureanu in ultima sa carte referitoare la evenimentele din decembrie 1989.

„Nu era o persoana dotata cu prea mult curaj. Nu avea vocatia unui personaj eroic. Nu l-am fi putut vedea vreodata indemnand tinerii la lupta pe baricade. Profita insa de orice situatie chiar daca nu avea niciun merit acolo”, este descrierea facuta in carte lui Ion Iliescu de catre Virgil Magureanu.

Fostul sef al SRI, Virgil Magureanu, isi lanseaza miercuri, cu putin inaintea celei de a 19-a aniversari a Revolutiei din decembrie, volumul „De la regimul comunist la regimul Iliescu”. Unul dintre oamenii-cheie ai momentului decembrie 1989 afirma, in premiera, ca Romania a avut parte de o lovitura de stat planificata, cu multi ani inainte, de catre KGB si CIA si face o serie de dezvaluiri legate de acest moment.Fostul cap al SRI spune ca schimbarea lui Ceausescu a fost o operatiune minutios si indelung pregatita de Gorbaciov, Kremlin si KGB, dar si de americani, israelieni si francezi. Si care s-a produs sub forma unei „lovituri de stat militara, reusita partial”. Ca Iliescu va fi succesorul lui Ceausescu „se stia inca de la prima vizita a lui Gorbaciov in calitate de sef de stat Romania, in 1987”, spune Magureanu, potrivit „Cancan”.”In decembrie 1989 nu s-a intamplat nimic eroic”, adauga el. Mai mult, Magureanu sustine ca „puterea nu a revenit celor care au realizat actiunile decisive in prabusirea regimului ceausist”. „Puterea a fost oferita, ca o ofranda, catre grupul care nu prea a avut niciun merit in smulgerea ei din mainile autoritatilor comuniste”. Cat despre Iliescu, fostul sau camarad de conspiratii politice, il descrie sec: „Nu era o persoana dotata cu prea mult curaj, nu avea vocatia unui personaj eroic, nu l-am fi putut vedea vreodata indemnand tinerii la lupta, pe baricade, si nici conducand mitinguri impresionante impotriva regimului, cum a facut Lech Walesa… Dar in momentele din decembrie 1989 si in urmatoarele luni nu s-a ridicat un altul care sa fie mai convingator”. „Niciodata nu a avut suficient curaj”, conchide Magureanu.

Generalul Victor Atanasie Stanculescu se Destainuie, interviu B1 tv 2006 VIDEO!

VIDEO 2
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

VIDEO 3
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

VIDEO 4
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

VIDEO 5
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Victor Atanasie Stănculescu: În loc să ma trateze ca pe un general al armatei române şi să mă împuşte, mă închid 15 ani, alături de puşcăriaşi

 Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Generalul Victor Atanasie Stănculescu a susţinut o conferinţă de presă.
Elegant şi cu umor, generalul Victor Atanasie Stănculescu a încercat să mai spună încă o dată public faptul că nu a dat ordin să se tragă la Timişoara, iar acest lucru se poate constata din „documentele operative arată cine a comandat pe diverse eşaloane”, adăugâd că nu există nicio dovadă scrisă că ar fi dat vreun astfel de ordin. Generalul Stănculescu a afirmat că „este foarte greu să se judece o revoluţie în instanţă după 10 ani”.

Generalul Stănculescu a mai spus că nu s-a ţinut cont de aportul său în revoluţia rmână din decembrie 1989 şi consideră că este doar o sentinţă politică.

 Ca orice ofiţer de carieră, generalul Stănculescu a spus că are un regret: acela că „în loc să ma trateze ca pe un general al armatei române şi să mă împuşte, mă închid 15 ani, alături de puşcăriaşi”.

 Reproşându-i-se că nu a făcut nici de această dată dezvăluiri extraordinare, generalul Stănculescu a replicat: „Dacă nu am spus până acum şi am acceptat să fiu răstignit, nu o si spun nici de acum încolo”.

 Magistraţii Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie (ÎCCJ) au respins astăzi recursurile depuse de generalii în rezervă Victor Stănculescu şi Mihai Chiţac. Sentinţa de 15 ani de închisoare şi degradare militară în procesul Revoluţiei de la Timişoara este de data aceasta definitivă şi irevocabilă.

 Avocaţii celor doi foşti generali au susţinut în faţa instanţei că nu sunt vinovaţi de uciderea revoluţionarilor din Timişoara şi că nimeni nu poate stabili cu adevărat ce s-a întâmplat la Timişoara, în decembrie 1989.

 Generalii în rezervă Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac, au fost găsiţi vinovaţi de moartea mai multor oameni nevinovaţi în timpul Revoluţiei de la Timişoara.

 La ultimul termen, avocaţii celor doi generali au cerut achitarea acestora şi casarea sentinţei din aprilie 2007 a instanţei supreme. Cei doi au cerut şi restituirea dosarului la Parchet pentru refacerea urmăririi penale, considerând că aceasta nu s-a făcut conform procedurii.

Magistraţii ÎCCJ au decis pe 2 aprilie 2007 condamnarea la câte 15 ani de închisoare a generalilor în rezervă Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac pentru omor deosebit de grav în dosarul Revoluţiei de la Timişoara.