Locotenent-colonelul Dumitru Burlan: „eu consideram ceva normal sa i se duca lui Ion Iliescu de mancare, ma obisnuisem cu ideea inlocuirii inca din 3 decembrie.

Cine este Dumitru Burlan.
În anul 1965, când Nicolae Ceauşescu a fost ales în fruntea PCR; Dumitru Burlan lucra în cadrul Direcţiei a VII-a (Filaj şi Investigaţii) cu gradul de locotenent major. În anul 1989 avea gradul de locotenent colonel , ofiţer specialist I în cadrul Direcţiei a V-a a DSS. A lucrat 30 ani în cadrul Securităţii, dintre care 22 ani a activat în cadrul Direcţiei a V-a.

Dumitru Burlan a scris o carte de memorii cu titlul După 14 ani – Sosia lui Ceauşescu se destăinuie (Editura Ergorom, 2003), în care analizează activitatea sa desfăşurată în apropierea lui Nicolae Ceauşescu
–––––
Domnule colonel, faceti dezvaluiri uneori incomode pentru cei vizati. Nu va temeti?
Adevarul supara de multe ori. Poate ca i-am necajit pe unii colegi sau pe fostii sefi, dar am dorit totdeauna sa prezint realitatea, asa cum am cunoscut-o. Revin si ii rog pe cei care considera ca nu spun adevarul sa ceara un drept la replica redactiei Lumea Magazin.
Pe la sfarsitul lunii octombrie 2001, am primit un telefon la ora 4 dimineata. Cel de la capatul firului nu s-a prezentat. “Mitica, ce faci, ma?” “Bine, multumesc.” “Securist nenorocit!…” Si au inceput sa curga injurii pe care hartia nu le suporta. Individul a revenit dupa doua saptamani, pe la ora 18.30. Iar: “securistule, nenorocitule!…” Eu nu ma dezic de profesia pe care am avut-o, fiindca nu am facut nici un lucru de care sa-mi fie rusine. I-am propus sa ne intalnim. A zis sa vin in fata Sectiei de Politie nr. 15, ca va fi intr-o Dacie alba, nr. 1-B-3313. M-am dus, l-am asteptat un sfert de ora, dupa care am plecat spre casa.
Recent, l-am reintalnit in Piata Dorobanti pe generalul Iulian Vlad. Iesea din magazinul “Nic”. L-am salutat si l-am intrebat din nou daca ma recunoaste. Mi-a spus ca, data fiind pozitia pe care o detinea inainte de 1989, nu avea cum sa-i stie pe toti ofiterii din aparat. I-am reamintit ca ne-am plimbat, cu doi ani in urma, vreo trei ore prin preajma locuintei sale. “Aaa!… Acum mi-aduc aminte de dumneata. Mai ales ca, in ultimul timp, multi colegi mi-au adus copii xerox dupa interviurile acordate revistei Lumea Magazin.” Mi-a zis ca nu-si aminteste ca eu sa-i fi dat vreun numar de telefon. “Cum de afirmi dumneata ca as fi vrut sa te trimit la moarte?”

“Asa a fost, domnule general! Daca nu ma orientam in acel moment si ascultam de ordinul dvs., acum eram mort!” “Draga, dumneata erai militar si trebuia sa executi ordinul primit.” “Este adevarat, dar in momentele acelea de confuzie si haos, create dupa fuga lui Nicolae Ceausescu, am considerat ca trebuie sa cantaresc bine ordinele pe care le primesc. Am argumentat ca nu stiu locul adapostului de care ati vorbit si i-am recomandat pe cei doi colegi care ar fi putut cunoaste asa ceva.”

“Dar dumneata cum ai indraznit sa-i trimiti pe cei doi la moarte?”

“Nici vorba ca eu sa-i trimit la moarte! Eram sigur ca si ei v-ar fi spus acelasi lucru: ca la resedinta lui Nicolae Ceausescu nu puteau fi teroristi bagati in adapost.”
Iulian Vlad facea joc dublu de la inceput?
Consider ca generalul Vlad devenise executant al unui ordin al generalului Neagoe, care, desi era arestat, mai putea inca sa dispuna asemenea “masuri”. Dupa conceptia generalului Vlad, in acele imprejurari, eu ar fi trebuit sa execut orice ordin, chiar daca ar fi trebuit sa trag in manifestanti. I-am reamintit ca acolo erau mai multi oameni, dintre care unii mai traiesc (Montanu, Lupoi) si pot confirma cele spuse de mine.

Generalul Vlad a fost condamnat, a facut puscarie si a fost eliberat pentru limita de varsta.

L-a elogiat pe Mihai Valeriu, “un mare revolutionar” care l-a sustinut la proces. Am ramas uluit.

“De cand il cunoasteti pe Mihai Valeriu, domnule general?”

“Din timpul evenimentelor din decembrie 1989.” I-am povestit exact ce am relatat pentru revista Lumea Magazin in ianuarie 2002.
Generalul a recunoscut ca eu aveam dreptate in ce-l priveste pe “marele revolutionar”.
Duplicitatea in evenimentele din 1989, lipsa de profesionalism in evaluarea situatiei operative din acele momente l-au caracterizat pe generalul Vlad atunci. “Generalii Vlad Iulian, Gian Bucurescu si altii nu au avut maturitatea politica si experienta muncii de securitate, fiind proveniti din serviciile de invatamant, apreciaza generalul Ionel Gal in lucrarea “Ratiune si represiune in Ministerul de Interne 1965-1989″. (…) Orice manifestare de nemultumire sau de protest fata de starile negative era inabusita cu brutalitate.

Tudor Postelnicu si echipa de generali, inclusiv generalul Vlad Iulian, nu au avut discernamantul politic necesar pentru a face diferenta dintre cei nemultumiti de mizeria sociala si elementele politice adverse sau ostile regimului politic. (…) Pozitia si coabitarea generalului Vlad Iulian, adjunct al sefului Securitatii Statului, deci mana dreapta a lui Tudor Postelnicu si apoi ministru secretar de stat, care a coordonat activitatea Securitatii peste doua decenii, raman o enigma, un mister. Era un ofiter cu o cultura formata, manierat in relatiile cu colegii si colaboratorii.

Principalele sale neajunsuri au fost insa frica, lipsa unei pozitii ferme fata de starile abuzive si masurile ilegale; constient de multe stari negative, nu a avut curajul sa actioneze, situandu-se in multe cazuri intr-o pozitie oscilanta si duplicitara.
Tovarasi, comanda la Atodiroaie!… Eu ma duc sa ma culc
Colonelul Paul Pasarin afirma pe unde poate ca a fost seful Serviciului de contrainformatii al lui Nicolae Ceausescu si ca ar fi copt o lovitura de stat.

Este adevarat?
Sa fim seriosi! Nu a existat in Directia a V-a un asemenea serviciu. La asigurarea securitatii presedintelui contribuia tot aparatul de securitate, pe toate liniile de munca, inclusiv contraspionaj, acesta fiind calificat drept sarcina prioritara si misiune fundamentala a Securitatii. In cativa ani de activitate in aceasta unitate nu poti sa ajungi la performanta afisata de colonelul Pasarin, care pretinde ca a cunoscut toate problemele care il vizau pe Nicolae Ceausescu.
Si totusi, cine a condus dispozitivul de reprimare a revolutiei din 22 decembrie 1989?

Am alta viziune asupra evenimentelor si pot oferi detalii inedite. Masurile de securitate se luau tot timpul, cu orice ocazie, de catre garda apropiata lui Nicolae Ceausescu, formata din escorta presedintelui, garda Comitetului Central, a Consiliului de Stat, a Palatului Victoria, deci oamenii din Directia a V-a; urmau salariatii sectiilor de militie de la Capitala, Circa 1, Circa 2; veneau apoi trupele de securitate, conduse de generalul Ghita; se adaugau trupele de la Ministerul Apararii Nationale, de la Scoala din Baneasa, garzile patriotice, cu uniforme sau in civil.

Pe 21 decembrie 1989, pe la orele 19.30, am iesit pe Onesti spre Sala Dalles sa vad ce se intampla. Eu aveam in grija casa lui Nicolae Ceausescu (“obiectivul”), sectorul de reprezentare si cladirea CC. I-am zis colegului Ilie Badea ca ies sa vad care-i situatia. Am intrat in restaurantul “Bulevard”. Ma-ntampina Cezar, seful restaurantului. “Sa va dau un whisky, tovarasu’ colonel!…” “Stii ca nu beau. Fa-mi un ceai cu multa lamaie si cu miere.” Eram racit. “Am vrut sa le dau soldatilor de-aci niste biscuiti Eugenia, le-am facut si-o oala de ceai. Stau, saracii, de-atata timp si nu le da nimeni nimic. Mi-a fost mila de ei. N-au vrut sa manance, ca tovarasul maior le-a interzis sa ia ceva de mancare sau de baut, ca sa nu-i otravim.”

Diversiunea “Securitatea contra Armatei” deja functiona?
Sigur. I-am zis sa-l cheme pe maior. A venit maiorul respectiv, m-am prezentat. “Le-ati ordonat soldatilor sa nu manance. Lasati-i sa bea macar un ceai, domnule. Nu-i vedeti cum arata?” La insistentele mele, a acceptat. Am plecat la sectorul de reprezentare. Pe la orele 22.00, am revenit la Directia a V-a. La 22.30, mi-am anuntat colegul ca ies din nou. La 23.10, in fata intrarii B de la CC, acolo unde erau niste brazi argintii (scosi dupa 1990), au inceput sa se stranga generalii Vasile Milea, Iulian Vlad, Gian Bucurescu si Neagoe, Tudor Postelnicu si Andruta Ceausescu, Parcalabescu de la garzi patriotice, generalul de la Militia Capitalei, Toma de la UTC si altii.

M-am bagat si eu in spatele generalului Neagoe. De ce i-a adunat in strada nu stiu.

Milea ia cuvantul. “Tovarasi, v-am convocat aici pe toti. Vedeti in ce situatie ne aflam. Pentru o coordonare a tuturor fortelor care participa in zona CC, Sala Palatului, Sala Dalles, este bine ca toate fortele sa se subordoneze unui singur comandant.

M-am gandit sa-l numim la comanda acestui dispozitiv pe maiorul Atodiroaie.” Cand am auzit de acest nume necunoscut (care acum e general), am zis ca totul e pierdut. Am plecat la birou si i-am spus maiorului Badea: “Ilie, s-a dus dracului sandramaua! Eu ma duc sa ma culc.”

Acelasi lucru l-a spus si Stefan Andrei: “In noaptea de 21 decembrie, eu m-am culcat”. Se tragea cu tunul.

Va mai prindea somnul in acele conditii?
Vorba vine. Totul era facut cu buna stiinta. A iesit maiorul Badea pe-afara. Eu m-am intins pe patul din birou. Dupa o jumatate de ora am vrut sa ies, dar usa era inchisa pe dinafara. Asa era la noi: nu aveai voie sa te izolezi cu cineva inauntru. Am sunat dupa Ilie peste tot. Au dat de el si a venit. “Am crezut ca va culcati…” “Ba, eu puteam sa dorm cu impuscaturile astea?” “Aveti dreptate, s-a dus dracului sandramaua…”

Armata a inceput sa traga dupa ce a intrat TIR-ul in militari la Intercontinental, diversiune despre care am mai vorbit. Pana dimineata s-a spalat sangele, s-a facut curat.

Pe 22 decembrie, la ora 16.00, eram la sectorul de reprezentare. Burciu de la gospodaria de partid a primit telefon sa duca la CC apa si sandviciuri pentru noua conducere. Eu i-am luat pe cei doi ospatari ai lui Ceausescu, pe Lie si pe Aurel, si m-am dus cu alimentele.

Mi se parea normal. Cand am ajuns la Cina, soferul Robescu a ramas acolo, eu cu Lie am luat lada cu apa, iar Aurel ducea sacosa cu sandviciurile. Ne-am dus prin multime spre intrarea principala a CC, iar Aurel s-a dus spre intrarea B, a intrat in sediul CC, a mers la etajul 1. Pe culoar s-a intalnit cu colonelul Lazarescu, cel care raspundea de amplificarea lui Ceausescu. “Ce-i cu tine aici, Aurele?” “Tovarasu’ colonel, tovarasu’ Burciu a primit un telefon sa ducem apa si sandviciurile pentru tovarasu’ Iliescu, ca asa s-a zis…” “Ba, du-te la Ciobanu sa-ti dea si tie legitimatie de revolutionar, ca sa nu se ia cineva de tine…” S-a dus la Ciobanu, dar nu mai avea legitimatii de revolutionar. “Vino peste o ora, ca-mi mai aduce.” Eu consideram ceva normal sa i se duca lui Ion Iliescu de mancare, ma obisnuisem cu ideea inlocuirii inca din 3 decembrie.

I-ati cunoscut pe comandantii trupelor USLA?
Da. I-am cunoscut pe colonelul Ardeleanu, pe locotenent-colonelul Trosca, pe Cernat. Cand venea Arafat in tara, ii placea sa stea la vila T16 (din strada Turgheniev). Din punct de vedere contrainformativ, eu ma ocupam si de acele vile. Tot personalul care-l deservea pe Arafat era in subordinea mea. Ardeleanu si Trosca ma intrebau intotdeauna daca sunt probleme.
Acolo s-a intalnit Arafat cu Carlos Sacalul?

Niciodata nu s-a intalnit Arafat cu Sacalul pe teritoriul Romaniei. Eu asa stiu.

Cum explicati sfarsitul tragic al lui Trosca?
Moartea lui Trosca se datoreaza generalului Nicolae Militaru. In vara lui 1990, m-am intalnit cu Militaru si m-am luat de dansul. Trosca a lucrat la Contrainformatii militare si el l-a depistat pe generalul Militaru ca agent KGB. El l-a dat pe linie moarta pe Militaru. Trosca era un foarte bun profesionist, loctiitor al colonelului Ardeleanu. Avea cultura si pregatire foarte bune. “Nu eu l-am omorat pe Trosca”, mi-a zis Militaru. “Cine l-a chemat la Ministerul Apararii Nationale sa va apere? Nu dvs.?” Blindatele cu care s-a dus Trosca la MApN erau niste cutii de tabla chioara, in care incapeau doar patru persoane. Sa chemi la minister aceste cutii pentru aparare, cand acolo erau tancuri si tunuri?! O singura ghiulea de tun l-a facut praf pe Trosca. Militaru i-a platit polita cu varf si indesat. Ofiterii din Directia a IV-a de contrainformatii militare, care au lucrat la dosarul lui Militaru zis “Corbul”, traiesc… Colonelul Enachescu facea parte din Directia a IV-a si raspundea de Directia a V-a. El cu maiorul Ciocan ne supravegheau pe noi, toata directia (650 de cadre).
Mihai Iacob a lucrat la Directia a V-a?

Este acelasi Iacob care a fugit la Londra pe timpul lui Pacepa?
Nu stiu… Nimeni nu intra in obiectiv (casa lui Ceausescu) fara avizul meu. Cu exceptia nomenclaturii.

Cine-i selecta pe ziaristii care mergeau cu Nicolae Ceausescu?
Directia a V-a. Va rog sa nu-i dati numele ofiterului care se ocupa de ziaristi. Inaintea lui se ocupa capitanul Cercel. Ziaristii trebuia sa aiba dosarele bune si sa fie buni meseriasi. Unii dintre ei erau imbracati asa de modest, ca ti-era mila de ei. Cam 70% lucreaza si azi in presa. Ii vad la televizor… Nici un ziarist nu primea grade, dar informatori aveam in presa.
Ati cunoscut un informator cu numele “Bombonel”, de care aminteste si Ticu Dumitrescu?
Nu. De “Frumosu” am auzit si de altii…
articol de Viorel Patrichi
Vladimir Bukovski: „A fost opera KGB”
Scenariul incitării armatei contra Securităţii a fost confirmat şi de colonelul Dumitru Burlan în cartea “Eu am fost sosia lui Nicolae Ceauşescu”. El însuşi a trecut printr-o experienţă care trebuia să-l trimită pe lumea cealaltă. În dimineaţa zilei de 23 decembrie s-a lansat zvonul că zeci de mii de securişti au fost îngropaţi de vii în gropi comune la cimitirul Ghencea. Peste ei s-a turnat ciment! Ulterior, Dumitru Burlan avea să-mi confirme că se pregătiseră gropi comune în cimitirul de la Străuleşti pentru ofiţerii de securitate. Arestarea lor i-a salvat de la moarte, chiar dacă unii au fost torturaţi, cum s-a întâmplat şi la Sibiu. Colonelul a demonstrat că unii şefi ai Securităţii au făcut parte din conjuraţie, alături de conducerea armatei şi de oamenii lui Ion Iliescu. Iar dacă pe ai noştri avem motive să nu-i credem, celebrul disident antisovietic Vladimir Bukovski a spus-o răspicat de mai multe ori: „A fost opera KGB. Da, aşa-zisa „Revoluţie de catifea” din 1989, din estul Europei, a fost o operaţiune sovietică, cu scopul de a-i înlocui pe durii regimurilor comuniste cu variaţiuni ceva mai liberale. Decizia a fost luată la Moscova, prin ianuarie 1989, iar KGB a primit sarcina s-o aplice. Generalul Viktor Grusko a fost însărcinat cu această operaţiune. În ciuda pregătirilor, până la urmă s-a pierdut controlul asupra evenimentelor din mai multe state implicate, iar rezultatele nu au fost exact ceea ce şi-a dorit Moscova”. Laszlo Tokes şi Ion Iliescu nu au fost nicodată de acord cu această perspectivă. Nici nu e de mirare. Generalul Aurel Rogojan, fostul şef de cabinet al lui Iulian Vlad, ştie multe despre derularea jocurilor de interese din România, unde a câştigat partida KGB contra CIA: „Presiunea externă incisivă, deci şi mai puţin acoperită, venea din «ţările surori» din vest şi din nord-vestul României, dar şi din… Iugoslavia. «Capsa de iniţiere» a exploziilor planificate, aproape concomitent, la Iaşi, la Cluj, Timişoara şi Bucureşti, avea capătul fitilului în Est. Măiestria serviciilor speciale scenariste şi regizoare a evenimentelor anunţate a fost impecabilă. Multă vreme, disidenţi şi opozanţi, consideraţi ca fiind manipulaţi din vest, am avut surpriza să se constate că erau tot de «sorginte estică» şi livraţi vestului, în ipostaza unor cârtiţe pe termen lung. Ei făceau în România treaba Estului cu banii Vestului”. Asemenea scenarii s-au concretizat nestingherit şi după 1990, inclusiv în aşa-zisa „privatizare” din ţara noastră. Probabil că generalul Mihai Caraman nu i-a putut număra pe toţi cei 25.000 de agenţi când au trecut prin strungă înapoi spre casă.

Adrian Nastase – In Israel

8 Mai 2009  

Saptamana aceasta, israelienii au sarbatorit 61 de ani de la crearea statului lor. Am participat cu placere la receptia oferita, cu aceasta ocazie, de ambasadorul Israelului la Bucuresti, la Ateneul Roman. Revazand foarte multe persoane cunoscute, mi-am amintit numeroasele vizite pe care le-am efectuat in Israel, precum si liderii politici sau religiosi israelieni, intalniti pe un parcurs de aproape douazeci de ani.

Ar fi multe lucruri de povestit, dar voi relata numai vizita pe care am efectuat-o in Israel, in iulie 2001, in calitate de prim-ministru, la invitatia premierului Ariel Sharon – desemnat ca sef al cabinetului israelian aproape in aceeasi perioada ca mine. Era una dintre primele mele vizite in exterior in calitate de sef al guvernului. Ideea de baza a fost aceea de a obtine sprijinul Israelului si al lobby-ului evreiesc, in SUA si in principalele capitale europene, pentru obiectivele fundamentale de politica internationala pe care ni le propusesem. Un alt obiectiv important l-a reprezentat si incurajarea investitiilor israeliene in Romania, intr-un moment in care incercam, cu tenacitate, accelerarea procesului de modernizare economica.De la aeroport am mers direct la sediul Guvernului israelian, unde am avut o lunga si interesanta discutie, intre patru ochi, cu premierul Sharon. Am vorbit despre interesele romanesti, despre cele israeliene, despre situatia din regiune. Sharon mi-a promis sprijinul Israelului, inclusiv in zonele pe care le puteau influenta in Statele Unite, in legatura cu acceptarea noastra ca membru NATO. Am discutat despre cooperarea posibila in domeniul high-tech, cercetare, agricultura si in domeniul militar

. Am comentat proiectele de pace in Orientul Mijlociu si am afirmat cu convingere ca nu am venit sa adaugam noi proiecte la cele deja existente, dar ca putem oferi canale de comunicare eficiente cu lumea araba. Un alt subiect s-a referit la situatia muncitorilor romani in Israel si la nevoia reala de a le asigura acestora un statut corect si sansa de a beneficia de asigurari sociale si de sanatate. Va amintiti, poate, faptul ca pana cand s-au eliminat vizele pentru calatorii in spatiul UE, la 1 ianuarie 2002, romanii care doreau sa munceasca in exterior, mai ales in constructii, se canalizasera pe zona Israelului. Unii dintre ei, din pacate, erau fortati sa lucreze in conditii aproape inumane. Delegatia pe care o conduceam cuprindea numerosi ministri si cateva zeci de oameni de afaceri, care au discutat cu omologii  lor si au participat la un seminar economic. Mi-l amintesc, cu multa simpatie, pe Ariel Sharon – o legenda a israelienilor – si care se zbate, in continuare, intre viata si moarte, dupa accidentul cerebral suferit in 2006. Considerat un dur, datorita istoriei sale in armata si rolului sau in razboaiele din zona, este regretat acum de foarte multi, asa cum, in mod paradoxal, este regretat si Yasser Arafat. Personalitatea lor puternica ar fi putut garanta aplicarea si durata unui acord de pace. Instabilitatea politica interna, atat in Israel, cat si in teritoriile palestiniene, pare sa nu faciliteze un astfel de acord in aceasta perioada, desi noul prim-ministru, Benjamin Netanyahu, avand o reputatie de politician al dreptei conservatoare, ar putea incerca sa relanseze un astfel de acord dupa recentele alegeri prezidentiale din SUA.E adevarat insa ca si el este „prizonier” al sprijinului parlamentar al partidelor religioase de extrema-dreapta. Fac o paranteza pentru a spune ca Bibi Netanyahu, in ciuda acuzatiilor politice din ultimii ani, a revenit spectaculos  pe prima scena a politicii israeliene. Ne-am intalnit in multe randuri, inclusiv atunci cand l-am invitat, cu familia sa, la ferma noastra de la Cornu, unde am discutat mult despre viziunea sa privind dezvoltarea economica bazata pe ideea dezamorsarii conflictului politic prin dezvoltarea economica a zonelor arabe adiacente. Am vorbit chiar si despre o posibila legatura maritima pana la Constanta. Va marturisesc insa ca dialogurile noastre au abordat si subiecte mai putin sofisticate, dar extrem de atractive, dat fiind ca oaspetele meu practicase horticultura si a dirijat o ferma de vite si de pasari la Herzliya.

Revin la vizita din 2001 si la dejunul spectaculos oferit de premierul Sharon la Hotelul „King David”, la care au participat sute de invitati. In discursul meu m-am referit la o anecdota care punea in lumina capacitatea de a planifica strategic si de a intelege miscarile viitoare ale partenerilor: „Se spune ca un tanar calatorea intr-un compartiment de tren cu un Rabin. La un moment dat, tanarul intreaba: Rabi, cat e ceasul?

Rabinul nu-i raspunde. Dupa o vreme, tanarul intreaba din nou cat e ceasul. In final, Rabinul ii raspunde astfel: – Dragul meu, ne apropiem de ultima statie. Asa cum te vad, probabil ca nu ai unde innopta si o sa-mi ceri sa te iau acasa la mine sa dormi. Esti tanar, esti dragut, eu am o fiica, s-ar putea sa va indragostiti unul de celalalt si da-mi, te rog, un singur motiv pentru care mi-as da fiica cuiva care nu are bani nici macar sa-si cumpere un ceas.”Am precizat insa ca Romania si Israelul se afla in acelasi fus orar si ca si noi si ei ne ghidam, in primul rand, dupa interesul national, dar mergem impreuna in acelasi tren si am ales sa fim parteneri.Nu cred ca i-am socat prea tare pe participantii la dejun…As adauga faptul ca, tot atunci, am mers si la Ierihon, unde am vizitat biserica romaneasca, aflata in teritoriile de sub jurisdictia Autoritatii Palestiniene. Acolo am luat parte la o slujba religioasa oficiata de arhimandritul Ieronim Cretu, care doi ani mai tarziu a fost decorat cu Ordinul National „Serviciul Credincios” in Grad de Cavaler pentru contributia deosebita la pastrarea si promovarea valorilor spirituale ale neamului romanesc.

Am asistat cu emotie la inaltarea crucii pe turla edificiului si am donat, din partea Guvernului, o suma de bani necesara finalizarii bisericii. Am donat si doua icoane pe care le adusesem, impreuna cu sotia mea, de la Bucuresti pentru aceasta veritabila „ambasada spirituala” a Romaniei in Tara Sfanta.Intorsi la Ierusalim, am participat, impreuna cu primarul orasului, cel care a devenit ulterior premier – Ehud Olmert -, la ceremonia de deschidere a Jocurilor Maccabiah – acest eveniment sportiv, organizat o data la patru ani, la care participa reprezentantii comunitatilor evreiesti din intreaga lume si care a primit statut olimpic in 1961. Am vizitat, de asemenea, Memorialul Eroilor si Martirilor Holocaustului „Yad Vashem”, unde am asistat la o ceremonie religioasa in „Sala Numelor” si am aprins o flacara ceremoniala in memoria martirilor. Am oprit cateva clipe langa Yad Vashem pentru a depune o coroana de flori si la mormantul lui Itzhak Rabin – pe care il intalnisem ultima data in Israel intr-o alta vizita, cu putin timp inainte de asasinarea lui.In aceeasi zi, am fost primit de presedintele statului Israel, Moshe Katsav, cel care a demisionat in urma cu ceva timp. L-am reintalnit, in acea vizita, pe Shimon Peres, in vremea aceea vicepremier si ministru al afacerilor externe – o mare personalitate a diplomatiei internationale. M-am intalnit, de asemenea, cu presedintele Knessetului, Avraham Burg, si cu presedintii  unor partide parlamentare. As adauga cateva cuvinte despre intalnirea cu Yasser Arafat, presedintele Autoritatii Palestiniene, la Palatul Prezidential al Autoritatii.  Arafat avea o mare autoritate asupra palestinienilor, fiind cel care reusise sa obtina, in 1973, recunoasterea miscarii sale si sa se impuna ca reprezentant legitim al poporului palestinian.Pe Arafat – care cunostea foarte bine Romania -, il intalnisem, prima oara, in 1994, la Forumul Crans-Montana de la Bucuresti, cand organizasem, intr-o perioada de blocaj comunicational, o intalnire cu Shimon Peres,  in cadrul Forumului creat de bunul meu prieten Jean Paul Carteron.  

Am participat atunci la primirea lui Yasser Arafat de catre presedintele Ion Iliescu. Lui Arafat ii placea foarte mult mierea. In ziua urmatoare, i-am trimis, din productia proprie, de la Cornu, doua borcane mari cu miere de salcam, un gest de prietenie apreciat ca atare. In 2001 m-a primit extrem de amical. Nu intelegea de ce nu deschidem o reprezentanta in Teritorii, legatura diplomatica fiind realizata doar prin intermediul unui diplomat cu sediul in Ambasada din Israel.

Am avut, in 2001, mai multe intalniri cu rabinii din Israel si SUA. Am apelat la ei pentru a obtine sprijinul necesar proiectelor noastre, in special privind decizia ce urma sa fie luata la Summitul de la Praga din 2002 vizand extinderea NATO. Imi amintesc ca Rabinul-sef al Statelor Unite, Rabi Friedman, aflat atunci in Israel, a promis sprijinul sau neconditionat atat in nume personal, cat si din partea comunitatii. Ei mi-au impartasit si o tristete legata de cele peste 800 de cimitire evreiesti din Romania, din care mai bine de 500 se afla in localitati unde nu mai exista comunitati de rit mozaic si unde deci, nimeni nu mai are grija de ele. Am povestit cu alt prilej despre intalnirile de mai tarziu, din 2007, din Israel, dar imi aduc aminte si de prima mea vizita cand, la unul din chibuturi, am luat cativa metri de furtun pentru irigatii cu duze de picatura la radacina plantelor. Am revenit atunci la Bucuresti si am trimis furtunul respectiv  la o fabrica  unde se realizau produse din cauciuc, sugerandu-le sa produca ceva asemanator. Dupa o vreme, au raspuns ca nu are cine sa produca duzele de plastic pe care sa le fixeze in furtun. Nu vreau sa fiu rautacios. Au fost si multe urmari pozitive, multi oameni de afaceri israelieni care au inceput sa vina sa investeasca in Romania. Am obtinut, in anii urmatori, un sprijin politic substantial din partea statului israelian cu care Romania a avut si are un parteneriat special, fiind singura tara din zona care a avut legaturi diplomatice continue cu Israelul, din 1948 si pana in prezent.