Transilvania istorie

Lucian Boia:

„Românii puteau invoca, fireşte, cum au şi făcut, un drept etnic asupra Transilvaniei (populaţia românească fiind majoritară), dar nu şi vreun drept istoric. Puteau să-i acuze pe unguri că-i asupreau sau îi discriminau, dar nu-i puteau acuza că „răpiseră” vreodată Transilvania” scrie Lucian Boia în cartea „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări” 

Transilvania Ardeal Erdély

Istoricul roman Lucian Boia, Alain du Nay si Neagu Djuvara

No written or architectural evidence bears witness to the presence of „proto-Romanians” the lands north of the Danube during the millennium after Rome’s withdrawal from Dacia. This fact has fueled a centuries-long feud between Romanian and Hungarian historians over Transylvania sursa studies.us

În 2006, Neagu Djuvara a fost decorat de preşedintele României Traian Băsescu cu Ordinul Naţional Servicul Credincios în grad de Mare Cruce, în semn de înaltă apreciere pentru întreaga sa activitate pedagogică şi de cercetare, pentru talentul şi dăruirea de care a dat dovadă îmbogăţind istoriografia mondială cu lucrări de certă valoare, pentru înaltul său spirit moral şi cetăţenesc care l-a impus ca un reper pentru tinerele generaţii. În martie 2010, a fost decorat de către ambasadorul Franţei la Bucureşti, Henri Paul, cu ordinul Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Ofiţer.

Neagu Djuvara: “Negru Voda e cuman. Sintem un mare amestec de populatii” Neagu Djuvara: „in hartile europene de la Venetia, de la Bizant, Muntenia intreaga este numita timp de sute de ani Cumania” Interviu dat de Profesorul Neagu Djuvara ziaristului Vlad Bolocan

Procesul primei intrari în Europa începe sa prinda consistenta în jurul anului 1830, în vremea tratatului de la Adria-nopol si a Regulamentului Organic. Alfabetul de tranzitie ilustreaza perfect mersul însusi al societatii românesti. Scrierea chirilica lasa locul, în intervalul 1830-1860, unei scrieri amestecate, combinatie de caractere chirilice si litere latine, cu tendinta generalizarii celor din urma. în 1860, alfabetul latin este legiferat. în cazul românilor, simbolul acoperitor al întregului spatiu românesc a devenit Dacia, într-un moment cînd numele de România înca nu exista. De altfel, sa remarcam absenta – pîna în plin secol al XlX-lea – a unui termen generic modern care sa defineasca ansamblul teritoriilor românesti. Numele de astazi al tarii a fost formulat mai întîi de un istoric sas, Martin Felmer, în secolul al XVIII-lea, apoi, în 1816 (în Istoria României si Geografia României), de istoricul grec – stabilit în Ţara Româneasca – Dimitrie Philippide.

într-un interval scurt, si cu deosebire în deceniul 1860-1870, tînarul stat român a adoptat aproape tot ce se putea prelua din sistemul institutional si legislativ european: constitutie, parlament, guvern responsabil, coduri de legi, universitate, academie… „Forme fara fond”, avea sa spuna Titu Maiorescu

Discrepantelor inerente dintre sat si oras li s-au adaugat, asadar,în cazul românesc, si semnificative deosebiri de ordin etnic, religios si cultural. în 1899, Iasi, capitala Moldovei, avea 76 277 de locuitori, dintre care doar 26 747 de români; 48 530, deci simtitor peste jumatate, erau evrei. Chiar Bucurestii apareau ca un oras cosmopolit: spre sfîrsitul secolului al XlX-lea, la o populatie de aproximativ 250 000 de oameni, 32 000 erau catolici si protestantisi 31 000 mozaici.4 Rezulta ca aproximativ un sfert din populatia capitalei avea o origine „neromâneasca”. Nu mai vorbim de orasele din Transilvania, unde românii erau minoritari fata de maghiari si germani.

Iata schimbul de replici – autentic sau nu, putin importa -în relatarea lui George Panu, memorialistul Junimii:

„- Ce umblati cu istoria românilor? – exclama Pogor. Nu vedeti ca nu avem istorie? Un popor care nu are o literatura, arta, o civilizatie trecuta, acela nu merita ca istoricii sa se ocupe deel… Pe cînd Franta produsese pe Moliere si Racine, românii erau într-o barbarie completa. în ce priveste continuitatea si afirmarea istorica a poporului român în spatiul propriu-zis al Daciei si al actualei Românii,punctul de plecare spre mijlocul secolului al XlX-lea era foarte aproape de cota zero. Studiul arheologic al chestiunii si invocarea argumentelor lingvistice nu se aflau înca la ordinea zilei, informatiile externe, în genere tîrzii, putin numeroase si destul de vagi, lasînd liber jocul ipotezelor. „Mobilarea” acestui mileniu s-a constituit în tema de predilectie a imaginarului istoric românesc.

Istorie şi mit în conştiinţa română

Lucian Boia

Golul de 1.000 de ani din istoria românilor.

Neexistând un stat, şi deci o cancelarie care să emită acte oficiale, se explică şi de ce documentele interne cu privire la istoria noastră lipsesc cu desăvârşire timp de 1000 de ani, adică până la întemeierea statelor medievale româneşti în secolul XIV.
Acest vid politic i-a făcut pe mulţi români să se simtă scoşi din istorie: „Simpla perpetuare a unui element românesc amorf, supus diverselor stăpâniri străine, nu pare o soluţie convenabilă. Mărturisit sau nu, ceea ce îi complexează pe români este lipsa, timp de 1000 de ani, a unui stat românesc, este lipsa unei tradiţii politice adânc înrădăcinate în timp, comparabilă cu a naţiunilor vecine”, scrie Lucian Boia, în cartea sa „Istorie şi mit în conştiinţa românească

„Românii au cunoscut, într-un fel, o ciudată întârziere istorică, pe care o plătim şi astăzi. E vorba şi de întârzierea zonei în care ne aflăm, Europa Răsăriteană faţă de Europa Occidentală. Dar chiar şi în interiorul acestui spaţiu e o întârziere semnificativă, şi curioasă. Statele româneşti sunt create pe la 1300 sau după 1300. Sunt ultimele state din Europa. În zona asta în care ne aflăm, deja în epocă şi de multe secole, Ungaria şi Polonia sunt mari puteri regionale, chiar vecinul ceva mai mic, Bulgaria, a cunoscut şi el momente de extindere, de glorie, cu secole bune, cu jumătate de mileniu înainte de crearea statelor româneşti. Serbia, de asemenea”

, spune istoricul Lucian Boia.

„Iorga a făcut o comunicare în 1927 la Academie. În cuvântarea pe care a făcut-o faţă de colegii săi are o frază, în care spune despre Basarab „Numele e cuman.” Asta se ştia, se ştia deja de câteva zeci de ani, de când se publicase faimosul Codex Cumanicus şi de acolo se cunoşteau diferite cuvinte. „Basaraba” înseamnă „tată stăpânitor”. Şi Iorga zice: „Numele e cuman”. Pe urmă în italice, deci subliniat: „Dar numai numele?”. Ceea ce înseamnă că acest om genial care avea intuiţie, şi-a dat seama că era de origine cumană, dar zece ani mai târziu, când publică cartea lui cea mare, de istoria românilor, nu mai spune lucrul ăsta. Înseamnă că chiar el, care ar fi putut să spună orişice şi lumea să-l creadă, a avut acelaşi blocaj psihologic pe care îl are românul că e musai ca primul nostru domn să fie valah de-al nostru. Nu era valah de-al nostru, na!”, spune Neagu Djuvara. „După socoteala pe care am făcut-o eu, un sfert din primii boieri pe care i-am avut în ţară au nume cumane. Ei au format o mică osatură de ostaşi, asta e clar. Rumânul nu mai făcea război de 1000 de ani. Asta nu trebuie să uităm!” primii noştri domni, adică Basarab şi Nicolae Alexandru, au fost mai întâi catolici. Deci e clar ca avem sange din sudul Italiei. Ca o alta confirmare vine marea asemanare a dialectelor din sud-estul Italiei cu romana sau viceversa – a romanei cu dialectele de acolo. Inseamna ca trebuie sa fi venit si populatie de acolo.” In hartile europene de la Venetia, de la Bizant, Muntenia intreaga este numita timp de sute de ani Cumania. Cumania was also preserved as part of the Roman Catholic ecclesiastical structure with a “Diocese of Cumania” existing until 1523 in what is now Romania. „Cum va explicati ca noi ne nastem cu sute de ani in spatele celorlalti: cu 6-700 de ani dupa Bulgaria, cu 500 de ani dupa Rusia, cu sute de ani dupa Polonia, cu sute de ani dupa Croatia, cu 150 de ani dupa Serbia. De ce suntem ultimii?”

Partea mai mare a Peninsulei Balcanice a apartinut timp de aproximativ 600 de ani (pâna în anul 600 d.Chr.) Imperiului Roman. În 106 d.Chr. împaratul Traian i-a învins pe dacii de la nordul cursului inferior al Dunarii si pâna în anul 275 Oltenia de astazi si partea mai mare a Ardealului a fost sub stapânire romana (Dacia Traiana). Populatie provinciei se recruta în mare parte din colonisti veniti din alte provincii. Arheologii au constatat, ca în orasele romane din Dacia viata de tip roman a disparut în jurul anului 275. S-au golit de locuitori si cele mai multe asezari rurale, si nici în cimitire nu se mai gasesc morminte dupa aceasta data (Protase 1980, 252). Neagu Djuvara

Legaturile cu albaneza

în româna: în albaneza:

buza buzë ´idem;2 marginea (a ceva)´

copil kopil ´idem´

catun katun ´idem; grup de case´

gard gard ´idem; pârleaz ´

brad brëdh, brad ´idem´

ghimpe gljëmbë ´idem´

termeni ai pastoritului alpin:

baci bac ´idem; cioban batrân´

capusa këpushë ´idem´

cursa kurthë ´idem´

strunga shtrungë ´idem´

tap cap, cjap ´idem; masculul caprei´

tarc cark ´idem; ocolul oilor la stâna´

urda urdhë ´idem´

Lucian Boia a pus problema: ce s-ar întâmpla, daca s-ar arata, ca de ex. în Moldova slavii au trait înaintea românilor? si el însusi da singurul raspuns corect: „De fapt, nu s-ar întîmpla nimic” (Boia 1997, 142). Fiindca nu istoria, ci prezenta românilor si majoritatea lor numerica asigura drepturile.

Trecerea de la folosirea alfabetului chirilic la folosirea exclusivă a alfabetului latin s-a realizat treptat, prin alfabetul de tranziție. Înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin a fost decretată în 1862 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

 De ce au ales Basarab I şi Nicolae Alexandru, urmaşi ai foştilor lideri cumani botezaţi catolic, calea ortodoxiei pentru Ţara Românească?

Sau de ce a fugit la est de Carpaţi, în nucleul viitorului stat moldovean,ortodoxul voievod Bogdan I,cneaz din Maramureş, din demnităţile rezervate lui de regele maghiar după ce s-ar fi botezat catolic? Sunt tot atâtea întrebări care se rezumă, în fond, la una singură: De ce suntem ortodocşi?

Răspunsul nu este deloc simplu şi clar, ci se înscrie sub semnul paradoxului, alături de originea latină a poporului român, peste care, timp de o mie de ani, au trecut valuri de migratori ce aveau potenţialul creării unui stat medieval pe alte coordonate şi care ar fi putut să fie în etnogeneza poporului român ce au fost francii pentru francezi, bulgarii pentru slavii sudici sau ungurii în Panonia. Aceştia ar fi putut să dea numele, limba şi chiar religia noului stat. Niciuna dintre acestea nu s-a petrecut. Neagu Djuvara: Noi nu aveam absolut niciun document înainte de naşterea voievodatului Ţării Româneşti.

Neagu Djuvara.

Maghiarii au fost o populaţie fino-ugrică, din ramura ugriană, care a locuit în arealul geografic dintre Munţii Altai şi nordul Iranului. Ulterior, părăsind această zonă, s-au aşezat pentru o perioadă de timp în teritoriul dintre Munţii Urali, fluviul Volga şi râul Kama, unde alături de alte etnii, au intrat în sfera de influenţă a khaganatului khazar. După anul 800, ungurii şi pecenegii s-au desprins treptat de sub controlul khazarilor, şi au înaintat spre vest, aşezându-se în regiunea dintre Don şi Nipru . Uzii exercitau o presiune crescândă între Ural şi Volga, azi Kazan capitala republicii Tatarstan. Ori Bashkiria, Baschiria.

Acest nume apare în lucrarea împăratului Constantin VII Porfirogenetul, care consemnează că suveranul khazar, drept mulţumire pentru prestaţiile militare ale maghiarilor, I-ar fi oferit de soţie pe fiica sa lui Levedias.

Atacul pecenegilor, a produs divizarea uniunii tribale a maghiarilor. O parte s-a refugiat spre Persia, iar alta s-a îndreptat spre vest, poposind în Etelköz/Etel kuzu ( “ Teriritoriul dintre râuri “ ), identificat cu Nipru şi Prut, Bug şi Siret sau Nistru şi Prut. Un teritoriu situat la nord de litoralul vestic al Mării Negre.

Migratia ungurilor

1. Yugra (strămoşi unguri) Hantî-Mansi=Yugra – (un oras din  Siberia) prezent Okrug-Yugra, popor Ob-Ugric, limba vorbita in Yugra este Hanti si Mansi, sunt limbi fino-ugrice)  e cea mai apropiata de limba maghiara, Hanti Mansi este si un tinut autonom in Federatia Rusa – situat intre Peciora (un fluviu în nordul Rusiei Europene (Republica Komi și Neneția) si Munții Urali) 2.Magna Hungaria (Ungaria Mare) (azi Bashkira, Baschiria (intre raurilor Kama si Volga) si Munții Ural -Regiunea Perm) 3. Lévédié 4 (prezent – estul Ucrainei) . Etelköz. (un teritoriu din nordul Mării Negre, situat undeva între Carpați și rîul Nipru, azi în Ucraina.

 Triburile maghiare : Jenő, Kér, Keszi, Kürt-Gyarmat, Megyer (Magyar), Nyék, şi Tarján, şi incă trei triburi Kabare, în total 10.

Bulgarii, au apelat în anul 837 la ajutorul maghiarilor, pentru a stopa încercarea de repatriere a adrianopolitanilor, deportaţi în vremea hanului Krum la nordul Dunării.

Prima intervenţie a maghiarilor în spaţiul central-european, consemnată de Analele mănăstirii Sf. Bertin, a avut loc în anul 862, cu prilejul revoltei lui Karloman împotriva lui Ludovic Germanicul, tatăl său şi nepot al lui Carol cel Mare, care se afla în război cu moravienii cneazului Rastislav. Atragerea maghiarilor de partea fiului răzvrătit, pare să fi fost opera moravienilor. În 894, sprijină din nou pe Svatopluk, aflat în conflict cu germanii [10] . Invadarea Traciei de către ţarul Simeon ( 893-927 ), l-a determinat pe împăratul bizantin Leon al VI-lea ( 886-912 ), să ceară în anul 895 ajutorul maghiarilor. Emisarul bizantin Niketas Skleros, I-a convins cu daruri pe Arpad şi Kursan, să pornească contra bulgarilor.

Trecând Dunărea cu sprijinul flotei bizantine, maghiarii conduşi de Liunticas, un fiu al lui Arpad, i-au înfrânt pe bulgari în câteva rânduri, înaintând până aproape de Preslav. Tarul Simeon a fost nevoit să se adăpostească între zidurile cetăţii Mundraga. Încercând să stopeze invazia maghiară, Simeon a fost din nou învins, şi nevoit să se refugieze la Silistra ( Dorostolon ), de unde a cerut pace.

Înaintarea maghiarilor spre vest, a avut loc după toate probabilităţile, prin Carpaţii Nordici, prin pasul Verecke. Anonymus consemnează în Gesta Hungarorum, drumul parcurs de maghiari spre vest. Plecând din Kiev, au poposit în principatul lui Wladimir, din regiunea Wolhyniei ( Lodomer ), apoi în Galicia ( Galiţia ), de unde au trecut prin pădurea Howos, ocupând Muncaci. Din cronica lui Simon de Keza, reiese că:

“ Huni sine Hungari denuo ingressi in Pannoniam transierant per regna Bessorum, Alborum Comanorum et ciuitatem Kyo, et deinde in fluuio Hung uocato, ubi castrum fundauere resederunt. A quo quidem fluuio Hungari a gentibus occidentis sunt uocati. /… Hunii sau Ungurii intrară din nou în Pannonia, dup ce trecuseră prin ţara Bessilor, a Comanilor Albi şi cetatea Kyo şi apoi se aşezară la fluviul numit Hung, unde fundară o fortăreaţă. După acest fluviu au fost numiţi ei de popoarele din Occident Unguri. “

După Kurt Horedt, intruziunea regalităţii maghiare în Transilvania, s-a produs din punct de vedere teritorial în cinci etape principale. În prima fază, plasată în jurul anului 900, maghiarii ajung până la Someşul Mic. Faza a doua, coincide cu ocuparea văii Mureşului. Pe parcursul fazei a treia, plasate în anul 1100, se atinge valea Târnavei Mari, cu precizarea că aici nu a putut fi identificat orizontul de secol XI, caracteristic pentru valea Mureşului. În faza a patra, pe la anul 1150, se atinge linia Oltului. Ultima fază, datată în jurul anului 1200, coincide cu înaintarea până la linia Carpaţilor Răsăriteni şi Sudici.

A doua etapă, este marcată de acţiunea militară a regelui arpadian Ştefan I, întreprinsă în Transilvania. Reperele acestei etape, ne arată drumul parcurs de armata lui Ştefan I – Deva, Alba Iulia, Lernei, Moreşti şi zona Ciucului. Acum, apar şi primele elemente caracteristice ale culturii Bijelo Brdo în Transilvania. Ambele etape au un caracter violent.

Numele românesc popular al ţării este Ardeal. Acest nume se poate citi pentru prima dată într-un document din 1432: Ardeliu (Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, 22). Este evident, că această formă este preluarea ─ şi sub aspect fonetic – adenumirii maghiare de Erdély.

În epoca mai nouă terminologia oficială preferănumele de Transilvania, care este preluarea formei latine folosite în documentele regatului ungar.

Saşii. inferior al Târnavelor, regiunea dintre Olt şi Mureş până la Orăştie precum şi teritoriul din jurul Bistriţei, la nord-est, au fost slab populate în secolul al XII-lea. În aceste zone regele Ungariei Géza al II-lea, începând din 1140 – 1150, a adus colonişti germani din Flandra şi cursul inferior al Rinului. Ei au fost strămoşii saşilor, pe care Diploma Andreanum (1224) al regelui Endre al II-lea i-a organizat într-un popor unitar, teritoriul locuit de ei fiind numit Königsboden “pământuri regale”. Erau purtători unei industrii şi unul comerţ dezvoltat, toate oraşele ardeleneşti din evul mediu au fost fondate de ei. În sudul ţării au avut şi un rol de apărare militară. Au trăit conform obiceiurilorlor vechi; se autoguvernau, organizaţi fiind tot în unităţi administrative speciale, numite szék.─Königsboden avea patru unităţi administrative: Altland (regiunea Sibiului), Burzenland(> rom. Ţara Bârsei, magh. Barcaság ─regiunea Braşovului), Weinland (regiunea dintre cele două Târnave), şi Nösnerland (regiunea Bistriţei).

Astfel au luat fiinţă în Ardeal cele trei naţiuni. Înaintea de năvălirea tătarilor n-a existat nici-o legătură între ei.

Sub aspect juridic ungurii au fost nobili de la ocuparea ţării. Mai târziu s-a format între ei si o altă formă a nobilimii: regele a organizat comitate regale, la început Szolnok (mai târziu Belső-Szolnok, ulterior contopit cu Doboka), şi Fejér; iar mai târziu Doboka, Kolozs, Torda, Küküllő şi Hunyad. În centrul judeţului a fost o cetate regală, personalul acesteia (funcţionarii regali, slujitori cetăţii) formau mai târziu nobilimea (“homines vel iobagiones regis”).

În evul mediu biserica a avut un rol politic extrem de important. A avut proprietăţi (moşii), soldaţi proprii, deci în arena socială a jucat şi un rol de stăpân lumesc,(mirean), laic.

Desele năvăliri dinspre est au pricinuit lupte frecvente. Cei care s-au distins în acestea, s-au putut ridica în nobilime şi au primit domenii. Cealaltă posibilitatea, prin care se putea câştiga proprietăţi, a fost ajutorul militar acordat pretendenţilor la tron. Astfel s-a format a pătură de mari moşieri ─ stăpâni suverani pe domeniile lor. Nobilitatea se putea moşteni.

Insemnătatea judeţelor regale s-a redus la începutul secolului al XIII-lea, fiindcă regele a donat moşii stăpânilor locali, voievozilor. Astfel s-a format clasa marilor proprietari, nobilimea de prim rang (Erdély rövid története [Scurtă istorie a Ardealului], 176).

3. Primele cnezate româneşti în Muntenia

Primele cnezate pe teritoriului Munteniei sunt amintite în Carpaţii Meridionali într-o diplomă a regelui maghiar Béla al IV-lea, emisă în 1247. Aceste cnezate au fost situate în mare parte la sud de lanţul munţilor; în parte şi în Haţeg: Litovoi, Fărcaş şi Ioan, precum şi Seneslav, sub supremaţia regelui maghiar (Giurescu 1975, 169). Au avut o organizaţie militară de sine stătătoare. În cea de-a două parte a secolului al XIII-lea stăpânirea regală maghiară slăbeşte. Economia Munteniei se întăreşte, ia naştere o pătură de moşieri. Interesul acestora a fost existenţa unei armate puternice, dirijate din centru, prin care îşi puteau asigura dominaţia asupra propriului lor popor şi se puteau apăra împotriva dominaţiei maghiare şi tătăreşti. Până la urmă, în 1324, voievodul Basarab a devenit “mare voievod şi domn” al întregii Munteniei, cu sediul la Câmpulung. Nepotullui Basarab, Vladislav, este deja vazalul regelui ungar Ludovic I. cel Mare, căruia regele“i-a cedat cetatea Severinului şi i-a donat lui şi moşiile ardeleneşti ale Făgăraşului şi Amlaşului” … “Astfel, Vladislav, chiar vazal fiind, a primit un refugiu în Ardeal, împreună cu curtea, nobilii, iobagii şi robii săi” (Kosztin 1989, 68-69).

În secolul al XIV – XV-lea s-a statornicit o legătură comercială intensă între Ardeal şi Muntenia. În această vreme în Muntenia s-au produs puţine cereale şi a fost nedezvoltată şi confecţionarea diferitelor unelte. Acestea trebuiau aduse din Ardeal, pe când negustorii ─ parte saşi, parte secui ─ transportau în Ardeal animale vii, piei de animale, ceară, brânză, peşte sărat. Prin aceasta se explică în parte strădania, urmărită secole de-a rândul, a regilor maghiari de supunere feudală a Munteniei, iar după apariţia turcilor şi necesitatea apărării a fost o explicaţie a acesteistrădanii (Bíró 1973, 24).

4. Năvălirea tătarilor

(1241-1242) a cauzat uriaşe devastări în Ardeal. Hoardele tătăreşti au năvălit prin strîmtoarea de la Verecke, Ţara Bârsei şi alte pasuri ale Carpaţilor. Când au făcut cale întoarsă de pe marele şes al Ungariei, trecând prin valea Mureşului, au pustiit tot cea ce au cruţat când au venit.Regele Ungariei Béla al IV-lea a refăcut ţara după plecarea tătarilor: a reorganizat apărarea militară a ţării, în loc de cetăţi regale construind cetăţi fortificate pe vârfurile înalte ale munţilor. Pentru popularea Ardealului au fost aduşi oameni din Ungaria şi din străinătate şi au venit şi numeroşi români (vezi mai jos). Nu întâmplător regele Béla al IV-lea a fost supranumit “cel de-al doilea fondator al ţării.”

Regele Endre al III-lea a ţinut în 1291 la Alba Iulia sfatul ţării: aceasta a fost prima adunare comună a ungurilor, secuilor şi saşilor, locuitori ai Ardealului. Acest prim sfat al ţării a fost urmat apoi de mai multe alte sfaturi, de ex. la cel ţinut în 1298 în Ungaria au fost invitaţi reprezentanţii celor trei natiuni. În diploma din 1293 a regelui Endre al III-lea se poate citi, că …”cu consimţământul mai marilor ţării care sunt cu noi, am hotărât, ca toţi vlahii, fie ei pe moşia oricui, să fie duşi înapoi pe moşia noastră regală Székás” (Jancsó 1931, 48).

La această dată colonizarea vlahilor a fost încă exclusiv un drept regal. A fost de asemenea hotărât şi faptul ca vlahii să plătească a 50-a parte a turmelor lor de oi. Acesta a fost un impozit cu caracter permanent încă de pe timpul când ei locuiau în Balcani.A fost parte a dreptului vlahilor

5. Românii

au început să vină în Ardeal în mase mai mari după năvălirea tătarilor, anume în judeţele Hunedoara, Caraş-Severin, Făgăraş şi Maramureş. La început se aşezau numai pe domenii regale, iar mai târziu, cu permisiunea regelui, şi pe moşiile episcopale şi capitulare. Doar începând cu domnia lui Ludovic cel Mare (1342 – 1382) puteau efectua colonizăriale românilor şi latifundiarii particulari şi oraşele.Sălaşul (păstoresc) al unui grup mai mare, format din mai multe familii se numea cătun, iar în fruntea sa se afla cneazul. Cneazul deci a adus colonişti, şi pentru acest serviciu a primit pământ de la rege. O diplomă a lui Ludovic cel Mare din 1350 spune: “acordăm cnezatul, sperând că prin grija lor cu sârg satele noastre de [colonişti] vlahi vor câştiga mulţi locuitori.” ─ Cnezatul a fost o funcţiecare se moştenea. În funcţie de mărimea pământului a fost diferit şi rangul cnejilor. Unde erau mai mulţi cneji, a fost ales un voievod, sau şpanul cetăţii a numit un voievod (Hunedoara, Maramureş) şi în acest caz el a fost în legătură directă cu regele.

“Diplomele din secolele al XIV-lea şi al XV-lea denotă, că printre cneji au fost foarte mulţi oameni agresivi. Se întâmpla de nenumărate ori să atace unul casa celuilalt, să dea foc casei şi să răpească obiectele mai valoroase. Omuciderea, incendierea şi aducerea de prejudicii proprietăţii străine este la ordinea zilei printre ei. Episcopul de Transilvania a reclamat de mai multe ori, că cnejii care locuiesc pe moşii episcopale şi capitulare să vândă ogoare, terenuri de cosit, de parcă acestea ar fi proprietatea lor; îiapasă pe cei supuşi lor cu sarcini noi, mai mult, vreau să scape de autoritatea moşierului până şi cu puterea unor ameninţări” (Jancsó 1931, 63).

Populaţia românească a Maramureşului îşi trage originea de la vlahii, pe care i-au trimis regelui Ungariei Vladislav al IV-lea Cumanul stăpânii Constantinopolului, în 1284 – 1285. Împreună cu oastea maghiară, aceştia i-au bătut pe tătari pe cursul superior al Tisei, unde tătarii au făcut o incursiune. Întrucât nu mai voiau să se reîntoarcăîn ţara lor, regele i-a aşezat în Maramureş (după vechi cronici ruseşti, Jancsó 61).

În fruntea regiunii militare de pază grănicerească, care s-a creat în secolul al XIV-lea cu sediul la Baia, a stat voievodul maramureşean Dragoş. În 1359 voievodul maramureşean Bogdan s-a strămutat în Moldova şi a ocupat scaunul voievodal. Prin aceasta a luat fiinţă voievodatul românesc al Moldovei, la început doar în părţile învecinate cu Maramureşul. Regele Ungariei Ludovic cel Mare n-a putut împiedica ruperea şi independenţa sa de regatul său.

Numărul românilor ardeleni în secolul al XIV-lea

În listele decimale papale din anii 1332 – 1337, în Ardeal au fost consemnate 950 de parohii obligate să plătească dijmă. Aceste sate au fost locuite de catolici; dar, în vremea respectivă, ca şi astăzi, ţineau de cele mai multe parohii catolice una sau două filiale. Aşadar, numărul aşezărilor locuite de catolici poate să fi fost în jurul de 2.550, numărul total de aşezări în Ardeal consemnat în documente din 1350 .─Nesocotând filialele, Pascu (1984, 60) afirmă căîn cca 2.000 de localităţi nu locuiau catolici, ci români sau ruteni ortodocşi, ─ o concluzie evident greşită.

Ridicarea bisericilor greco-orientale (ortodoxe) începe în Ardeal la sfârşitul secolului al XIII-lea; primele la Densuş, Sântă Maria Orlea, Gurasada, Strei, Streisângeorgiu (Giurescu 1975, 338-339).

Papa Clementin al VI-lea dispune în 1345 călugărilor franciscani să-i treacă pe români la religia catolică, dar aceştia au opus o rezistenţă puternică, sub conducerea clerului ortodox. Toate încercările de mai târziude partea catolică (papa, regi unguri, etc.) au eşuat de asemenea.

6. Societatea feudală

În Ungaria dreptul privat al proprietăţii a fost reglementat de Bula de Aur al regelui András al II-lea, conform unei codificări juridice riguroase de tip apusean. În secolul al XIV-lea scade însemnătatea comitatelor regale, cea mai mare parte a pământului ajungând pe mâna marilor latifundiari. Din această cauză nobilimea proprietară de mari moşii a fost obligată la recrutarea şi aprovizionarea armatei (sistemul banderial fiind acelaşi ca şi în Europa Occidentală). Pe vremea domniei lui Ludovic cel Mare a fost întărită clauza de aviticitate şi de resistenţă a Bulei de Aur, care a oferit nobilimii o putere şi independenţă sporită faţă de rege. Cronicarul Gr. Ureche admira libertatea nobiliară ardelenească şi poloneză (“justiţia ungurească este foarte dreaptă”) şi critica cu amărăciune situaţia de acasă: “în Moldova poţi pieri fără tragere la răspundere, judecată şi orice vină; voievodul este în una şi aceeaşi persoană judecător, reprezentantul acuzării şi executorul legii” (citează Makkai 1989, 129-130).

În voievodatele române domnitorul este stăpânul absolut al proprietăţii funciare, el donând o parte a pământului oamenilor săi credincioşi, pe un timp determinat. Doar mai târziu, spre sfârşitul secolului al XV-lea se donau moşii sub formă de proprietate care se putea moşteni ─acesta a fost “uricul” (din magh. örök ´etern, pe veci´)În lipsa unei codificări juridice riguroase însă a fost nevoie de întărirea domnitorului (ceea ce deobicei nu se făcea fără daruri din partea beneficiarului), în cazul fiecărui act de donaţie.

Iobagii ─în Moldova numiţi vecini, în Muntenia rumâni, au fost liberi sub aspect juridic până la sfârşitul secolului al XVI-lea. Domnitorul a fost sprijinit de marele sfat al ţării, care se compunea din cei mai avuţi boieri ai ţării. Biserica n-a avut pământuri şi a fost subordonat voievodului. Pe de altă parte voievozii au fost patronii bisericii, ctitorind mănăstiri. State şi ordine a fost o categorie necunoscută în voievodate; deci,un fel de parlament, ─ca în Ungaria şi Europa Occidentală─n-a existat. O altă deosebire a fost faptul, că deşi scaunul domnesc se moştenea în principiu, n-a fost reglementată ordinea succesiunii (de pildă pe baza dreptului primului născut, al primogeniturii), ceea ce făcea să apară concomitent mai mulţi pretendenţi la demnitatea voievodală.

7. Răscoala ţărănească de la 1437─înţelegerea de la Căpâlnă

În secolul al XV-lea au fost mai multe răscoale în Europa împotriva exploatării boiereşti, a nobilimii mari proprietare în general. Regele Ungariei, Ludovic I. cel Mare i-a scos pe ţărani, în 1365 de sub autoritatea comiţiilor regali şi i-a pus sub jurisdicţia moşierilor. Aceştia i-au privat pe ţărani de dreptul lor de până atunci la strămutare liberă. Nemulţumirea a fost şi mai mare pe domeniile bisericeşti: episcopul a pretins plata dijmei în bani, iar ţăranii sărăciţi n-au putut face faţă acesteia. În 1437, în părţile de mijloc ale Ardealului a izbucnit răscoala ţăranilor din judeţe. La început ţăranii au luptat împotriva trupelor voievodului, repurtând victorii, dar după ce nobilimea i-a chemat în ajutor pe secui şi pe saşi (la care nu au existat iobagi), răscoala a fost înăbuşită. Cele trei naţiuni au încheiat o înţelegere în 1437 în comuna Căpâlna (judeţul Szolnok-Doboka), în care s-au obligat la ajutor mutual împotriva pericolului lăuntric: (ţăranii) şi a duşmanului dinafară: turcii. Acesta a fost Unio Trium Nationum, bazat pe deplina egalitate politică a naţiunii maghiare, secuieşti şi săseşti, şi constituia baza dreptului public de mai târziu al Ardealului.

În manuale de istorie româneşti se scrie deobicei despre răscoala ţăranilor “români şi maghiari”. Trebuie adăugat la aceasta, că românii, care erau în aceea vreme în minoritate încă, trăiau sub conducerea cnejilor şi voievozilor lor şi nefiind catolici, nu plăteau deloc dijmă. La răscoală participau numai acei puţini români, care erau aşezaţi pe moşii episcopale şi capitulare.

Concepţia istoriogafiei românie, conform căreia Unio Trium Nationum era o alianţă a celor trei naţiuni ardelene împotriva românilor, nu este decât formularea şi retroproiecţia unei idei moderne, naţionaliste (care îşi are rădăcinile în epoca deşteptării naţionale), într-o periodă, când naţiune română n-a existat încă. A existat doar o vagă conştiinţă de grup etnic, pe atunci încă minoritar. Înţelegerea de la Căpâlnă se îndrepta împotriva tuturor iobagilor.

8. Turcii

Armata turcească a învins, în bătălia de la 1389, de pe Câmpia Mierlei (Kosovopolje) trupele sârbilor şi a multor alte popoare europene. Batalia a fost prima mare manifestare izbitoare a expansiunii otomane în Europa.

Iancu de Hunedoara─Hunyadi János

La mijlocul secolului al XV-lea Hunyadi János a fost mandantul de faimă legendară în întreaga Europă al luptei împotriva turcilor. În literatura istorică română de specialitate Iancu de Hunedoara figurează în general ca român. Tatăl său, Voicu, a fost într-adevăr fiul unui cneaz român, care a stat în serviciul regelui ungar Sigismund, de la care a primit în 1409 domeniul Hunedorii. Mama lui însă a fost o femeie maghiară.Hunyadi János a fost în serviciul mai multor nobili înalţi din sudul Ungariei─de ex. banul de Macsó─în 1428 însă s-a alăturat regelui Sigismund. În acelaşi an, a luat-o de nevastă pe Szilágyi Erzsébet de Horogszeg. (Din această căsătorie s-a născut marele rege al ungurilor, Mátyás; 1458 – 1490.) În 1439 a devenit ban de Severin, mai târziu căpitanul Belgradului, iar în 1440 voievodul Ardealului. În 1438 sultanul Murad a atacat, în fruntea unei armate turco-româno-sârbeşti (cu participarea domnitorului muntean Vlad Dracul) Ardealul, devastând Sebeşul Săsesc, Alba Iulia şi Cetatea de Baltă. Împotriva atacurilor care se repetau în anii 1440, Hunyadi se apăra însă cu succes, faptul având un puternic răsunet în Europa întreagă.

Hunyadi János a fost favoritul nobilimii maghiare mijlocii şi a fost foarte popular şi printre popoarele Peninsulei Balcanice. În 1446 a fost ales guvernatorul general al Ungariei, un fel de regent pe lângă regele minor. Ca să poată lupta cu succes împotriva turcilor, s-a străduit să pună voievozi fideli lui pe scaunul voievodatelor române. Acesta n-a dat însă totdeauna rezultatele scontate;─a pierdut în 1448 cea de-a doua bătălie de pe Câmpia Mierlei în urma trădării domnitoruluiDan. Faptul a făcut să eşueze planul alianţei anti-turceşti a popoarelor balcanice.

Pentru meritele sale, regele Ungariei a donat lui Hunyadi domenii uriaşe, iar el a susţinut din venitul acestora puternica sa armată. Nucleul trupelor sale îl constituiau armatele maghiare şi secuieşti din Ardeal. Tradiţiile şi legendele istorice ale popoarelor balcanice arată că în persoana lui Hunyadi sârbii, românii şi bulgarii vedeau mai ales comandantul secuilor. Numele lui este Iancu Sibianul (Szibinyányi Jánk), Ioan Secuiul, în cântece istorice aromâneşti Iencio Ungurul sau Iencio Secuiul.

Hunyadi János a construit cetăţi, a întărit oraşe, cu sprijinul său material a fost clădităbiserica reformată din strada Kogălniceanu din Cluj, mănăstirea franciscană din vechea cetate a Clujului şi mai multe biserici în alte oraşe din Ardeal (Gârbova de Jos, Sântimbru, Teiuş)(Jancsó 1931, 79).

Ultima mare bătălie victorioasă Hunyadi János a repurtat-o în 1456 la Belgrad, unde l-a învins pe sultanul Mohamed al II-lea, care asedia Belgradul. În amintirea acestei mari victorii papa a dispussă se tragă clopotele în fiecare zi la amiazi.

Istoriografia românească unanim acceptată azi prezintă politica lui Hunyadi János faţă de voievodatele române, de parcă el ar fi vrut să unifice “cele trei ţări româneşti”.Ardealul, ca “ţară românească” apare adesea şi în alt context, dar acesta este total greşit: sub aspect statal şi sub aspectul dreptului constituţional Ardealul a fost parte a regatului maghiar; sub aspect istoric: maghiarii locuiau Ardealul cu trei secole înainte de venirea românilor, iar populaţia sa la mijlocul secolului al XV-lea a fost în majoritate maghiară, secuiască şi săsească, cu minoritate românească.

Ştefan cel Mare a ocupat tronul Moldovei în 1457. A organizat şi a înzestrat din belşug cu arme oastea sa, a întărit cetăţile.Luptele lui Ştefan cu turcii au fost în general victorioase; pe patul său de moarte (în 1504, după o domnie de 47 de ani) a relatat că a dus36de războaie, dintre care a câştigat34(IR Compendiu 1970, 138). A făcut mare eforturi pentru a-şi extinde domnia asupra Munteniei, dar acestea n-au avut rezultate durabile.

Ţine de înţelegerea corectă a epocii şi faptul că:

“Animozitatea dintre moldoveni şi munteni este copios argumentată de ambele părţi. Tipice pentru relaţiile lui Ştefan cu românii de peste Milcov sunt ingerinţa armată şi jaful. Ştefan îi pradă pe români cu aceleaşi sentimente cu care îi jefuieşte pe secui, fără să facă nici o distincţie ´patriotică´ între ei. Cînd relatează faptul că Ştefan a ordonat oştirii sale să pradă trei zile după plac în Ţara Românească, Ureche nu pare să simtă incongruenţapatriotică a situaţiei: dimpotrivă, poate fi lesne perceput tonul admirativ şi justiţiar” (H.R. Patapievici, Politice, 1996, 74).

La sfârşitul secolului al XV-lea comuna sătească a început să se destrame; ţăranii, pentru a obţine pământuri noi, au tăiat păduri. În această vreme au trecut la producţia de grâu, care se putea vinde la un preţ bun. În secolul al XVI-lea agricultura s-a dezvoltat atât de mult, încât cele două ţări au aprovizionat cu alimente imperiul otoman. Moşierii au căutat să acapareze mai mult pământ─prin cumpărare, cu forţa─mai ales din pământurile comunelor săteşti. Au luat fiintă marile latifundii, în jurul anului 1600 câte o familie boierească posedând chiar şi130 – 160 de sate. Concomitent cu comerţul în dezvoltare, marii moşieri─pentru ca să câştige mai mulţi bani─au ridicat cantitatea de prestaţii, pe care iobagimea trebuia să efectueze şi robota, ceea ce, devenind insuportabilă la un moment dat, a dus la fuga în masă a ţăranilor. De aceea a fost introdusă legarea de glie a ţăranilor. În Muntenia actul se leagă de numele lui Mihai Viteazul: “legământul lui Mihai”. Cu ţăranii legaţi de pământ boierul putea dispune după bunul lui plac: îi putea vinde, schimba, dărui (IR Compendiu 159; Bíró 1973, 67).

Boierii, în mare parte de origine străină, n-au purtat nici urmă de vreun sentiment de solidaritate cu ţăranii români din proprietatea lor. Numele acestora a fost rumân.“În înţelesul celor vechi, rumân era aproape tot una cu rob, rumânie însemna tot una cu robie”(Drăghicescu, 230).

“… faptul că se afla la noi o clasă a boierilor, străină de sentimentele neamului, de neam şi de marile lui interese, a făcut că luptele pentru tron ajunseră atât de sfâşietoare la noi şi duseră ţările până în fundul celei mai adânci prăpastii morale” (Drăghicescu, 232).

9. Principatul independent al Ardealului

În 1526 armata turcească a învins armata regelui maghiar în bătălia de la Mohács. Tânărul rege maghiar, Ludovic al II-lea, a murit şi ţara a rămas fără rege. În deceniile următoare turcii au ocupat partea centrală a Ungariei; (Buda în 1541). Principatul independent care a luat fiinţă în Ardeal, a fost urmaşul de drept şi de fapt al regatului ungar scindat în trei părţi.

Aceasta a fost epoca Reformei; în Ardeal au domnit principi protestanţi, care au dus o politică dibace, în urmă căreia Ardealula beneficiat de o independenţă relativă. Pentru prima oară în Europa ─ şi în lume ─la 1568, s-a declarat şi a fost codificată la dieta din Turda libertatea confesională. Principatul Transilvaniei a avut parlament propriu, turcii nu s-au amestecat în treburile sale interne. Plătea dări turcilor, era expus haraciului, invaziilor turceşti şi tătăreşti, dar sub aspect administrativ, Ardealul n-a devenit niciodată parte a imperiului otoman.

Formarea Principatului Transilvaniei independent a atras după sine mari transformări în întregul Ardeal. N-au mai stat la dispoziţie sursele materiale şi de forţă ale regilor maghiari, astfel cele trei naţiuni trebuiau să-şi asume o mai mare contribuţie în administrarea şi susţinerea statului.

În Ardeal Reforma a început printre saşi, care au trecut la religia luterană. Printre unguri şi-au găsit adepţi învăţăturile lui Calvin şi la mijlocul secolului XVI-lea, fiul unui cizmar clujean, Dávid Ferenc a pus bazele religiei unitariene, dictonul căreia, “unul singur este Dumnezeu”a propovăduit eliberarea de dogmele născute mai târziu şi reîntoarcerea la textul original al Bibliei, la litera şi spiritul Sfintei Scripturi.

Judele Braşovului, Johannes Honterus şi tipograful Johann Benckner răspândesc noul crez şi printre români, în spiritul căruia, pentru luminarea românilor, scot de sub teasccărţi religioase în limba română. Pe cheltuiala căpitanului de Deva, Geszti Ferenc apar din Vechiul Testament primele două din cele cinci cărţi ale lui Moise, sub titlul de Palia de la Orăştie (1580 – 82). Călugărul grec Coresi, în timpul activităţii sale de la Braşov a scosaproximativ35de cărţi în limba română şi vechea slavă bisericească, în mare parte cu ajutor material săsesc şi maghiar. Aceste lucrări au avut o mare însemnătate în formarea limbii literare române. Prima carte tipărită în limba română a apărut în Ardeal (Catehismul luteran, 1544). Limba slavă bisericească de până atunci a slujbei ortodoxe este schimbată şi înlocuită cu limba română în 1566. Báthori István instituie în 1571 la Alba Iulia o episcopie ortodoxă (greco-orientală), episcopul căreia este sfinţit la Târgovişte.

Principele Báthori István (1571 – 1576) continuă politica inaugurată de Martinuzzi Fráter György: întrucât Habsburgii n-au putut apăra Ardealul de turci, el a fost în mod deschis un domnitor care a plătit tribut de vazalitate turcilor, dar în taină a fost aliatul regelui Ungariei. După ce a devenit rege al Poloniei (1576 – 1586), una dintre scopurile sale principale a fost izgonirea turcilor din Europa întreagă, problemele ardeleneşti însă au continuat şi pe mai departe să fie una dintre grijile sale principale (Jancsó, 16).

Mihai Viteazul în Ardeal

Secuii ţineau morţiş la privilegiile lor, dar dieta din 1557, desfiinţând multe dintre acestea, i-a obligat la suportarea sarcinilor de natură bănească. Mai târziu principele Báthori Zsigmond a promis restaurarea vechilor lor libertăţi, dar nu s-a ţinut de promisiune.

În asemenea împrejurări a iniţiat un atac împotriva Ardealului voievodul Munteniei, Mihai Viteazul. A trimis vorbă secuilor, că el atacă Ardealul din împuternicirea împăratului Austriei, Rudolf, şi dacă se alătură lui, împăratul va reface vechile lor libertăţi. Secuii s-au alăturat în mase la armata lui Mihai, până într-atâta, încât o treime a trupelor sale, care se ridica la 36.000 de oameni, erau secui.

La 28 octombrie 1599 Mihai Viteazul a învins în bătălia de la Şelimbăr (Schellenberg) ─ aproape de Sibiu ─armata principelui ardelean şi a intrat în Alba Iulia. Aici a convocat dieta, la care a declarat că el a venit în Ardeal din însărcinarea regelui Rudolf, în calitate de locţiitor al acestuia şi căpitanul general al ţării. Statele şi ordinele ardelene i-au depus jurământ lui Rudolf şi lui Mihai, ca locţiitor al regelui. Mihai a refăcut vechea libertatea secuiască, pentru că avea nevoie de virtuţiile şi calităţile lor militare,dar n-a adus nici-o schimbare în situaţia ţărănimii române.

În vara anului 1600 Mihai l-a alungat pe voievodul Moldovei şi s-a înscăunat pe sine însuşi pe tronul Moldovei. Regele Rudolf însă n-a avut încredere în lealitatea lui Mihai şi l-a trimis în Ardeal pe generalul său Basta, în calitate de emisar regal, pentru a prelua ţara în numele lui. Basta s-a unit cu maghiarii nemulţumiţi din Ardeal şi în bătălia de la Mirislău din 18 septembrie 1600 l-a învins şi l-a alungat din Ardeal pe Mihai. După aceasta, oastea moldovenească, ajutată fiind de polonezi, l-a alungat pe Mihai nu numai din Moldova, dar şi din Muntenia. Mihai a fugit la Viena. La începutul lui 1601 statele şi ordinele dietei ardelene l-au rechemat pe tron pe principele Báthory Zsigmond. Faptul a contravenit voinţei Vienei şi l-au trimis pe Mihai în Ardeal, ca el, unindu-se cu Basta, să-l alungă pe Zsigmond. În bătălia de lângă Guruslău trupele ardelene au fost învinse. Mihai însă, pentru a se putea menţine în Ardeal, a început negocieri secrete cu turcii. Aflând de acestea, la 19 august 1601, oamenii lui Basta l-au omorât pe Mihai, în tabăra acestuia lângă Turda. Statele şi ordinele ardelene, nemulţumite de dominaţia lui Basta, l-au ales ca domnitor al Ardealului pe Székely Mózes, care l-a izgonit pe Basta din Ardeal. Basta însă l-a chemat în ţară pe Radu, voievodul Munteniei, care a învins trupele lui Székely Mózes în bătălia de lângă Braşov, însuşi Székely Mózes găsindu-şi moartea în bătălie. Basta a mai domnit după aceasta încă patru ani în Ardeal.

Perioada de cinci ani dintre 1599 şi 1604 a fost cea mai tristă epocă din istoria Ardealului. Trupele lui Mihai şi mercenarii lui Basta au trecut ţara prin foc şi sabie, depopulând după fiecare bătălie câte o regiune: “Au tăiat fâşii din pielea spatelui oamenilor, au întors capul copiilor, încât le ieşeau ochii din orbite” (Mikó Ferenc, 1603; citează Jancsó, 124).

În decursul acestei jumătăţi de deceniu, populaţia ţărănească maghiară din judeţele Szilágy, Szolnok-Doboka, Kolozs şi Alsó-Fehér (Sălaj, Dăbâca, Cluj, Alba) “a devenit dintr-un bloc compact şi continuu o serie de grupuri mai mici sau mai mari de enclave etnice” (Jancsó, 124).

În schimb, românii care trăiau în zonele montane erau în general în siguranţă, asfel încât în această perioadă acolo au luat fiinţă noi sate româneşti. Numărul românilor a crescut, mulţi au coborât în văi să cultive pământul. Interesul moşierilor a fost aşezarea lor, de aceea le-au oferit diferite avantaje. În marea parte a secolului al XVII-lea au venit bejenari români şi din voievodate, dar aceştia nu s-au sedentarizat, ci au umblat peregrinând în toate părţile, ceea ce a făcut să scadă mult nivelul siguranţei publice.

Mihai Viteazul a fost omul boierilor munteni, aceştia însăn-au fost de acord cu unirea cu Ardealul, fiindcă s-au temut că“se întăreşte prea mult puterea centrală” (Pascu 1984, 97).Raporturile n-au fost amicale nici cu voievodul Moldovei. Subtitlul uneia dintre capitolele care se ocupă de evul mediu în Istoria României. Compendiu, ediţia a 3-a, 1973, este: “Epoca tendinţelor centralizatoare în ţările române”. În acest capitol Ştefan Pascu scrie despre faptele şi perioada lui Hunyadi János, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Acest titlu de subcapitol este însă nejustificat, fiind retroproiecţia unei idei moderne în trecut. În această epocă n-a existat încă noţiunea unităţii, a naţiunii române (vezi de ex. Petre P. Panaitescu, Mihai Viteazul. Bucureşti, 1936). Domnitorii de mai sus nici nu s-au gândit să unească “ţările româneşti”.

În Ardeal Bocskay István a reuşit să unească forţe, cu ajutorul cărora a izgonit armatele voievodului muntean Şerban Radu (care îl înlocuia pe Basta) şi a ocupat întreaga parte nordică a Ungariei, împreună cu Pozsony (Bratislava).Îmbolditde aceste victorii, secuii l-au declarat în 1605 principe al Ardealului, alegere confirmată de dieta de la Mediaş. În pacea de la Viena (1606) împăratul Rudolf a asigurat libertateaconfesiunilor protestante, exercitarea fără interdicţii a religiei pentru ele, şi a întărit principiul, conform căruia poate aduce noi legi numai împreună cu întreaga naţiune.

După moartea lui Bocskay (1607) a fost ales, la vârsta de 19 ani, principe al Ardealului Báthory Gábor. “A devenit curând un despot care nu cunoaşte bunele moravuri, lege, obligaţii şi bunul simţ, ceea ce a provocat nu numai consternare generală, ci şi nemulţumire. A fost dată complet peste cap pacea lăuntrică a ţării” (Jancsó, 130).

Sunt cunoscute fărădelegile şi abuzurile de putere ale lui Báthory Gábor faţă de saşi. A ocupat şi a devastat Sibiul, apoi a promis, căîn schimbul unei sume considerabile părăseşte oraşul. “Acest tiran, după ce suma de răscumpărare a fost adunată şi predată, nu numai cănu a evacuat oraşul, ci abia acuma a început cu adevărat să chefuiască şi să ne tiranizeze”(Georg Krausz, notarul Sighişorii; Cronica sa scrisă între 1650 şi 1665,p. 79. Krausz în copilărie a trăit personal la Sibiu această perioadă).

Bethlen Gábor a fost ales principe la dieta din Cluj, convocată de turci în 1613.

În Europa în această perioadă stăteau faţă în faţă două tabere, cea catolică şi cea protestantă. Luptele au izbucnit în Boemia. Cel mai aprig discutate două probleme au fost libera exercitare a confesiunii şi constituţia, după cum ne înştiinţează Alvinczi Péter în lucrarea sa Querela Hungariae (Plângerile Ungariei). Bethlen a condus mai multe campanii în fruntea armatelor protestante.

În timpul domniei scurte a lui Bethlen Gábor Ardealul a prosperat. Printr-o politică chibzuită a câştigat ajutorul saşilor şi al secuilor, care au acceptat acum toate poverile materiale necesare statului ardelean independent. Agricultura şi ─ mai ales în oraşele săseşti ─ industria şi comerţul au luat un nou avânt.

Bethlen Gábor şi-a dat seama de importanţa culturii şi a sprijinit cu mărinimie bisericile, şcolile, înfiinţând şi multe şcoli noi. În 1621 a înfiinţat la Alba Iulia o şcoală superioară de rang academic, în care a chemat, în calitate de profesori, vestiţi savanţi străini, în special din Olanda (Bisterfeld, Piscator; Martin Opitz din Germania). Bethlen a dus o curte mare, în care veneau adesea soli ai domnitorilor străini, savanţi şi artişti de renume.

Organizaţia constituţională şi administrativă a Ardealului şi-a primit forma sa definitivă sub domnia lui Bethlen Gábor.

Dietă cu o singură cameră, membrii căreia au fost trimişii judeţelor, scaunelor, părţilor şi oraşelor şi principalii funcţionari ai acestora precum şi domnii din sfatul ţării; se întrunea odată pe an. Sarcina sa a fost stabilirea şi votarea dărilor şi legislaţia pe baza prezentării preliminare a proiectelor de lege de către domnitor. Legile au fost aduse mai întâi în limba latină, iar începând din 1565 redactarea lor s-a făcut în limba maghiară, limba consfătuirilor fiind de asemenea maghiară (şi saşii au luat cuvântul în limba maghiară). Răspunzător dietei a fost şi consiliul de stat, compus din12sfetnici aleşi din sânul celor trei naţiuni (maghiari, secui şi saşi). Dintre ei au fost aleşi şi cei mai importanţi funcţionari ai statului şi solii care urmau să fie trimişi în ţări străine. Fără a se sfătui în prealabil cu consiliul de stat, în problemele importante, domnitorul nu putea lua nici o hotărâre. Preşedintele consiliului de stat a fost cancelarul, implicit şi primul consilier al domnitorului.

Comandantul armatei a fost căpitanul pe ţară; forţaarmată a secuilor a avut un comandant aparte, căpitanul general al secuilor.

Judeţele maghiare au fost administrate de prefecţi şi subprefecţi, iar plasele de pretori şi vice-pretori. Unităţile secuilor şi saşilor ─ numite szék ─ i-au avut în frunte pe juzii generali şi vice-juzii regali, conform dreptului şi reglementărilor lor proprii, sub controlul celor pe care îi conduceau.

După moartea timpurie a lui Bethlen (1629) au avut loc disensiuni şi neînţelegeri, apoi în 1630 a fost ales domnitor Rákóczy György. A dus o politică precaută, făcând să crească avuţia proprie şi a ţării, de pildă prin faptul că a transformat în monopol de stat minele, desfacerea sării, a mierii şi a cerii.

Prima jumătate a secolului al XVII-lea este cunoscută ca o epocă de aur a Ardealului. S-au construit şcoli, puternice ziduri cu bastioane ale oraşelor, biserici, palate domneşti. Jancsó scrie (155):“În această epocă limba literară maghiară s-a întărit prin influenţa ardelenească, care a emanat din curtea domnească a epocii.”─ Alături de profesorii străini care au predat în şcoala de la Alba Iulia a crescut şi o nouă generaţie de profesori maghiari, de ex. Apáczai Csere János, prin care şcoala de la Cluj a atins un nivel înalt. Lórántffy Zsuzsánna, soţia principelui Rákóczy György I.a înfiinţatşcoala superioară de la Sárospatak (oraşul a aparţinut atunci Ardealului). Aici a predat câţiva ani pedagogul ceh de faimă europeană, Comenius (Jan Amoš Komenšky). Pe propriile sale moşii din Făgăraş, Lórántffy Zsuzsánna a înfiinţat39de şcoli elementare româneşti pentru popor, copiii iobagilor săi români.În 1648 Rákóczy György I. a murit. Fiul său, Rákóczy György al II-lea a fost tocmai contrarul tatălui său: l-au caracterizat antrepriza temerară, hotărâri bruşteşi un spirit de iroseală. A mai comis şi greşeala că în loc de sfetnici cu experienţă ai tatălui său, a adunat în jurul său oameni mai tineri nu numai lipsiţi de experienţă politică şi de viaţă, dar şi lipsiţi de căpătâi, risipitori şi capricioşi, asemenea principelui.

După ce a reuşitsă obţină să ajungă în scaunul domnesc al Moldovei şi Munteniei câte un voievod, aliatul său, şi fiindcă regele Suediei, Carol al X-lea purta pe atunci război împotriva Poloniei, principele ardelean a considerat că a sosit momentul propice să pună mâna pe tronul polonez. N-au luat în considerare că atât turcii, cât şi curtea de la Vienasunt împotriva lui. Kemény János a devenit comandantul campaniei, dar el însuşi a fost împotriva războiului. Jalnica Cronica a lui Szalárdi scrie: “Kemény János, domn cu căpătâi şi cu minte la cap … plângea cu lacrimi amarnice, văzând din semne triste decăderea şi jalnica stare a ţării din cauza unor oameni tineri neştiutori şi linguşitori, ei fiind cauza nenorocirii ţării”(Jancsó, 159).La începutul lui 1657 Rákóczy a pornit în fruntea unei armate de 40 de mii de oameni împotriva Poloniei, a ocupat Varşovia şi s-a unit cu armata suedeză. Campania însă a eşuat, armata lui Kemény a fost vînzolită de tătari, care după aceea au năvălit şi Ardealul. Dar au intrat în ţara şi turcii, precum şi cei doi domnitori români şi toate aceste trupe au făcut uriaşe pustiiri şi devastări în Ardeal.La Alba Iulia a ars palatul domnesc, şcoala superioară împreună cu biblioteca sa şi biserica. Braşovul şi Sibiul s-au răscumpăratcu bani, tot aşa şi Clujul, dar suburbiile acestuia din urmă au ars de asemenea, ca şi cele mai multe oraşe din Ardeal.

După cum scria cronica contemporană:

(Judeţele Kolozs, Doboka, Belső- şi Közép-Szolnok, precum şi Kraszna) “…în cursul a câţiva anide înainte şi de după ocuparea Oradeei [1660], în urma războaielor s-au distrus în aşa măsură, încât cale de cinci-şase poşti nu se găseanici o colibă în sate, nu locuia ţipenie de om, fiind răpiţi, tăiaţi şi morţi din cauza molimei” (Bíró 1973, 74).

Locuitorii satelor româneşti, care erau mai aproape de munţi s-au ascuns în păduri. După urgia pustiitoare, în satele distruse s-au aşezat grupuri de români din munţi. Din cauza situaţiei extrem de grele din voievodatele române, ţărănimea de acolo fugea în cete mari în Ardeal.

În jur de 1700 numărul românilor din Ardeal a atins cifra de 250.000, pe când în ţară trăiau 150.000 maghiari şi 100.000 de saşi. Pe baza conscripţiei fiscale din 1721 se poate calcula, că 48% a populaţiei a fost român, 36% maghiar, şi 15.6% germani; la sfârşitul secolului al XVIII-lea: 56% români, 28% maghiari şi 12% germani (Bíró 1973, 98-99).

“Cel mai important motiv al strămutării românilor a fost domnia inumană, nemiloasă a voievozilor şi boierilor moldoveni şi munteni, de sub care bietul iobag român s-a refugiat până şi sub dominaţia turcească, dacă putea. După istoriografii români, sub turci iobagul român plăteadoar haraci; moşierul său spahi plătea dări, pe când acasă, sub voievozii săi naţionali gemea mereu sub povara celor mai mari jafuri, pretenţia unor sume şi contribuţii în natură (alimente) tot mai mari. De sub această domnie ´naţională´ s-a refugiat peste Dunăre, pe pământ turcesc, dar, desigur, cu mult mai dragă inimă în Ardeal, care pe atunci, cu relaţiile sale consolidate, paşnice şi cultura sa superioară a fost o adevărată ultimă fortăreaţă a civilizaţiei europene, la marginea asupririi româneşti, turceşti, ruseşti.” (Nicolae Iorga,Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen. Gotha, 1905, passsim).

Principii Ardealului de după Rákóczy György al II-lea (Barcsay Ákos, Apafi Mihály) au asigurat numeroase avantaje popilor români (de ex. i-au scutit de dijmă;în voievodate, de unde au venit în Ardeal popii români, ca şi pe Peninsula Balcanică, ei trăiau într-o stare de iobagi)1(Jancsó, 176).

Principele Apafi a făcut mult pentru ridicarea nivelului cultural al ţării: şcoala din Alba Iulia distrusă a mutat-o la Aiud;prin acest gest al său a salvat-o. Ridicarea românilor ardeleni a început-o deja Bethlen Gábor; prinmunca sa de civilizare, românii au câştigat mult. (Reforma religioasă însă ─ trecerea românilor la confesiunea protestantă reformată─a adus roade mai modeste şi n-a avut rezultate durabile.)

10. După izgonirea turcilor,

la sfârşitul secolului al XVII-lea, principatul Ardealului a fost atât de slab, încât a trebuit să recunoască supremaţia împăratului Austriei, care l-a acceptat pe Apafi Mihály principeal Ardealului.

Noua situaţie a Ardealului a fost juridic reglementată de Diploma Leopoldină (1691; premergătoare celorlalte două diplome ale împăratului Leopold, din 1699 şi 701), care a statuat faptul, că nu va fi nici o schimbare în starea religiilor recepte, donaţiile şi privilegiile de până atunci se confirmă; hotărârile dietelor, drepturile municipale ale saşilor, adminstraţia, dieta se menţine în starea lor veche, de până atunci. Secuii prestează serviciul militar pe proprii lor bani, de aceea sunt scutiţi de contribuţie publică.

1 Abia unirea confesională (vezi mai jos) a schimbat socialmente şi oficial întregul lor statut.

În 1693 a fost statuată, de asemenea, despărţirea cancelariei ardelene de cea din Ungaria. Pe această bază cancelaria a fost mutată la Viena, după care, în mod practic, Ardealul a fost guvernat de la Viena. Promisiunile făcute în Diplomă n-au fost deci onorate în cele ce au urmat.

11. Voievodatele româneşti─epoca fanarioţilor

Negustorii greci care locuiau încartierul Fanar din Istambul, cunoscând multe limbi, au fost la început interpreţi, iar mai târziu mulţi dintre ei au ajuns în scaunul domnesc al voievodatelor. Viitorul voievod şi-a cumpărat la Poartă demnitatea pentru sume tot mai mari. După întronare a căutat să recâştige cât mai repede suma plătită şi să câştige şi pe deasupra ei. Epoca menţionată a început în 1711/1716 şi a durat până în 1820. Populaţia voievodatelor a fost apăsată de sarcini neîntâlnite până atunci. În această perioadă Poarta se amestecă deja până şi în cele mai mărunte treburi, desfiinţând orice rămăşiţă de independenţă.

12. Uniunea confesională în Imperiul Habsburgic

La iniţiativa iezuiţilor, împăratul Austriei, Leopold al II-lea a declarat în 1692 că fiecare popă ortodox (greco-oriental), care acceptă uniunea cu Roma, va fi egal în drepturi cu preoţii catolici. Unirea a fost atacată din foarte multe direcţii, dar marele sinod din 1700, cu participarea a 1563 de popi pro-unionişti, a confirmat unirea, care astfel a devenit un fapt la nivelul clerului, nu însă şi la nivelul majorităţii credincioşilor.Unirea confesională a făcut posibilă pregătirea mai înaltă a tinerilor români ─în primul rând popi ─la universtăţi din străinătate: Nagyszombat, Viena, Roma, Padova, etc.

13. Lupta pentru libertate a lui Rákóczy Ferenc al II-lea

Curuţii lui Rákóczy şi-au început în Ungaria lupta lor împotriva Habsburgilor, pentru libertatea maghiarilor, dar lupta s-a extins repede asupra Ardealului întreg. Din cauza forţării unirii s-au alăturat curuţilor şi români: Nagyszeghi Gábor, care a protestat împotriva unirii în numele populaţiei greco-ortodoxe din oraşele ardelene, căpitanul curuţilor Dráguj, viteazul locotenent român Balla Vaszi din judeţul Szatmár (Satu-Mare), şi alţii (Jancsó, 189). Rákóczy a reuşit să ocupe mare parte a Ardealului, iar în 1707 dieta de la Târgu Mureş l-a ales principe domnitor. Armata austriacă însă a ocupat Ardealul deja în anul următor şi Rákóczy a trebuit să se refugieze. În 1712 statele şi ordinele ardelene au depus jurământ lui Carol al III-lea.

Siculicidiul de la Ciceu

În 1762 regina l-a numit pe generalul Bucow comandantul militar suprem al Ardealului, dându-i sarcina să organizeze armata de apărare a graniţelor. Faptul a constituit un grav amestec în viaţa nobililor şi secuilor, a fost în schimb o scăpare de sarcinile iobăgeşti pentru majoritatea românilor. Excepţia era doar zona Bistriţei, unde s-au produs grave tulburări, dar după ce Bucow a spânzurat sau i-a rupt oasele pe roată a mai mulţi români, recrutarea grănicerilor n-amai avut nici un impediment nici aici. Secuii au opus o resistenţă mai puternică, fiindcă serviciul grănicăresc a însemnat pentru ei poveri apăsătoare şi limitarea libertăţilor lor. Delegaţii lor adunaţi la Madefalău-Ciceu au fost atacaţi în noaptea de7ianuarie 1764 de armată, care a omorât 400 de oameni şi a lăsat în urmă numeroşi răniţi. Acesta a fost Siculicidiul (uciderea secuilor) de tristă amintire, care a frânt rezistenţa; mulţi secui s-au refugiat atunci în Moldova.

14. Răscoale ţărăneşti

Situaţia ţăranilor în Europa

Răscoalele ţărăneştierau frecvente în Europa mai ales în perioada secolelor al XIV – XVIII-lea: de pildă, în 1514 în Ungaria (Dózsa György), în 1515 în Carintia, “războiul ţărănesc” german din 1525 – 1526, răscoalele din Franţa şi Rusia în secolul al XVII-lea. Cauza a fost peste tot marea cantitate şi frecventa majorare a prestaţiilor iobăgeşti (Bíró 1973, 100; Giurescu 1975, 539).

Românii ardeleni în secolul al XVIII-lea

Populaţia românească constituia trei pături sociale: iobagi cu gospodărie proprie, zilieri lipsiţi de pământ, şi persoane peregrine, vagabonzi (vagabundus). În secolele precedente au fost numeric în superioritate cei din urmă, la începutul secolului al XVIII-lea 20 – 30% a românilor îşi schimba mereu domiciliul (Bíró 1973, 100). Principala cauză a peregrinărilor a fost faptul că oamenii căutau să scape de muncile pe care trebuiau să le presteze moşierimii. Printre vagabonzi erau şi foarte mulţi ţigani.

Situaţia ţăranilor din Ardeal

În Ardeal nobilimea─înmare parte maghiari, cca 10%din totalul populaţiei─a constituit pătura moşierească; iobagii care lucrau lor, au fost în majoritateromâni. În această vreme Ardealul a fost sub guvernarea împăraţilor Habsburgi, care au secătuit ţara prin impozite exorbitante şi diferite contribuţii de stat.

În 1714, deci după înăbuşirea luptei pentru eliberare a lui Rákóczy, dieta de la Sibiu a adus reglementări privind muncile care trebuiesc prestate moşierului. Dispoziţiile au fost însă imprecis formulate. Una dintre dispoziţiile adoptate la această dietă i-a privat pe iobagii eliberaţi de Rákóczy tocmai de această libertate. La ordinul Mariei Tereza s-a emis în 1769 o reglementare urbarială, în care a fost încredinţată moşierilor determinarea mărimii parcelelor iobăgeşti. Cei mai mulţi moşieri au oferit parcele atât de mici, încât iobagul putea trăi de pe urma lor numai răbdând mizerie. Este firesc în această situaţie ca moşierii să fi devenit urâţi în ochii iobagilor (Bíró, 1973, 101). Iobagii români răbdau această situaţie mult mai mult, decât maghiarii, majoritatea cărora a plecat la oraş, unde căutau un trai mai bun în industrie (Jancsó, 210).

Protestul iobagilor români a luat proporţii sub conducerea popilor ortodocşi. Concomitent cu unirea confesională, guvernul de la Viena a desfiinţat episcopia ortodoxă de la Alba Iulia. Prin aceasta nemulţumirii economice i s-a adăugat şi nemulţumirea religioasă. Aceasta a mai fost sprijinită şi de bisericile greco-orientale străine,(sârbeşti din Voivodina de astăzi,ruseşti): acestea au trimis cărţi care propvăduiau o rezistenţă populară, şi predicatori populari printre românii ardeleni. Ca urmare au avut loc din trei în trei sau din patru în patru ani răzvrătiri locale împotriva unirii religioase. Generalul Bucow, comandantul militar al Ardealului, a trimis armata, care a distrus mănăstiri. Sub influenţa unor asemenea împrejurări Maria Tereza l-a numit în 1761 administrator episcopal la Alba Iulia pe Dionisie Novacovici, ceea ce însemna recunoaşterea de fapt a bisericii ortodoxe.

După toate aceste evenimente Viena a început să-i popularizeze pe regii şi împăraţii din casa Habsburgilor în rândurile maselor româneşti. Şi biserica ortodoxă s-a apropiat de Viena, popii săi începând să dea glas antagonismului dintre “împăratul bun” şi “nobilimea rea” (Jancsó, 230).

Nobilimea a căutat să-şi mărească veniturile în toate ţările, dar nu este lipsit de interes faptul, că nobilimea ardeleană era mai săracă faţă de nobilimea celorlalte ţări aflate sub dominaţia Austriei.

Răscoala condusă de Horia, Cloşca şi Crişan

Populaţia românească din Munţii Apuseni era într-o situaţie materială mai favorabilă, decât ceilalţi locuitori români ai Ardealului. Puteau folosi liber pădurile, au avut drept de crâşmărit, etc. Statul însă strângea impozite mari, abuzurile erau frecvente şi fiindcă organele executive ─funcţionarii judeţului, etc. ─ erau maghiari, ura poporului s-a întors împotriva maghiarilor. Împăratul Iosif al II-lea voia să introducă un nou sistem fiscal, fapt care a necesitat conscripţia populaţiei. Iar pentru apărarea ţării, ca o pregătire a întăririi trupelor grănicereşti, a făcut şi conscripţia populaţiei comunelor din zona graniţei. Noua conscripţie a fost înţeleasă de români, că regele vrea să facă soldaţi din întreaga populaţie, deci îi va elibera pe iobagi (Jancsó, 223). Nobilimea a vrut să împiedice aceasta. În situaţia încordată care s-a creat, a izbucnit răscoala ─pe teritoriul domeniului regal (erarial) de la Zlatna. Iobagii regali de acolo au fost la început păstori şi plăteau cunoscuta quinquagesima ovium (fiecare al 50-lea cârlan şi o oaie cu miel)şi o piele de animal sălbatic regelui, respectiv, mai târziu, principelui Ardealului. La sfârşitul secolului al XVIII-lea plăteau deja o taxăredusă statului. Această taxă însă a fost majorată în 1775 de curtea de la Viena la aproape de trei ori mai mult ca înainte, apoi s-a mailuat de la populaţie şi dreptul de crâşmărit. Din această cauză, la târgul de la Câmpeni (24 mai 1782) au avut loc tulburări, butoaiele cu rachiu ale arendaşilor au fost găurite. Făptaşii au fost condamnaţi la închisoare, iar cinci dintre ei la moarte. Cu petiţia iobagilor domeniului Horia (Vasile Nicola Ursu) şi Cloşca s-au dus la Viena şi împăratul Iosif al II-lea i-a primit în audienţă. După ce au venit acasă, Horia, Cloşca şi Crişan, împreună cu prietenii lor, au mers din comună în comună cu vestea că regele a dispus eliberarea iobagilor. Aceeaşi afirmaţie au făcut-o şi la 31 octombrie la Mesteacăn, în prezenţa a 500 – 600 de oameni. Aici au mai adăugat, că împăratul a dat ordin ţăranilor să meargă la Alba Iulia, unde vor primi arme. Subprefectul judeţului Zărand a trimis câţiva oameni pentru ca să liniştească spiritele, aceştia însă au fost omorâţi de ţărani în comuna Curechi. Aşa a izbucnit răscoala─ceata înfuriată şi însetată de sânge, condusă de Crişan s-a dus de aici la Crişcior, unde au omorât17nobili. După aceea răsculaţii au distrus totul, mai întâi în judeţul Zărand, apoi înjudeţul Hunedoara şi o parte a judeţului Arad. Au fost distruse complet Roşia Montana şi Abrudul. După calculele lui Joseph Held (Cadzow, 1983, 102) numărul ţăranilor se poate aprecia ca fiind între4şi5mii, conduşi de cca150de soldaţi dezertori, tâlhari de drumul mare; printre şefi au fost şi popi ortodocşi de la nivelele inferioare ale ierarhiei bisericeşti. Armele lor au putut omorâ numai nobilii lipsiţi de orice apărare. N. Densusianu, Revoluţia lui Horea,1Bucureşti, 1884, 163-171 scrie printre altele despre acest masacru: “În furia lor, ei[ţăranii] nu cruţau nici femeile, nici copiii domnilor lor,şi executau într-o formăpe domnii lor feudali,cum şi pe aceiacari nu aveau nici un iobagiu. Revoluţiunea nu era numai în contranobilimii, ci era în contra întregului element unguresc.”─ “Trupele ţăranilor, ori pe unde treceau, în urma lor, din casele nobililor nu mai rămâneaudecât cenuşa sau triste ruine. Aşa că urmele acestui înfricoşat resboiu de exterminare, deşi acoperite de nouele ruine ale anului 1848-49, se mai cunosc şi până azi în comitatul Zărandului”[deci în 1884] (citează Drăghicescu[1907] 1996, 351). ─ Au fost ucişi în total 4.000 de oameni şi arse până la pământ 133 de sate (Cadzow, 138).

Nicolae Densusianu (1846 – 1911) …”a publicat valoroase lucrări istorice, bazate pe o largă informaţie documentară, culeasă de el cu sîrguinţă ani de zile în arhivele din ţară şi străinătate. Opera lui capitală, premiată de Academia Română (1885)a fost consacrată Revoluţiei lui Horea.Despre ea B.P. Haşdeu scria: ´Iată cea dintîi şi singura pînă acum lucrare pe deplin serioasă asupra istoriei moderne a românilor, adică nepărtinitoare, scrisă cu spirit rece, combinînd elementele sale într-un mod critic şi, mai presus de toate, lucrare întemeiată pe cunoaşterea directă a tuturor fîntînilor´” (Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, 1978, 123).

Au fost ucişi nu numai nobili, dar şi ţărani români şi chiar cîţiva popi de rang mai înalt, care au sugerat cumpătare celor care distrugeau totul (Cadzow, 139). Se ştie, că biserica ortodoxă şi greco-catolică a fost împotriva masacrului şi a colaborat cu forţele austriece de restabilire a ordinii, astfel şi Samuil Micu-Klein, unul dintre principali trei reprezentanţi ai Şcolii Ardelene! (Cadzow, 138-139). Din ordinul lui Iosif al II-lea răscoala a fost înăbuşită de armata austriacă la mijlocul lunii decembrie. Şefii au fugit; Iosif al II-lea a pus un premiu de300de galbeni celui care îi prinde. Aşa s-a şi întâmplat, şi la 28 februarie1785, la Alba Iulia au fost traşi pe roată Horia şi Cloşca; Crişan s-a spânzurat în temniţă.

Principala cauză a răscoalei a fost de natură socială, cu un anumit colorit naţional. Declaraţiile, scrisorile şi petiţiile şefilor, adresate împăratului, au fost redactate de popi ortodocşi, care au introdus în textul acestora revendicări religioase şi naţionale, mai mult, şi aluzii la străinătate (Rusia). Pe baza acestora, în conştiinţa publică şi poezia românească, ─şi în urma lor şi în istoriografie─răscoala a îmbrăcat în cele ce au urmat alura unei adevărate lupte naţionale pentru libertate (Jancsó, 230).

Cea mai mare însemnătate istorică, tragică, a răscoalei ţărăneşti de la 1784 constă în faptul că a întărit în masele româneşti conceptul de “maghiar rău”, şi pentru prima dată a transformat astfelun antagonism în esenţă social, într-unul de natură naţională. Cunoscând un context istoric mai larg, faptul a fost nejustificat din mai multe puncte de vedere:1. Nobilii maghiari n-au fost mai răi decât ceilalţi nobili ai Europei (şi din voievodatele române, la mijlocul secolului al XVIII-lea, familii de ţărani români s-au refugiat cu zecile de mii ─ vezi mai sus. Chiar cu toate nemulţumirile şi tensiunile sociale, Ardealul nu putea fi tocmai un pământ atât de nedorit şi rău, dacă a atras mase întregi de ţărani.Pe nobilii maghiari din sudul Ardealului, precum am văzut, ţăranii români s-au răzbunat crâncen, dacă au avut deci păcate, au plătit însutit pentru acestea.2. A fost complet nejustificată şi greşită extinderea urii purtate nobililor asupra tuturor maghiarilor.─ Toate acestea nu atât poporul român, cât mai mult popii ortodocşi, dăscălimea şi intelectualitatea românească în stare născândă le-a menţinut vii şi le-a continuat în conştiinţa oamenilor, foarte multă vreme, chiar şi în secolul următor.

15. Formarea naţionalismului de conştiinţă de clasă, a conştiinţei de popor şi a conştiinţei naţionale a românilor

Episcopul greco-catolic în perioada 1730 – 1744 a fost Inochentie Micu-Klein; el a pus bazele conştiinţei naţionale a statelor şi ordinelor.El n-a revendicat drepturi pentru întregul popor român, ci doar pentru pătura monahală greco-catolică şi nobilii români, drepturi egale cu celelalte trei naţiuni. Argumentarea sa: din lucrarea lui Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor, a cules informaţia că românii sunt descendenţi legionarilor împăratului roman Traian şi trăiesc în Ardeal de mult mai multă vreme, decât celelalte trei naţiuni. Saşii, fiindcă punerea în practică a revendicărilor episcopului ar fi lezat şi interesele lor, au obţinut, ca în 1744 el să fie chemat la Viena, unde s-a iniţiat o anchetă împotriva lui. Episcopul însă s-a dus mai degrabă la Roma (unde a şi murit mai târziu).

Centrul spiritual românesc a fost Blajul, unde a funţionat în 1740 o şcoală elementară, după 1755 un liceu cu limba de predare latină şi un seminar teologic. Reţeaua de şcoli elementare a luat naştere pe timpul lui Iosif al II-lea. Conştiinţa obârşiei romane i-a trezit şi pe români ortodocşi la o conştiinţăcomună de popor, care s-a manifestat într-un cadru antifeudal şi religios. Intelectualitatea română, care aputut lua naştere după unirea confesională, a avut ca rezultat şi naşterea conştiinţei naţionale, care a avut ca ultim rezultat formarea naţiunii burgheze.

16. Şcoala ardeleană

Popii români care au învăţat la universităţi apusene, au făcut cunoştinţă cu sorgintea latină a limbii lor şi s-au convins şi de continuitatea neamului lor în Dacia. Este deci firesc să fi considerat o nedreptate strigătoare la cer starea înapoiată a poporului lor, “autohtonă” în Ardeal şi neam cu romanii glorioşi. Au elaborat aceste principii, “le-au dovedit” şi l-au folosit în lupta politică a românilor ardeleni. “Istoria şi limba deveniseră astfel ştiinţe naţionale şi arme de luptă” (V.V. Grecu, 1973, 28).

Opera de căpătâi a lui Samuil Micu-Klein este “Elementele limbii daco-române sau valahice” (1780), scrisă în limba latină, în care scrie că limba română îşi trage originea din limba latină clasică. Petru Maior a fost cel care a scris cea mai mult lecturată carte a Şcolii Ardelene: “Istoria pentru începutul românilor în Dachia”, care a apărut la Buda, în 1812. Subiectul ei este originea latină pură a românior; faţă de Micu-Klein a susţinut(în mod corect), că limba română provine din latina populară. Cealaltă teză a lui a fost continuitatea românilor în Dacia romană. Maior, pe baza unor cronici vechi(în primul rând a cronicii Gesta Hungarorum a lui Anonymus, notarul regelui Béla al III-lea) a creat în mod artificios teorii şi confabulaţii fantastice. De pildă a afirmat, că hunii, împreună cu regele Attila, locuiau în Moldova, printre români şi vorbeau bine româneşte (în secolul al V-lea, când încă se vorbea în toată Europa numai latineşte; limbile neolatine, astfel şi română, au început să se formeze abia cu trei secole mai târziu!). În ciuda tuturor acestor fapte, cartea lui Maior a fost opera care a avut foarte mare efect în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea; generaţii întregi au citit-o cu admiraţie şi entuziasm.

17. Supplex libellus valachorum

În petiţia cunoscută sub acest nume, românii greco-catolici şi ortodocşi s-au situat deja pe o platformă comună.“Prea umila petiţiune”a fost înaintată împăratului Austriei, Leopold al II-lea, în 1791. Au cerut ca românii ─ “care sunt cei mai vechi locuitori ai Ardealului” ─să-şi primească înapoi locul, care le revine pe baza diplomei din 1437 de la Cluj-Mănăştur [o expresie a diplomei a fost interpretată în mod greşit], deci, ca românii să fie recunoscuţi ca cea de-a patra naţiune a Ardealului şi să fierecunoscute şi drepturile care decurg din această calitate. Textul a fost formulat şi redactat de reprezentanţii Şcolii Ardelene. Petiţia a fost trimisă de rege dietei Ardelene; în fine, regele a dat un răspuns episcopilor petiţionari, în care figurează, printre altele, afirmaţia că “nu a fost adeverită, că ar fi primit mandat de la întregul popor român să facă acest gest.”

18. Epoca reformelor ─ cooperarea culturală maghiaro-română

Revoluţia franceză (1789) a demonstrat, că masele populare au un rol prioritar faţa de factorii de drept statal de până atunci. În Europa întreagă s-a cerut cu insistenţă democraţie şi manifestarea revendicărilor naţionalităţilor. Aceste idei au dat naştere unui proces general de deşteptare naţională. Maghiarii din Ardeal au mai fost stimulaţi în această deşteptare şi de politica anticonstituţională şi de germanizare a Habsburgilor. A luat fiinţă o societate ştiinţifică, care a editat memorii şi lucrări istorice ardeleneşti. Tot în această perioadă şi-a început activitatea şi societatea dramatică la Cluj. Spiritul naţional al saşilor s-a trezit în timpul domniei lui Iosif al II-lea: şi ei au creat o societate ştiinţifică (afiliată muzeului Bruckenthal) şi la Sibiu şi Braşov dădeau spectacole trupe teatrale.

În vederea stimulării şi ridicării nivelului cultural al ţăranilor români s-a înfiinţat în 1778 o societate, care a proiectat scoaterea unei foi populare în limba română. Planul a fost sprijinit şi de guvernator, contele Bánffy György, care a trimis la Viena în acest scop şi o scrisoare, apariţia însă n-a fost aprobată (Jancsó, 244).

În rândul maghiarilor mişcarea de promovare a reformelor a început după 1820, ea fiind urmărită cu viu interes şi de majoritatea intelectualităţii româneşti. Limba maghiară a fost “la modă” în anii 1820 în şcoala de la Blaj şi popi ortodocşi şi persoane particulare scriau adesea ungureşte episcopului lor; multe procese verbale bisericeşti ale greco-catolicilor au fost scrise în limba maghiară. Episcopul greco-oriental Moga a prescris ca obligatorie, în 1829, predarea limbii maghiare la seminarul teologic din Blaj (Jancsó, 248; Makkai 1989, 203). Toate acestea, bineînţeles, fărăorice presiune de exterior.

19. Revoluţia şi lupta pentru eliberare maghiară de la 1848 – 49 în Ardeal

În primăvara anului 1848 au izbucnit revoluţii în Europa întreagă împotriva absolutismului, pentru eliberarea iobagilor, pentru libertatea presei. După revoluţiile din martie de la Paris şi Viena, revoluţia a izbucnit, la 15 martie, şi la Pesta.

Ambele partide ale maghiarilor din Ardeal, liberalii şi conservatorii, au elaborat un program comun, al cărui prim punct a fost unirea cu Ungaria. (Dar dintre conservatori mulţi nu au fost de acord cu aceasta.) Românii s-au împotrivit vehement unirii, iar printre saşi au fost unii, care s-au declarat de acord cu unirea, dar în ultimă instanţă au acţionat împotriva ei. Dieta convocată pe data de 30 mai la Cluj a declarat uniunea. Tot acolo, prin articolul al IV-lea, s-a desfiinţat iobăgia. 70-80% a ţărănimii, în total974.846de oameni au primit în total 921.430 de hectare, ceea ce constituia partea mai mare a terenului agricol arabil. 80%a acestui pământ a ajuns în posesia ţăranilor români (Jancsó 1931, 316). Prin această măsură s-a născut proprietatea agricolă naţională românească.

În 1842 Stephan Ludwig Roth a proclamat revendicările saşilor. La 1844 a fost înfiinţată la Sibiu o şcoală de drept, profesorii căreia au predat într-un puternic spirit naţional german, ungarofob. Această şcoală a avut un mare rol în faptul că în revoluţia dela 1848 saşii s-au întors împotriva maghiarilor, în ciuda faptului, că braşovenii voiau uniunea Ardealului cu Ungaria.

Românii au convocat pe data de 15 mai o adunare naţională la Blaj, sub preşedinţia episcopilor, vicepreşidenţi fiind Simion Bărnuţiu şi Gheorghe Bariţiu. Din Muntenia au venit numeroşi delegaţi; numărul ţăranilor a fost de mai multe zeci de mii. Bărnuţiu a formulat revendicările celor adunaţi, printre care figura recunoaşterea românilor ca naţiune şi împotrivirea faţă de uniunea cu Ungaria. O delegaţie a fost trimisă la Viena, o altă delegaţie la Cluj, fiind aleasă şi o comisie permanentă (“Comitetul Naţional Român” de mai târziu). Comisia unională care a luat fiinţăla dieta din Cluj, şi care a fost completată de cinci membri români, a discutat revendicările de la Blaj ale românilor, precum şi ale saşilor. Comisia a pregătit un proiect de lege “despre asigurarea drepturilor civile ale naţiunii române pe baza egalităţii” ─ care însă n-a devenit lege, din cauza evenimentelor anului următor.

Mai mulţi membri ai comitetului de la Blaj i-au îmboldit pe ţărani la o împotrivire care contravenea legilor şi care la Coşlar şi Mihalţ au ocupat până şi gospodăriile personale ale moşierilor. Este caracteristică pentru tactica care dejuca naţionalităţile una împotriva celeilalteia, că comenduirea austriacă de la Sibiu a ordonat grănicerilor secui să facă ordine, ceea ce a avut ca rezultat nouă victime, morţi. ─Guvernământul General a desfiinţat comitetul, însă mulţi membri ai acestuia s-au mutat pe teritoriului regimentului I. român de grăniceri. Acesta, precum şi regimentul de grăniceri de la Năsăud a declarat că nu recunoaşte competenţa ministerului de război ungar. A cauzat alte tulburări recrutarea de noi soldaţi. Românii au sabotat această recrutare. ─ La a doua adunare de la Blaj, Avram Iancu a apărut în fruntea a 6.000 de moţi înarmaţi; aici a fost stabilită organizaţia militară a românilor. La 2 octombrie generalul austriac Puchner a recunoscut Comitetul Naţional Român drept unicul reprezentant legal al românilor şi a încheiat alianţă cu comitetul. Maghiarii s-au înarmat dintr-o pornire de autoapărare. Atunci austriecii au dispus dezarmarea trupelor de voluntari maghiari, executarea acesteia încredinţând armatei regulare şi forţelor armate ale comitetului român. Prin aceasta a izbucnit în Ardeal războiul civil.

La Lutiţa s-a ţinut la 15 octombrie o Adunare Naţională Secuiască, sub conducerea preşedintelui Guvernământului General, contele Mikó Imre, la care au fost prezenţi60de mii de oameni. Trupele secuieşti organizate în mare grabă au luptat vitejeşte la început, dar până la urmă au fost înfrânţi laTârgu Mureş.

După aceasta n-a rămas armată ungurească în Ardeal şi răsculaţii români s-au năpustit asupra populaţiei maghiare. La Sângătin au fost omorâţi130de maghiari de mulţimea de ccazece mii de oameni, strânşi şi aţâţaţi de Comitetul Naţional Român (Kosztin 1998, 43). La Ighiu au fost masacraţi176de familii ungureşti, iar în zona Blajului400de oameni. Vinţul de Jos a fost încercuit de răsculaţi, care i-au somat pe localnici să se predea. Aici însă românii din localitate n-au fost împotriva ungurilor şi cele două comunităţi au încheiat o inţelegere de pace, în încheierea căreia au jucat un rol însemnat popii români din localitate, Muntean şi Cornea: “în tot parcursul vremurilor de restrişte … i-au îndemnat tot timpul pe credincioşii lor…la respectarea marii porunci a iubirii aproapelui”(Kosztin 1998, 45). Prin faptul că au asigurat prezenţa unei formaţii militare în cetate, au împiedicat intrarea în localitate a grupurilor de răsculaţi. Înţelegerea de pace a fost respectată şi la Vinţul de Jos n-au avut loc procese de tribunal militar nici după sosirea generalului Bem.

Cele mai sângeroase evenimente au avut loc într-o zonă cuprinsă de localităţile Turda – Mediaş – Sibiu – Deva, care după plecarea armatei imperiale a încăput pe mâna răsculaţilor, conduşi de prefecţi români. Aiudul a fost ars; după atac au fost numărate800 de cadavre de unguri ucişi. Au fost distruse arhiva, biblioteca, colecţiile episcopiei reformate. În împrejurimile comunei Şard românii lui Avram Iancu au omorât3.000 de unguri ─ bărbaţi, femei, copii. La Zlatna au fost ucişi700de oameni. Astfel a fost distrusă populaţia maghiară a Zlatnei. Kosztin Árpád descrie, care au fost comunele în care au avut loc devastări, s-a dat foc caselor şi au comis crime aceste bande (1998, 46 – 50). Aici cităm doar câteva exemple pentru a vedea ce atrocităţi s-au produs:

“La Alba Iulia un meşter ceasornicar pe numele Megai a fost fript de viu, moşierului de la Dâmbu i-au fost tăiate mâinile şi picioarele cu fierăstrăul şi băgat în pământ până la mijloc. ─ La Năsăud ungurii au fost legaţi de pari şi omorâţi prin torturile cele mai felurite. ─ La Bărăbanţ, lui Baranyai Károlyi s-a tăiat cu fierăstrăul─sub ochii soţiei şi a fetei sale─braţul şi capul, soţia fiind silită să ducă capul soţului înfipt pe un par la Blaj, însoţită de întreaga hoardă de tâlhari”(Kosztin 1998, 48, care citează cărţile lui Domokos Pál Péter şi Gracza György).

După ce trupele lui Bem au ocupat Ardealul, au fost instituite curţi de judecată marţială, care au condamnat la moarte câţiva din aceşti tâlhari. Cum suntdescrise toate acestea de istorici pentru publicul român? Atrocităţile sunt în general trecute cu vederea, iar activitatea curţilor de judecată marţiale sunt prezentate ca o mare nedreptate. Astfel,nici Giurescu, Istoria românilor, 1975,(593 – 599), nici Istoria României, Compendiu, 1973, care scrie la paginile255 – 264despre evenimentele din Ardeal de la 1848, nu aminteşte nimic din cele de mai sus. Giurescu scrie despre reacţiunea “nobililor”, şi ne oferă o imagine a dimensiunii acesteia:

“Sîntîmpuşcaţi şi spânzuraţizeci de ţărani români şi mai mulţi cărturari, ceea ce are ca urmare, evident, o înăsprire a relaţiilor dintre revoluţionarii români şi maghiari” (Giurescu 1973, 596).

“Zeci de ţărani români” poate însemna patruzeci, cincizeci, dar cel mult nouăzeci. După datele lui Jancsó numărul celor condamnaţi la moarte a fost de cel mult cincizeci, “şi un număr neglijabil de mic al acestora a fost numai delicvent politic, ceilalţi, majoritatea, fără excepţie incendiator, tâlhar şi ucigaş ordinar”(Jancsó, 291).─ Să comparăm aceasta cu numărul maghiarilor omorâţi─numai la Sângătin au fost ucişi130de unguri! ─ şi cu câteva excepţii, ucigaşii n-au fost traşi la răspundere, n-au primit nici o pedeapsă!

Nu avem aici spaţiu suficient pentru descrierea mai amănunţită a istoriei revoluţiei de la ´48 din Ardeal, trebuie însă să mai amintim tratativele de pace din primăvara anului 1849 dintre Avram Iancu şi reprezentantul guvernului maghiar, Ioan Dragoş, deputat în parlamentul de la Pesta, tratative care au avut loc la Abrud. Înţelegerea a fost împiedicată prin acţiunea unui tânăr comandant militar diletant, Hatvani Imre, care a atacat Abrudulfără aprobarea superiorilor săi. Armata lui de cca o mie de oameni a fost nimicită de români, iar Dragoş omorât ca trădător, după care au mai fost ucişi la Roşia Montana şi numeroşi unguri nevinovaţi, iar aşezările lor au fost incendiate. Ca o măsură de retorsiune, Hatvani l-a executat pe Ion Buteanu şi Petru Dobra.

Merită să amintim în mod special lupta de autoapărare a judeţului Trei Scaune (maiorul de artilerie, turnător de tunuri Gábor Áron, Gál Sándor, Berde Mózsa şi mulţi alţii─precum şi poporul). Din noiembrie 1848 şi până în primăvara anului 1849 luptau cu armata austriacă, astfel încât aceasta nu reuşeşte să ocupe Ardealul.

Soarta luptei pentru eliberare şi a revoluţiei maghiare a fost decisă de trupele ruseşti chemate în ţară: depunerea armelor la Şiria a luat sfârşit la 13 august 1849. “Conducerea maghiară, prin ideologialuptei deeliberare a devenit purtătorul de stindard al progresului european şi a fost pus la pământ de cele mai asupritoare două puteri europene, Habsburgii şi Romanovii cu ajutorul naţionalităţilor: majoritatea cehilor, slovacilor, românilor, croaţilor”(Kosztin 1989, 21).

20. După înăbuşirea luptei pentru eliberare

Răzbunarea guvernului de la Viena s-a abătut cel mai mult asupra secuilor şi în general asupra maghiarilor. Execuţii, pedepse lungi cu închisoarea, cenzură; au făcut mari ravagii şi trupele care se aflau în Ardeal. Două treimi ale maghiarilor din Ardeal au fost în 1849-50 sau în închisori, sau au emigrat din ţară sau serveauîn armata imperială ca soldat de rând.

În mai multe zone ale Ardealului (de ex. în jurul oraşelor Arad, Sibiu, Braşov) românii au putut crea în scurt timp gospodării care prosperau. Slavici (Politica naţională română, 1915) a scris, că în această vreme ţărănimea românească a fost viguroasă: nu se interesau prea mult de politică, ci au căutat să cumpere cât mai mult pământ şi să trăiască cât mai bine. N-au fost în mod univoc nici împotriva uniunii cu Ungaria.

21. 1867 ─ 1914: Ardealul în perioada dintre compromisul maghiaro-austriac şi primul război mondial

După 1867 principiul de bază al politicii maghiare a fost liberalismul, care a aşezat libertatea şi drepturile individului înaintea puterii absolute a domnitorului sau a statului şi se străduia să realizeze egalitatea în drepturi a popoarelor în locul intereselor naţiunii.

Situaţia ecomică a românilor din estul Ungariei şi din Ardeal.

Pe baza acestei concepţii liberale, guvernele maghiare i-au ajutat eficient, sub aspect economic, pe români.

Întinsele păduri din jurul Năsăudului au fost declarate în 1861 de guvernul de la Viena proprietate austriacă de stat (şi predate românilor). Guvernul ungar deci ar fi putut, după 1867, să considere aceste păduri proprietateastatului maghiar. La cererea românilor locali însă, în 1872, a renunţat la ele, predându-le comunităţiiromâneşti de la Năsăud. Prin ele se putea ridica acolo un liceu românesc (frecventat şi de George Coşbuc şi Liviu Rebreanu, două personalităţi de seamă ale literaturii române).

Pătura de meseriaşi şi comercianţi români a epocii a cunoscut o prosperitate nemaiîntâlnită până atunci; din fii lor recrutându-se apoi noua burghezie şi intelectualitate românească.

În 1872 a luat fiinţă Banca Albina, urmată în următorii20de ani de înfiinţarea altor50de bănci româneşti. Principalul scop al acestora a fost să-i ajute pe ţăranii români în cumpărarea pământurilor, dar au ajutat şi organizaţiile iredentiste româneşti (Astra, mai târziu Liga Culturală Românească). În cumpărarea moşiilor româneşti au primit ajutor eficient de la Banca Centrală Austro-Ungară, şi de la mai multe bănci de la Budapesta, care au oferit împrumuturi de un volum considerabil băncilor româneşti, în condiţii avantajoase. Suma împrumutată de câte o bancă atingea de multe ori dublul capitalului total al băncii respective (Bíró 1989, 39 – 40). Fără acest ajutor băncile româneşti ar fi scos la cale cu greu. După Ion Slavici în Ardeal în perioada 1850 – 1900 s-a înzecit mărimea pământului posedat de români!

Statul ungar a ajutat ţărănimea, fără deosebire de naţionalitate. Au fost transmise metode moderne de cultivare a pământului, în zonele locuite de naţionalităţi, în limba majorităţii; indivizi, comune şi cooperative au primit mostre gratuite de animale şi plante. Numărul celor mai săraci dintre toţi lucrătorii ─ zilierii ─ arată, cât nu s-au interesat guvernele maghiare de întărirea economică a elementului maghiar: în 1900 în Ungaria 25.5% a populaţiei a fost zilier, în Ardeal, în zonele locuite de români numai 19.7%─şi în Secuime a atins ceamai înaltă valoare: 30.7% (Bíró 1989, 29).

Situaţia economică a românilor în Principate

Înaceeaşi perioadă în principatele române situaţia ţărănimii a fost extrem de grea.

“Deşi producţia agricolă crescuse mult în ultimele decenii (între 1886 şi 1906 cu 100%) şi deşi preţurile produselor sporiseră considerabil, totuşi ţărănimea se afla într-o situaţie grea, avînd un standard de viaţă foarte coborît. Pricina de căpetenie era lipsa de pământ, repartiţia defectuoasă a proprietăţii: în timp ce 4.171 de proprietăţimari însumau3,787.192 hectare, 1,015.302 ţărani stăpîneau numai3,319.695 hectare, acestora din urmă revenindu-le aşadar circa trei hectare de cap. Celelalte proprietăţi agrare (între 10 – 100 ha) totalizau 816.414 hectare. Era, prin urmare, o izbitoare disproporţie: peste un milion de ţărani stăpîneau mai puţin pămînt decît cîteva mii de proprietari mari (Giurescu 1975, 648).

Un lider bisericesc din Sibiu a declarat în 1911:

“Situaţia ţăranului român din Ungaria este incomparabil mai bună, decât a ţăranului din România. La această situaţie contribuie în mare parte starea noastră culturală, care nici nu se poate compara cu cea a ţăranilor din România. La noi aproape fiecare ţăran ştie să scrie, să citească şi trăieşte în condiţii de igienă destul de bune” (Unirea, Blaj, 22 august 1911; citează Bíró, 1989, 34).

Dintr-un cântec popular (Gura satului – foaie hazlie, – X, 1870, nr. 39; citează Grămadă, 1974, 159):

Decît slugă la ciocoi,Decît slugă la boiar

Mai bine cioban la oi,Mai bine rob în Ardeal.

Relaţiile grele existente în principatele române n-au prea fost mult schimbate de cele câteva împărţiri de pământ: între 1878 şi 1881 au fost împărţite la48. 342 de ţărani 229.063 de hectare pământ şi au fost vândute pământuri şi din fondul funciar de stat, dar şi din acestea au primit doar puţini ţărani.

“Se adăuga apoi sistemul nenorocit al arendărilor, foarte mulţi dintre latifundiari nelucrându-şi direct pământul, ci dându-l pe mâna arendaşilor, în bună parte străini, care aveau interesul să scoată cît mai mult de pe moşii. De aici, o expoloatare neomenoasă a ţăranilor, socotindu-li-se ziua de muncă la un preţ redus, luîndu-li-se, în schimb, dobînzi cămătăreştila avansurile pentru hrană, sporindu-li-se dijma (pînă la una din două) şi nu arareori, făcîndu-li-se măsurători nedrepte. Administraţia locală, cointeresată, era de partea arendaşilor” (Giurescu, 1975, 648).

Aproximativ 70% a marii proprietăţi funciare româneşti a ajuns astfel pe mâna unor arendaşi paraziţi, în locul moşierului, care n-a vrut să se ocupe de gospodărie. Pentru cea mai crudă exploatare s-a făcut vinovat trustul Fischer. Pentru un hectar de pământ se plăteau moşierului20de lei, iar de la ţărani, care lucrau efectiv pământul, se lua arendă de50 – 70de lei!

“Ţăranii noştri se află într-o stare de foame permanentă, stare care rezultă din situaţia noastră agrară. În parteade nord al Moldovei88% a ţăranilor n-au un sfârc de animal de casă şi nu poate da copiilor săi o lingură de lapte, din care, din cauza subalimentaţiei, 40 – 50%mor până la vârsta de 5 ani (Tribuna poporului, Arad, 11 martie 1907; articolul profesorului universitar ieşean C. Stere).

Ultima concluzie a profesorului Stere:

…”populaţia agricolă a regatului românliber se află într-o situaţie mult mai mizeră, decât fraţii săi subjugaţidin Ungaria, Bucovina, şi chiar Basarabia”(citează Bíró 1989, 31).

Această stare de extremă exploatare a dus la mai multe acţiuni de protest din partea ţăranilor, şi în 1907, o răscoală ţărănească a izbucnit în Moldova (în satul Flămânzi), care s-a răspândit repede în toată ţară. La ordinul guvernului, armata a zdrobit răscoala cu arme, omorând11.000de ţărani.1

Politica naţională a guvernelor maghiare între 1867 şi 1914.

Compromisul politic încheiat cu Austria în 1867 a atras după sine intenţia maghiarilor de a trăi în pace şi cu naţionalităţile. Din această cauză a votat parlementul maghiar, la propunerea lui Deák Ferenc, legea XLIV. din 1868 “în problema egalităţii în drepturi a naţionalităţilor.”Această lege a conţinut dispoziţii în 29 articole în legătură cu folosirea limbii nationalităţilor. A conţinut garanţii juridice şi a pornit de la preceptul drepturilor colective. Limba oficială a statului a fost cea maghiară, dar toate legile trebuiau traduse în limba naţionalităţilor. Funcţionarii administraţiei de stat au trebuit să folosească în contactul lor oficial, în propriul lor domeniu de activitate, faţă de persoane particularesau instituţii (comune, societăţi, etc.)“în măsură posibilităţilor limba acestora.”Folosirea limbii proprii a fost asigurată şi în faţă instanţelor judecătoreşti. Conform articolului20,comunele decid ele însele limba proceselor verbale şi a administraţiei lor, iar articolul21.a dispus că“funcţionarii comunali sunt obligaţi să folosească, în contactul lor cu localnicii, limba acestora.” A fost liberă înfiinţarea de şcoli, iar la ocuparea posturilor singurul criteriu a fost capacitatea profesională personală. Guvernul s-a străduit, ca şi românii să ajungă în poziţii înalte; ca rezultat al acestei strădanii, au ajuns români de ex. şi în Curtea Supremă (de Casaţie).

Libertatea cuvântului şi a întrunirii a fost nelimitată, a fost desfiinţată cenzura, în procesele de presă au decis jurii compuşi din cetăţeni independenţi. În judeţele cu majoritate românească au fost scrise româneşte şi procesele verbale ale adunărilor judeţene generale, viaţa comunală decurgând de asemenea în româneşte (Bíró 1989, 86 – 91).

1 Romanul Răscoala a lui Liviu Rebreanu, din 1932, zugrăveşte în mod real imaginea acestei tragedii.

Românii din Ungaria au avut tipografii şi edituri proprii, care au scos un mare număr de lucrări politice, literare şi ştiinţifice de specialitate. Ziarele îşi dădeau liber părerea în problemele politice care îi priveau şi deşi în câteva cazuri, ieşite din comun, au fost intentate procese de presă, presa românească a beneficiat de o libertate incredibilă. În acelaşi timp, celemai multe sute de mii de maghiari din regatul român n-au beneficiat de nici un ziar maghiar, neaprobându-li-se acest lucru! (Raffay 1989, 176).

Legea naţionalităţilor din 1868, în care au fost delimitate precis şi pentru prima dată în Europa drepturile naţionalităţilor, a atras şi atenţia opiniei politice din Europa Occidentală, subliniindu-i-se caracterul democratic şi liberal (de pildă, după părerea francezului Eisenman dă dovadă“de un spirit de mărinimie”şi“este foarte liberal”[très liberale] (Bíró 1989, 70).

După 1920 toţi autorii români de specialitate au afirmat, că legea naţionalităţilor n-a fost respectată, ceea ce nu este adevărat. A fost o greşeală a legii, că lipseau din ea măsurile de sancţionare şi retorsiune în cazul încălcării ei. Acesta, după părerea lui Bíró, ”se poate explica prin curentul de idei al liberalismului general” (1989, 70).Altfel, respectarea legii depindea şi de faptul, că unii funcţionari cât respectau de mult legea şi ce raporturi întreţineau cu naţionalităţile. Acestea din urmă în schimb depindeau tocmai de comportamentul naţionalităţilor. Înşişi românii au refuzat legea, reducând astfel puternic valoarea şi valabilitatea ei (Gratz Gusztáv [1934], 1995 I, 87).

În ciuda tuturor acestora, în întreaga perioadă a domnit spiritul legii naţionalităţilor şi a apărat─Ungaria a fost un stat al dreptului─naţionalităţile. Românii ardeleni şi din estul Ungariei s-au întărit sub aspect economic într-o măsură de necrezut: pornind de la începuturi rudimentare, au putut crea o reţea şcolară românească, îşi puteau folosi limba în public. În judeţe cu majoritate românească populaţia vorbea tot timpul româneşte cu conducătorii locali, care erau în cele mai multe cazuri ei înşişi români, dar chiar şi în cazul când erau maghiari.

Învăţământul

Statul ungar a asigurat prin lege organizarea şcolilor confesionale. Pe baza legii XXXVIII. din 1868, comunele bisericeşti româneşti au înfiinţat în câţiva ani 2.000de şcoli primare româneşti cu limba de predare numai românească. Legea a pus doar următoarele condiţii: într-o sală pot fi învăţaţi cel mult60 de copii, învăţătorii trebuie să aibă şi scriptic o pregătire, etc. Biserica ortodoxă n-a avut însă atâta putere materială să fi putut îndeplini aceste condiţii, de aceea statul ungar ar fi putut practic desfiinţa întregul învăţământ primar românesc, din cauza nerespectării legii. Dar guvernul ungar a dorit să dezvolte învăţământul primar românesc. În jurul anului 1910 procentajul şcolilor care nu îndeplineau cerinţele legii era încă tot de 30%. În Ungaria în 1869 au fost 2.569, în 19142.901şcoli româneşti (Bíró 1989, 158). În 1913-14 în Ungaria 1.149 de locuitori români au avut o şcoală publică cu limba de predare românească (mult mai mult, decât în regatul român, unde 1.582 de locuitori au beneficiat de o şcoală). Legea de la 1868 a asigurat dreptul părinţilor de alegere liberă a şcolii şi acest principiu a fost respectat tot timpul. 75% a copiilor români au frecventat şcoli cu limba de predare românească, părinţii celorlalţi alegând o şcoală maghiară sau germană. Profitând de dreptul alegerii libere a şcolii, mii de copii maghiari au fost înscrişi în şcoli cu limba de predare românească şi guvernele maghiare n-au luat nici-o măsură împotriva acestei situaţii (Bíró 1989, 163).

Regionimul Transilvania, derivat din latina medievală de cancelarie, atestat pentru anul 1075, este un cuvânt compus din termenii trans („peste”, „dincolo”) şi silva („pădure”) şi înseamnă “(teritoriul) de dincolo de pădure”.

La începutul secolului XII, teritoriul era menţionat cu denumirea Partes Transsylvana sau Transsilvanae (de pildă în Legenda Sancti Gerardi, „Legenda Sf. Gerard”). În cronica Gesta ungarorum de la sfârşitul secolului al XII-lea a notarului regal P., zis Anonymus, este menţionat de asemeni sinonimul redat în textul latin prin forma erdeuelu (Erdeuelu), în maghiara modernă erdő elve.

Numeroşi cercetători interpretează ultra silvana şi Transilvania drept echivalente latineşti ale denumirii maghiare erdeuelu, adică erdő elve (v. mai jos). Anonymus face această menţiune o dată în capitolul 12, dedicat „Lodomeriei” şi „Galiţiei”, dar în contextul localizării geografice a ţării lui Menumorut şi a codrului Igfon. Citat (în ortografia latină din original):

„Terram uero que est inter thisciam et siluam igfon, que iacet ad erdeuelu, a fluuio morus usque ad fluuium zomus, preoccupauisset sibi dux morout, cuius nepos dictus est ab hungaris menumorout, eo quod plures habebat amicas, et terram illam habitarent gentes cozar qui dicuntur.”

(Terram vero que est inter Thisciam et silvam Igfon, que iacet ad Erdeuelu a fluvio Morus usque ad fluvium Zomus, preoccupavisset sibi dux Morout, cuius nepos dictus est ab Hungaris Menumorout, eo quod plures habebat amicas, et terram illam habitarent gentes Cozar qui dicuntur.)

Variantele cele mai vechi, medievale, din cronici şi texte oficiale, ale denumirii Transilvania sunt terra ultrasilvana sau terra ultra silvam. Spre exemplu, Anonymus, notarul regelui Béla, scrie în cronica sa: De terra ultra siluana (titlul cap. 24); Nam terram ultra siluanam posteritas tuhutum usque ad tempus sancti regis stephani habuerunt (în acelaşi capitol); cuius sanctus rex stephanus subiugauit sibi terram ultra siluanam (cap. 27, „De morte Gelu”). (V. mai jos şi Tonciulescu.)

Unii cercetători consideră varianta Ardeal din limba română a fi derivare maghiară, având drept caracteristică adaptarea întâlnită şi în alte nume proprii: Erdőd -> Ardud etc.

Cuvântul maghiar erdő înseamnă „pădure, codru” (din verbul maghiar de origine fino-ugrică ered = a izvorî; o derivare este eredet „origine, sorginte”). În textele medievale este atestat erdeuelu = erdő elő , interpretat în maghiara modernă ca erdőelv > erdő elve > erdő elő > Erdély „de dinaintea pădurii”, în contrast cu interpretarea „(de) dincolo de pădure”. (Având însă în vedere ortografia oscilantă a cronicii lui Anonymus, cât şi a celorlalţi autori medievali, interpretările sunt nesigure, deoarece „u” putea reprezenta pe latineşte deopotrivă literele (implicit sunetele): „u”, „v”, „ü”, „ö” scurt, „ő” lung.)

Regionimul german Siebenbürgen, echivalentul german al numelui “Transilvania”, respectiv al lui Erdély, este un cuvânt compus din cuvintele sieben „şapte” şi Burg „cetate” (cu sufixare toponimică la plural); adică „şapte cetăţi”, şi anume: (Kronstadt, Schäßburg, Mediasch, Hermannstadt, Mühlbach, Bistritz şi Klausenburg).

Controversată este semnificaţia şi originea termenului românesc Ardeal, atestat documentar de regele hazar Iosif, care a trimis o scrisoare în jurul anului 960 rabinului de Córdoba Hasdai ibn Şaprut. Monarhul hazar menţiona „ţara Ardil” (în ebraică Ereţ Ardil, „ארדיל”), bogată în aur şi argint. Această menţiune a fost făcută în jurul anului 960. Varianta Ardeliu este atestată abia din anul 1432.

„”ארדאל” (Ardeal) נגזר מהשם ההונגרי “ארדלי””

Cuvăntul Ardeal provine, derivare din maghiara Erdély=ארדלי în ebraică Ardeal=ארדאל”. Se pune întrebarea: de ce Monarhul hazar nu a scris în ebraică “ארדאל” ci, “ארדיל” dacă Ardeal este ţara/ereţ Ardil? răspunsul este simplu în citat.

Alţi cercetători au adus în discuţie termeni de origine indoeuropeană derivaţi din tema *er(a)dh, din care ar proveni, printre altele, şi celticul Arduenna („pădure”). În sprijinul acestei ipoteze ar pleda prezenţa radicalului “ard” (cu sensul de „înălţime”) în toponimia europeană (Arda, Ardal, Ardistan, Ardiche, Ardennes, Ardelt, Ardilla etc.). În această ipoteză, Ardeal ar însemna „loc înalt şi păduros”.

Unii cercetători au propus o explicaţie bazându-se pe lexicul limbii sanscrite: har-deal (în ebraică, har „munte”), „Grădina Domnului”, ceea ce s-ar suprapune peste o tradiţie românească creştină străveche, şi anume aceea că Ardealul este „Grădina Maicii Domnului”. Dar aceasta ipoteză este foarte puţin plauzibilă.

S-a luat de asemeni în considerare faptul că ungurii (uniune tribală ce trăise mult timp în stepă= nu ar fi avut în vocabular cuvântul „pădure”, trebuind să-l împrumute de undeva (deşi vatra străveche, de pe ambii versanţi ai munţilor Urali, unde trăiesc şi astăzi populaţii ugrice, sunt împăduriţi). Totodată s-a constatat şi fenomenul lingvistic potrivit căruia, pentru cuvintele româneşti preluate de maghiari, “ea” se transformă în “é”, iar „a” iniţial tinde să fie transcris „e”, potrivit sistemului fonetic maghiar.

Până în prezent, nici un lingvist nu a reuşit să dea o lămurire etimologică plauzibilă numelui “Erdély” decât prin erdő “pădure” cu adaosul sufixal -ély, acesta din urmă interpretat ca distorsionare a cuvântului elve. Totuşi, etimoanele nu sunt atestate altundeva în limba maghiară.

În toate ediţiile lui Anonymus publicate, ultra siluam din originalul latin este reprodus ultrasiluana. Corect, avem adverbul ultra = „foarte” şi adjectivul siluana = „păduroasă”, deci „foarte păduroasă”. Ceea ce este foarte important constă în faptul că, pentru „ţara de dincolo de pădure”, aşa cum a fost tradusă până în prezent de toţi traducătorii, sintagma ultra siluana, L. Fejérpataky foloseşte, în traducerea în ungureşte, forma erdőntuli föld (erdő „pădure”, tuli [túli] „[de] dincolo” şi föld „ţară” [de fapt „pământ”], deci „ţara de dincolo de pădure”). Dar, dacă Erdély ar însemna „ţara de dincolo de pădure”, se pune întrebarea: de ce L. Fejérpataky nu foloseşte cuvântul Erdély pentru a traduce în ungureşte terra ultra siluana? Răspunsul este foarte simplu: pentru că terra ultra siluana nu se traduce în ungureşte cu „Erdély”. Apoi, terra ultra siluana se referă la ţara lui Gelou, care era la nord de Erdeuelu/Erdély, „Ardeal”.

Trebuie subliniat că traducerea lui ultrasiluana prin foarte păduroasă este unică în literatură, aşa cum însuşi Toncescu o recunoaşte. Mai mult, ea contravine sensului adverbului latin ultra, care nu posedă semnificaţia de foarte, aşa cum o confirmă şi cele mai prestigioase dicţionare. Există deci motive foarte întemeiate de a considera traducerea lui ultrasiluana prin foarte păduroasă drept eronată.

Regionimul Transilvania derivat din latina inventat de nobilii unguri atestat documentar in 1075. Regatul maghiar a folosit Latina ca limba oficiala in secolul XI.  “Trans” (peste , dincolo) “Silva” (padure) . In secolul XII Anonymus scrie in cronica Gesta Hungarorum Erdőelv = Erdő-elve = dincolo de padure. Ardeliu – Ardeal este atestat pentru anul 1432 – document -(Pascu, Voievodatul Transilvaniei I, 22)

Romanii au inceput sa vina in Ardeal in mase mai mari dupa navalirea tatarilor, anume in judetele Hunedoara, Caras Severin, Fagaras si Maramures. La inceput se asezau numai pe domenii regale, iar mai tarziu, cu permisiunea regelui, si mosiile episcopale si capitulare. Doar incepand cu domnia lui Ludovic cel Mare (I. Nagy Lájos) (1326 – 1382) puteau efectua colonizari ale romanilor si latifundiarii particulari si orasele. Cneazul  aducea colonisti, si pentru acest serviciu a primit pamint de la rege. Cnezatul a fost  o functie care se mostenea unde erau mai multi cneji a fost ales un voivod, in acest caz a fost in legatura directa cu regele.

 Etelköz (Regiunea dintre 5 fluvii),  teritoriu intre Carpati si raul Dnipier  – de aici au venit ugurii in Transilvania) linga Ucraina. – Nistru, Siret, Prut, Nipru, Bug.

5 triburi maghiare : 1, Kér, 2, Jenő, 3,Tarján, 4, Keszi, 5, Kabar (3 triburi din imperiul Hazar) 6, Kürt-Gyarmat, 7, Megyer (Magyar), 8 , Nyék.

_____________________

Daco-romanii si Carpii dispar  din istorie dupa secolul IV.

Romanii de azi sunt urmasii celor care au vietuit pe aceste meleaguri dar si urmasii ai Slavilor si Turcilor.

In secolul VII Slavii se aseaza la sud de dunare.

Spre sfarsitul secolului VIII se poate vorbi de aparitia limbii romane alcatuita din Daco-moeis (c. 10%) stratul Latin  (c. 60%)  stratul  Slav (c. 30%)  Limba romana contine 965 cuvinte turcesti, 589 cuvinte unguresti , 50 albaneze. (S. Puscariu, Locul limbii romane intre limbile romanice, 1920)

Dupa cronica imparatului german Friederrich al II-lea Barbarosa, incare pentru anul 1189 se atesta existenta unei “Tari romanesti” numita Walahia (Tara Romaneasca – (Muntenia) in secolul XIII – XIV.

1711 – 1821 stapinirea turceasca !

Romania a fost independenta fata de imperiul Otoman in 1858, iar recunoscuta in 9 mai 1878. 

Tratatul de la Berlin

Era un act de finalizarea Congresului de la Berlin, unde au participat, Monarhia dualista sau dubla monarhiei Austro-Ungaria (1867-1819) inainte era imperiul Austriac rezultatul Revolutiei maghiare din 1848), Marea Britanie, Franta Germania si Italia. unde s-a recunoscut Romania ca stat independent (fara TRANSILVANIA), acest tratat a avut loc pentru a incheia razboiul dintre Rusia si Imperiul Otoman,

Gesta Hungarorum (1200), scris de Anonymus (Anonim) in limba Latina de catre notarul regelui maghiar  Béla al III-lea 1173 – 1196. – Gelou (Gelu) conducatorul unei formatiuni statatale cu populatie Romano-Slava, lucrarea Gesta Hungarorum a lui Anonymus il numeste “Gelou quidam Blachus) “Gelou un anume Vlah (in germana) sau Oláh (in maghiara)”. (acest document nu poate fi confirmat deoarece nu exista alte surse)

Indentificarea cetatii de la Dabaca cu resedinta lui Gelu nu mai poate fi astazi acceptata

Se spune ca poporul roman s-a nascut crestin.

 Adevarul este ca poporul roman s-a crestinat progresiv prin secolul VII-lea si al VIII-lea

Romanii s-au crestinat in masa prin secolul X, cand se presupune ca au preluat Slavona ca limba de cult. Ei apartineau de Biserica Bulgara si erau condusi  de niste “Vladici de schituiri” (episcopi de tara)

________________________________

Regatul ungar : existat din 1000 pina in 29 august 1526

(batalia de la Mohács) 1596. Transilvania a devenit semi independenta.

Disputele privind succesiunea dinastica si dubla alegere pe tronul  ungariei, a voievodului Transilvaniei Ioan (János) Zápolya (1526 – 1540) si a lui Ferdinand I de Habsburg (1526 – 1540) au falicitat interventia turcilor. Ungaria de est si Transilvania erau guvernate de Zápolya, iar Ungaria centrala si Vest (la vestul dunarii)  erau conduse de Ferdinand.

In anul 1541 imperiul otoman ocupa Buda, iar vestul ungariei ramine sub ocupatia Austriei.

Ioan Sigismund Zápolya (János Zsigmund) fiul lui Ioan Zápolya a devenit primul principe maghiar al Transilvaniei (1542 – 1571)

La batalia de la Viena intre 15 iulie si 12 septembrie 1683, apararea austriaca a reusit sa respinga masivul atac turcesc (150.000 de soldati) Imperiul Habsburgic  in anul 1685 intra in Transilvania in 1699 prin tratatul de la Karlowitz imperiul otoman cedeaza Austriei: Ungaria , Transilvania.

Din 1691 primul Guvernator austriac in Transilvania pina in 1765.

Apoi mari principi ai Transilvania din 1765 pina in 1867.

Harta regatului maghiar

A doua batalie a avut loc tot la Mohács in 1687 intre imperiul Otoman si cele ale imperiul Habsburgic – încununată cu victoria Sf. Imperiu Roman !

1- Revolta maghiara pentru independenta dintre anii 1703 si 1711 condusa de Francisc Rákóczi al II-lea , Revolta a esuat prin interventia imperiului Habsburgic, iar Rákóczi a fost exilat in orasul Rodosto 22 de ani , in 8 aprilie 1735 a decedat.

In 29 octombrie 1906 Rákóczi a fost ingropat in orasul Košice din Slovacia.

2- Revolta burgheza condusa de Kossuth Lajos din 1848 – 1849, a fost stinsa prin interventia Austriei sub generalul nemilos austriac – Julius Jacob von Haynau a dus o lupta de razbunare impotriva ungariei  (cu ajutorul Rusiei Tariate).

Haynau a executat la Arad 13 generali maghiari.

Imperiul Austro-Ungar, sau Dubla Monarhie 1867-1918, Ungaria avea Parlament si Guvern propiu. Transilvania a redevenit ungariei.

Primul razboi mondial august 1914 – 1918

Asisanarea lui Franz (Francisc) Ferdinand si sotia sa Sophia intr-o masina  in 28 iunie 1914 ora 11:00 am la Sarajevo  de un tanar 19 ani Gavrilo Princip (sarb) care a aruncat bomba in masina a fost motivul inceparii primului razboi mondial.

Tratatul de pace de la Versailles din 18 iunie 1919 a incheiat oficial primul razboi mondial, de mentionat ca Ungaria nu a fost invitata la acest tratat de pace !

Interesant ca Austria a incheiat tratatul de pace separat fara Ungaria la Saint Germain  pe data 10 septembrie 1919 ! De ce Ungaria nu a fost invitata la acest tratat ? cauza nu este stiuta . 

Aliatii si participantii de la Trianon !

1) Imperiul Rus (pina in 1917)

2) A treia  republica franceza

3) Imperiul Britanic

4)Italia  (32 mai 1915)

5) China
6) Belgia
7) Canada
 Imperiu Japonez
9) Grecia
10) Muntenegru
11) Portugalia
12) Romania (din 1916)
13)  Serbia
14) Australia
15) Norvegia (aliat neutru)

Tratatul (de pace) de la Trianon 4 iunie 1920, 16 tari au decis soarta ungariei.

Textul tratatului – Treaty of Peace Between The Allied and Associated Powers and Hungary And Protocol and Declaration, Signed at Trianon June 4, 1920Teorii antiromanesti: vlahismul si moldovenismul

ZIUA Nr. 4172 de sambata, 1 martie 2008

O noua teorie destinata divizarii identitatii romanesti incepe sa se manifeste din ce in ce mai acut. Lansata in Serbia, teoria mentionata sustine ca romanii din Valea Timocului nu ar face parte din natiunea romaneasca, ci dintr-o natiune noua, vorbitoare a unei limbi noi: natiunea valaha si limba valaha. Ultima manifestare publica a acestei teorii este cuprinsa in volumul „Etnogeneza aparitiei vlahilor: Vlahii si popoarele balcanice”, aparuta la Negotin, la Editura Estetika, in anul 2007, sub semnatura profesorului Vojislav Dusan Stojanovic. Teoria „vlaha” nu este noua, ea a iesit la iveala ori de cate ori romanii din Serbia au incercat sa se apropie de Romania sau si-au cerut drepturile la scoala si biserica in limba romana. „Teoria valaha” incepe sa se manifeste in paralel cu intensificarea teoriei „moldoveniste” de la Chisinau.

O etnie noua

lucrarea sa, Stoianovic sustine ca „vlahii nu sunt romani, ci o etnie aparte, in pofida faptului ca limba lor este aproape identica”. Acelasi profesor avanseaza ipoteze de genul „vlahii sunt urmasii tracilor, celtilor si ai slavilor de sud, in timp ce romanii sunt urmasii dacilor si daco-getilor, astfel ca este absolut clar ca vlahii nu sunt romani, ci o etnie separata”. Stojanovic isi explica demersul astfel: „aparitia cartii a fost un rezultat al dorintei de a oferi un raspuns mai multor intrebari deschise, deoarece pana in prezent s-au scris tot felul de minciuni despre vlahi”.Profesorul de la Negotin isi continua teoria despre originea etnica a vlahilor in urmatoarea formula: „originea elementelor romane in mentalitatea, limba si obiceiurile vlahilor trebuie cautata in radacinile lor celte si nu in romanizarea Balcanilor, pe care cotropitorii romani au incercat sa o finalizeze fara prea mare succes si fara consecinte durabile”. Rationamentul cercetatorului sarb continua in forma urmatoare: „prin simbioza moesilor, a tribalilor si a celtilor apar vlahii”, acestia fiind ulterior „impartiti intre toate statele din Peninsula Balcanica de bunavoie si acceptati ca fiind in Bulgaria – bulgari; in Serbia – sarbi; in Romania – romani si in estul Serbiei – vlahi”, deoarece „nici nu s-ar fi putut altfel, avand in vedere istoria nationalista a popoarelor balcanice”. Caracteristica suprema a vlahilor este, in viziunea lui Stoianovic, urmatoarea: „vlahii se deosebesc printr-un fapt incontestabil: ei nu au aspirat la nicio organizare de felul celor pe care le numim astazi stat”.

Vlahii, un popor ciudat
Pe baza acestor linii directoare din lucrarea lui Stoianovic, vlahii ar prezenta urmatoarele caracteristici: un popor aparut in afara etnogenezei poporului roman, fara legatura cu romanizarea, dintr-o combinatie de triburi din nordul Peninsulei Balcanice (oricare alte triburi, nu daci sau geti), popor care, chiar daca vorbeste o limba virtual identica cu limba romana, nu este sub nici o forma roman si care – contrazicand toate experientele istorice – nu si-a propus nici un fel de organizare statala.Pana la un punct, teoria „vlahismului” se apropie de cea a „moldovenismului”. Aceasta din urma sustine ca stramosii moldovenilor – numiti in primele izvoare scrise „volohi” – nu au nici o legatura cu valahii sau cu romanii.”Moldovenismul” merge mai departe in paradox: desi moldovenii si romanii vorbesc aceeasi limba, cea a moldovenilor este diferita. Diferenta apare cand este vorba de statalitate: statul medieval Moldova constituie premisa existentei Republicii Moldova separata de Romania, fara a lua in seama evolutiile istorice (Unirea din 1859).Pentru arhitectii „moldovenismului” si ai „vlahismului” ramane destul de greu de explicat de ce un popor vorbitor al aceleiasi limbi primeste acelasi nume in izvoarele medievale la sud de Dunare (valahi) si la est de Nistru (volohi).Pe o axa care sare bine de 1000 de kilometri de la sud-vest la nord-est (cu alta axa asemenea de la nord-vest la sud-est) exista un popor vorbitor al aceleiasi limbi, cu obiceiuri comune sau foarte asemanatoare (obiceiurile esentiale privind nasterea, botezul, nunta si inmormantarea virtual identice), costum popular identic si nume identic dat de vizitatorii straini – respectiv vlahi. Incercarea de a scoate „vlahii” din identitatea romaneasca este o ciudatenie si nu poate fi catalogata decat ca atare.
Falsificarea istoriei la ChisinauPe langa ignorarea cercetarilor lingvistice care au stabilit inexistenta unei limbi moldovenesti, ideologii actuali ai moldovenismului practica si o falsificare brutala a istoriei. Elementele centrale ale acestei falsificari se bazeaza pe omisiuni ale faptelor si documentelor, rastalmaciri ale evenimentelor sau afirmatii nedemonstrate. Vasta bibliografie care contrazice tezele moldovenismului face inutila o contrademonstratie, de aceea ne vom rezuma la prezentarea punctelor cheie din istoriografia moldovenista.Primul element al teoriei moldoveniste il constituie negarea originii comune a romanilor din perioada medievala. Primele izvoare scrise care se refera la populatia de la est de muntii Carpati vorbesc despre „valahi/volohi” – aceeasi denumire fiind folosita si pentru locuitorii din interiorul arcului carpatic si de la sud de Carpati. Istoricul Vasile Stati apreciaza insa ca nu poate fi vorba despre acelasi popor in cele trei regiuni amintite, afirmand in volumul „Istoria Moldovei”: „Romanicii est-carpatini, dezvoltandu-se in alte imprejurari: convietuirea indelungata, pasnica si stabila cu slavii rasariteni, antrenarea in sfera de influenta a Cnezatului Halician, sustinerea contactelor cu romanicii din nord-estul platoului carpatic sunt cunoscuti in istorie, pana in secolul al XIV-lea, cu numele de volohi. Nu este de mirare, deci, ca vecinii, diferiti autori ai timpului, faceau diferenta intre romanicii rasariteni, care, din pricini diferite de ordin extern, s-au dezvoltat independent unii (est-carpatini) de altii (sud-carpatini) in conditii geografice diferite, inglobati in sisteme de influente si interese diferite, participand la evenimente diferite”. In alta lucrare, Vasile Stati se rezuma la a afirma ca: „Stirea provenita din cronica istoricului bizantin Nicetas Honiates (care se refera la volohi, n.n.) constituie cea mai timpurie atestare a protomoldovenilor, a celor mai vechi moldoveni in spatiul devenirii lor istorice – carpato-nistrean”. Vasile Stati merge mai departe afirmand existenta unui „razboi de 60 de ani (1429-1489)” intre Valahia si Moldova: „De altfel, starea de razboi dintre Valahia si Moldova se mentine. Valahii pana astazi n-au incheiat – niciodata! – nici o pace cu Moldova. N-au incercat macar sa-si ceara scuze pentru toate strambatatile, jecmanelile si nelegiurile ce le-au savarsit pe pamanturile moldovenilor”.
Negarea unirii romanilor

Al doilea element cheie al teoriei moldoveniste il constituie negarea unirii principatelor Valahia si Moldova din 1859 si aparitia Romaniei. Vasile Stati prefera pur si simplu sa nu trateze acest eveniment, insa Victor Stepaniuc caracterizeaza unirea din 1859 astfel: „Incalcarea brutala de catre cercurile politice valahe a prevederilor Conferintei de la Paris, amestecul sfidator in treburile interne ale Moldovei, alungarea de pe tronul Principatelor Unite Moldova si Valahia a moldoveanului Alexandru Ioan Cuza, dictatul politic si spiritual au facut ca nemultumirea fata de unirea din 1862 sa devina generala, culmind cu razvratirea impotriva aducerii cu voia turcilor a unui rege neamt de credinta straina”.In sfarsit, al treilea element al teoriei moldoveniste este respingerea validitatii unirii Basarabiei cu Romania in anul 1918, considerdu-se ca Basarabia – desi aceasta provincie isi pierduse orice forma de autonomie inca din 1828 – a ramas continuatoarea statului medieval Moldova. In mod semnificativ, Vasile Stati publica o lista a conducatorilor Moldovei care incepe cu voievodul Dragos la 1353, continua cu guvernatorii taristi ai Basarabiei, presedinti ai Sovietului Suprem al RASSM, primii secretari ai Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova si se incheie cu presedintii Republicii Moldova.
George DAMIAN
Articol aparut la Evenimentul Zilei

Evenimentul Zilei Nr. 5054

19 Septembrie 2007
Mihai Soica
Avem dovada ca eram in Ardeal inaintea ungurilor

Sapaturile arheologice din comuna clujeana Jucu, unde Nokia construieste o fabrica de telefoane mobile, au scos la iveala un cimitir crestin din colele VIII-X.

Profesorul Alexandru Diaconescu, de la Facultatea de Istorie din cadrul Universitatii „Babes-Bolyai”, cel care conduce lucrarile arheologice, spune ca cei ingropati acolo erau crestini pentru ca erau ingropati cu capul spre apus. „Este prima proba concreta ca Anonymus, in cronica lui, a avut dreptate cand a spus ca pe teritoriul Transilvaniei de astazi exista o populatie de origine romano-slava, sub comanda voievodului Gelu. Pana acum aveam doar aceasta cronica, dar nu exista nicio dovada concreta. In Transilvania, mai exista in zona Alba-Iulia un cimitir similar, dar este datat mai tarziu de secolul X”, a explicat profesorul Diaconescu.

Cronica lui Anonymus mentioneaza existenta unei populatii romano-slave, condusa de Gelu (Gelou in original) in Transilvania, inainte de cucerirea maghiara, care a inceput in secolul X.

Arheologii au descoperit 83 de schelete umane ingropate. „Este clar ca cimitirul este datat incepand cu secolul al VIII-lea, deoarece am descoperit cercei stelati, care au fost purtati doar pana in acest secol. Este vorba despre un cimitir care incepe in perioada pagana si se termina in perioada crestina.

Este cunoscut faptul ca in fosta provincie romana Dacia, in secolele V si VI, crestinismul era religia dominanta.Concluzia trasa de noi este ca populatia din aceasta zona este de origine slavo-romana, iar Anonymus a avut dreptate”, a conchis profesorul de istorie. 

Arheologii au mai descoperit la cativa pasi de cimitir ruinele unei ferme romane unde exista o herghelie de cai.Vekov Karoly„Un vestigiu paleo crestin nu inseamna etnicitate”Vekov Karoly, istoric si fost parlamentar UDMR, spune ca scrierile lui Anonymus reprezinta un izvor istoric care trebuie folosit cu foarte mare atentie.„Cu siguranta au existat populatii autohtone in Transilvania in momentul descalecarii. Aici incep dezbaterile, cand incepi sa identifici o populatie dupa bordeie semiingropate sau cand nu exista elemente tipice. Istoricii maghiari, evident in functie de natura descoperirilor, incearca sa le deosebeasca ca apartinand slavilor, ungurilor sau altor populatii si aici se pune problema cine intra in alte populatii. Etnicitatea nu se poate dovedi decat in cazuri speciale, cand exista obiecte tipice apartinand unui anumit grup”, spune istoricul Vekov Karolu. In opinia acestuia, doar vestigiile a doua etnii pot fi identificate. „Pot fi identificate doar vestigiile slave si mormintele descalecatorilor unguri. Eu, personal, subliniez, pentru ca nu m-am ocupat de arheologie, nu stiu care sunt elementele definitorii populatiei romanesti. Un vestigiu paleo crestin nu inseamna etnicitate in niciun fel”, a spus istoricul maghiar .Etelköz –

vezi mai sus !

COMENTARII

–––––––––-
1) Vali intreaba :
zic sa nu va excitati prea tare ca s-ar putea sa va faceti de ras mai tarziu.

Dovezile enumerate in articol:

cercei stelati (slavi?) care nu pot fi datati dincolo de sec. VIII – sau erau romanesti?
-slavii pot fi identificati in sec. VIII – cum?
-morminte crestine – asta inseamna numai romani?
-slavii apar in sec. VII (dovedit?)
-romanii erau deja crestinati in sec. VII-X (de unde stie daca nu e clar ca existau romani in Transilvania)?
-inele de tampla – datate din sec X – folosite pentru datare
-morminte pagane – probabil nu romani?
-nu exista elemente sudice. Dar slavi erau si la nord, polonezi si rusi cu gramada.
concluzie:
datarea ar trebui sa fie secolul X (inele de tampla) sau sec VIII (cercei stelati – care nu pot fi datati exact)?
De unde a tras concluzia ca erau si slavi? Sau de fapt sunt slavi dupa podoabe si organizare dar faptul ca unii erau crestini inseamna ca erau si romani pe acolo?
Intrebare: cum se pot crestina romanii in rit grecesc de la asa distanta? A existat o continuitate teritoriala romaneasca din Transilvania pana in Grecia? Daca nu, cand si cum a patruns crestinismul ortodox in Transilvania?

2) Scorillo comenteaza :
Traiesc in Alba Iulia. In orasul meu s-au descoperit pietre funerare din epoca romana. Oare romanii, urmasii romanilor, au uitat arta scrisului, de nu se gasesc pietre funerare romanesti sau protoromanesti in Ardeal? Dacii bateau monezi(celebrii kosononi). De ce nu gasim monezi romanesti mai vechi de sec 14? “Romanii s-au nascut crestini” spunea raposatul Teoctist. Unde sunt bisericile romanesti mai vechi de sec.11?(le-au distrus ungurii, imi veti spune).Romanii construiau cetati, drumuri, apeducte, terme, etc.Oare romanii, ca urmasi ai lor, au uitat sa construiasca? Unde sunt cetatile romanesti din Evul mediu timpuriu? Si la urma urmei, fiind in UE, ce rost au discutiile astea?

–––––––
Denumirea locului
3) Dan
Exista 3 denumiri ptr. Ardeal, si anume:
A) Ardeal care provine din ungurescul Erdely. Ardeal nu inseamna nimic, este doar o transliterare, in timp ce ?erdely? inseamna ?teren impadurit. Clar. Acest fenomen de preluare a numelor bastinase de catre cei noi veniti este universal. Uitat-va la America care e plina cu nume ?englezesti? de origine bastinasa: Massachusetts, Connecticut, Wisconsin, Dakota, Missisippi, Hawaii etc. etc. La fel in India unde englezii au denumit Calcutta dupa Kolkata, Bangalore dupa Bengaluru, raul Ganges dupa Ganga, si asa mai departe.
In Transilvania exista foarte multe denumiri geografice romanesti copiate dupa cele unguresti: Satu-Mare, Brasov, Dej, Oradea, Cris etc. Exista si nume recente, pur inventate ca ?Alba-Iulia? de exemplu?Beograd se numeste dragilor. Sau ?Napoca?, o inventie a epocii de aur (Napoca din Imperiul Roman nu a fost situata unde e Clujul de azi. Dar ce conteaza cativa zeci de kilometrii, nu-i asa? Istoria voastra oricum se inventeaza)
Istoricii? romani s-au chinuit decenii intregi sa suceasca ?Ardeal?-ul intr-o denumire de origine dacica, dar vai ca n-au reusit.
Transilvania vine din latinescul Transsylvania, si in ciuda originii latine nu are nimic de a face cu romanii. Valahii nu au folosit niciodata limba latina ca limba oficiala. In schimb regatul maghiar a folosit latina ca limba oficiala pana in secolul XIX. Toate documentele unguresti vorbesc despre ?Transsylvania?. Denumirea Trans-sylvania se refera la tinutul de ?peste padure?. Calatorii dinspre pusta ungara au trebuit sa strabata padurile din Muntii Apuseni. (nici Imperiul Roman nu a folosit numele de Transsylvania). Transilvania e nume latinesc inventat de nobilii unguri.
Tara Ungureasca este adevaratul nume romanesc pentru Transilvania. Toate cronicile romanesti pomenesc acest nume. La fel, folclorul romanesc vechi foloseste acest nume. Mioritza nu pomeneste nici de Ardeal, si nici de Transilvania. Poporul simplu nu minte. Denumirea in sine descrie, clar si frumos totul. Dar denumirea asta a fost ?scoasa din circulatie?, din considerente politice, evident. Voi va inventati istoria.

–––––––––––
4) Silver comenteaza :
Asa-zisa descoperire n-are nicio legatura cu problema intaietatii romanilor in Ardeal iar arheologul respectiv e un incompetent. Ceea ce dovedeste cimitirul de la Jucu este doar coexistenta paganismului cu crestinismul in secolul X pe teritorul tarii noastre, demontand astfel mare parte din propaganda BOR. Se vorbeste in mod eronat acum despre un “cimitir crestin”, desi e clar ca e vorba despre un cimitir pagano-crestin la Jucu, dar mai mult pagan decat crestin (vezi elemente precum cerceii stelati). Ceea ce este grav este faptul ca arheologul Diaconescu debiteaza o multime de aberatii istorice doar pentru a-si sustine tezele. In primul rand el spune ca slavii s-au crestinat dupa secolul X, ceea ce e o minciuna sfruntata. In realitate slavii au fost crestinati in secolele VI-IX, cu toate ramurile lor. In al doilea rand el porneste de la “axioma” ce nu mai trebuie dovedita cum ca romanii erau crestinati inaintea slavilor, ceea ce e o eroare. Ortodoxia a fost adusa pe teritoriul de la N de Dunare de catre bulgari, care s-au crestinat inca din anii 800.
5) Eugen raspunde :
Daca printul mostenitor nu era asasinat la Sarajevo, Austro Ungaria ramanea intacta si acum Nokia sapa in EuroRegiunea Transilvania fara sa se mai uite nimeni cat de crestine si ale cui sunt oasele. Ceea ce articolul nu precizeaza este cine plateste sapatul. Sub-intelegen ca Nokia sapa si profesorul cu echipa
aduna si talmaceste oase.
Se mai subantelege ca primul telefon Nokia facut la Jucu va avea forma de
femur, al 2-lea tibie, al 3-lea peroneo
s.a.m.d iar seria se va numi :
Intaietatea adeleana – Jucu napok.

–––––––––-
Revin si zic !
6) Mihai S.
Din pacate faptul ca pe un anumit teritoriu a existat o populatie crestina sau care vorbea romaneste nu inseamna ca Transilvania este pamint Romanesc. Stiu ca multi o “sa-mi vrea capul” pentru afirmatia asta dar Romania exista ca stat din 1859 (secolul 19), cind “am pacalit” puterile garante si am ales un singur domnitor la unirea a doua principate. Exista o mica exceptie in decursul istoriei care se cheama Mihai Viteazul care prin forta a unit pentru o scurta perioada cele 3 principate – prin analogie Sadam a incercat acelasi lucru cu Kuveit !
Al treilea principat a fost alipit Romaniei de abia in 1918 (datorita regelui “roman” care de fapt era german) ca urmare a unui tratat de pace la sfirsitul primului razboi mondial, pe motiv ca am fost de partea invingatorilor. Deci pina in secolul 20, istoric, politic si geografic Transilvania nu a apartinut Romaniei. Pina atunci fie au existat niste forme statale discutabile in acea zona fie a existat o singura entitate numita Transilvania care a apatinut Ungariei. Care Ungarie a existat ca stat, cu mult inaintea Romaniei, si si-a pus o amprenta benefica – de aia Transilvania arata cum arata fata de restul Romaniei. Asta este istoria si adevarul istoric, daca vrem sa-l acceptam.
In concluzie, limba vorbita in zona nu defineste un stat sau apartenenta unei regiuni la acel stat – vezi exemplul statului Elvetian care este bine mersi cu citeva limbi vorbite si citeva religii diferite.
Daca vrem sa fim patrioti, va invit sa discutam problema Basarabiei, pt. ca aceea este cu adevarat pamint Romanesc !
–––––––––
7) daniel
Traim intr-o lume ciudata. Acum mai bine de 35 de ani oamenii au ajuns pe luna. Astazi, cu ajutorul geneticii se poate face cam orice cu organismele vii. Tarile lumii sunt preocupate de schimbarile climatice, epuizarea resurselor energetice si posibile razboaie religioase. Bulgarii si ungurii investesc in turism si le merge bine. Ce facem noi? Sapam prin Ardeal ca sa aratam ca noi am fost primii aici si nu ungurii, fir-ar ei sa fie de huni salbatici mancatori de carne cruda! Scotocim prin morminte sa aratam ca noi suntem mai “tari”. Am fost primii pe aici. Ce conteaza ca traiam in “bordeie semiingropate”, iar ungurii, la scurt timp de la sosirea lor aici, aveau deja o tara (Ungaria), unul din regatele catolice Europene. Ce conteaza ca pana astazi singurele lucruri facute de romani in Ardeal au fost blocuri si catedrale monstruoase de dupa 1920? Noi ne ingropam mortii cu capul la apus inainte sa vina ungurii aici si sa ne cotropeasca. I-am “facut”!
Istorie sau dovada unei dispute stupide

––––––-
8) Florin
Daca si dupa ani si ani in care s-a cam clarificat ca povestea aia cu spatiul gol gasit aici era doar o scriere politica ,propagandistica si nu una istorica si stiintifica …Da este o importanta descoperire istorica intr-o tara in care istoria inca se invata reomantic ,din legende si mituri si mai putin din dovezi la fata locului,in care sapaturile arheologice sunt apanajul hotilor de artefacte si nu a oamenilor de stiinta.Sapaturi care ar trebui sa tina loc de legende.Care ar trebui sa dovedeasca stiintific si faptic locatia la o gramada de batalii despre care se presupune locatia doar pe baza unor cronici si din nou unor legende.Dar de aici pina la a transforma orice schelet gasit intr-un subiect de batalie intr-o discutie care inafara unor lunatici inculti si a unor politicieni care profita de ei nu ar trebui sa preocupe pe nimeni e o cale lunga.
Ar mai fi o ipoteza ,ca articolul in sine are mai putin treaba cu stiinta si descoperirea in sine dar are multa treaba cu ceva “singe” romano-ungur ce ar mai trebui sa curga pe forum.
P.S.E deajuns sa privesti printr-o enciclopedie istorica (nu neaparat carti savante) ceva harti de prin vremea aia ,de la regatul cuman si pina la imperiile bulgare(doua din cite mai mi-a duc aminte) sa iti dai seama ca teoria aia cu spatiul gol e o timpenie care nici macar nu trebuie luata in considerare decit la capitolul bizarerii stiintifice.
–––––––––
Istoria spune alt ceva !
9) de Emil (Vizitator), marţi, 18 septembrie 2007 – 23:55
Si nu ma refer aici nicidecum la istoria scrisa de romani pt romani , ma refer la cele gasite intr-o carete de istorie in Brazilia , USA sau Japinia referitor la istoria Transilvaniei. Acolo nu se mentioneaza faptul ca Transilvania ar fi fost sub ocupatie Austro-Ungar. Acolo e mentionat clar ca Transilvania facea parte din acel Imperiu , si datorita unor jocuri ale istoriei a fost definitiv pierduta in sec XX. La fel cum Romania a pierdut anumite zone in favoarea Rusiei , Bulgariei etc , asa a pierdut Ungaria Transilvania in favoarea Romaniei. Asta e istoria reala , dar a avut grija regimul comunist sa indoctrineze generatii la rand cu simple povesti. In majoritatea Transilvaniei romanii erau a doua minoritate (majoritari ungurii , apoi evreii si mai la urma romanii).
–––––––––––
Istorie sau dovada unei dispute stupide
10) de Zeul(Vizitator), marţi, 18 septembrie 2007 – 22:33Daca si dupa ani si ani in care s-a cam clarificat ca povestea aia cu spatiul gol gasit aici era doar o scriere politica ,propagandistica si nu una istorica si stiintifica …Da este o importanta descoperire istorica intr-o tara in
care istoria inca se invata reomantic ,din legende si mituri si mai putin din dovezi la fata locului,in care sapaturile arheologice sunt apanajul hotilor de artefacte si nu a oamenilor de stiinta.Sapaturi care ar trebui sa tina loc de legende.Care ar trebui sa dovedeasca stiintific si faptic locatia la o gramada de batalii despre care se presupune locatia doar pe baza unor cronici si din nou unor legende.Dar de aici pina la a transforma orice schelet gasit intr-un subiect de batalie intr-o discutie care inafara unor lunatici inculti si a unor politicieni care profita de ei nu ar trebui sa preocupe pe nimeni e o cale lunga. Ar mai fi o ipoteza ,ca articolul in sine are mai putin treaba cu stiinta si descoperirea in sine dar are multa treaba cu ceva „singe” romano-ungur ce ar mai trebui sa curga pe forum. P.S.E deajuns sa privesti printr-o enciclopedie istorica (nu neaparat carti savante) ceva harti de prin vremea aia ,de la regatul cuman si pina la imperiile bulgare(doua din cite mai mi-a duc aminte) sa iti dai seama ca teoria aia cu spatiul gol e o timpenie care nici macar nu trebuie luata in considerare decit la capitolul bizarerii stiintifice.

––––––––

 Chiar va framanta intiietatea ?
11) de Dollo Phana (Vizitator), marţi, 18 septembrie 2007 – 23:14la km 0 in Budapesta este statuia lui Anonymus pe care ungurii l-ar fi lichidat cu placere daca ar fi stiut ce scrie ;dar de „cronica vremurilor de demult ” ati auzit ?dar de calatorul arab Ibn Battuta ati auzit
-dar hartile cartografilor regilor Spaniei ,dar de arhiva
–––––––
Transilvania a fost ridicata de unguri!
12) IQ136 (Vizitator), marţi, 18 septembrie 2007 – 23:40
Indiferent de ce crestini au fost gasiti pe acolo , un lucru e cert….Transilvania este azi ce este datorita maghiarilor care au populat locul. Noroc cu ei ca altfel Ardealul arata mai degraba ca tot restul Romaniei comuniste…chirpici , blocuri comuniste , gri si dezastru. Si astazi satele unguresti din Transilvania sunt semnificativ mai „bine” decat cele romanesti. Ardeleni se mandresc cu orasele lor din Ardeal tocmai datorita maghiarilor , chiar daca asta e la nivel de inconstient. Sa nu uitam ca frumosul centru al Clujului , de care toti clujenii sunt atat de mandri , a fost ridicat in totalitate de maghiari , si pana si fatzada cladirilor (UBB , Clinicile ,BCU , etc) arata exact ca multe din cladirile Budapestei
–––––––––-
Re: eram… cine?
14) de anamaria (Vizitator), miercuri, 19 septembrie 2007 – 00:02Da, se pare ca asa e, oricat ne-ar surprinde, suntem un popor romano-slav. Inflenta slava in limba romana e dsestul de puternica: suntem vreo 50% romani, 30% slavi, restul alte influente ori neologisme mai ales de origine latina.
–––––––
Ardealul
15) de martin ana (Vizitator), miercuri, 19 septembrie 2007 – 07:30Sunt roman get-beget, daca ar fi sa aleg cu cine sa convietuiesc in buna pace si in cinste as face-o in continuare cu maghiarii si cu sasii. In nici un caz cu voi miticilor, oltenilor si moldovenilor, care nu aveti nici caracter nici bun simt.Un maghiar si un sas cand spune o vorba este vorba, cand promite ceva se tine de cuvant.
––––––––––
Ardealul pt. Ardeleni
16) de Un Brasovean (Vizitator), miercuri, 19 septembrie 2007 – 13:31O spun cum am mai spus-o deatatea ori pe acest forum, romanii din Ardeal, Moldova si Valahia nu au nimic in comun decat limba romana. In rest cele 3 provincii istorice nu au nimic in comun. „Istoria” a fost masluita pe masura si „indoita” in asa fel sa convina celor de la Bucuresti. Valahia era intotdeuna sub influenta balcanica, Moldova sub cizma ruseasca. Singurele regiuni adevarat europene sant Ardealul si Banatul. Este clar vizibil prin orasele si satele ardelene care nu au nimic in comun cu asezarile la sud de Carpati. Ardealul trebuie sa-si cera prin referendum popular independenta de restul tarii. Nu conteaza ca sant romani, unguri, sasi s-au de alte nationalitati. Ardealul trebuie sa fie liber si sa iasa de sub ocupatia si influenta balcanica. Santem o regiune europeana si nu vrem sa fim trasi inapoi de mentalitatile si obiceiurile balcanice. In alta ordine de idei Romania in urmatorii ani va fi „rromanizata”, lucru pe care noi nu-l dorim. Sa-si faca tiganii tara lor la sud de Carpati iar pe noi ardelenii sa ne lase in pace cu tiganii nostri. Pe ei o sa incercam sa-i integram cat mai bine. Pana si ei se deosebesc de cei din sud.