Generalul Victor Atanasie Stănculescu la braţ cu Elena Ceauşescu, în 1982
Generalul avionului de hârtie
Producătorul emisiunii „Ultimul cuvânt”mă anunţă că diligenţele făcute de conducerea postului au avut succes: Victor Stănculescu va veni în studio direct din Penitenciarul Jilava, pentru a-mi fi interlocutor la dialogul de tip unu la unu. Asta da lovitură de presă!, îmi spun, gândindu-mă că nu e de ici, de colo să-i anunţi pe stimaţii telespectatori că invitatul a fost învoit de conducerea Penitenciarului să participe la un talk-show.
Câteva clipe mai târziu, după ce se consumă aţâţarea, mă întreb, brusc trezit la realitate: Bine, bine, dar despre ce Dumnezeu o să dialoghez cu generalul timp de o oră?!
Întrebare perfect justificată. Victor Stănculescu a acordat interviuri cu nemiluita înainte de a intra în puşcărie, ba chiar şi după ce-a intrat: ziarelor de toate culorile şi de toate profilurile, televiziunilor, radiourilor. Doi distinşi publicişti – Dinu Săraru şi Alex Stoenescu – i-au luat interviuri de proporţiile unei cărţi. Eu însumi am avut cu generalul două dialoguri TV. Unul la emisiunea „Omul şi cartea”, despre interviul apărut sub titlul Generalul Revoluţiei cu piciorul în ghips, şi un altul la emisiunea „Naşul”, moderată de Radu Moraru, la care fusesem invitat pe post de cunoscător al zaiafetului din decembrie 1989. La prima m-am pricopsit cu o dedicaţie de la general. La a doua, cu mărturii excepţionale despre dimineaţa lui 22 decembrie 1989, mărturii reproduse ulterior în „HISTORIA” şi devenite temeiuri ale tezei – deja consolidate – că în decembrie 1989 a fost o lovitură de stat militară, administrată de Victor Stănculescu.
Aşadar, despre evenimentele din decembrie 1989, generalul a spus cam tot ce avea de spus. Un interviu pe această temă se anunţă din start ca ucigaş de rating. Asta, şi pentru că, asemenea tuturor celor implicaţi în Lovitura de stat din decembrie 1989, Victor Stănculescu se păstrează (mereu la pândă, ca să nu-l ia gura pe dinainte) în hotarele trasate de tezele oficiale. Ca şi Petre Roman, ca şi Ion Iliescu, când vine vorba de întâmplarea în care a fost amestecat, generalul Victor Stănculescu nu riscă să dezvăluie amănunte care ar confirma complotul meşterit de serviciile secrete ruseşti în strânsă colaborare cu serviciile secrete occidentale.
Alte subiecte – bătălia forţelor naţionale cu KGB-iştii de tip generalul Nicolae Militaru pentru puterea lăsată de Nicolae Ceauşescu, mineriadele, lucrăturile din interiorul Puterii FSN-iste – au fost abordate şi epuizate în cele două cărţi-interviu publicate până acum.
Cum fac de obicei în pregătirea unei emisiuni, parcurg dosarul invitatului: articole despre el, declaraţii, interviuri. În cazul generalului, recitesc în viteză cele două cărţi de interviuri. Şi, deodată, descopăr subiectul: Procesul Ceauşescu! Victor Stănculescu a fost artizanul Procesului şi al Execuţiei.
Despre acest moment, pe cât de tulbure, pe atât de primitiv în istoria unui popor cu pretenţii de a fi în Europa, generalul a depus mărturie nu numai în cele două cărţi din ultimul deceniu, dar şi în una, deja uitată, din 1990, Procesul Ceauşeştilor, unde împarte spaţiul de interviu cu Gelu Voican Voiculescu.
– Dar, îmi zic, revăzând Procesul pe youtube, Victor Stănescu n-a povestit până acum Procesul secvenţă cu secvenţă, dar mai ales n-a lămurit unele momente-cheie, precum cel în care el face avioane de hârtie. Voi comenta cu generalul Procesul Ceauşescu, urmărindu-l amândoi pe micul ecran. Asta da, lovitură de presă!, îmi spun, să-l surprinzi pe regizorul Procesului, vizionându-şi opera după trecerea a peste 22 de ani!
Numai că, în drum spre studio, mă cuprinde neliniştea: Cum îi voi spune eu generalului că vom urmări şi vom comenta împreună Procesul Ceauşescu?! E un adevăr cu valoare de axiomă azi că Procesul a fost o întâmplare sălbatică, înjositoare pentru români, un asasinat în stil mafiot, pitit sub faldurile unei aşa-zise proceduri juridice. Sunt convins că acum, după 22 de ani de fixare a acestei teze în conştiinţa publică, generalul e încercat de remuşcări. Mai mult ca sigur va refuza să discute subiectul.
Generalul a ajuns înaintea mea la studio. Stă într-un fotoliu drept şi zâmbitor, cum îl ştiu. Dacă n-ar fi cei doi însoţitori de la Penitenciar, ai crede că generalul n-a venit de la Puşcărie, ci de la o şedinţă de guvern. Sunt de ani buni în relaţii bune cu generalul. Nimic deosebit în saluturile cordiale pe care le schimbăm şi în tachinările cărora ne dedăm. Eu mă interesez dacă are, într-adevăr, casetele bombă despre care a vorbit în unele interviuri. El, poate şi pentru a abate discuţia, îmi spune de nişte casete pe care mi le-ar fi dat cândva şi eu n-aş fi catadicsit nici să le vâr în aparat. Pe acest fond, îmi iau inima-n dinţi, şi-l anunţ despre ce-aş vrea să vorbim în emisiune. Spre uluirea mea, generalul nici măcar nu tresare. Foarte bine!, zice el, discutăm şi despre Procesul Ceauşescu.
În Prefaţa la interviul de o carte luat lui Victor Stănculescu, Dinu Săraru invocă titlul celebrului roman al lui Truman Capote: Cu sânge rece. Scriitorului i-a venit această formulă căutând ceva care să-l definească pe Victor Stănculescu, după ce generalul, voind să arate cum s-a prăbuşit sub gloanţe Ceauşescu, s-a prăbuşit şi el pe podeaua încăperii în care acorda interviul.
Cu sânge rece. Aşa aş putea caracteriza şi eu felul în care generalul a acceptat să abordăm Procesul lui Ceauşescu, dar mai ales felul în care l-a povestit, în secvenţele sale cheie, de-a lungul emisiunii. Cum el însuşi recunoaşte, n-avea niciun motiv personal să-l urască pe Ceauşescu. Fusese ministru adjunct la MApN pe vremea fostului conducător, se bucurase de privilegiile nomenklaturii. În organizarea şi coordonarea masacrului de la Târgovişte, generalul n-a pus pic de sentiment. A organizat şi coordonat Procesul şi Execuţia conducătorului României stăpânit doar de grija ca totul să iasă perfect.
Secvenţa în care generalul nu se lasă până nu face avionul de hârtie rămâne semnificativă pentru înţelegerea felului în care a regizat şi controlat Procesul. Pentru militarul Victor Stănculescu, Procesul şi Execuţia reprezentau o misiune de luptă sau, mai precis, îndeplinirea unui ordin. Ordinul nu se discută. Ordinul se execută. Aşa scrie chiar în primele pagini ale Abecedarului de ofiţer. Drept urmare – gândesc eu, care nu sunt militar – ofiţerul se concentrează exclusiv pe îndeplinirea Ordinului.
Pentru Victor Stănculescu Procesul şi Execuţia n-au fost altceva decât îndeplinirea unui Ordin. Ca şi întocmirea unui avion de hârtie pe parcursul emisiunii din 11 octombrie 2011.
Victor Athanasie Stănculescu: „Eram atent la reacţiile celor din Completul de judecată; mă temeam să nu cedeze“
Interviu luat de Ion Cristoiu la emisiunea Ultimul cuvânt din 11 octombrie 2011, postul B1 TV.
Ce făceaţi la ora asta la închisoare? E zece.
La ora asta e stingerea şi mă culcam.
Înseamnă că aveţi o viaţă ordonată.
Da. Este un penitenciar-spital şi cu reguli pentru oameni cu boli de diferite grade de periculozitate. Programul de somn este de la 10 seara până dimineaţa la 6. La 6 începe prin deşteptare, la 7 este apelul, care se face pentru toată secţia; eu sunt în secţia Medicală. După aceea se serveşte masa de dimineaţă.
Ce faceţi toată ziua?
Citesc şi mă mai uit la televizor din când în când.
Puteţi să vedeţi toate programele?
Nu. Sunt doar programele: TVR1, TVR2, Antena 1, Pro Cinema, cel de Muzică, nu ştiu să-l denumesc, e apărut nou, în locul unui program sportiv. După aceea, Realitatea, Antena 3, Canal D, Discovery, după Discovery, mai e unul Canal P.
B1 nu aveţi?
Nu avem.
Bine, sper să vă pună B1, ca să vedeţi măcar emisiunea asta, când se va da în reluare. A murit Ion Diaconescu!
Preşedintele PNŢ-ului?
Da. Bătrânul Ion Diaconescu.
Da, da. L-am cunoscut foarte bine.
Poate o să vă vorbim despre el spre final.
Dumnezeu să-l ierte, dar a fost anunţat azi?
Acum. În timp ce noi vorbeam. S-a dat şi pe celelalte televiziuni şi avem şi noi ştirea.
O primă întrebare: cât mai aveţi de făcut puşcărie?
În faţa Comisiei penitenciarului trebuie să fiu analizat pe 23 martie 2014. Asta înseamnă…
Trei ani.
2012, 2013 şi o bucăţică din 2014.
Aţi făcut cerere de graţiere?
Până la urmă am făcut, a fost o ambiţie personală, nu cea mai fericită ambiţie din câte ambiţii am avut eu în viaţa mea. Am spus „de ce să fac cerere de graţiere, dacă nu mă consider vinovat?“. Până la urmă, insistând familia şi prietenii, am făcut-o. Şi important este că s-a făcut prin intermediul Penitenciarului.
Când aţi făcut-o?
Pe 8 august 2011 a plecat din unitate, direct la Cotroceni, prin poşta militară.
Deci e la preşedintele României, domnul Traian Băsescu.
Nu ştiu unde este. Sunt şi acolo nişte filtre.
E prerogativa Domniei Sale să acorde graţieri. Când o să vină la un nou dialog la mine, o să-l rog să se uite peste cerere. Eu cred însă că se va uita şi fără să-i spun eu. Poate că vă graţiază, şi măcar la 82 de ani, la 83 de ani să fiţi în libertate.
După Dumnezeu, la care mă mai rog din când în când (spun din când în când, adică nu sunt cel care se roagă zilnic; de Sărbători merg la biserica penitenciarului-spital), pe Pământ preşedintele este primul om care poate lua o decizie în favoarea mea, pe baza cererii care s-a înaintat pe 8 august la Cotroceni.
Domnule Preşedinte, vă rog, fac şi eu un apel ca jurnalist, poate, totuşi faceţi un gest, nu neapărat de bunăvoinţă, ci un gest necesar, din punctul meu de vedere, şi semnaţi cererea de graţiere!
N-am văzut niciodată Procesul Ceauşescu de pe banda video
Domnule general, aţi mai văzut Procesul Ceauşescu de atunci, din 25 decembrie 1989, când a avut loc?
Când eram în închisoare, la Sala aceea de pe Calea Victoriei, fostă a Teatrului Naţional, cea care se decopertează în timpul verii, sau se decoperta, am văzut procesul Ceauşeştilor în cadrul piesei de teatru făcută de un autor german şi cu cineva din România, nu mai ţin minte cu cine.
Dar Procesul aşa cum a fost înregistrat pe banda video l-aţi văzut vreodată de atunci?
Procesul de pe bandă nu l-am văzut niciodată.
Îl vedeţi acum, după 22 de ani, în premieră, împreună cu mine şi cu telespectatorii. Nu v-a mai interesat?
Nu m-a mai interesat, pentru că am spus pe principiul de bază, clasic la români: „Morţii cu morţii şi vii cu vii“.
Sunteţi după 22 de ani, aţi trecut printre atâtea, aşteptaţi semnarea unei cereri de graţiere. Aveţi acum altă stare de spirit faţă de cea pe care aţi avut-o în 25 decembrie 1989?
Nu. Sunt constant pe perioada lungă de 22 de ani.
Adică, dac-ar fi şi azi Procesul, la fel vă veţi comporta?
Nu, că s-au schimbat condiţiile de atunci.
Nu regretaţi nimic?
Eu spun, în condiţiile date, ale momentului respectiv. Presiunea Revoluţiei, de fapt eu am lansat şi ideea, pentru ca să încheiem o discuţie contradictorie, să-şi aleagă fiecare ce vrea din cei trei R: revoluţie, răscoală, revoltă.
După 22 de ani, regretaţi sau nu regretaţi că aţi organizat acest proces şi că aţi fost prezent la el?
Nu regret. Şi pentru un motiv de bază: am considerat că ruperea unui partid cu patru milioane ceva de membri şi dezorganizarea lui nu se poate face fără o decapitare la vârf. Şi o decapitare care însemna eliminarea celui care purta steagul Partidului şi care era adulat propagandistic sau chiar direct de o parte a populaţiei României.
Prin decapitare înţelegeţi inclusiv execuţia.
Da, a celor doi.
Nu doar eliminarea politică din vârful puterii.
Nu, nu numai demiterea, ci şi eliminarea fizică.
Credeţi că fără această eliminare fizică, revoluţia, răscoala, revolta, alegeţi dumneavoastră termenul, ar fi fost pusă la îndoială?
Eu rămân la varianta Revoluţie şi Lovitură de stat. Că a început să-mi placă şi mie formula de Lovitură de stat, deşi regret că n-am finalizat-o.
Am pus un paraşutist să-l supravegheze pe cel de la CI
Am citit în toate cele trei cărţi de interviuri (una din ele îmi este dată cu dedicaţie), ce-aţi răspuns dumneavoastră la întrebările despre Proces.
Nicăieri nu l-aţi povestit însă pas cu pas, şi nu oricum, ci văzându-l pe micul ecran. Să încercăm la ora asta, deşi târzie, să-mi povestiţi pas cu pas ce-aţi făcut la Proces. Aţi ajuns dimineaţa, pe 25 decembrie 1989… Dar vă las să istorisiţi dumneavoastră, începând din acest punct.
Pe 25 decembrie, ziua de Crăciun. De reţinut că tensiunea era atât de mare în interiorul nostru că nu mi-am dat seama decât în seara zilei de 25 că e Crăciunul, când am ieşit din elicopter şi am intrat la Clubul Steaua, în sala lor de recepţie, şi am văzut masa pregătită de Crăciun. Şi mi-au spus: suntem de Crăciun.
Să ne întoarcem la aterizarea elicopterului.
Am aterizat.
Povestiţi!
Îmi organizasem treburile în aşa fel ca unul dintre ofiţeri să aibă grijă să aştepte în maşinile care trebuiau să vină de la Spitalul Militar, să ia corpurile să le ducă la sala X, nu mai ţin minte ce sală, stabilisem şi o sală unde trebuie să fie duse, să nu intre şi să nu iasă de acolo decât cine va fi autorizat. Şi am plecat în grup către comanda clubului Steaua, ca să luăm legătura de acolo, să dau un ultim telefon.
Către clădire, ştiu, am fost la Târgovişte.
Şi am plecat către clădire. Să comunicăm prin telefon la Minister că ne-am întors, am sosit cu bine, că n-am păţit „nimica”. Vă rog să reţineţi această subliniere a mea.
Staţi un pic! Vă întrebasem de aterizarea la Târgovişte, înaintea Procesului, şi nu de cea de la Bucureşti, după Proces.
Eu vorbesc de întoarcerea la Bucureşti.
Nu, nu de asta vreau să vorbim.
Trebuie să o luăm de dimineaţă şi până seara.
Luaţi-o de dimineaţă! Aţi ajuns acolo, la Târgovişte.
Să începem cu marea surpriză.
Da. Aţi coborât din elicopter, vă las să povestiţi.
Am coborât din elicopter, pentru că în curte n-au încăput cele cinci. O parte au aterizat în spate, pe terenul unităţii, care nu făcea parte din curtea cazărmii propriu-zise. Şi constatăm cu surpriză, cu stupoare şi cu groază, când Kemenici îmi spune: „Tovarăşe, dacă nu scoteţi eşarfa galbenă vă împuşcăm“.
Ştiu momentul ăsta pe de rost aproape. L-aţi mai descris. Să trecem peste el.
Asta a fost partea care nici până acum nu ştiu cine a manevrat această acţiune şi pentru ce.
O să descoperim până la urmă, domnule general, cine a manevrat. Până atunci să revenim la coborârea din elicopter. V-aţi îndreptat spre cazarmă.
M-am îndreptat către clădire, era aproape, în spatele meu aveam paraşutiştii, trei, unuia dintre ei i-am atras atenţia să aibă grijă de ofiţerul de Contrainformaţii al unităţii, a cărui reacţie n-o ştiam posibilă, nu făcea practic parte din Ministerul meu, practic era al Ministerului de Interne.
Şi am lăsat un paraşutist să aibă grijă de acest om care stătea într-una din încăperi.
Distribuţia locurilor în încăpere eu am stabilit-o
Să aibă grijă în sensul de să-l păzească?
Da. Să fie în atenţie. Să-l observe.Am văzut care este ansamblul camerelor, m-am sfătuit cu Mugurel Florescu, care era consilierul juridic al Departamentului pe care-l conduceam, şi cu Gică Popa, şeful Completului de judecată şi preşedintele Tribunalului Militar Bucureşti. Şi am stabilit: asta e camera în care să se facă dezbaterile! În camera asta distribuţia să fie astfel: în stânga, cum intri pe uşă, avocaţii, şi mai către colţul din fund al încăperii, cei doi inculpaţi. În dreapta, pe o estradă – dacă vă aduceţi aminte în licee erau catedrele profesorilor – urma să se instaleze Completul de judecată, completat şi cu doi ofiţeri din cadrul unităţii.
Andrei Kemenici, comandantul din 1989 al UM 01417, în sala în care au fost judecaţi Nicolae şi Elena Ceauşescu
Mesele le-aţi adus din alte camere?
Practic s-au adus nişte mese, ca să încăpem toţi. S-a făcut şi o a patra masă, aşa zisă a invitaţilor şi a împuterniciţilor de către FSN să participe la operaţiuni. Chestia cu împuterniciţii a fost gândită de cei care ne-au trimis acolo ca să se asigure că nu se poate în timpul acestui proces să se producă vreo defecţiune.
Aşadar, dumneavoastră aţi aranjat camera în care s-a ţinut Procesul, iată, o văd acum telespectatorii. (Pe micul ecran se derulează secvenţe de la Proces.) Cine a stabilit că Nicolae şi Elena Ceauşescu trebuie să stea aşa cum ne arată filmul? Tot dumneavoastră?
Da, eu am stabilit.
Deci dumneavoastră aţi stabilit toate locurile?
Avocaţii aici, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu, acolo, noi, parcă patru, ba nu, cinci, eram la masa din fund, şi tribunalul sus pe estradă.
Filmul debutează cu discursul Procurorului. Toţi sunt la locurilor lor. Nu ştim însă cum s-a intrat în sală. Cine a intrat primul?
Păi, eu am intrat primul şi am stabilit locurile.
După care au intrat Completul, procurorul şi avocaţii, reprezentanţii FSN-ului şi cei veniţi de la Bucureşti. Le-am spus fiecăruia unde să se aşeze. După ce s-au aşezat toţi la locurile lor, preşedintele Completului a spus să fie aduşi inculpaţii.
Momentul nu apare în film.
Au fost aduşi şi instalaţi pe scaune.
Au aruncat vreo privire către asistenţă, cum îi spuneţi dvs.?
Iniţial, nu. Mai târziu, pe la mijlocul Procesului, au început să se uite, să vadă care e grupul reprezentanţilor.
Până la jumătatea Procesului nu s-au uitat?
El a fost angajat în dialogul direct cu preşedintele Tribunalului.
Cum vă explicaţi asta, acum?
Unu: pentru că nu recunoştea Completului dreptul de a-l judeca şi cerea să fie evocată Marea Adunare Naţională. Doi: pentru că-i trata cu dispreţ pe cei care se pretindeau revoluţionari.
Dinadins nu s-a uitat!
Da.
Dumneavoastră cum aţi reacţionat în clipa când au intrat? Ce aţi gândit atunci?!
Voiam să văd care va fi reacţia lui. Prima reacţie a fost asta: „Nu recunosc Tribunalul!“
Şi nu s-a uitat la dumneavoastră, asta e foarte important. Spuneţi că voia să-şi arate dispreţul.
Da.
Din toată asistenţa vă cunoştea numai pe dumneavoastră, bănuiesc.
Numai pe mine, da.
În timpul procesului s-a uitat la dumneavoastră vreodată unul dintre ei?
El s-a uitat de două ori. Prima oară, în timp ce procurorul Voinea, Dan Voinea, care era de fapt, procuror atunci, era şeful parchetelor militare, prezenta acuzaţiile. A doua oară, când a bătut cu palma în masă şi a spus: „Nu recunosc instanţa ca atare!“ Se referea şi la instanţă şi la procuror.
Ziceţi că la dumneavoastră s-a uitat, nu la întreaga asistenţă. La dumneavoastră aşa, că eraţi singurul cunoscut de-acolo.
Păi cred că la mine s-a uitat. N-avea de ce să uite la ceilalţi. Poate doar ca să se întrebe de unde au apărut şi ăştia. Eu însă eram singurul de acolo pe care îl ştiau.
În dimineaţa lui 22 decembrie 1989 erau panicaţi
La un moment dat, Ceauşescu s-a referit la trădători. Credeţi că s-a referit la dumneavoastră?
Nu cred că m-a băgat în acelaşi pachet.
Cu toţi.
Da.
Dumneavoastră i-aţi văzut pe amândoi şi în dimineaţa lui 22 decembrie 1989. Era vreo diferenţă între felul lor de a fi de la Proces şi felul lor de a fi din dimineaţa zilei de 22?
Da, e o diferenţă. Pentru că pe 22 erau panicaţi de presiunea mulţimii.
Pe 22 dimineaţa, când aţi venit dumneavoastră şi v-au spus că sunteţi Ministrul Apărării Naţionale, erau panicaţi. Aveau şi alte manifestări?
Erau panicaţi.
Ce înseamnă panicaţi?
Adică, în primul rând nu m-au primit în birou, m-au primit în sală, în sala mare, deci, pe coridor. Practic în faţa lifturilor. Ieşiseră amândoi, aşteptând să le dau o soluţie. Soluţia care era asta: „Grăbeşte, să vină mai repede unităţile să golească piaţa!“
Al doilea semn al panicii?
Al doilea: erau palizi amândoi şi cu urechile ciulite, ca să spun aşa, ca şi cum aşteptau ce veste grozavă voi putea să le dau eu, bună sau rea. Bineînţeles, le-am dat vestea bună. Şi ştiţi povestea cu ce vrei să-ţi spun întâi? Partea bună sau partea rea. Eu le-am spus partea bună: că o să urgentez venirea unităţilor. De fapt, ordinul care l-am dat a fost contrariul.
Asta am discutat aici la B1, la emisiunea „Naşul”, şi am stabilit că dumneavoastră aţi avut rolul-cheie prin acel Ordin de retragere a trupelor în cazărmi.
De reţinut că ofiţerului care a transmis Ordinul îi luase Milea pistolul. Şi ăsta era Tofan, agitat şi disperat.
Apropo, mai ştiţi ce mai face Tofan? L-aţi văzut de atunci, din 22 decembrie 1989, dimineaţa?
Cred că l-am văzut prin 2002, 2003, când era om de afaceri prin Bucureşti.
Om de afaceri prosper?
Nu ştiu dacă era prosper, dar, în orice caz, reuşise să se instaleze în mediul treptei de jos a burgheziei în curs de formare.
Să ne întoarcem la cei doi Ceauşesti. La Proces cum erau?
La Proces au avut două momente. Momentul de intrare, în care au vrut să vadă ce se întâmplă. Au făcut un tur de orizont foarte rapid. După ce s-au aşezat, au fost foarte fermi tot timpul, nerecunoscând instanţa.
Primul moment. Al doilea?
Al doilea – am spus – când Voinea le citea actul de acuzare. El l-a întrerupt de câteva ori şi a spus că asta e minciună, nu-i adevăr, e minciună. Sau ea a spus la un moment dat. „I-auzi dragă, ce spune ăsta!“
I-am dat indicaţii operatorului Baiu cum să filmeze
Cum explicaţi dumneavoastră acum, după 22 de ani, că erau calmi? Ştiau sfârşitul şi nu voiau să se facă de râs?
Cred că au vrut să înfrunte Completul şi să câştige prin blocarea lui. A fost o acţiune puternică de a-i pune la respect pe cei care-i judecau! „Nu vă recunosc!“, „Nu e adevărat!“, „N-aveţi dreptul!“. „Nu vă recunosc!“ – au declarat de câteva ori.
Vreţi să spuneţi că ei mai sperau într-o scăpare?
Probabil că aveau şi un moment de speranţă undeva. Şi probabil că s-au uitat să vadă cine e în sală şi s-au fixat asupra mea. Cum au întrebat şi pe Kemenici când au coborât din transportor, „Cine a venit?“, şi le-a spus „Generalul Stănculescu”, şi el i-a zis ei: „Auzi dragă, a venit Stănculescu!“.
Eraţi salvatorul.
Probabil că se gândeau la o salvare.
Dumneavoastră, dacă aţi fi fost în locul lui, cum v-aţi fi comportat? La fel?
E greu să spun. Ar fi trebuit să mai urc câteva trepte de la funcţia pe care o aveam, la funcţia de şef de stat, la funcţia de secretar general al partidului, să am şi imaginea suportului pe care-l avusese Ceauşescu până în momentul când n-a mai fost recunoscut ca zeul României.
Există la unii conducători o conştiinţă a Istoriei, care se manifestă puternic în faţa morţii. Am văzut asta în cazul Mareşalului Antonescu. A funcţionat conştiinţa asta şi în cazul lui Ceauşescu?
Da, a funcţionat. Pentru că nu s-a făcut de râs. Tot timpul a contrat Completul de judecată, pe avocat şi chiar pe procuror. Pe procuror, în primul rând, şi pe urmă pe avocat, pe fiecare avocat în sensul „N-am nevoie de voi!“, „Nu recunosc argumentele care le aduceţi în sprijinul meu!“. „Nu recunosc şi refuz să recunosc că sunt bolnav!“. Şi către sfârşitul Procesului: „Nu voi face un recurs pentru cineva care n-avea dreptul să ne judece!“.
Domnule general, în film nu vedem camera video a operatorului Ion Baiu. Unde era camera lui Baiu?
Baiu s-a plimbat prin încăpere. Era cu arma pe umărul drept şi s-a plimbat în diverse părţi, de aceea a putut să prindă, cum i-am dat eu indicaţii, pe ei şi Completul de judecată, şi a trecut de câteva ori peste avocaţi, procurori şi grupul lor.
Aţi fost şi regizor, din câte-mi dau seama.
Semiregizor.
De ce l-aţi ales pe Baiu?
Era singurul operator de televiziune pe care-l aveam la Departament. Avea misiunea să facă filme comerciale pentru promovarea tehnicii militare fabricate în România.
Era la Departamentul dumneavoastră?
Da.
Nu era la Studioul cinematografic al Armatei?
Nu. El era angajatul Departamentului meu. El şi cu Mugurel Florescu. Mugurel Florescu era consilierul meu juridic.
Ceauşescu era conştient că se filmează?
Da. Sigur că da. Camera a stat de multe ori fixată pe el. Momentele respective, când vorbeşte, în special, toate protestele lui le-a prins din plin.
Din câte-mi dau seama, Nicolae Ceauşescu era şi un bun om de televiziune. Ştia să se adreseze unui auditoriu prin intermediul camerei video. Se adresa Posterităţii?
Nu.
Se gândea că acea casetă va fi difuzată pe posturile TV?
Nu cred că-şi dădea seama în acel moment, pentru că nu-şi dădea seama de final.
Credeţi?
Cred.
Generalul face din nou un avion de hârtie
Vedem acum pe micul ecran o secvenţă celebră din timpul Procesului, cea în care făceaţi avioane de hârtie. Să discutăm despre ea. De unde aveaţi hârtie?
Am luat o coală de hârtie din faţa lui Mugurel Florescu.
Era lângă dumneavoastră?
Era şi aghiotantul şi Mugurel Florescu era dincolo.
Mai ştiţi să faceţi avioane de hârtie?
Mai ştiam.
Nu, mai ştiţi să faceţi acum?
Făceam avioane, cocoşi, solniţe.
A, ştiţi să faceţi!
Făceam, în tinereţe.
Îmi faceţi şi mie unul?
Un avion?
Da.
Şi vi-l şi expediez.
(Ion Cristoiu cere o coală de hîrtie cuiva din platou. I-o trimite, împingând-o pe suprafaţa mesei, generalului.)
Faceţi un avion şi continuaţi să vorbiţi!
Şi vă şi explic.
Sunteţi bun la avioane?
(Generalul s-a apucat de făcut avionul de hârtie, ca în urmă cu 22 de ani, la Târgovişte. Trudeşte la el şi răspunde întrebărilor puse de moderator.)
Poate din copilărie. Totdeauna m-am uitat după avioane, până la bătrâneţe. După ce am ieşit la pensie, m-am uitat după avioane. E şi moştenirea faptului că tatăl meu şi fratele meu au fost amândoi aviatori. Că naşul meu a fost aviator, care mi-a dat numele de Athanasie.
De ce n-aţi făcut o barcă? Aţi făcut un avion, pentru că vă amintea de avioanele din copilărie?
Da. V-am spus. Şi tensiunea era mare şi, la un moment dat, mă agasaseră nişte întreruperi, care au venit din afară. Cei de la Bucureşti au întrebat de vreo patru ori. Nicolae Militaru se interesa la telefon: Care e stadiul? Ce faceţi?
Se vede în film că, din când în când, vine la dumneavoastră un ins. Vă spune ceva şi pleacă.
Şi această presiune m-a enervat teribil.
Nu vă enerva Procesul, ci faptul că vă sâcâiau ăia, de la Bucureşti.
Nu că mă sâcâiau, mă suspectau, legam asta de faptul că era să ne doboare cu elicopter cu tot.
A, şi din cauza asta făceaţi avioane. Aţi făcut ceva. (Cât timp a răspuns la întrebări, generalul s-a trudit să facă un avion de hârtie. N-a reuşit să-l ducă până la capăt.) Ăla e avionul?
Nu, nu l-am făcut bine.
Nu mai ştiţi să faceţi avioane, domnule general.
M-am uitat la dumneavoastră.
V-am rugat să faceţi un avion de hârtie şi să-l aruncaţi spre mine. Atunci, după ce l-aţi dat gata, de ce nu l-aţi aruncat? Nu era atmosfera?
Nu era. Acolo, la Proces, era nepotrivită o acţiune de genul acesta.
Dumneavoastră făceaţi un avion nu pentru că vă plictiseaţi.
Nu. Îl făceam ca să ies din tensiunea creată de acţiunile din afară, ale celor de la Bucureşti, care încercau să se implice în desfăşurarea propriu-zisă a Procesului.
La un moment dat – am văzut pe bandă – vine un domn şi dumneavoastră îi daţi o hârtie… Tot n-aţi făcut avionul ăla? Poate-l facem împreună. Domnule general, nu ştiţi să faceţi avioane, nu eraţi dumneavoastră la Târgovişte.
Păi, nu ştiţi că şi constructorii noştri de avioane n-au mai rămas în ţară, au emigrat.
Ştiţi să faceţi avion de hârtie sau nu ştiţi?
Ştiam.
Ştiaţi deci, dar acum nu mai ştiţi. Spuneţi-mi, la un moment dat vine un domn şi dumneavoastră îi daţi o hârtie. Mai ţineţi minte?
Da. I-am spus: comunică să aibă răbdare, că acţiunea se desfăşoară.
Aţi scris asta pe hârtie?
Da.
Aţi scris pe o hârtie ca să le spună celor de la Bucureşti. Ei erau neliniştiţi. N-aveau încredere în dumneavoastră?
Nu. Pentru că erau speriaţi. Au trăit tot timpul cu groaza că poate să existe şi forma a doua, Contrarevoluţia, declanşată de conducerea de partid şi de stat a României.
Aţi luat cu dumneavoastră avionul de hârtie de la Târgovişte?
Nu. Cum n-am luat nici ghipsul. Că îmi spunea cineva: „De ce, pe ghipsul ăla, n-ai pus pe toţi de acolo din cameră să-ţi dea câte-o semnătură şi pe urmă să-l expui la Muzeul Militar?“
Unde-i ghipsul ăla?
S-a spart, s-a aruncat la gunoi. Singurul loc pe care a rămas semnătura mea este steagul pe care l-a adus Bebe Ivanovici la Muzeul Militar, când am introdus acest steag în complexul care reprezenta momente ale Revoluţiei: steagul cu gaură, fără stemă, şi care era, pe majoritatea pânzei, plin de semnături.
Cei din Complet au avut câteva momente de derută
Ce-aţi trăit pe durata Procesului? Vă plictiseaţi? Vă enervaţi că nu se mai termina odată?
Nici nu mă plictiseam, nici nu mă enervam. Eram atent la reacţiile celor din Complet şi-mi era frică să nu cedeze vreuna din componentele sistemului pus de mine la punct.
În ce sens?
N-aveau curaj să meargă până la capăt. Ar fi cedat.
Cine să meargă până la capăt?
Completul de judecată.
A, asta era grija dumneavoastră. Dumneavoastră aveaţi o problemă pe care trebuia s-o rezolvaţi.
Nu trebuia să ne întoarcem la Bucureşti fără rezolvarea problemei de bază. Care a fost decapitarea, cum am numit-o eu personal, alţii au avut alte păreri, decapitarea vârfurilor Partidului Comunist, ca să întrerupem legătura dintre conducere şi restul.
Au fost şi momente când v-aţi temut că Completul nu va merge mai departe?
Da. La insistenţele şi la efortul pe care-l făcea Ceauşescu (bătea puternic în masă: „Nu sunt de acord!“, „N-aveţi dreptul!“, „Nu reprezentaţi nimic legal!“, „Marea Adunare Naţională are dreptul, alţii n-au dreptul!“), era riscul ca procurorul şi judecătorul să cedeze. Cei din Complet nu erau prea avântaţi în mersul până la capăt.
Simţeaţi asta?
Nu. Am văzut pe feţele lor că au avut câteva momente de derută, efectiv. Presiunea a fost mare. Când îţi spune şeful ţării, Comandatul suprem al Armatei, Internelor şi Justiţiei, că nu vă recunosc şi tu trebuie să mergi până la capăt, nu ţi-e deloc uşor. Au fost nişte momente în care vocile, care fuseseră ferme până atunci, au început să fie mai puţin ferme, mai tremurate. Asta a fost de fapt toată treaba.
(Dialogul e întrerupt de pauza de publicitate. În timpul pauzei, generalul lucrează la avionul de hârtie şi reuşeşte să-l termine. La reluarea emisiunii, îl are în faţă.)
Domnule general, aţi făcut avionul?
L-am făcut, dar e de-ăla care nu zboară.
Ia să vedem, zboară sau nu zboară.
Nu zboară, precis. E defect.
Aruncaţi-l! (Generalul aruncă avionul de hîrtie spre moderator, aflat de cealaltă parte a mesei, la vreo doi metri depărtare. Avionul străbate distanţa şi aterizează pe podele. Ion Cristoiu se apleacă în direct, îl ia şi-l arată telespectatorilor: „Aţi văzut c-a zburat, domnule general? O să-l păstrez pentru Istorie”)
M-am ocupat atâţia ani de industria de Apărare.
L-aţi făcut mai repede în pauza de publicitate.
Da. L-am făcut fără să fiu distras în stânga şi-n dreapta, pentru a susţine dialogul. Am avut pauza asta.
S-au prezentat ca doi soţi care se sprijineau reciproc
Probabil că trebuia să sune generalul Militaru în perioada asta, şi atunci îl făceaţi mai repede. Să vedem o altă secvenţă, pe care s-o comentăm cu dumneavoastră. E cea în care Nicolae Ceauşescu îşi pune mâna pe mâna Elenei Ceauşescu.
S-au prezentat ca doi soţi care se sprijineau reciproc în acele momente foarte grele pentru ei. Pe de-o parte, prin respingerea Completului, el era, de fapt, cel care apăra familia.
Uitaţi, avem imaginea în care Nicolae Ceuşescu pune mâna pe mâna Elenei!
Pe urmă, încerca s-o liniştească pe ea. Care voia şi ea să intervină şi nu se potrivea cu spusele lui. Deci, s-o liniştească pe ea, care, probabil din cauza presiunii psihice, se panicase.
Nicolae Ceauşescu avea o altă partitură decât a ei.
Da. Ea n-a rezistat la acelaşi nivel cu el. El a fost conducătorul şi ea era pe planul doi.
Da, şi ea vorbea despre altceva, totuşi. Spuneţi-mi, v-a surprins, din ce ştiaţi dumneavoastră, această scenă? S-a dovedit o relaţie foarte puternică între ei. Ca bărbat, aţi invidiat această relaţie soţ-soţie?
N-am invidiat-o. Am apreciat-o.
Aţi apreciat-o?
La acest nivel să vezi aşa ceva! Pentru că atunci nimeni n-ar fi îndrăznit să spună ce spun astăzi pe la televizor despre aventurile Elenei Ceauşescu. Aventuri pe care nici eu nu le văd chiar atât de speciale cum au fost ele redate în intervenţiile făcute de alţi colegi, de la alt minister, în şedinţele de televiziune.
Da, nici eu nu cred.
Cred că s-a împins prea departe această treabă pentru denigrarea Elenei Ceauşescu. Ceva o fi fost, dar nu în halul în care s-a prezentat cazul respectiv. Eu n-am fost la nicio întâlnire, să zic, în cadrul familiei: la volei, la şah, la reuniuni din grădină, ş.a.m.d. Eu întotdeauna i-am văzut numai în momentele oficiale: la marile sărbători, la şedinţele Consiliului Suprem de Apărare, unde întotdeauna eram în rândul doi, în spatele miniştrilor Olteanu şi, ulterior, Milea, pentru că eram cel care trebuia să răspundă, eventual, la o problemă de detaliu la care cei din faţă n-ar fi răspuns. Şi, în aceste condiţii, nici nu s-ar fi putut pune problema ca ea să-mi spună: „Victoraş, ai grijă de copiii!“ (Pe micul ecran se derulează secvenţele violente în care cei doi sunt legaţi cu mâinile la spate).
Ajungem la momentul legării la mâini şi al execuţiei.
Din păcate ieşisem, nu ştiu cine a intervenit pentru această acţiune.
Nu aţi ordonat-o dumneavoastră?
Nu, nu s-a ordonat nimic. Am impresia, la prima vedere a momentului, că şeful grupului de paraşutişti a spus ca să-i scoată afară, să-i lege. Altul nu văd cine s-ar fi putut amesteca să facă acest lucru. Nici procurorul, nici asistenţa şi nici tribunalul. Pentru că nu era o acţiune de spectacol, cum e acum, să le punem cătuşele de mâini şi să-i plimbăm pe stradă, să vadă lumea că e arestat.
Iată şi celebra scenă cu execuţia. Dumneavoastră unde eraţi? Zidul l-aţi ales dumneavoastră?
Cum stăteam, eram în faţă, către ieşirea din încăperea principală a cazărmii, în dreapta era zidul şi în spatele meu era primul elicopter, şi al doilea şi al treilea. Eu am ieşit primul, după aceea, au ieşit ceilalţi şi s-au oprit la uşă, n-au venit către elicopter şi după aia au ieşit cei doi şi au fost împinşi către zid. Şi în momentul când au ajuns la distanţa apropiată de zid, paraşutiştii i-au împins către zid, s-au retras şi au deschis focul.
În interviul pe care l-aţi acordat lui Dinu Săraru, într-o notă de subsol, se scrie că dumneavoastră i-aţi arătat lui Dinu Săraru cum a căzut Ceauşescu la pământ.
Da, normal. Pentru că sunt unele probleme. Intervenţia medicului francez, care n-avea niciun rost, s-au făcut tot felul de supoziţii asupra poziţiei cadavrelor şi că n-ar fi fost cadavre moarte atunci, ci moarte mai demult. Se prezintă diferite filme, cum cad diverşi la explozii, vezi că sar şi zboară prin aer, dar sunt întregi, ceea ce nu e posibil după explozii, că îi rupe în bucăţi. Că sunt împuşcaţi, cad pe o parte, pe cealaltă parte, mai fac şi câteva tumbe. Aici a fost o cădere, să zic aşa, clasică. Şi normală.
Adică?
Adică. Li s-au înmuiat picioarele, genunchii, au venit către îngenunchere şi în momentul respectiv s-a şi cuplat greutatea corpului pe călcâie, cu corpul şi au căzut pe spate. Deci au fost trei timpi: tăierea picioarelor, căderea pe călcâie a corpului şezutului şi a treia, căderea pe spate.
(Fără a se ridica de pe scaun, generalul arată prin gesturi cele trei faze.)
Vreau să-mi confirmaţi sau să-mi infirmaţi un amănunt. Ea avea o brăţară de aur, lovită de glonţ, care este acum la Banca Naţională a României. Ştiţi ceva de ea?
Nu mai ştiu nimic.
Deci tot ce-au avut ei, cine le-a luat?
Efectiv nu mai ştiu. N-am stabilit nimic. Dacă s-a ocupat, se putea ocupa ori procurorul, ori cineva din Completul de judecată. În niciun caz dintre participanţi.
Nu regret niciodată faptele mele
Deci nu v-aţi mai interesat ce s-a întâmplat cu lucrurile lor.
Nu.
Când s-a decis Procesul, în noaptea de 24 spre 25 sau 23 spre 24 decembrie 1989?
23 spre 24.
De ce v-au ales pe dumneavoastră?
Pentru că – aşa cum mai târziu a spus Silviu Brucan – Victor Stănculescu a fost singura minte limpede a Revoluţiei. Probabil că din cauza asta. Şi modul cum am acţionat până atunci. M-au văzut că sunt organizat.
De ce aţi acceptat?
V-am spus şi repet: pentru că vedeam o încetare a acţiunilor care erau amplificate, totuşi, de nişte măsuri neordonate de mine, ci de cei care erau în eşalonul doi, în frunte cu Militaru şi Marele Stat Major şi cu gărzile patriotice, presiunea care exista în teritoriu ca să determine un final clasic de sfârşit a vieţii celor doi dictatori.
V-aţi oferit dumneavoastră sau ei v-au ordonat?
N-a fost ofertă. A fost un „Te rugăm să…“
Încă o dată, v-au ordonat sau v-au rugat?
Eu plecasem din biroul ministrului cu o zi înainte, că-l numiseră deja pe Nicolae Militaru, şi eram la Departament. Am fost chemat, cred că de Iliescu, nu de altcineva. Şi mi-a spus: „Dragă, noi am stabilit aşa şi te-aş ruga să te ocupi de toate amănuntele de la început, plecare, moment şi întoarcere“.
Şi dumneavoastră aţi acceptat. Aţi considerat că era o misiune.
Era necesară.
Regretaţi acum că aţi acceptat?
Nu regret niciodată faptele mele.
Știrea Zilei 