Foto :Codrin Prisecaru
Fostul ministru al apărării, condamnat la 15 ani de închisoare pentru morţii de la Timişoara, se declară „scârbit” şi de dictatură, şi de anii democraţiei. „A trebuit să fiu tot timpul foarte serios, ca să nu cumva să mă fac de râs”, îşi caracterizează viaţa şi cariera militară fostul general Victor Atanasie Stănculescu, aflat în pragul vârstei de 81 de ani. Încarcerat la Spitalul Penitenciar Jilava, suferind de zece presupuse boli şi cu o pedeapsă de 15 ani de ispăşit, pentru evenimentele de la Timişoara din timpul Revoluţiei din 1989, fostul ministru al apărării îşi separă meticulos destinul în reuşite şi eşecuri.
Afirmă, cinic, că nu i-ar părea rău „să i se întâmple ceva lui Emil Constantinescu”, a cărui euforie electorală o pune la baza redeschiderii dosarului său, iar fostului procuror Dan Voinea, anchetator în dosarul „Timişoara”, îi rezervă judecata divină.
Povesteşte cu nostalgie despre timpurile când era decorat, însă se declară „scârbit” de vremurile actuale şi spune că, dacă ar fi să o ia de la capăt, s-ar apuca mai degrabă de fotbal. Cât despre regrete, ar fi unul mare: faptul că fiica sa, căreia i-a dat totul, nu „s-a deranjat” să-i dea nici măcar un telefon de când se află în detenţie.
„Pe Voinea să-l judece Dumnezeu”
EVZ: La cât a ajuns numărul bolilor de care suferiţi?
Victor Stănculescu: Chiar acum am venit de la vizita medicală. Se aprofundează problema leucemiei. A rămas să fac o histologie, o probă care se face din os. Vor să vadă cum răspunde măduva osoasă la boala asta.
Când mai aveţi înfăţişare în instanţă pentru eliberare?
Pe 14 aprilie. Nu sunt însă convins că voi reuşi ceva, din două motive: n-am glaucom şi nu sunt judecat la Craiova.
Au trecut aproape şase luni de la momentul în care Curtea Supremă lua decizia de a vă condamna la 15 ani de închisoare. Retrospectiv, care sunt concluziile dumneavoastră legate de modul în care a decurs procesul privind Revoluţia de la Timişoara?
În primul rând ar trebui să spună domnul Voinea de ce m-a frecat timp de zece ani, cât a durat procesul acesta. Oricum, am înţeles că îl judecă CSM-ul în două săptămâni. În fine, cred că pe dânsul ar trebui să-l judece, mai degrabă, Dumnezeu.
„Rechizitoriul a fost o făcătură”
Pentru ce îl acuzaţi pe Dan Voinea?
Păi, pentru modul cum s-a făcut cercetarea, cum s-au ales martorii, cum s-a făcut propunerea de urmărire penală la adresa mea şi cum mi-a fost adusă la cunoştinţă această propunere. Oricum, propunerea a fost extrem de subţire.
Dar, per ansamblu, cum consideraţi rechizitoriul: deficitar, eronat sau făcut cu rea-voinţă?
Rechizitoriul îl consider o făcătură la fel de mare ca şi procesul Ceauşeştilor. A chemat pe cineva de la Timişoara, care a strâns probe de la nişte oameni care nu au avut nicio legătură cu evenimentele din decembrie 1989. În plus , cum mi-a fost adus la cunoştinţă. S-a întâmplat când nu eram însoţit de avocat, drept pentru care am şi scris că nu sunt de acord cu modul de aducere la cunoştinţă a învinuirilor. Ca să ajungă dosarul la Curtea Supremă şi să descopăr un document , semnat de Voinea, în care scria că am refuzat avocatul.
De ce credeţi că Dan Voinea a primit trei dosare esenţiale de după 1989: cel în care aţi fost implicat dumneavoastră, cel privind Mineriada din iunie 1990 şi cel privind implicarea lui Ion Iliescu în evenimentele de la Revoluţie?
Din euforie. Când au văzut cum a decurs procesul soţilor Ceauşescu, aştia şi-or fi zis: „Hai, mă, ăsta e băiat bun, poate să bage porcii unde trebuie”.
Constantinescu: „Fraţilor, am să aflu eu adevărul…”
Dosarele „Revoluţiei de la Bucureşti” şi „Mineriadei” au fost deja trecute pe linie moartă, în principal pentru vicii de instru mentare. Cu ce a fost deosebit dosarul „Revoluţiei de la Timişoara”?
Parchetul a început cercetările în acest caz în 1990, înainte ca eu să fiu renumit ministru al apărării. La început, au fost nişte date solicitate de Petre Roman, ca să vadă dacă poate sus ţine în faţa lui Iliescu revenirea mea la Apărare. Cercetarea a fost făcută de o doamnă, nici nu ştiu cum o cheamă. Dânsa a concluzionat că nu e nimic. În 1996, Parchetul Militar, sub semnătura procurorului-şef, Dan Ion a dat neînceperea urmăririi penale (NUP) în patru rânduri. În 1999, an electoral, preşe dintele Emil Constantinescu s-a dus la Timişoara şi le-a spus revolu ţio narilor prezenţi: „Fraţilor, am să aflu eu adevărul despre cine a tras în voi”.
Puneţi reînceperea urmăririi penale pe seama propagandei electorale?
Da, păi, asta este concluzia logică. Până în 1999 nu m-a mai întrebat nimeni după NUP-ul de la Parchetul Militar. Urmează povestea rechizitoriului despre care v-am spus, începe procesul la Curtea Supremă, care avea Secţie Militară. Dintr-o dată, cu totul întâm plător şi fără legătură cu istoria, această Secţie Militară se des fiinţează. Pac, dispare. Şi apare un complet civil de trei. Care judecă şi ăia un an şi, prin no iembrie-decembrie, şefulcompletu lui îşi dă demisia, pe motiv că procesul are tentă politică şi nu mai poate continua. Apare un nou judecător, foarte furtunos, domnul Mihai Ciubotaru, care face declaraţii, în ziare şi la televiziune, înainte de a se aşeza la masă. Pe scurt, ceva de ge nul: „O să-i condamn eu pe criminalii ăştia”.
Despre beneficiile zâmbetului Credeţi că a inflamat atmosfera?
În timpul procesului, sala era constant plină de revoluţionari care strigau, la fiecare termen, „Criminalule, criminalule!”. Masa a fost condusă să reacţioneze aşa. I s-au promis despăgubiri morale şi financiare. Era normală reacţia. Eu am cerut, încă de la început, ca judecata să se facă cu uşile închise. Bineînţeles că s-a refuzat.
Vi s-a dat şi un motiv?
În democraţia asta, poporul tre buie să ştie tot. Tăiaţi-l! Dar n-avea de unde să ştie nimeni, în afară de mine şi ăştia care am rămas în viaţă, ce s-a întâmplat la Timişoara, pe linia comenzii.
De ce de fiecare dată când cei din sala de judecată sau deţinuţii de la Jilava strigau „criminalule” zâmbeaţi? Era ironie sau detaşare?
Zâmbeam pentru că ştiam că nu sunt vinovat. Mă gândeam: „Cum, mă, să mă condamne pe mine, care n-am făcut nimic?”. Şi ce folos? Am rămas cu zâmbetul. Dar să ştii că face bine la sănătate.
Foto: Codrin Prisecaru
„Dacă m-aş apuca azi de militărie, aş fi general la 22 de ani” Aţi fost decorat şi promovat mai mult decât orice militar român din secolul trecut. Cum aţi ales cariera militară? A fost un plan bine stabilit sau o întâmplare?
Nu ştiu ce-şi închipuie lumea, dar adevărul este că am dat la Şcoala Militară datorită prietenei mele de atunci. Eu voiam medicina, până am aflat că m-a înşelat cu un medic. Şi am decis să schimb domeniul. Am avut noroc ca, din momentul în care am decis să continui în acest domeniu, să nu mi se pună nici piedici, pentru originea burgheză, nici tocuri, pentru cea muncitorească, mai ales că nu era cazul. Am fost un om care a învăţat mult. Am primit, încă de la început, misiuni grele şi le-am îndeplinit. A trebuit să fiu tot timpul foarte serios, ca să nu cumva să mă fac de râs.
Cum aţi ajuns în Partidul Comunist?
Păi, nu mai puteam avansa, mi s-a şi spus asta, fără să mă înscriu în partid. Am primit un teanc mare cu formulare. A trebuit să-l completez.
Dar aţi crezut în Partidul Comunist, în viitorul pe care-l anunţa?
Păi, cum, nu ştiam «beneficiile» de la momentul acela? Tata fusese omorât, fratele lui, care fusese aviator, fugise din ţară, spunându-i mamei mele, în noiembrie 1947: „Draga Aurora, eu plec, că vin comuniştii”. Mai departe. Unul dintre fraţii mamei, marinar, comandantul Portului Militar Constanţa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost deportat, trimis la Canal. Fratelui bunicului – mic moşier, cu vreo 300 de hectare -, i s-a ras tot şi a fost trimis tot la Canal. Deci, eram foarte încântat de ce se întâmplă în comunism, da?
„Azi, m-aş apuca de fotbal”
Dacă aţi termina Şcoala Militară astăzi şi cineva v-ar prezice tot ce vi s-a întâmplat până acum, aţi mai alege cariera militară sau nu?
Păi, cred că da, nu vedeţi câţi cresc în grade în numai doi-trei ani? Nu aş mai fi general la 40 de ani, aş fi la 22. Serios acum, m-aş apuca de fotbal. Asta aş face. În condiţiile actuale cred că mi-ar plăcea, mai ales că am şi jucat fotbal. Am fost extremă dreapta şi portar.
Ăsta era sportul care vă plăcea cel mai mult?
Am început cu baschet, au urmat volei, fotbal, tenis, handbal, călărie. Asta mă ţine în mişcare şi acum.
URA DE PESTE ANI
„Nu mi-ar părea rău să i se întâmple ceva lui Constantinescu”, spune generalul despre fostul preşedinte, pe care îl caracterizează printr-un singur cuvânt: „miroase”
V-aţi înrăit în ultimii ani? După sentinţa din proces şi după sinuciderea soţiei dumneavoastră?
Cuvântul este altul. M-am scârbit.
Dar înverşunat împotriva oamenilor sunteţi? Mă gândesc la ultimele cuvinte ale soţiei dumneavoastră: „Să fiţi blestemaţi!”.
Nu. Am decis doar să mă retrag din toate. De scârbă. Şi mă mai gândesc aşa, din când în când, să nu păţească ceva Constantinescu…
Adică?
Vreo boală, vreun incident. Pentru că nu mi-ar părea rău.
Cum l-aţi caracteriza pe Emil Cons tantinescu? Într-un singur cuvânt.
Sunt atâtea cuvinte… Miroase, poftim. Punct.
„Nu înţeleg gestul fiicei mele” Cu familia în ce relaţii sunteţi?
Să vă spun sincer, fata mea m-a cam uitat. De când sunt aici nu s-a deranjat să treacă să mă vadă. Nu înţeleg. A avut de toate de la noi, a avut apartament, a avut maşină, tot ce trebuia să-i dăm. Nu cum se dă acuma, să le ia minţile, dar oricum… Nu găsesc explicaţia umană a gestului ei.
Vă simţiţi singur?
Nu. Am creat o altă familie, cu o mamă, pe care o iubesc, normal, şi trei copii care nu sunt ai mei, dar mă înţeleg foarte bine cu ei. Suntem prieteni. Ei suferă, deşi nu sunt sânge din sângele meu. Şi nici măcar nu este o căsătorie făcută într-o perioadă, să zicem, normală.
Credeţi că mai sunteţi o persoană respectată de opinia publică?
De ce să nu mă respecte? Dacă peste tot, în maşină, în tramvai, lumea mă salută. Doar că nu mă fotografiază cu telefonul ca pe preşedin tele Băsescu. Am dat şi interviuri în presa in ter naţională, sunt cunoscut şi afară, ba chiar am găsit câteva articole în care se scrie despre mine, aşa… Mă rog, nu-mi place să se tragă cu artificii când se foloseşte numele meu.
Dacă instanţa ar decide să vă elibereze, pe caz de boală, care ar fi primul lucru pe care l-aţi face?
M-aş duce acasă, aş săruta-o pe Elena şi le-aş spune tuturor: „Copii, adunaţi-vă, în seara asta mergem să mâncăm ceva în oraş”.
Victor Atanasie Stănculescu, ministru al apărării naţionale (1990-1991)
DESPRE CEAUŞESCU „Atotştiutorul” fără educaţie Ceauşescu vă admira mult? Cum era relaţia dumneavoastră cu el?
Noi, practic, nu ne-am întâlnit niciodată direct. În primul rând, erau vizitele oficiale, la care participam împreună, dar nu am fost niciodată în avionul prezidenţial. Apoi, eram consultat, prin intermediari, în probleme din domeniul meu, expertiză militară, achiziţii de armament etc. Şi trei, la serbările alea naţionale care se organizau stăteam în sală alături, dar nu comunicam. La final, stăteam după ministru, cu un pahar de şampanie în mână şi intram pe rând, fiecare: ţac-pac.
Cum l-aţi caracteriza pe Nicolae Ceauşescu?
A fost omul care a crezut că poate face orice fără să înveţe nimic. Un „atotştiutor” fără vreo bază, care spunea „Faceţi aşa, că aşa trebuie”, iar asta devenea lege până jos.
Sursa : www.evz.ro
Știri mondene 