Maria Kozhevnikova „incinge” Duma de stat, cea mai sexy rusoaică a devenit membră a Parlamentului фото Мария Кожевникова для Playboy

Maria Kozhevnikova, o actriţă şi cântăreaţă care a pozat pentru celebra revistă pentru adulţi a fost numită reprezentanta Siberiei în Parlamentul de la Moscova.

Domnişoara de 27 de ani nu este, însă, o necunoscută pentru publicul rus. Maria şi-a început cariera ca membră a trupei „Love Stories”, apoi a devenit actriţă de sitcom. Dar momentul ei de glorie s-a consumat în urmă cu doi ani, când actualul parlamentar a pozat nud pentru Playboy Rusia, într-un pictorial de 7 pagini lipsit de inhibiţii.
„Este cel mai important eveniment din viaţa mea!”, a spus ea în legătură cu numirea în Parlament. „Sunt doar un cetăţean obişnuit al Federaţiei Ruse. M-am confruntat cu problema de a nu putea să-mi gasesc un job după facultate sau de a nu putea să-mi cumpăr propriul apartament”, a mai insistat fostul iepuraş Playboy.
Totuşi există voci care susţin că imaginea fetei din popor pe care vrea să şi-o creeze este una falsă, pentru că familia ei este foarte apropiată de Putin. De asemenea, Maria a făcut parte din aripa de tineret a partidului lui Putin, Rusia Unită.

14 ноября, 1984 • скорпион • 27 лет Maria se bucură de o popularitate crescută în Rusia, fiind și fiica unui cunoscut jucător de hochei rus.
Este actriţă, a fost votată cea mai sexy femeie din Rusia şi a apărut pe coperta unei publicaţii pentru bărbaţi. În urma alegerilor parlamentare de duminică frumoasa Maria Kozhevnikova a devenit deputat în Dumă rusă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Actriţa Maria Kozhevnikova a fost aleasă membru al Dumei ruse, în urma legisaltivelor de duminică. Frumoasa rusoaică în vârstă de 27 de ani a fost aleasă în noiembrie 2011 cea mai sexy femeie din Federaţia Rusă. Fiică a unui cunoscut jucător de hochei rus, Maria Kozhevnikova a apărut în 2009 şi pe coperta Playboy, ediţia rusească. A devenit cunoscută ruşilor prin rolurile jucate în filme destinate tinerilor.
Duminica, rusii cu drept de vot s-au prezentat la urne, in cadrul unui scrutin cu rezultat anticipat. Iar partidul Rusia Unita al lui Vladimir Putin a obtinut majoritatea absoluta in Camera inferioara a Parlamentului (Duma) cu 238 de deputati din totalul de 450, potrivit datelor „repartizarii preliminare a mandatelor”, a anuntat luni Comisia Electorala. Printre alesi s-a strecurat insa si Maria Kozhevnikova, cea mai sexy rusoaica din 2011.

Miile de sesizari de frauda, arestarile operate in randul membrilor opozitiei regimului de la Kremlin si cenzura presei pot fi date uitarii pentru cateva momente, dupa intrarea in Duma a Mariei Kozhevnikova.

maria kozhevnikova

Actrita in varsta de 27 de ani a fost desemnata cea mai sexy rusoaica in anul 2011, aparand si pe coperta versiunii rusesti a revistei Playboy.Rusia Unita a obtinut 49,54 la suta din voturi, un nivel foarte ridicat dar care reprezinta totusi un regres de aproape 15 puncte procentuale comparativ cu scrutinul din 2007 (64,3 la suta), cand partidul lui Putin a insumat 315 de mandate in Duma. Prin urmare, Rusia Unita a pierdut majoritatea calificata (de doua treimi) care i-a permis modificarea Constitutiei.Partidul Comunist, clasat al doilea in alegerile legislative de duminica, va avea 92 de deputati, Rusia Dreapta (centru-stanga) va avea 64 de locuri, iar Partidul Liberal-Democrat (nationalist) 56, potrivit repartizarii mandatelor la acest scrutin proportional, a anuntat presedintele Comisiei Electorale Centrale.

L’Express: Ceausescu avea intr-adevar dreptate; actorii loviturii de stat au fost comunisti aveau contacte cu Moscova. Elita bine informata, avand o educatie leninista. Generalul Lucescu: În 1989 a fost o lovitură de stat regizată în afară. Nu se poate vorbi despre un process atâta timp cât nu a existat un rechizitoriu”

„La révolution roumaine, un coup d’Etat de l’armée” Revoluţia română, o lovitură de stat dată de armată.
Ceausescu avea intr-adevar dreptate cand vorbea in fata tribunalului care l-a judecat, pe 25 decembrie 1989, de tradatori si de lovitura de stat: ”Aceasta lovitura de stat este o actiune a armatei, a generalilor Militaru si Stanculescu”  Publicatia franceza L’Express rememoreaza, intr-un amplu articol, evenimentele sangeroase care au avut loc la sfarsitul anului 1989 in Romania si care au dus la caderea regimului comunist al lui Nicolae Ceausescu, informeaza Agerpres. Concluzia trasa de ziaristii de la L’Express este aceea ca, dupa evenimentele din decembrie 1989, la putere au ramas aceiasi oameni.  Implicarea CIA si KGB în revoluţia română

”Exista o continuitate a nomenclaturii si a mostenitorilor ei, care a dat nastere la noi institutii politice, fara remuscari. Cu pragmatism, oportunism si cinism. Fara indoiala, exista si oameni noi, corecti, dar reteaua de lideri politici este impanata de fostele elite si de nomenclaturisti convertiti la capitalism si la o noua limba de lemn: democratia liberala. Adeptii sinceri ai unui contract democratic si civic sunt rari in mediul politicienilor. Ei se afla mai ales in randurile societatii civile care a invatat cel putin sa traiasca fara frica”, scrie sursa citata.

Europa asista in noiembrie 1989 la caderea zidului Berlinului. O luna mai tarziu, pe 25 decembrie, in Romania, sotii Ceausescu sunt executati dupa o parodie de proces. Imaginile cu executia celor doi fac inconjurul lumii, scenariul evenimentelor este haotic si de neinteles, manipularea atinge culmi foarte inalte. Guy Hoedts, cercetator la INALCO, si istoricul Catherine Durandin reconstituie filmul unei lovituri de stat comuniste, al unei revolutii confiscate, pornind de la marturii inedite, in cartea intitulata ”Moartea Ceausestilor”, aparuta de curand. Cei doi autori acorda un interviu publicatiei L’Express, citat de Agerpres.

Ceausescu avea dreptate

La intrebarea daca revolutia populara a fost in realitate o lovitura de stat mascata si daca Ceausescu avea de fapt dreptate, cei doi autori raspund ca Ceausescu avea intr-adevar dreptate cand vorbea in fata tribunalului care l-a judecat, pe 25 decembrie 1989, de tradatori si de lovitura de stat: ”Aceasta lovitura de stat este o actiune a armatei, a generalilor Militaru si Stanculescu: Militaru, general in rezerva, complotase deja impotriva regimului Ceausescu la inceputul anilor 1980. Stanculescu se bucura, inainte de 22 decembrie, de toata increderea lui Ceausescu, care-l numise cu o zi inainte ministrul Apararii… In dimineata zilei de 22 decembrie, generalul Stanculescu ii sfatuieste pe cei doi Ceausesti sa paraseasca sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Roman (PCR), le organizeaza plecarea cu elicopterul, ii convoaca pe membrii tribunalului. El si-a schimbat astfel rolul: din ministru al Apararii al lui Ceausescu, a devenit unul din actorii-cheie ai eliminarii lui…”.

Cei doi autori ai cartii arata ca actorii loviturii de stat au fost comunisti deceptionati de derapajele regimului, de cultul personalitatii cuplului Ceausescu. Aceste persoane – generatia de cadre ale PCR intre 40 si 50 de ani – aveau contacte cu Moscova: au fosti colegi de facultate in URSS, militarii de rang inalt s-au format la academiile sovietice unde erau instruiti ofiterii superiori din Pactul de la Varsovia. Erau in contact si cu generatia veche, cea a fondatorilor comunismului din Romania, sustinuti atunci de Moscova. Elita bine informata, avand o educatie leninista, a urmat etapele de restructurare indicate de Mihail Gorbaciov, dorind sa salveze socialismul cu fata umana la care acesta visase. Se gandisera sa ajunga la putere si nu doreau sa piarda trenul schimbarii care se petrecuse deja in Ungaria si Polonia. Insa cu Ceausescu, nu se putea face nimic si nu se putea negocia nimic, sunt de parere autorii cartii ”Moartea Ceausestilor”, potrivit Agerpres.

In confuzia generala care a urmat fugii cuplului Ceausescu, acesti actori ai evenimentelor din 1989 aveau ca scop imediat sa apara ca eroi, eliberatori ai poporului de clanul dictatorului. Ei apar la televiziune, fac apel la fraternizarea armatei cu poporul si lanseaza amenintarea ca agentii Securitatii si teroristi sunt gata sa continue lupta ca sa-l apere pe Ceausescu. Se prezinta ca reprezentanti ai maselor si manipuleaza multimea cu sloganuri bine alese: ”Libertate” si ”Ole, ole, Ceausescu nu mai e”.

Ion Iliescu, care urma sa fie presedinte imediat dupa lovitura de stat, nu era atunci cunoscut de oameni. Petre Roman, premier intre 1989 si 1991, si generalul Victor Atanasie Stanculescu nu sunt nici ei cunoscuti si par a fi oameni noi, adica buni patrioti comunisti calcati in picioare de clica lui Ceausescu: ei dau asigurari, seduc populatia, afirma autorii cartii. Numai membrii conducerii superioare de partid, cativa diplomati straini, experti de la Radio Europa Libera auzisera de Ion Iliescu ca de o posibila alternativa: reformator, gorbaciovist. Acesti oameni, apartinand sferii puterii, dar necunoscuti marelui public, aveau toate atuurile pentru a se prezenta ca eroi ce se ridicasera impotriva tiranului Ceausescu.

Implicarea CIA si KGB

O alta intrebare la care autorii lucrarii au vrut sa raspunda este cand a inceput organizarea a ceea ce ei numesc lovitura de stat. Ei considera ca au existat mai multe momente-cheie in pregatirea momentului rasturnarii lui Ceausescu. Lumina verde – rezultand din articularea serviciilor sovietice, ambasada URSS de la Bucuresti, actorii Iliescu, Stanculescu&Co – s-a dat probabil imediat dupa reuniunea Pactului de la Varsovia de la Moscova, din 3 decembrie: atunci nu se mai putea spera nimic de la Ceausescu.

Vorbind despre rolul jucat de KGB si de CIA, autorii cartii arata in interviu ca KGB era in contact cu Securitatea. In pofida conflictelor, a micilor frecusuri intre serviciile secrete, legaturile dintre ele sunt structurale. In decembrie, CIA n-a jucat un rol direct, dar a fost operationala multa vreme, depistand verigile slabe ale sistemului Ceausescu si viitoarele elite. Washingtonul acceptase o tranzitie gorbaciovista in Romania: Ion Iliescu putea fi convenabil. Trecerea Romaniei la un Iliescu pro-Gorbaciov si linistirea ei conveneau Washingtonului: CIA a depistat prin urmare care erau reformatorii comunisti, interlocutori posibili pe termen mediu.

Mai exista multe lucruri neelucidate, legate de decembrie 1989, fiind necesare arhivele sovietice si maghiare pentru a intelege, de exemplu, cum s-au declansat miscari ale multimii la Timisoara, pe 17 decembrie, spun cei doi autori. De ce a trebuit ca furia sa porneasca dintr-un oras cu o importanta minoritate maghiara?, se intreaba ei.

Romania nu si-a lamurit tot trecutul sau a lasat sa treaca prea mult timp pentru a lamuri lucrurile din doua motive: in tara, opozitia care indraznea sa se exprime impotriva lui Ceausescu era infima. Existau 4 milioane de membri de partid la o populatie de 22 milioane de locuitori. Atitudinea generala era sa inchizi ochii, sa te aperi si sa asculti discursul occidental care il acuza pe Ceausescu si ii plangea pe romani.

Dupa 1989, a fost un moment de supravietuire care ignora o culpabilitate prea mare. In loc sa-si puna intrebarea, ingrozitoare, cum s-a ajuns la o asemenea pierdere de demnitate, romanii au preferat sa continue. Atitudinea occidentala, o combinatie de compasiune si caritate in primele ore, i-a facut sa ramana in acea situatie. Primele dezvaluiri vorbeau despre ororile reale din anii 1948 si apoi de revolutia stalinista. Reflectia asupra etapelor alienarii, motivele abdicarii si ale supunerii sunt recente si putine, considera autorii lucrarii ”Moartea Ceausestilor”.
–––
Cartea interviu scrisă de colegul nostrum Ciprian Traian Sturzu în care personajul principal este generalul în rezervã Constantin Lucescu, avocatul din oficiu al soţilor Ceauşescu, în procesul de la Târgovilte, ,,Adevărul minciunii”, a fost lansat joi, la Teatrul Naţional din Caracal, în prezenţa unui public numeros, din care au făcut parte oameni de cultură, dascăli şi oameni politici. Printre cei care au participat la eveniment s-au numărat consilieri locali ai PSD, PDL şi PNL, primarul municipiului Caracal, Gheorghe Anghel, liderii PNL Olt, Ioan Ciugulea şi al organizaţiei municipale din Caracal, Şerban Cernat. Generalul Constantin Lucescu, avocatul din oficiu al cuplului Ceauşescu, în procesul de la Târgovişte, din decembrie 1989, a decis sã spunã prin interviul fluviu acordat ziaristului Ciprian Traian Sturzu, adevãrul despre ceea ce s-a întâmplat în acele momente de cotitură pentru societatea românească.

Atât în interviul publicat în volumul ,, MINCIUNA ADEVĂRULUI”, cât şi în rspunsurile oferite la întrebările adresate de participanţii la eveniment, generalul în rezervă Constantin Lucescu a susţinut că, în 1989, ceea ce a rămas în istorie drept o revoluţie populară, opera exclusivă a poporului roman, sătul de restricţiile unui regim totalitar, a fost de fapt o lovitură de stat, regizată în afara ţării şi transpusă în practică de români. ,,Nu a fost un process, ci un simulacru. Nu se poate vorbi despre un process atâta timp cât nu a existat un rechizitoriu”, a afirmat fostul avocat în cel mai mediatizat şi important proces, cu implicaţii majore asupra României.

Gen. Lucescu a susţinut că ,, Dosarul procesului soţilor Ceauşescu poartă nr.1 din 1990 iar în rechizitoriul care a stat la baza condamnării la moarte a fostei familii prezidenţiale au fost invocate revolte din primăvara primului an de libertate. Omul care a rămas în memoria publică mai degrabă drept cel de-al doilea procuror din dosar decât de avocat al cuplului Ceauşescu, a justificat coportamentul său din acele momente extreme de controversate.

Generalul a susţinut că a fost adus la Bucureşti cu o misiune neprecizată şi că abia când a ajuns la Târgovişte şi l-a zărit pe fostul şef al statului a aflat ce rol trebuia să joace. Lucescu a mărturisit că sub presiunea celor care ajunseseră să decidă în acele zile dar şi a opiniei publice nu a avut curajul şi tăria de character de a refuza să ia parte la ceea ce a susţinut că a fost un simulacru de proces. ,,Dacă atunci nu am vut curajul să refuz participarea la acel simulacru de process, acum nu am dreptul să tac şi să las nişte persoane să truncheze adevărul acelor momente deosebit de importante”, a susţinut Lucescu. Prin mărturisirile făcute în acest volum, generalul încearcă să se împace cu propria a conştinţă, grav afectate prin trăirile de acum 21 de ani, chiar dacă, spre deosebire de aproape 80% din participanţii la process, membri ai copletului de judecată sau nu, el nu a suferit tulburări psihice, mai rave sau mai puţin grave. Constantin Lucescu a afirmat, răspunzând unei întrebări adresate de participanţi, că înr-I societate normală, după participarea la ceea ce a catalogat a fi o crimă, ar fi fost acuzat de complicitate la crimă. Chiar dacă a făcut-o, la vremea respectivă, fără să conştientizeze participarea sa la devărata dimensiune.
La Mort des Ceausescu La vérité sur un coup d’Etat communiste
de Catherine Durandin

Mircea Dinescu îi sesiza lui Ceauşescu faptul că anumiţi scriitori nu-i urmează politica, ba chiar încearcă să-l înfrunte.

Atunci când, de pildă, Mircea Dinescu a rostit: „Marino minte şi mort”, a pus, pentru a nu ştiu câta oară, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) în mare dificultate. Pe scurt, după a fost atacat în „Viaţa unui om singur”, volum autobiografic al criticului, eseistului şi istoricului literar Adrian Marino, membrul Colegiului CNSAS l-a denunţat pe autor drept informator al Securităţii, fără dovezi concrete.

Toată povestea se baza pe interpretarea, mai mult sau mai puţin subiectivă, a unui dosar din arhivele fostei Securităţi. Nu sunt avocatul lui Marino, mai ales că, acolo unde se află el acum, nici că se mai sinchiseşte de chestiune. Am să public însă fragmente dintr-o stenogramă care-l priveşte chiar pe Mircea Dinescu, ca să arăt ce înseamnă să judeci un om prin prisma unor documente care pot fi interpretate în fel şi chip.

Nicolae Ceauşescu: „Ce revistă? Poţi să mi-o arăţi şi mie?”

„Există la CNSAS documente care dovedesc faptul că Adrian Marino a fost informator în Direcţia a III-a”, susţinea Mircea Dinescu. În ciuda afirmaţiei, Gabriel Andreescu demonstra, după ce a parcurs filă cu filă dosarul criticului de la CNSAS, că „singura surpriză negativă pe care o aduce dosarul de la SIE în ce-l priveşte pe Marino este de a fi acceptat să se întâlnească cu ofiţerii în particular, când i s-a cerut, şi chiar să aranjeze contacte confidenţiale cu aceştia”. Dar asta nu înseamnă nici pe departe că omul a fost informator, dacă nu sunt dovezi în acest sens, atrăgea atenţia Andreescu.

Faptul că un fost deţinut politic se întâlnea, indiferent de împrejurări, cu ofiţerii de Securitate nu era chiar neobişnuit înainte de 1989, mai ales dacă omul călătorea în străinătate. Apropo de interpretările pe care le dăm unor documente – iată fragmente din stenograma unei întâlniri a scriitorilor cu Nicolae Ceauşescu (13 martie 1981), care demonstrează câte capcane ascund dosarele din arhive. Intervenţia lui Mircea Dinescu de la acea şedinţă poate fi judecată azi în fel şi chip, mai ales dacă nu se ţine cont de conjunctură, de epoca în care a avut loc.

„S-a creat aici un climat de libertate pe care noi l-am cerut şi îl apărăm”

Tov Mircea Dinescu către Nicolae Ceauşescu: „(…)Problema nu este aşa. Nu este vorba de persoane, ci de tendinţa unor reviste. Revistele «Săptămîna» şi «Luceafărul» practic merg pe denigrarea unor persoane. (…) Se petrec lucruri curioase. Între altele, a apărut şi circulă o revistă antisemită patronată de revista «Săptămîna».
Tov. Nicolae Ceauşescu: Ce revistă? Poţi să mi-o arăţi şi mie?
Tov. Mircea Dinescu: Îmi pare rău că nu o am acum, pentru că nu am venit pregătit, dar o să v-o prezint.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Bine, să mi-o aduci să o văd şi eu.
Tov. Mircea Dinescu: De asemenea, în Italia a apărut, tot sub patronajul revistei «Săptămîna», o carte cu texte publicate în «Săptămîna» şi «Luceafărul» şi în care sînt denigraţi scriitori români. Iată, deci, că revista «Săptămîna» patronează apariţia unor cărţi în străinătate, cărţi în care sînt denigraţi scriitori români între care şi unii membri ai Comitetului Central – l-am numit pe Titus Popovici -, precum şi unele aspecte din critica română, în conformitate tocmai cu ceea ce se întîmplă la revista «Săptămîna». Deci au şi ei o «Europă Liberă» a lor, scrisă. Eu, ca tînăr scriitor şi membru de partid, sînt foarte mirat că apar asemenea provocări chiar la adresa politicii dumneavoastră. S-a creat aici un climat de libertate pe care noi l-am cerut şi îl apărăm”.

„Tatăl meu a început să-mi vorbească cu dumneavoastră”

„Iată – continua Dinescu -, numai într-un an, am participat la trei întîlniri cu secretarul general al partidului. Vă spun sincer, uneori mi-e şi frică. Tatăl meu a început să-mi vorbească cu «dumneavoastră»: mă văd cu secretarul general al partidului mai des decît se vede el cu o rudă a lui de la Cluj. În legătură cu propunerile care s-au făcut, vreau să vă spun că avem impresia că ele s-au făcut în gol – şi pentru «Luceafărul», şi pentru «Cartea Românească» – întrucît nu s-a luat nici o hotărîre. Sau poate că s-a luat, dar ar fi bine să ni se explice şi aici ce s-a întîmplat. Poate că tovarăşului Macovescu îi este frică să spună.
Tov. George Macovescu: Nu.
Tov. Mircea Dinescu: Ba, ţi-e frică.
Tov. George Macovescu: Acest lucru nu puteam să-l explic în şedinţa Consiliului şi atunci am preferat să nu o ţin.
Tov. Mircea Dinescu: Vedeţi? Sînt lucruri pe care tovarăşul Macovescu nu vrea să le spună aici.
Tov. George Macovescu: Nu aveam nici un răspuns.
Tov. Mircea Dinescu: Pentru ce?
Tov. George Macovescu: Pentru propunerile făcute: de schimbare la revista «Luceafărul», de numire a unui director la «Cartea Românească», de cooptarea în Birou a unui membru, în locul lui Marin Preda, şi de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. La toate acestea nu ni s-a dat nici un răspuns.
Tov. Mircea Dinescu: Problema este următoarea: revista «Luceafărul» să redevină o revistă a Uniunii Scriitorilor, conform acestor propuneri, iar «Săptămîna» să redevină organul de drept al Comitetului Municipal de partid Bucureşti, ceea ce nu este astăzi. Revista «Săptămîna», care ar trebui să reflecteze activitatea culturală a tuturor scriitorilor din Bucureşti, a devenit o revistă de grup evidentă, şi aceasta de mulţi ani de zile. Cum este posibil ca toată suflarea scriitoricească română să fie iritată de această revistă? Cum este posibil ca un personaj ca Eugen Barbu să ne aducă din nou în faţa dumneavoastră? Realmente, mi se pare absolut absurd cum organele Comitetului municipal nu pot să rezolve această problemă – tovarăşul Pană, mai ales, care ar trebui să se ocupe de ea. Vă rog să mă iertaţi că m-am încins puţin!”.

L-a sfidat pe Macovescu în faţa lui Ceauşescu

Oricine citeşte acest document poate trage şi concluzia că tânărul scriitor de atunci, comunist, cum se caracteriza chiar el, îi sesiza lui Ceauşescu faptul că anumiţi scriitori nu-i urmează politica, ba chiar încearcă să-l înfrunte. Dinescu, angajat total în disputa cu Eugen Barbu şi locotenenţii săi, dorea prin toate mijloacele să-l convingă pe şeful statului să oprească atacurile lui Barbu la adresa anumitor scriitori. Dacă priveşti toată povestea din punctul de vedere al rivalilor lui Barbu, Dinescu a procedat corect. Dacă, însă, împărtăşeşti punctul de vedere al simpatizanţilor lui Barbu, Dinescu este un delator.

Niciodată nu l-aş macula însă pe poet plecând doar de la acest document. Nu pentru că Dinescu avea doar 31 de ani atunci, ci pentru că nimeni nu putea obţine ceva de la Ceauşescu dacă nu făcea temenelele de rigoare. Iar poetul ştia foarte bine asta. Tocmai pentru a atinge coarda sensibilă a preşedintelui de atunci el a zis: „Vă spun sincer, uneori mi-e şi frică. Tatăl meu a început să-mi vorbească cu «dumneavoastră»: mă văd cu secretarul general al partidului mai des decît se vede el cu o rudă a lui de la Cluj”. În ce priveşte „climatul de libertate” al scriitorilor pe care dorea să-l apere Dinescu cu orice preţ, nu comentez – aş fi ridicol.

Ciudată este şi ieşirea lui Dinescu la adresa lui Macovescu: „Ba, ţi-e frică… Vedeţi? Sînt lucruri pe care tovarăşul Macovescu nu vrea să le spună aici”. Cel din urmă fost ilegalist şi ministru de externe, în 1981, ocupa fotoliul de preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe ce se putea baza tânărul poet atunci când l-a înfruntat în faţa lui Ceauşescu?

●●●

Cred că atunci când documentele din arhive, oricare ar fi acestea, sunt interpretabile, tăcerea e de aur. Mai ales când este vorba despre acuzaţii care pot afecta memoria unui om. Faptul că Dinescu l-a atacat dur pe Marino, catalogându-l drept informator, după ce criticul a scris că poetul este „golănaş, suburban, incult, agresiv şi obraznic”, îl descalifică pe membrul colegiului CNSAS. Marino a mai spus despre Dinescu: “Amuzant, uneori, pentru o clipă, el este odios în esenţă. Fiindcă poluează şi trivializează totul. Terfeleşte toate valorile, bagatelizează toate intenţiile bune”, iar, în replică, poetul a ţinut morţiş să-i pună ştampila de agent al Securităţii.
De Emil Berdeli