Ceauşescu a recitat din „Deşteaptă-te, române”!
Nicolae Ceauşescu: „Murim mai bine-n luptă, cu gloria deplină, Decât să fim sclavi iarăşi, pe vechiul nost’ pământ.” 21 decembrie 1989 la miting, dar si la procesul de la Targoviste, vezi stenograma procesului.
Represiunea a început spre miezul nopţii, sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale. Au fost ucise 50 de persoane, 462 rănite, iar 1.245 au fost arestate şi transportate la penitenciarul Jilava. Cam pe la 1 noaptea, Vasile Milea și Iulian Vlad l-au informat pe Nicolae Ceaușescu că zona centrală a Bucureștilor a fost degajată de manifestanti.
Uşa de la CC nu se putea deschide pe dinafară decât cu tancul, împingând cu turela, sau pe dinăuntru, cu cheia. Uşa a fost deschisă din interior.
Ceauşescu, părăsit de securitate, a fost fugărit. Este clar că Ceauşescu încă era considerat preşedinte – comandant suprem vezi de ce!
[Vezi jos „Note”]
Vezi biografia generalului Iulian Vlad
Lovitură militară cu guvern civil
Una dintre problemele centrale ale controversei constă în afirmaţia că, în cazul unei lovituri militare, Armata face un anunţ explicit asupra preluării puterii şi instituie un guvern militar. Doctrina militară franceză indică două posibilităţi ale loviturii militare: a. Guvern militar. b. Guvern civil aservit puterii militare. La Sofia, unde trupele au înconjurat Capitala, ministrul Apărării Dobri Djurov a refuzat ordinul de represalii dat de Jivkov şi a condus manifestaţia, organizată de Jivkov, împotriva lui Jivkov, şi a anuţat că „Armata sprijină preluarea conducerii PCB de către tovarăşul Mladenov”. La Berlin, Mielke a procedat la fel. În toate aceste cazuri, ca şi la Bucureşti, nu putem vorbi de lovituri militare clasice şi explicite, în care Armata formează un guvern militar, dar toate gesturile sale indică prezenţa unui interval, mai lung sau mai scurt, în care cele mai importante decizii ale evenimentelor au aparţinut Armatei. Să facem bilanţul pe scurt al „acţiunii militare”:
1. Ordinele de represiune ale lui Ceauşescu nu sunt executate de conducerea Securităţii;
2. Ceauşescu este îndepărtat de la putere de militari ai Armatei şi Securităţii (Stănculescu, Rus, Vlad, col. Lăzărescu, col. Nae); forţele de apărare ale clădirii CC refuză ordinul de a trage – de subliniat aici că, în momentul în care revoluţionarii deschid focul asupra elicopterului presidenţial (muncitorul Daniel Păcuraru), garda preşedintelui ripostează cu foc viu din dreptul elicopterului;
„La ora unu ţara era sub control”
3. Gen. Stănculescu şi Rus se înţeleg asupra evacuării preşedintelui statului în China, apoi asupra doborârii elicopterului presidenţial;
4. Ministerul Apărării preia funcţiile de comandă ale comandantului suprem; Gen. Stănculescu va declara la B1TV: „La ora unu ţara era sub control”;
5. Ministerul Apărării preia controlul (paza) asupra Comitetelor Judeţene de Partid din întreaga ţară şi a principalelor locaţii strategice din Bucureşti; comandanţii militari locali intră în toate CFSN din teritoriu, iar în unele locuri ( de ex. gen. Roşu, la Craiova) chiar le conduc;
6. Noua putere provizorie este recunoscută într-o şedinţă ţinută la MApN (ora 16.00);
7. Şeful statului este reţinut ca prizonier într-o unitate militară;
8. Ministerul Apărării, sub semnătura gen. Militaru, emite primul său comunicat, în care se afirmă: „Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a Armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne” (Revista La datorie, serie nouă, Nr.1/24 decembrie 1989, p. 1- n.a.)
9. Şeful statului este executat într-o unitate militară, de un pluton de execuţie militar.
10. În pasajul din Proclamaţia către ţară, în care se explică baza de putere a noii echipe, se precizează: „În acest moment de răscruce am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale, care se sprijină pe armata română şi care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii în anii tiraniei totalitare”.
Emanaţia care nu miroase bine
Îndepărtarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu de către militari, retragerea sprijinului Securităţii şi „trecerea Armatei de partea poporului” au avut consecinţe în raporturile dintre noua putere provizorie, micul grup CFSN, şi Armată. Acest rol, în care s-a intrat printr-o serie de acţiuni echivalente loviturii militare, nu poate fi eliminat sau minimalizat pentru a se scoate în relief o „emanaţie politică” a maselor, pe care masele nu o recunosc. Dnul Iliescu, în calitate de om politic, nu trebuie să adopte opinia istorică. În condiţiile existenţei adevărului juridic, popular, filozofic sau istoric, domnia sa poate adopta o poziţie politică, dar nu înseamnă că aceasta corespunde adevărului istoric, aşa cum este el determinat de istorici. De aici provine controversa între mine şi dnul Iliescu. În ultimul rând, este absurdă ipoteza că totul a fost regizat, că lucrurile s-au desfăşurat după un plan, după un program, chiar dacă Marile Puteri – URSS, Franţa şi SUA – s-au înţeles asupra răsturnării lui Nicolae Ceauşescu, iar prin cancelariile lor a circulat numele lui Ion Iliescu. În opinia mea, scenariul sovietic era aşezat pe structura minimului efort şi a totalei legitimităţi. Asta însemna înlocuirea lui Ceauşescu, din interiorul CPEx, cu un lider de tranziţie şi cu supravieţuirea partidului comunist, pentru ca asta să permită dezvoltarea din interiorul acestuia a unei formaţiuni politice social-democrate, al cărui lider ideal era Ion Iliescu. În ciuda micilor dificultăţi de înlocuire a vechiului lider din RDG, Cehoslovacia, Bulgaria, acest scenariu a devenit transparent şi patent. În România Ceauşescu a rezistat, s-a opus printr-o represiune militară care a dat totul peste cap, aruncând ţara în haos, creând golul de putere şi prăbuşind Armata într-o situaţie limită, din care a ieşit cu o lovitură militară, prin care l-a înlăturat pe Ceauşescu de la putere, şi printr-o diversiune teroristă care i-a asigurat o poziţie intangibilă şi rolul de bază de putere pentru noua echipă politică.
Moscova crede în Iliescu
În aceste condiţii, rolul lui Ion Iliescu devine istoric, nu atât pentru faptul că a calmat reacţia panicardă a Armatei, cât pentru faptul că a dat Marilor Puteri garanţia că România reintră în tiparele schimbărilor generale declanşate în Europa. În condiţiile pericolului ca statul român să fie destructurat, Ion Iliescu a reprezentat garaţia pentru URSS că România rămâne fidelă Tratatului de la Varşovia, fapt consemnat cât se poate de clar în faimosul Comunicat din 22 decembrie 1989, invocat mereu de dnul Iliescu drept programul politic al revoluţiei (pct. 9… „Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia”). Asta, că tot afirmă domnul Iliescu: „Toate punctele programului revoluţiei din 22 decembrie au fost respectate”! Acesta este de fapt rolul istoric al lui Ion Iliescu – garanţia dată Moscovei -, cu rezultatul pozitiv incontestabil că România nu a fost destructurată total, rol pe care însă îl refuză pentru un iluzoriu statut de „revoluţionar” şi „emanat”. Diversiunile pe care le tot aruncă în cărţile lui şi pe la televiziuni au rolul de a ascunde contradicţia totală între afirmaţia: „Meritul nostru este că ne-am asumat răspunderea în momentele cele mai dramatice” şi faptul incontestabil că, după ce şi-a asumat Ion Iliescu răspunderea, au murit 942 de oameni.
Represiunea a început spre miezul nopţii, sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale. Au fost ucise 50 de persoane, 462 rănite, iar 1.245 au fost arestate şi transportate la penitenciarul Jilava.
Nicolae Ceauşescu, pe 22 decembrie 1989, ora 12.06, când cuplul dictatorial a urcat la bordul elicopterului şi a plecat în direcţia Snagov. Din acel moment Ceauşescu a devenit de facto ostatic al Armatei – cu alte cuvinte, al şefului acesteia, generalul Victor Atanasie Stănculescu.
O parte din echipa conducătoare îşi dădea seama de inevitabilitatea unor schimbări şi se străduia să pregătească cât mai bine sosirea acestora. Afirmaţia este valabilă şi în legătură cu o parte dintre funcţionarii de la niveluri inferioare. Printre membrii nomenclaturii superioare existau cel puţin două grupuri care i se opuneau lui Ceauşescu, dar care nu colaborau întru totul unul cu celălalt: semnatarii „Scrisorii celor şase” şi cei în fruntea cărora se afla Iliescu. Persoana care făcea legătura între cele două tabere era Silviu Brucan.
Puciul nereuşit din 1984 a agravat şi mai mult această situaţie. În îndepărtarea lui Ceauşescu armata vedea o şansă şi de aceea a fost favorabilă faţă de activitatea lui Militaru şi a celorlalte persoane cu relaţii în Uniunea Sovietică. Deciziile fundamentale din zilele fierbinţi ale lui decembrie au fost luate de doi generali: Guşă şi Stănculescu. Primul a pus capăt represiunii, iar ultimul a săvârşit de fapt o lovitură de stat, luându‑i puterea lui Ceauşescu, după care a avut grijă ca acesta să fie lichidat.
Uşa de la CC nu se putea deschide pe dinafară decât cu tancul, împingând cu turela, sau pe dinăuntru, cu cheia. Uşa a fost deschisă din interior.Iulian Vlad a declarat in fata comisiei senitoreale: „Apoi, alt ordin am dat în 22 dimineaţa ora 8:30, că dacă se forţează cordonul (ce înconjura piaţa CC) să nu se facă opoziţie! Ordinul l-am dat lui Bucurescu, col. Ardeleanu, Nae (adjunctul lui Neagoe, pentru că pe Neagoe nu l-am găsit), Ghiţă. Acest ordin a ajuns şi la cei care apărau televiziunea, radioul.”
Adjunctul fostului şef al Departamentului Securităţii Statului general Bucurescu Gianu: „Pe 22 decembrie 1989 Iulian Vlad a cerut ca, în caz că presiunea mulţimii creşte, să dăm voie oamenilor să intre în sediul fostului CC al PCR.
Stenograma şedinţei CPEx al CC al PCR din 22 decembrie 1989, ora 10.00. Participanţi: Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, Manea Mănescu, Emil Bobu, Constantin Dăscălescu, Ion Dincă, Ştefan Andrei, Ion Radu, Lina Ciobanu, Ioan Totu, Paul Niculescu-Mizil, Ludovic Fazekaş, Dumitru Popescu, Gheorghe (Gogu) Rădulescu, Silviu Curticeanu, Mihai Gere, Nicolae Giosan, Ana Mureşan, Suzana Gâdea, Ion Stoian, Ioan Ursu, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad.
Nicolae Ceauşescu: Să declarăm imediat starea de necesitate în întreaga ţară. Aceasta este conform Constituţiei şi este dreptul preşedintelui. Nu trebuie să convocăm Consiliul de Stat. Sunteţi de acord?
Ion Dincă: Dacă aceştia dezarmează Armata noastră şi vor să intre în sediu?
Iulian Vlad: Armata nu se lasă dezarmată.
Nicolae Ceauşescu: Ce facem?
Iulian Vlad: Procedăm cum aţi spus.
Tudor Postelnicu: Aşa facem.
Ceauşescu, părăsit de securitate, a fost fugărit. Este clar că Ceauşescu încă era considerat preşedinte – comandant suprem vezi de ce!
Revoluţia română nu există în dicţionare
Marea Enciclopedie de Istorie Universală a Italiei: „1989. Revoltă militară şi populară împotriva dictaturii lui Ceauşescu şi a familiei sale; dictatorul şi soţia sa sunt executaţi. Vine la putere I. Iliescu, fost reprezentant al regimului comunist, după ce se autoimpune la conducerea Frontului Salvării Naţionale” (Enciclopedie de Istorie Universală, Ed. De Agostini şi All, Bucureşti, 2003, p. 1112 – n.a.)
Nomenclatura se vopseşte şi rămâne ca nouă
O istorie a lumii moderne (1920-2000) a lui Paul Johnson face afirmaţia că „schimbarea din România, ca şi cea din Bulgaria, s-au dovedit a fi mai mult de persoane decât de regim; în ambele ţări vechea nomenclatură comunistă şi-a păstrat puterea politică şi militară, şi-a schimbat titulatura şi numele partidelor, a recâştigat controlul asupra posturilor de radio şi televiziune şi a ziarelor, şi a înscenat «alegeri», în cursul lui 1990, care au menţinut-o la putere” (Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, Ed. Humanitas, Bucureşti, 205, p. 736 – n.a.).
Potrivit Tratatului de politologie al Universităţii din Paris, întocmit de somităţi ale politologiei franceze şi ruse – Dominique Colas, Anne Gazier, Georges Mink, Jean-Christophe Romer, Anatoli Vichnevski, Gérard Wild -, ceea ce învaţă studenţii din întreaga lume despre evenimentele din România nu mai lasă loc de comentarii: „…regimul Ceauşescu a fost răsturnat printr-o lovitură de stat condusă de comunişti, care n-au părăsit puterea decât în 1996, pentru a reveni în 2000 cu preşedintele Iliescu” (Dominique Colas (coordonator), L’Europe post-communiste, Ed. Presses Universtaires de France, Paris, 2002 – n.a.)
Ceea ce scrie Dicţionarul Oxford de Istorie Universală Contemporană este concludent: „Iliescu a stabilizat noul regim, confirmat în urma alegerilor din mai 1990 cu o majoritate zdrobitoare de voturi, ceea ce a minimalizat ruptura cu regimul Ceauşescu. Aparatul birocratic şi administraţia au rămas în mare măsură neschimbate şi a continuat discriminarea împotriva minorităţilor naţionale. Fosta poliţie secretă a continuat să funcţioneze în calitate de securitate a statului. În 1990 preşedintele Iliescu a chemat de trei ori minerii la Bucureşti pentru a pune capăt cu brutalitate demonstraţiilor studenţeşti şi ale opoziţiei” (Oxford. Dicţionar de Istorie Universală Contemporană de la 1900 până azi, Vol. II, Ed. Oxford University Press/All, Oxford, Bucureşti, 2005, p. 328 – n.a.)
Cu astfel de definiţii este greu ca vreun englez sau bolivian sau de prin alte părţi să creadă că în România a avut loc o revoluţie.
Răsturnarea lui Ceauşescu trebuia să se facă într-o baie de sânge pentru a escamota complotul de sorginte sovietică şi a legitima noii lideri drept „emanaţi ai revoluţiei”. Aduşi de valul puterii populare. Televiziunea a fost trăgaciul pe care FSN a apăsat pentru a provoca masacrul de care avea nevoie.
Interviu cu Cornel Mihalache pentru Evenimentul Zilei Vineri, 16 Decembrie 2011.
Cornel Mihalache, de unde obsesia asta a ta pentru revoluţie? De ce te tot macină chestia asta de 22 de ani? Tu unde ai fost în zilele ale nebune din decembrie 1989?
„Armata e cu noi!” s-a născut din frică, nu din bucurie.
S-a născut din faptul că Armata nu era cu noi! Brusc, s-au descoperit elemente de manipulare, la propriu, religioase. „Îngenuncheaţi!”, striga cineva. „Descoperiţi-vă!”, „Spuneţi Tatăl nostru!”. Armata a predat puterea nucleului din jurul lui Ion Iliescu, în schimbul salvării ei de la acuzaţiile pentru crime. Amnistierea faptelor săvârşite de militari în decembrie 1989 s-a încercat din 1990 până în 1999 şi chiar până astăzi. Domnul Petre Roman, prim ministru, îl apăra pe Nicolae Militaru în faţa ofiţerilor CADA (Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei) de la Timişoara.. Gelu Voican Voiculescu, vice-prim-ministru, la fel. Astăzi spun amândoi altceva, şi sunt membri în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei Române. De la Petre Roman am chiar scris: „În realitate (acţiunile teroriste) au fost o diversiune pusă în mişcare de conducători ai armatei confruntaţi cu acuzaţii dure asupra participării armatei la represiunea sângeroasă a revoltei populare.”
Dar asta a spus-o în alocuţiunea sa din turneul făcut în vreo 10 ţări din Europa la 20 de ani de la decembrie 1989. Un adevăr bun de export, dar ocultat aici, în România. Nu l-am văzut apărând la televizor să spună clar asta. Pentru că dacă am gândi din această perspectivă, cum e şi normal, tot ce s-a întâmplat, toată istoria oficială a evenimentelor se schimbă. Lucrurile devin chiar penale. Da click pe imagine.
DOCUMENT Petre Roman declară că teroriștii au fost o invenție a armatei, pentru a acoperi crimele din 17-21 decembrie.
„Nu poporul voia moartea lui Ceauşescu? Am făcut ce voia poporul”
Petre Roman face figură de democrat în exterior. În România, e legat ombilical de Iliescu. Ruperea legăturii i-ar face vulnerabili pe amândoi. Aşadar, care au fost efectele acestui pact cu diavolul?
În înţelegerea asta dintre Armată şi Partid (FSN a preluat toate activele şi pasivele, cotizaţiile şi averea PCR!), ţapul ispăşitor au fost Securitatea şi USLA (Unitatea Specială de Luptă Antitero). Şi urmează trei zile de manipulare mediatică, de demonizare prin toate mijloacele: televiziune, radio, presă, direct în stradă din gură în ureche. De la un popor paşnic, scăpat din represiunea de cinci zile cu 180 de morţi, şi care strigă în 22 decembrie „Să fie judecat!”, „Ceauşescu judecat, pentru sângele vărsat!” se ajunge, prin acumulare, la o populaţie avidă de sânge şi răzbunare, care scuipă pe cadavre şi urlă „Moarte trădătorului!”, „Moarte dictatorului!”. Poporul care l-a creat pe Ceauşescu, prin reprezentanţii lui de frunte, activişti de partid, intelectuali, pictori, scriitori, regizori, care l-au ridicat până la gradul de genial conducător, ale cărui „orientări, ordine şi indicaţii preţioase” deveniseră literă de lege, poporul scoate din el răul, se autoexorcizează, aruncând toată această vină colectivă pe cei doi. Şi, cu senzaţia asta de eliberare sufletească şi cu ura adunată în decenii de tăcere şi explodată în trei zile, repet, de demonizare, se uită la procesul de la Târgovişte. Cât s-a dat şi cum s-a dat de trunchiat la televizor. Şi, cu sufletul sleit şi obosit, poporul intră în anul nou 1990 şi îşi dă seama că nu s-a eliberat şi că senzaţia de complicitate la crimă îl copleşeşte. (Vorba lui Mugurel Florescu, general şi martor la procesul Ceauşescu: „Nu poporul voia moartea lui Ceauşescu? Nu asta striga? Noi am făcut ce striga poporul…”)
Cum a fost scoasă Securitatea ţap ispăşitor?
De pildă, după toată tragedia şi complicitatea dintre miliţie, securitate şi procuratură în ce priveşte cadavrele furate din spitalul judeţean Timişoara, duse la crematoriu la Bucureşti şi cenuşa lor aruncată la un canal din Popeşti Leordeni (loc unde se înalţă acum o biserică monument realizată de Memorialul de la Timişoara), în 22 decembrie apar, în cimitirul săracilor din Timişoara, 19 cadavre înşirate pe cearceafuri albe. Populaţia se perindă prin faţa lor, televiziunile de peste tot filmează. Imaginea copilului mort pus pe trupul femeii moarte devine brandul de ţară al României în acele momente. Imaginea asta este atât de puternică încât bate şi azi brandul Nadia-Ilie-Hagi. De aia reacţia atât de dură occidentală, de pildă, la povestea cu violul din Italia (Mailat etc). Or, în 22 decembrie, de dimineaţă până noaptea, „expoziţia” asta de cadavre „mutilate şi torturate de către Securitate”, aşa cum spune „ghidul” tuturor celor care filmează, îşi face treaba. Fixează în mentalul colectiv ideea că duşmanul principal, care a făcut şi face represiunea, este Securitatea. În cartea „Armata Română în Revoluţia din Decembrie 1989”, la pagina 163, scrie aşa: „În urma informaţiilor despre existenţa unor cadavre, victime ale revoluţiei, îngropate în grabă, un grup de cercetare din Detaşamentul I Cc./U.M.01171 Buzău (căpitanul Emil Olaru şi locotenentul-major Gheorghe Bărbieru) a fost trimis la Cimitirul Săracilor cu misiunea de a observa acţiunile şi starea de spirit a cetăţenilor care se adunaseră în număr mare, la anunţarea descoperirii unor gropi comune cu cadavre de bărbaţi, femei şi copii. Cercetaşii au constatat că fuseseră dezgropate cadavre intrate deja în descompunere. Apreciind că acestea nu au nici o legătură cu evenimentele din perioada 16-20.12.1989, au informat în acest sens comandamentul marii unităţi. În această situaţie, locotenent-colonelul Zeca a ordonat sistarea cercetărilor şi înapoierea cercetaşilor la comandament.”
Deci armata ştia că e vorba de un fals grosolan şi a tăcut.
Armata ştia de la prânz că acele cadavre nu au legătură cu represiunea. Traducerea mea este asta: armata (nişte băieţi care nu au o problemă cu mirosul şi cu „acţiunile murdare”) a scos din gropi cadavrele, le-a pus pe cearceafuri şi le-a oferit necrofiliei televiziunilor. Pentru că au fost văzuţi pe-acolo, s-a scris acest paragraf în această carte. Din 22 decembrie până în 24 ianuarie, toată Timişoara, toată România şi toată lumea a crezut în această poveste împotriva Securităţii bestiale. Securitatea cum putea să nege aşa ceva după ce avea pe conştiinţă povestea cu primele cadavre, furate şi arse? În 24 ianuarie, televiziunea belgiană a demonstrat, într-un reportaj, adevărul, că nu aveau legătură cu represiunea. Dar Armatei şi noii puteri i-a convenit această poveste împotriva Securităţii, chiar dacă făcea rău, indirect, şi imaginii României.
Atenţie, că riscăm să ne transformăm în nişte spălători ai Securităţii!
Nu cred. Securitatea a fost în multe din componentele ei, o instituţie criminală. Eu însumi, în filmele mele, am demonstrat asta. Dar Securitatea trebuie să plătească pentru crimele pe care le-a comis. Nu să acopere crimele altora. Iar unul dintre paradoxurile revoluţiei este că nu s-ar fi putut face fără Securitate.
Aşa a început demonizarea Securităţii, invenţia televiziunii „securişti-terorişti”, invenţia lui Teodor Brateş despre USLA: „aceşti antiterorişti, adică terorişti!”, nu mai povestesc toate cele ce au fost spuse pe post, că sunt în filmele mele, şi le puteţi revedea luni şi marţi, 19 şi 20 decembrie 2011, la ora 22,00, pe TVR 1. Amintesc doar o secvenţă găsită cu greu, pe care domnul Teodor Brateş o eludează în Trilogia lui despre revoluţie: 23 decembrie dimineaţă, Televiziunea Română, studioul 4, după aducerea în studio a handbalistului campion mondial Dan Marin, ofiţer la Dinamo, considerat pe nedrept terorist, şi decorat în ultimii 20 de ani de toţi cei trei preşedinţi ai României:
Teodor Brateş: Vă rog, linişte! Vă rugăm linişte! Televiziunea este încercuită de aceşti bandiţi, de grupuri răzleţe. Televiziunea este în pericol! Cerem urgent armata să intervină! Nu mai este timp de pierdut! Daţi ordinele corespunzătoare aşa cum v-aţi angajat în faţa poporului!
Victor Ionescu: Ostaşi, folosiţi armele pe care le aveţi în dotare fără a aştepta neapărat această dezlegare formală. Poporul vă dă acum ordine! Nu aşteptaţi numai de la nişte comandanţi, poate prea limitaţi în limitele impuse atîţia ani de dictatură. Să ne apărăm cu ceea ce avem la îndemână!
George Marinescu: Utilizaţi toate forţele! Tot armamentul, toată muniţia! aduceţi de urgenţă ajutoare!
Victor Ionescu: Există aruncătoare de grenade care nu au fost puse în acţiune! Să intre…
Teodor Brateş: Să intre tancurile şi să dărâme clădirile în care se află aceşti criminali! Să se acţioneze cu toată fermitatea, nu mai este timp de pierdut!
Dacă asta e revoluţie şi libertate, sau cum spune legea apărută acum două săptămâni, că „se declară ziua de 22 decembrie Ziua Victoriei Revoluţiei române şi a Libertăţii!”… Eu zic că e instigare la omor deosebit de grav.
Istoricul Gheorghe Dumitraşcu: Este imposibil ca în 1989 să nu fi fost o lovitură de stat. „Asasinarea lui Nicolae Ceauşescu, printr-un proces care nu are nimic în comun cu normele de drept internaţional, este o greşeală legată de viitorul acestei ţări, de faptul că omul acesta ar fi putut să spună multe lucruri. Este o greşeală prin faptul că a fost făcută o crimă în ziua de Crăciun. Este o greşeală în sensul că nu i s-a dat posibilitatea să se apere.”
Ana Blandiana, despre lovitura de stat din 1989 : „cine i-a urcat pe copii în basculantă, cine i-a dus acolo, cine i-a lăsat să intre pe uşa principală şi cine i-a ajutat să ajungă pe acoperiş. o basculantă plină cu copii între 10 şi 15 ani”
EvZ. Cum adică? N-a fugit?
Cornel Mihalache: Dacă ar fi plecat în celelalte 6-7 variante de refugiu, de exemplu cu metroul personal, Săgeata Albastră şi ajungea în buncărul din Casa Poporului, putea să câştige câteva săptămâni bune. În care ar fi putut rezista şi încerca o regrupare a forţelor loiale. De fapt, varianta cu elicopterul i-ar fi fost servită de Victor Stănculescu. Oricum, a fost cea mai mare prostie din partea lui Ceauşescu. Ca şi mitingul de cu o zi înainte. A fost „bine sfătuit”!
Despre acest miting s-a creat o imagine deformată: toată lumea ştie şi scrie azi că Ceauşescu a fost huiduit, că s-ar fi strigat „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!”. Una e mitingul şi alta ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii şi la Piaţa Romană. Or, mitingul a fost sabotat în mod profesionist. Pe lângă carul de transmisiune al TVR erau două maşini de sonorizare cu megafoane: una a Securităţii şi una a Armatei. Care asigurau, pe lângă amplificarea propriu-zisă, şi fondul sonor de scandări oficiale, care era înregistrat şi la care făceau play back doar primele două rânduri de „activişti securişti”. Din maşina Armatei s-a auzit un vuiet înfricoşător, ca o divizie de tancuri în marş, care a creat acel atac de panică, colectiv…
EvZ. Unii spun că ar fi existat şi o explozie…
A existat doar zgomotul unei explozii, pentru că nu s-a descoperit nici o urmă fizică în acea piaţă înţesată de activişti şi organe de ordine. În „Raportul preliminar al SRI asupra evenimentelor” se scrie că în maşina de sonorizare a armatei, care a stat după aceea luni de zile în curtea Studioului Cinematografic al Armatei de pe strada Plevnei, ar fi existat o instalaţie de creare a undelor de joasă frecvenţă, care creează panică şi teroare. E o senzaţie aproape fizică, ca o necesitate fiziologică presantă. De aici a pornit debandada. 
Reporter: Cum aţi „executat” ordinul comandantului suprem?
Stănculescu: Am acţionat pe dos. L-am oprit la ora 10.45, pe primul transmisionist pe care l-am întâlnit căpitanul Marius Tufan, de la centrul de transmisiu prezentat, l-am întrebat dacă are legătură cu cele două unităţi care afluiesc şi l-am întrebat care-i situaţia lor. A intrat într-o cameră şi a luat legătura prin staţie. După două minute a ieşit şi a zis că una e pe Viilor, alta e la Tineretului. Veneau spre Piaţa Palatului, Am spus: „Dă ordin imediat să se întoarcă în cazărmi şi, dacă e populaţie, să spună că «Armata e cu voi, staţi liniştiţi că nu se întâmplă nimic!»”. Era ora 10.20, cred. M-am întors si i-am zis «Tovarase comandant suprem, trupele nu mai pot ajunge in piata. Mi-au comunicat ca nu pot trece de baraje. Va propun sa organizez o plecare cu elicopterul la unul din centrele de comanda din tara». Aveam trei astfel de centre de comanda in tara, dotate cu sisteme de conducere a fortelor. «… pregatesc sa fiti instalat la centrul de comanda si sa conduceti de acolo».. Stănculescu: „Mi-am dat seama că trebuia să-l scot din joc. I-am spus că a început presiunea în piaţă. „Cred că ar fi bine să ieşiţi din local…”. Erau deja în panică, cam cum i-aţi văzut la proces, în film. „Cum să ieşim?” „Chemăm elicopterul sus, pe terasă, vă suiţi şi plecaţi din clădire”. Voiam să le rup legătura cu pământul. Dacă-i ridicam în aer, le luam puterea. Stănculescu catre Ceauşescu: „Vă raportez că elicopterul a aterizat, dar numai unul, pentru că al doilea nu mai încape pe terasă”. Atunci a zis: „Manea şi Bobu, mergeţi cu mine!”.
Reporter. Nu a fost un „La revedere”, ceva?
„Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!” – atât. Simplu. Foarte milităros.”
Athanasie Stănculescu a avut puterea unui şef de stat pe data de 22 decembrie, de la ora 10.07 la ora 16.00. Cum v-aţi asigurat că Ceauşescu, o dată scos din CC, este îndepărtat de putere?
Stănculescu: Acolo am avut un moment mare. Am fost eu „în aer”, de data asta. Dacă-i spune lui Maluţan să plece spre Bulgaria, să iasă, că era frontiera cea mai apropiată? Şi de acolo să schimbe? N-am ştiut etapa Snagov. Maluţan i-a raportat generalului Rus şi generalul Rus mi-a raportat mie telefonic că a aterizat la Snagov. Am fost foarte nelămurit – ce se întâmplă la Snagov? Nu era nimic organizat în zonă, paza era subţire. A fost un moment de cumpănă. Eram puţin dezorientat şi eu. I-am spus lui Rus să-i spună lui Maluţan, dacă decolează din nou, să spună ce spune Ceauşescu. Maluţan a raportat tot timpul.
Tovarăşul a vorbit cu primii-secretari de la judeţe şi i-a spus clar lui Maluţan: „Târgovişte! Oţelarii ne vor apăra”. Atunci m-am liniştit. Ordinul al doilea l-a dat Rus, nu-mi aparţine mie: „Nu mai zboară nimeni în spaţiul aerian românesc!”. Iar lui Maluţan: „Găseşte o soluţie ca să aterizezi, motivează ceva!”. Maluţan a aterizat aproape de Boteni, lângă şosea.
Stănculescu: Pe la 1.05. L-am întrebat din nou pe Rus care e situaţia în spaţiul aerian, mi-a confirmat din nou că i-a dat ordin lui Maluţan să găsească o soluţie ca să nu intre să aterizeze în Combinatul de Oţeluri Speciale de la Târgovişte. S-a dat drumul la Televiziune. Atunci l-am chemat pe ministrul Telecomunicaţiilor, Pintilie, care era fost general de la Direcţia a V-a. Am avut două treburi cu el. Prima – să taie legăturile de la Securitate, că de-aia a fost Securitatea supărată pe mine.I-am spus: „Taie legăturile de la Securitate! Şi spune-mi de unde se poate opri Televiziunea!” – care începuse.Vă raportez într-o jumătate de oră”. A plecat, s-a întors, am tăiat legăturile pe la ora 1.20. „Televiziunea se poate decupla de la Palatul Telefoanelor, ultimul etaj”. „Bine, lasă atunci Televiziunea să meargă”.Între timp mă ocupam să pregătesc ordinul pe care trebuia să-l semnez, cu unităţile.Şase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în decembrie 1989. Pledoarie pentru istorie, vol. I, Coordonator gen. de divizie Ion Pitulescu, Bucureşti, Tipografia Luceafărul, 1995, pp. 174 – 175In timp ce Armata făcea prăpăd în Bucureşti, Ceauşescu a înnoptat, pentru mai multă siguranţă, în sediul Comitetul Central al PCR. Noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost ultima petrecută în libertate de soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu.
Pe 21 decembrie 1989, după teleconferinţa cu prim-secretarii judeţeni ai PCR, Nicolae Ceauşescu a organizat apărarea Palatului puterii sale. A sunat goarna mobilizării, dar avea să constate că tot mai puţini erau dispuşi să-l urmeze în nebunia lui.În noaptea de 21/22 decembrie, „nea Nicu” nu a dormit acasă. Nici el, nici Elena Ceauşescu şi nici principalii lor colaboratori, care au încercat să aţipească prin birouri. Cei mai mulţi aveau amenajat şi câte un spaţiu de odihnă, dotat cu pat şi cu o mică garderobă.
Consemnaţi în C.C.
Constantin Manea, unul din secretarii de Cabinet ai lui Ceauşescu, declara în 1993, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Toată după-amiaza, Ceauşescu a avut o perioadă tensionată. Nu s-a mai odihnit, cum avea obiceiul. I-a chemat pe Milea, Postelnicu şi Vlad. Succesiv. De mai multe ori. În final i-a consemnat aici. La scurtă vreme le-a ordonat lor şi directorului Cancelariei prezidenţiale, Silviu Curticeanu, să amenajeze trei birouri pentru a se instala un grup de tehnicieni, cu probleme de telecomunicaţii”.
În acest moment, practic, lua fiinţă Comandamentul Militar Unic, prin care Ceauşescu voia să coordoneze represiunea. „Armata, trupele de Securitate, toate celelalte unităţi subordonate, inclusiv gărzile sau detaşamentele de luptă şi apărare sunt subordonate comenzii unice. Această comandă unică este asigurată de ministrul Apărării, ministrul de Interne, ministrul secretar de stat la Interne şi şef al gărzilor patriotice, desigur sub conducerea comandantului suprem. Cu orice problemă, vă adresaţi comandantului suprem”, le-a ordonat Ceauşescu şefilor ministerelor de forţă, la 21 decembrie 1989, puţin după ora 18.00.
În acest fel, dictatorul comanda direct represiunea. Decizia a venit imediat după teleconferinţa în care Ceauşescu dăduse mână liberă acţiunilor de forţă şi în ţară.
Pregătirea demiterii lui Milea
Lucrurile se precipită. Pe măsură ce-l cuprinde panica, dictatorul se implică tot mai mult în coordonarea represiunii. O energie colosală, aproape tinerească, îl împinge de la spate. Parcă n-ar avea aproape 72 de ani…
Tot mai nemulţumit de reacţia Armatei, Ceauşescu pregăteşte schimbarea ministrului Vasile Milea cu un general mai hotărât, mai eficient. Şi, poate, mai loial… dată fiind suspiciunea dictatorului că un spion se ascunde chiar lângă el.
Directorul Cancelariei prezidenţiale, Silviu Curticeanu, a mărturisit Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „În seara de 21 decembrie i-a spus lui Milea ca în dimineaţa de 22 decembrie generalul Stănculescu să fie prezent la sediul CC. Nu înţeleg de ce l-a chemat pe Stănculescu şi nu pe Guşă. Mie, Milea mi-a spus că se duce să-l cheme pe Stănculescu, că «mi-a spus tovarăşul, probabil că nu mai are încredere în mine»”.
Să vină Dan Deşliu şi Adrian Păunescu!
Dornic să-şi atragă încrederea poporului, Ceauşescu mai crede în minuni şi în al 12-lea ceas. Apelează la o soluţie propagandistică: folosirea unor personaje care au o imagine „adecvată” în rândul populaţiei. Elocventă este mărturia secretarul de Cabinet, Constantin Manea, în faţa Comisiei „Decembrie 1989”.
„Pe seară, după ora 18.00, l-a chemat pe şeful Secţiei Presă, Mitea. I-a cerut să-i caute pe scriitorii Dan Deşliu şi Adrian Păunescu. Nu ştiu ce i-a spus direct. Din câte ştiu, Păunescu a refuzat să vină. Am impresia că ar fi vrut să-i pună să vorbească la televizor, pentru susţinerea cauzei”, a povestit Manea.
Televiziunea era, în acel moment, principalul mijloc de propagandă al lui Ceauşescu. Din ordinul lui, programul din seara de 21 decembrie 1989 a fost altul decât în revista „Program Radio – TV”. Aceste modificări de program sunt explicate în cartea „Revoluţia Română în direct”.
Nicolae şi Elena, în vremuri mai fericite
După fiecare emisiune propagandistică erau difuzate chemări la calm. În cele aproape trei ore şi jumătate de emisie, de la 19.00 la 22.22, au fost patru astfel de intervenţii, la orele 20.00, 20.20, 21.20 şi 21.40. Nici serialul sovietic din acea seară, „Punctul de întoarcere”, nu a mai fost difuzat, în locul lui fiind programate cântece patriotice revoluţionare.
Sfatul lui Verdeţ
Tot pe 21 decembrie, în jurul orei 20.30, Ceauşescu cere maşina să plece acasă. Gărzile de corp îl sfătuiesc să rămână în sediul CC, pentru că e cel mai bine apărată clădire. Ceauşescu urmează sfatul şi decide să înnopteze – şi el, şi „Tovarăşa” – în fortăreaţa Partidului şi a puterii sale.
În această perioadă, Ceauşescu este vizitat de Ilie Verdeţ, preşedinte al Comisiei Centrale de Revizie a PCR şi deputat în Marea Adunare Naţională, şi de alţi doi tovarăşi, Mihail Burcă şi Vasile Vîlcu, comunişti bătrâni.
Constantin Manea declară Comisiei senatoriale: „A fost o seară foarte agitată. Un du-te-vino. De multe ori, nici nu mai închidea uşa şi venea în secretariat, la telefon, unde erau 22 de linii. Într-un târziu m-a pus să-i chem pe Vîlcu, Burcă şi Verdeţ, care au cerut o întrevedere. Întâi i-a întâmpinat ea. La intrarea lor în anticamera lui Ceauşescu era Elena de faţă. El – în birou, cu uşa închisă. Ea le-a spus: «Vedeţi cum se dezvoltă lucrurile pentru care am muncit?». Şi a ieşit el. Am fost de faţă când Verdeţ i-a propus lui Nicolae Ceauşescu să caute o înţelegere cu cei care sunt instalaţi la baricadă, la Inter, în
faţa cărora s-au mobilizat trupe”.
Cina de adio cu Zoia şi cu Valentin
Pentru că nu au mai ajuns la reşedinţa din cartierul Primăverii, soţii Ceauşescu au primit vizita copiilor Zoia şi Valentin în sediul CC, în jurul orei 21.00. Martori au fost secretarii Mihai Hîrjău şi Constantin Manea.
„Către ora 21.00 au venit Zoia şi Valentin, fără Nicu, care era la Sibiu. Cred că au încercat să facă un fel de masă, că s-au retras în sufragerie. Cred că au luat o gustare. Au stat cam o jumătate de oră. Valentin a fost foarte insistent, că suna din cinci în cinci minute şi voia să vorbească cu taică-su, dar de regulă a vorbit cu maică-sa. Ea încerca să-i liniştească şi le spunea că situaţia e stăpânită, iar Zoia şi Valentin le povesteau ce e pe stradă”, spune Manea.
După plecarea celor doi copii, dictatorul a vrut să iasă din clădire. Şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, generalul Marin Neagoe, susţine că Nicolae Ceauşescu a făcut câţiva paşi pe scări, apoi a intrat înapoi. Tot atunci a cerut să-i fie aduşi şi nişte revoluţionari care strigau „Jos Ceauşescu”, cărora să le vorbească. „I-a fost adus unul care era bătut măr. Îi curgea sânge din nas. Le-am spus oamenilor mei să-l ducă undeva, să-l spele, şi apoi să-l ducă de acolo“, declara Marin Neagoe în faţa Comisiei „Decembrie 1989”.
El a adormit, ea s-a foit toată noaptea
Din mărturiile secretarilor de Cabinet, Manea şi Hîrjău, reiese că vizitele de la Cabinetul lui Ceauşescu au durat până la miezul nopţii. Apoi, lucrurile s-au mai liniştit, însă în Cabinetele 1 şi 2 era tensiune mare.
„În cursul nopţii, către ora 24.00, informaţiile curgeau ca şi până atunci. El a trecut la odihnă. Nu ştiu dacă o fi aţipit sau nu, dar dimineaţa era mai odihnit. Ea a ieşit frecvent şi s-a informat. Nu a dormit. Probabil că mergea şi îi spunea şi lui. Îmi mai aduc aminte că, tot pe la miezul nopţii, a indicat să trimită o echipă de operatori TV care «să filmeze ce au făcut huliganii, că acolo se va face curăţenie şi nu se mai poate filma». Nu ştiu dacă s-a filmat”, a mai declarat Manea, în 1993, Comisiei „Decembrie 1989”.
Arestarea lui Ceauşescu: planul de la ora 3.00
În alte încăperi din sediul CC al PCR, noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost cel puţin la fel de agitată ca în Cabinetele 1 şi 2. Toată „crema” partidului se afla în clădire.
Târziu, pe la ora 3.00, generalul Milea s-a întors din zona Intercontinental, unde coordonase personal represiunea. Atunci s-a petrecut un episod care putea pune capăt regimului Ceauşescu cu nouă ore mai devreme.
Generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii, a relatat acel episod Comisiei „Decembrie 1989“: „După ce s-a întors generalul Milea am urcat împreună la etajul 1, unde era Statul Major. Vizavi de biroul lui Ceauşescu. Milea era foarte afectat. Am ieşit pe culoar, la fotolii, şi a început să plângă. Spunea că nu crede că sănătatea îi va mai îngădui … să le spun soţiei, fetelor sale ce s-a întâmplat… că nu a fost pregătit să se întâmple aşa ceva. Atunci i-am spus că nu putem lăsa lucrurile aşa, că de fapt forţa este în mâna lui şi a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu, iar el afară, dar el era foarte afectat. Era posibil să se evite vărsarea de sânge. Ceauşescu a rămas în sediu. Lui Milea i-am spus că trebuie să-l arestăm pe Ceauşescu. Redau: «Dumneavoastră aveţi forţa afară, iar eu în interior». Mi-a spus clar: «Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare»”.
Milea, prăbuşit Iulian Vlad spune că niciodată nu l-a mai văzut pe Vasile Milea atât de afectat. Starea în care se afla ministrul Apărării este confirmată şi de Mihai Hîrjău, secretar personal al lui Ceauşescu: „Era în jur de trei şi ceva noaptea. Milea era deprimat. Murdar de motorină, de praf, deci ţinuta îi era complet dezordonată. Răvăşit, mi-a spus cu aproximaţie: «Măi, băiete! Să fii fericit că n-ai văzut ce am văzut eu». Şi, mai departe, întrebându-l care e situaţia, a adăugat: «Ce o să fie mâine … iarăşi o luăm de la capăt». Şi cu asta am încheiat discuţia cu el”.
La nici şapte ore de la propunerea generalului Vlad şi de la dialogul cu Hîrjău, Milea avea să închidă discuţia cu toată lumea. La 22 decembrie, puţin după ora 9.30, s-a sinucis.
Paranoia
În timp ce Armata şi celelalte forţe de represiune omorau oamenii în centrul Capitalei, Nicolae Ceauşescu ordona mascarea acţiunilor prin diferite activităţi propagandistice. Mai mult, a ordonat chiar folosirea forţei în întreprinderi,împotriva „elementelor reacţionare“.
Ceauşescu – ultimele 6 ore la cârma ţării
Pe 22 decembrie 1989, între orele 6.00 şi 12.00, Nicolae Ceauşescu şi-a trăit cu intensitate nebunească ultimele clipe în sediul Puterii comuniste. În timp ce coloanele de muncitori veneau spre sediul Comitetului Central al PCR, „nea Nicu” încă se mai gândea la o reprimare sângeroasă a demonstranţilor. Stenograma şedinţei CPEx al CC al PCR din 22 decembrie 1989, ora 10.00
Vineri, 22 decembrie 1989. La ivirea zorilor, în Capitală încă mai mirosea a praf de puşcă, după prăpădul făcut de forţele de represiune în timpul nopţii. Sângele oamenilor împuşcaţi în zona Sălii Dalles a fost spălat, pentru a acoperi urmele intervenţiilor violente, iar sloganurile anticeauşiste de pe ziduri au fost acoperite cu vopsea.
În sediul puterii, la CC al PCR, Ceauşescu îşi pregătea rezistenţa. Ordonase ca militarii să recurgă la orice mijloace pentru a opri mulţimea care se pregătea să vină spre Piaţa Palatului.
„La metrou să se dea cu gaze lacrimogene!“
Pe 22 decembrie, Nicolae Ceauşescu s-a trezit la ora 6.00. „Pe la 6.30 s-a întâlnit cu fratele său, generalul Ilie Ceauşescu, adjunctul ministrului Apărării. Discuţia a avut loc în Cabinetul 1 din sediul CC. Ilie Ceauşescu venise să-i sugereze fratelui său să schimbe strategia şi să facă schimbările dorite de Moscova. Îl îndemna să fie mai conciliant, să negocieze. Dar şeful statului i-a dat exemplul chinezesc cu Piaţa Tien An Men şi i-a spus lui Ilie să plece”, explică istoricul Alex Mihai Stoenescu.
Nicolae Ceauşescu a primit raportul de dimineaţă. Secretarul de cabinet al lui Ceauşescu, Mihai Hîrjău, a reconstituit momentul în 1994, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie: „În anticameră i-am găsit pe Dăscălescu şi pe Bobu. Aşteptau să iasă ori el, ori ea. În jurul orei 6.30 a ieşit Elena Ceauşescu şi ei i-au spus că în oraş au început să apară concentrări de oameni în diferite puncte. Pe la gurile de metrou, pe la Pipera, la Turbomecanica. După care, ea a intrat în birou la Ceauşescu. A ieşit şi Ceauşescu, îmbrăcat sumar, într-un halat de baie, e greu de descris cum arăta. Avea o figură descompusă. Le-a dat indicaţia ca orice încercare de regrupare să fie reprimată cu brutalitate. A spus: «Dacă sunt în metrou, să se dea cu gaze lacrimogene!» şi să fie aduse Gărzile patriotice, să se facă apel la uzine”.
Pregătirea de luptă
În ciuda avertismentelor primite de la Ilie Verdeţ (în seara de 21 decembrie) şi de la Ilie Ceauşescu (în dimineaţa de 22 decembrie), Nicolae Ceauşescu a continuat să creadă în „servirea cauzei”. El vedea totul ca pe o luptă eroică pentru salvarea socialismului mondial, grav ameninţat de înţelegerile sovieto-americane şi de agenţii care mişunau prin România. Inclusiv în palatul său, căci dictatorul îşi suspectează apropiaţii că s-au dat cu duşmanul.
Secretarul Mihai Hîrjău avea să-şi amintească de întâlnirea dintre Ceauşescu şi conducătorii ministerelor de forţă: „În jurul orei 7.00 i-a chemat înăuntru, în cabinet, pe Milea, Postelnicu şi Vlad. Au stat câteva minute şi au plecat precipitaţi la punctele lor de comandă, care erau stabilite de seara”.
Să vină Stănculescu!
Nemulţumit de informaţiile primite de la cei trei responsabili cu ordinea, Ceauşescu încearcă să grăbească schimbarea, care peste numai câteva ore îi va fi fatală. „La ora 7.00, Ceauşescu a cerut legătura cu Victor Stănculescu. Eu atunci am aflat că-l chemase de la Timişoara. Am sunat la cabinetul lui şi mi-a spus că este la Spitalul Militar. Am vorbit cu el, personal, la spital şi i-am spus că l-a chemat Ceauşescu. Mi-a spus că nu poate să vină, că are piciorul în ghips, dar îl poate trimite pe adjunctul său cu probleme de înzestrare. I-am spus lui Ceauşescu că Stănculescu nu poate să vină şi mi-a spus să-l chem pe Ilie Ceauşescu”, declara Hîrjău, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989”.
„Doping“ cu coniac fin
Cei care au vorbit cu Ceauşescu în orele următoare au simţit mirosul de alcool fin pe care-l răspândea respiraţia acestuia. Niciun mister: dis-de-dimineaţă, dictatorul a băut două sticluţe mici de coniac Courvoisier, din „rezerva” secretarului de cabinet Constantin Manea.
De asemenea, Ceauşescu şi-a găsit timp să-şi facă şi injecţia cu insulină pe care o neglijase de câteva zile. În mod normal, el îşi injecta insulină de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, altfel îi creştea glicemia foarte mult. Diabetul îi măcina tot mai serios sănătatea lui Ceauşescu.
Încercarea cu Ilie Ceauşescu
După ce a primit rapoarte de la toţi oamenii din jurul lui, puţin după ora 8.00, Ceauşescu a convocat de urgenţă o şedinţă a Comitetului Politic Executiv al PCR. Aceasta este şedinţa în care Vasile Milea se bâlbâie şi nu este în stare să-i prezinte comandantului suprem un raport despre starea trupelor.
Ceauşescu ţipă la el şi rosteşte celebra replică: „Marş şi adu trupele!”. Vizibil marcat de această reacţie a dictatorului, Milea „bântuie” aproape o oră prin sediul CC, apoi sfârşeşte, la ora 9.35, într-un birou de la etajul 6. Ceauşescu anunţă că generalul Milea s-a sinucis şi îi pune eticheta: „laş şi trădător”.
În acest timp, Ilie Ceauşescu revine la biroul fratelui său, chemat de secretarul Hîrjău. „Am intrat în Cabinetul 1 şi mi-a spus: «Uite, Milea s-a sinucis». Era afectat atunci. Era şi ea acolo, lângă el. Şi el mi-a spus: «Te pregăteşti să iei comanda Armatei!». Îi zic: «Eu nu pot să iau comanda Armatei. Nu e calitatea mea». Aşa că mi-a zis: «Atunci du-te şi te-mbracă militar şi te duci la minister! Nu mai pierde timpul aici!». Aşa că am refuzat. Oricum, nu îmi dădea comanda Armatei, dar probabil a încercat, că deja îl chemase pe Stănculescu”, a declarat Ilie Ceauşescu, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989.
În dimineaţa de 22 decembrie, imediat după ora 08.30, gen. Vlad iese în strada Oneşti, cheamă la el pe şeful de stat major alpe Trupelor de securitate-miliţie, pe comandantul USLA şi pe şeful de stat major al Şcolii de a Băneasa şi le ordonă ridicarea Dispozitivului Militar Unic de Apărare a sediului CC al PCR, prevăzut prin Legea Apărării Naţionale; retragerea efectivelor în cazărmi, permiţând astfel penetrarea perimetrului de apărare a sediului central al puterii şi intrarea manifestanţilor în Piaţa Palatului (pătrunderea s-a petrecut în jurul orei 09.50). Aşa se explică de ce Raportul MApN înaintat Comisiei senatoriale de anchetă acuză Securitatea că s-a retras din dispozitiv şi a lăsat unităţile Armatei izolate, în contact cu mulţimea.
La ora 10.00 dupa sedinta CPEx (Vlad era deacord cu Ceausescu), generalul Vlad aprobă ordinul Inspectoratului General al Miliţiei redactat de gen. Romeo Câmpeanu, cu următorul conţinut:
Radiograma nr. S/65.809/22.12.1989.
„Din ordin vi se transmite că nu se folosesc armamentul din dotare şi nici alte forme de violenţă împotriva muncitorilor care demonstrează. În caz de atac al sediilor sau organelor noastre de către elemente anarhice, huliganice, se ripostează în conformitate cu legea (în loc de «cu fermitate», – Modificat pe ciornă de Generalul Vlad n.a.), prevenindu-se pătrunderea în sediile organelor noastre şi dezarmarea cadrelor.
Semnat: general-maior Câmpeanu Romeo” (Generalul Câmpeanu îndeplinea funcţia de adjunct al Şefului Inspectoratului General al Miliţiei – n.a.)
La ora 10.30, generalul Vlad ordonă, prin gen. Ghiţă, ieşirea unităţii combatante a Securităţii de la Televiziune din situaţia de luptă şi retragerea armamentului. La ora 11.15, deşi conducerea Televiziune se opune, comandantul unităţii de Securitate, Diţiu, îi invită pe primii revoluţionari în clădire.
Elena şi cheia de seif
Un episod controversat se petrece puţin după ora 9.30, când cuplul dictatorial aflase despre moartea lui Milea. Elena Ceauşescu îşi chemă aghiotantul, pe căpitanul Marian Rusu. Acesta avea să declare Comisiei Senatoriale în 1995: „În dimineaţa zilei de 22 decembrie am fost chemat de Elena Ceauşescu, în jurul orei 9.30. Am fost trimis până acasă la ei, în Primăverii, să iau o cheie. Am mers până la reşedinţă, am luat cheia. Ştia de ea femeia din casă care se ocupa de femeile de serviciu, răspundea de reşedinţa de la Snagov, era un fel de intendentă. O chema Suzana, mi-a dat cheia şi am adus-o la sediu. Era o cheie mare – dacă vreţi, ca o părere, o cheie de seif, deci pentru o casă de bani. Dar unde era această casă de bani, la Cabinetul 1, la Cabinetul 2, nu am de unde să ştiu”.
Cheia respectivă a ajuns la Elena Ceauşescu după ora 10.00. Această poveste este legată de prezenţa unui pachet şi a unei mape de piele pe parcursul fugii soţilor Ceauşescu din sediul CC spre Snagov şi apoi spre Boteni-Sălcuţa, unde avea să aterizeze elicopterul prezidenţial în jurul orei 13.00.
„Cu picioarele rupte să vină, altfel îl aduc arestat!“
După ce a primit confirmarea, de la oamenii săi de încredere, că generalul Milea a fost găsit împuşcat, secretarii de la Cabinetul 1 au continuat telefoanele către generalul Stănculescu. „Am sunat la Stănculescu la Cabinet, pe firul scurt, şi mi-a spus aghiotantul că e acasă. I-am spus lui Ceauşescu ce se întâmplă, că are piciorul în ghips, şi a ţipat: «Cu picioarele rupte să vină, şi să vină în cinci minute! Să nu se joace, că-l aduc arestat!»”, a relatat Constantin Manea, unul dintre secretarii de cabinet ai lui Ceauşescu.
Într-un sfert de oră de la această ieşire violentă, Stănculescu s-a conformat şi a venit la Palat. El avea să constate că sediul CC era păzit de oameni înarmaţi până-n dinţi. Ceasul arăta 9.50. Povesteşte generalul Stănculescu: „Am intrat în Cabinetul 1, în holul din faţă. Pe parcurs, pe coridoare, erau cam 50 de oameni cu automate. Asta a fost o primă imagine. Am întrebat pe unul dintre cei de pe hol unde este Comandamentul Militar. Mi-a arătat că undeva lângă Cabinetul 1. Am intrat, le-am spus că am venit şi erau toţi în panică.
M-am dus la Ceauşescu la birou. Cred că Silviu Curticeanu m-a repezit puţin. A ieşit Ceauşescu şi m-a întrebat ce am păţit la picior. Mi-a spus să iau comanda, să întărim dispozitivul şi să apărăm“.
„Luptăm sau nu luptăm?“
Pe la ora 10.00, după numirea lui Stănculescu ca ministru al Apărării, Nicolae Ceauşescu dictase deja consilierilor săi de presă comunicatul despre sinuciderea lui Milea. A urmat o şedinţă CPEx, în care „nea Nicu” a vrut să se convingă dacă „tovarăşii” mai luptă cu el până la capăt.
Unul dintre membrii CPEx, Ion Radu, fusese trimis de Ceauşescu să ia pulsul evenimentelor. „Ce-ai făcut, Radu?”, a întrebat Ceauşescu. Ion Radu a răspuns: „Am fost, aşa cum aţi ordonat. A fost imposibil să intrăm în discuţii. Nu am izbutit să intrăm în uzină. Plecau de la ICEM şi de la Turbomecanica din Militari. Au plecat şi de la «23 August». Tovarăşul Avram nu a putut să-i mai reţină. S-a oprit toată activitatea la cuptoare”.
Atunci, Ceauşescu recunoaşte că e vorba de o acţiune bine organizată şi face o informare asupra morţii lui Milea, după care a declarat stare de necesitate în întreaga ţară. Era trecut de ora 10.00. Principala întrebare pusă de Ceauşescu slugarnicilor din jurul său a fost dacă vor lupta toţi până la capăt. Răspunsul a venit în cor:
„Luptăm, tovarăşe secretar general!”.
După şedinţă, Nicolae Ceauşescu a cerut să se elaboreze un decret prezidenţial privind introducerea stării de necesitate în întreaga ţară. Decretul, citit la radio la ora 10.11 şi la Televiziune, de la ora 10.50, menţiona: „Având în vedere încălcarea gravă a ordinii publice prin acte teroriste, de vandalism şi de distrugere a unor bunuri obşteşti”, în temeiul art. 75 din Constituţie se instituia starea de necesitate în întreaga ţară. Toate unităţile armatei, Ministerului de Interne şi formaţiunile patriotice erau puse în stare de alarmă. Pe timpul stării de necesitate se interziceau orice întruniri publice, precum şi circulaţia în grupuri mai mari de cinci persoane; se interzicea circulaţia în timpul nopţii, începând cu ora 23, cu excepţia persoanelor care lucrau în schimbul de noapte etc. Decretul se încheia cu aceste cuvinte: „Întreaga populaţie a ţării este obligată să respecte cu stricteţe legile ţării, ordinea şi liniştea publică, să apere bunurile obşteşti, să participe activ la înfăptuirea normală a activităţii economico-sociale
Decretul privind instituirea stării de necesitate a mai fost difuzat de câteva ori la radio şi la televiziune. Emisiunea TV s-a închis la ora 11.46.
Ar fi trebuit, conform programului tipărit, ca emisiunea să se reia la ora 19.00 cu telejurnalul, urmată de documentarul Deplina independenţă economică şi politică a ţării – realizare istorică a epocii Nicolae Ceauşescu, realizat de Vartan Arachelian, apoi un alt documentar: România în lume (redactor Paul Şoloc) etc., până la ora 22.00, când programul se încheia. La radio programul a continuat cu difuzarea unor cântece patriotice.
Lovitura de stat a lui Stănculescu
În timp ce Nicolae Ceauşescu primea confirmarea membrilor CPEx că vor lupta alături de el, generalul Victor Stănculescu oprea trupele care – la ordinul anterior al lui Milea – veneau să facă prăpăd în Bucureşti.
Momentul deposedării lui Ceauşescu de putere este relatat de istoricul Alex Mihai Stoenescu. „Stănculescu emite ordinul de la ora 10.07: RONDOUL – indicativul personal al lui Milea. Stănculescu transmite prin căpitanul Tufan, care se afla la etajul 6 al clădirii, ca şi când Milea trăieşte. Ordinul este ca trupele să se întoarcă în cazărmi, iar dacă se întâlnesc cu oamenii, să parlamenteze. Este momentul în care civilii se urcă pe tancuri. Stănculescu trimite spre cazarmă inclusiv TAB-urile din Piaţa Palatului, în timp ce grupa operativă de la etajul 1 le cerea să vină TAB-urile. De la 10.07 până la 10.40, Stănculescu repetă ordinele de întoarcere în cazărmi. Aşa s-a putut intra în Piaţă: pentru că TAB-urile plecaseră în urma acelor mesaje repetate transmise de Stănculescu. Acesta a fost momentul în care Stănculescu a iniţiat lovitura de stat. Ceauşescu i-a spus: «Mergi şi opriţi!», iar el a dat ordin ca militarii să nu tragă, să colaboreze”.
Nicolae Ceauşescu a ieşit în balcon pe la 11.30, cu o portavoce în mână, încercând să potolească spiritele. Nu a reuşit să vorbească.
Tentativele de ieşire din CC
După lovitura de stat dată de Stănculescu, Ceauşescu avea să mai reziste două ore în sediul CC. Până la 12.09, când a decolat spre Snagov. După şedinţa CPEx, Ceauşescu a intenţionat să preia conducerea Armatei, însă directorul Cancelariei, Silviu Curticeanu, nu a mai apucat să scrie decretul.La ora 10.59 a fost transmis la Radio şi la Televiziune comunicatul despre moartea lui Milea. Se strângea laţul. Clădirea CC nu mai era sigură, pentru că gărzile slăbiseră paza, iar Piaţa Palatului era plină de revoluţionari.
„Ceauşescu ceruse, după ora 10.00, de trei ori să părăsească clădirea. Prima a fost să fie scos prin subsol, însă cei de la Direcţia a V-a au spus că traseul nu este operaţional. A cerut apoi ca maşina să vină la scară. Marin Neagoe, şeful pazei preşedintelui, i-a spus să nu iasă că sunt muncitorii pe stradă. Era pe la ora 10.30. I-a cerut generalului Eftimescu, care era şeful grupei operative la etajul 1, să-i organizeze evacuarea cu forţe militare. În piaţă ar fi trebuit să fie TAB-urile, dar au fost trimise de Stănculescu spre cazarmă. Trebuia să vină cu chepengurile deschise. Să iasă direct de pe uşa CC în TAB-uri şi să plece în forţă trăgând foc, chiar omorând oameni. Cu TAB-urile astea avea în gând să ajungă la Snagov. A fost planul lui Eftimescu. În urma acestor eşecuri de a-l evacua s-a mers cu varianta cu elicopterul. Stănculescu ia legătura cu generalul Rus şi îi cere elicopterul. Stănculescu se înţelesese cu Neagoe. Au chemat să coboare două elicoptere. Cum Ceauşescu a plecat de la etajul 1, Vlad a dat ordinul de deschidere a uşilor”
–-
Generalul Stănculescu (ministrul Apărării) şi colonelul Neagoe (şeful Direcţiei a V-a a Securităţii) sunt cei care au hotărât evacuarea cuplului dictatorial din palatul puterii comuniste.
22 decembrie 1989. După moartea generalului Vasile Milea, consemnată la ora 9.35, lucrurile se complică şi mai mult în palatul puterii lui Ceauşescu. Dictatorul ia decizii pripite, se simte sabotat şi îşi încearcă apropiaţii, poate-poate îi depistează pe trădători. O decizie crucială, motivată de dispariţia lui Milea, este numirea lui Victor Atanasie Stănculescu la comanda Armatei. Ceasul arată ora 9.50. Din acest moment, presiunea din stradă începe să crească, iar în interiorul Comitetului Central planează neliniştea.
Puţin după ora 11.00, Ceauşescu constată că ordinele date de el sunt executate exact pe dos. În loc ca Piaţa Palatului să se golească de manifestanţi, ea se umple. În loc ca trupele să vină în centrul Capitalei, ele sunt retrase în cazărmi.
Explicaţia se află la generalul Stănculescu: abia numit – verbal – ministru al Apărării, acesta emite, la ora 10.07, ordinul de retragere a trupelor în cazărmi. Ceauşescu devine prizonier în sediul CC. Palatul puterii sale devine un loc periculos. Singura soluţie rămâne evacuarea!
Indicativul „RONDOUL“
Încercările de evacuare terestră sau prin tunelele subterane sunt practic inutile. Piaţa se umple cu demonstranţi, iar subsolul nu e operaţional.
În „Istoria loviturilor de stat din România”, Alex Mihai Stoenescu a consemnat: „Aflat încă în sediul puterii, la ora 10.07, generalul Stănculescu dă primul ordin contrar ordinului comandantului suprem. El foloseşte indicativul «RONDOUL», care era indicativul ministrului Apărării Naţionale. Ordinul este repetat, întocmai, de cel puţin două ori. Armata execută acest ordin, trupele venite din teritoriu se opresc, iar cele din Bucureşti parlamentează, apoi se retrag spre cazărmi”.
Nicolae Ceauşescu constată ce nu mai conduce el, ci altcineva. De aceea, disperat, apelează la „arma populară”: încearcă să se adreseze mulţimii.
„Nicule, Nicule, hai!“
Ora 11.30. „Nea Nicu” priveşte, din spatele unei perdele, spre mulţimea din Piaţă. Ce vor oamenii ăştia? Ce au cu noi? Îl fulgeră o amintire: ce frumos a fost atunci, în ’68, când au intrat în Cehoslovacia!… Comparaţia cu prezentul e dureroasă. Acum, pericolele îl încolţesc din toate părţile. Ţara e plină de „spioni”, iar „trădătorii” fac planuri chiar în preajma comandantului suprem. Se hotărăşte: trebuie să le vorbească oamenilor din Piaţă! Nu se poate să nu-l înţeleagă… Încercând să-şi facă singur curaj, uită că, la acelaşi balcon, fusese huiduit cu o zi în urmă.
Constantin Manea, secretar de cabinet al lui Ceauşescu, îşi amintea în 1993, la Comisia „Decembrie 1989”: „Când a apărut primul elicopter care arunca fluturaşi, a făcut zgomot deasupra Pieţei. Dăscălescu a avut primul exces de furie: «Tovarăşe secretar general, asta este o mare greşală, cine a chemat elicopterul?». Înainte de a apărea acest elicopter, Ceauşescu îi spusese lui Dăscălescu: «Ar fi bine să ieşi tu să-i calmezi puţin, şi după aceea mai vedem». Apoi, Dăscălescu a spus: «Numai dumneavoastră mai puteţi fi în stare să-i potoliţi». La care Ceauşescu s-a uitat aşa, o dată, şi a făcut semn cu mâna a lehamite.
A chemat aghiotantul să-i facă rost de o portavoce. Au găsit portavoce, au pus o baterie, a durat câteva minute şi lui i s-a părut enorm. Au ieşit la balcon – Ceauşescu, Bobu şi Dăscălescu. Elena Ceauşescu nu a vrut să iasă, a rămas în birou, după perdea, să vadă ce se întâmplă pe balcon. Ceauşescu nici nu a putut vorbi, că au şi început să zboare pietre către el. Nu au fost loviţi nici el, nici ceilalţi, dar una dintre pietre a spart geamul şi s-a oprit exact peste telefoane. Ea s-a speriat şi a strigat: «Nicule, Nicule, hai!»”.
Portavocea neagră
După ordinele lui Stănculescu, Securitatea a început să slăbească şi ea paza sediului CC. Întâi în exterior, apoi şi pe interior. De breşele de afară au profitat câteva zeci de manifestanţi. Printre ei: pictorul Ion Gâtlan, tatăl primei victime a represiunii de la Bucureşti.
„Eu am venit dinspre Cişmigiu. Am ajuns la CC puţin după sinuciderea generalului Milea. Pe manifestele care cădeau din cer, aruncate din elicopter, scria aşa: «Mergeţi la casele dumneavoastră! Ordinea de stat se va restabili». În faţa CC erau trei-patru sute de oameni. Nu erau organizaţi. Stăteau în pâlcuri şi comentau despre Ceauşescu. Era o zi de decembrie neobişnuit de caldă. Pe lângă sediul CC erau tufe de trandafiri cu pământul strâns în jurul rădăcinii. Pământul era moale, puteai să-l modelezi în mână. La un moment dat, Ceauşescu iese disperat la balcon. Asta după ce plecaseră TAB-urile din Piaţă. Cu toate că avea microfoanele montate, nu erau conectate. Şi a ieşit cu o portavoce neagră, apoi a vorbit: «Tovarăşi! Mergeţi la casele voastre! S-a pregătit o lovitură de stat, dar vom restabili ordinea. Acum plecaţi la casele voastre! Este o încercare de lovitură de stat». Nu mai era acea voce autoritară a lui Ceauşescu, voce pe care o ştiam de zeci de ani. Era glasul unui om sfârşit. Şi el era transfigurat. Se vedea frica pe faţa lui”.
Pământ de flori
Gâtlan se afla chiar sub balconul în care se agita Ceauşescu. El venise în Piaţa Palatului împreună cu soţia sa, dar la un moment dat a trimis-o acasă: „Du-te, că ne împuşcă ăştia pe amândoi şi nu mai are cine creşte copiii. Măcar tu să scapi”. Aveau doi băieţi şi trei fete. Gâtlan nu aflase că băiatul său cel mare, de 19 ani şi 9 luni, fusese omorât în seara precedentă, la Sala Dalles!
Ion Gâtlan reia firul evenimentelor din 22 decembrie.
„În timp ce ne spunea Ceauşescu să mergem acasă, eu iau nişte pământ de jos, de la tulpina tufelor de trandafiri, şi dau spre el. S-a sfărâmat, a sărit în toate părţile. Unul de pe lângă mine a luat de jos o bâtă, să fi fost coada vreunui steag abandonat după mitingul din 21 decembrie. A aruncat cu el spre balcon. Ceauşescu s-a ferit. Când a văzut că se aruncă în el, s-a retras dezamăgit, cu portavocea în mână. Părăsea balconul”.
Chipuri de fugari pe plăcuţe de WC
După încercarea nereuşită de a le vorbi demonstranţilor, Ceauşescu n-a mai stat pe gânduri: părăseşte sediul.
Unul dintre ofiţerii de pază din CC, locotenent-colonelul Ion Tălpeanu, a lăsat o mărturie despre cât de rapidă a fost decizia de plecare spre lifturi. „După încercările nereuşite de a vorbi mulţimii, m-a trimis să-i aduc paltonul. Îşi ţinea hainele în spatele cabinetului. Am luat de acolo paltonul, fularul, pălăria. I le-am adus, iar când am ajuns, am văzut că se hotărâseră să plece. În momentul în care i-am dat hainele, Ceauşescu ori vorbea cu soţia, ori vorbea singur: «Plecăm, sunt muncitori şi nu se poate trage! Plecăm şi vedem ce-o să facem!»“.
Ceauşescu şi însoţitorii săi nu au plecat spre terasă cu cele două lifturi din faţa Cabinetului 1, pentru că, din construcţie, acestea urcau numai până la etajul 5. De aceea, „iubitul conducător“ şi „cea dintâi femeie a ţării“ au fost conduşi pe holul principal, spre dreapta, până la alte două lifturi. Acestea erau situate în zona destinată personalului de serviciu şi chelnerilor aflaţi în slujba lui Ceauşescu.
În apropierea acestor lifturi se află două WC-uri, pe lângă care Ceauşeştii au trecut în fugă. Au avut ocazia să vadă, pentru ultima oară, o ctitorie care mai dăinuie şi azi: cele două fotograme care indică „Bărbaţi“ şi „Femei“. Profilurile de pe ele sunt, evident, ale celor doi – Nicolae şi Elena Ceauşescu.
După 20 de ani, în fostul CC au mai rămas pe pereţi indicatoarele de la toalete, cu profilul dictatorilor
„Potârnichile“
Până să părăsească holul principal, Ceauşescu a dus un dialog al surzilor cu cei din apropierea cabinetului său. Nu-l mai asculta nimeni. Revoluţionarii erau la uşi şi încercau să pătrundă în sediu. Edificatoare este relatarea generalului Stănculescu, în 1993, la Comisia „Decembrie 1989”: „Nu am văzut atunci decât nişte oameni speriaţi, asta era imaginea. S-au răspândit ca potârnichile. Câţiva i-au urmat pe soţii Ceauşescu şi au plecat cu un lift care era plin“.
Tehnica „potârnichilor“ a fost folosită şi de prim-ministrul Constantin Dăscălescu. „Ceauşescu a vrut să-l ia pe Dăscălescu în elicopter. Dar Dăscălescu a spus că merge să-şi ia paltonul şi s-a ascuns în WC până când a plecat Ceauşescu“, a declarat pentru „Adevărul“ Ştefan Andrei, fost membru al CPEx.
Operaţiunea „Liftul“
Ultimul drum al lui Nicolae Ceauşescu în sediul Comitetului Central a fost cu liftul. De la etajul 1 până aproape la etajul 6. Nu de alta, dar liftul s-a blocat între etajele 5 şi 6, cu două palme înaintea destinaţiei. Iniţial, însoţitorii au crezut că este mâna revoluţionarilor, însă unii martori din CC spun că, de emoţie, este posibil ca Elena Ceauşescu să fi lovit uşa liftului.
Aghiotantul lui Nicolae Ceauşescu, maiorul Florian Raţ, a însoţit cuplul dictatorial în lift. Acesta avea să declare Comisiei „Decembrie 1989”: „Era aproximativ ora 11.45 şi am urcat în lift cu Elena şi cu Nicolae Ceauşescu, să ajungem la etajul 6, unde aterizase elicopterul. Când să mai avem vreo 30 de centimetri până la etajul 6, s-a oprit liftul, probabil că a umblat cineva la el. Atunci Ceauşescu mi-a spus să sparg geamul, că poate deblocăm uşa. Am dat cu patul automatului şi am spart geamul, dar tot nu s-a putut. Atunci, cineva de afară a băgat mâna şi a declanşat rotiţa de sus şi s-a deschis uşa. Am ieşit eu întâi, am dat mâna şi i-am ajutat şi pe ei să iasă. Acolo era generalul Stănculescu. A spus să mergem pe terasă, că ne aşteaptă elicopterul.
I-am spus că nu ştiu unde este, că deşi sunt de 17 ani în CC, nu am fost niciodată acolo”.
Stănculescu i-a condus pe soţii Ceauşescu până la elicopter, în care urcaseră deja Emil Bobu şi Manea Mănescu. Aşadar, generalul nu s-a despărţit de cuplul dictatorial la lift, la etajul 1, ci sus, pe acoperişul clădirii.
Interesul sovieticilor
În cartea „Revoluţia Română din decembrie 1989 în context internaţional”, istoricul Ioan Scurtu sesizează un aspect important al evenimentelor de atunci: interesul sovieticilor.
„După ce, timp de o săptămână, conducerea sovietică a evitat să-şi exprime public poziţia faţă de România, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, Congresul Deputaţilor Poporului al URSS a fost informat de Gorbaciov că a primit veşti de la Ambasada sovietică la Bucureşti, despre evenimentele din noaptea precedentă, drept care a propus elaborarea unei declaraţii politice. «Congresul Deputaţilor Poporului ai URSS îşi exprimă îngrijorarea serioasă în legătură cu ştirile referitoare la evenimentele dramatice din România, care au dus la victime omeneşti. Aceasta trezeşte un sentiment de profund regret. Ne exprimăm speranţa că, în cel mai scurt timp, în România vor fi găsite posibilităţi de reglementare paşnică a problemelor apărute, în spiritul răbdării, umanismului şi respectării drepturilor omului».
În timp ce la Moscova se adopta acest document, în Bucureşti, revoluţionarii pătrundeau în clădirea Comitetului Central, iar militarii din interior, deşi aveau la dispoziţie armament şi muniţie, nu au opus rezistenţă”, scrie Scurtu în cartea sa.
În aceste clipe istorice, Ceauşescu era aşteptat pe terasa clădirii CC de elicopterul prezidenţial, cu motoarele pornite.La ora 13.00, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică prin care dădea ordin ca armata să se subordoneze numai Ministerului Apărării Naţionale.
În acea zi de 22 decembrie 1989, vestea căderii lui Nicolae Ceauşescu a fost comunicată de televiziunea română, în jurul orei 13.00, prin intervenţiile actorului Ion Caramitru şi poetului Mircea Dinescu. La postul naţional de radio ştirea a fost anunţată de Alexandru Mironov. La rândul său, Emanuel Valeriu a transmis, prin telefon, din Bucureşti, primul reportaj recepţionat de „Europa Liberă”, care l-a difuzat imediat.La ora 13.30, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică, în care se menţiona: „Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi cu calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comitetelor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare”[16]. Într-o altă notă telefonică, generalul Stănculescu preciza: „Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale”[17]. Astfel, generalul Stănculescu a preluat asupra sa prerogativele Comandantului Suprem, care, potrivit Constituţiei aparţineau Preşedintelui Republicii Socialiste România.
Stănculescu a părăsit clădirea Comitetului Central după ce a constatat că elicopterul în care s-au îmbarcat Nicolae şi Elena Ceauşescu şi-a luat zborul după cum singur avea să mărturisească, s-a strecurat prin mulţimea care afluia spre Comitetul Central şi s-a dus pe jos până la fostul sediu al Ministerului Apărării Naţionale, din strada Valter Mărăcineanu (lângă Cişmigiu), pentru a face rost de o maşină cu care să se deplaseze.
După ce autorul loviturii de Stat a reuşit să obţină maşina solicitată, a ajuns la Ministerul Apărării Naţionale din cartierul Drumul Taberei, unde şi-a exercitat funcţia de ministru, în condiţiile în care ministrul titular, generalul Vasile Milea, era mort, iar generalul Ştefan Guşă – şeful Marelui Stat Major – nu sosise de la Timişoara. Generalul Stănculescu s-a prevalat de faptul că era prim-adjunct al ministrului şi că fusese numit titular de Nicolae Ceauşescu.
Ceauşescu nu era numai comandantul suprem al forţelor armate şi preşedintele Consiliului Apărării Republicii Socialiste România, ci şi Preşedintele Republicii şi al Consiliului de Stat; el numea şi revoca miniştrii, membrii Tribunalului Suprem, stabilea rangurile diplomatice etc[18]. În calitate de secretar general al P.C.R., Ceauşescu avea în subordine toate organele şi organizaţiile de partid, inclusiv pe primii secretari din judeţe, care erau în acelaşi timp şi preşedinţii Consiliilor judeţene.
La ora 14, căpitanul de rangul I Constantin Cico Dumitrescu s-a adresat din studioul 4 al Televiziunii: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm”
Peste circa o jumătate de oră, Ion Iliescu a venit la Televiziune, unde a fost salutat cu entuziasm de Teodor Brateş, coordonatorul emisiei din studioul 4, care transmitea revoluţia română în direct. Ion Iliescu a luat cuvântul în jurul orei 14.45 şi, după ce a salutat înlăturarea dictatorului Ceauşescu, a apreciat: „Poporul nostru trebuie să dea dovadă de maturitate în aceste momente, să ne putem reorganiza pe baze democratice. Vom constitui în cursul acestei zile un Comitet al Salvării Naţionale, care să înceapă să pună ordine”
El a cerut ca la ora 17 „toţi cei responsabili care se pot angaja în această operă constructivă” să vină la Comitetul Central: „Trebuie neapărat să ne reorganizăm, într-un Comitet de Salvare Naţională. Să elaborăm un program de acţiune”. Aşadar, încă de la prima sa apariţie publică, Ion Iliescu s-a comportat ca un lider politic, hotărât să-şi asume răspunderea organizării României pe baze democratice.
De la Televiziune, Iliescu s-a deplasat la Ministerul Apărării Naţionale, unde a discutat cu generalul Stănculescu. Ulterior, Iliescu avea să precizeze: „El ne-a oferit găzduire şi primele informaţii. Mi-am dat seama că singura instituţie pe care ne puteam sprijini, în condiţiile acelea, era Armata. Acolo exista şi reţeaua specială de telefonie, care acoperea întreg teritoriul României”[21]. Generalul Victor Stănculescu avea să redea acest moment astfel: „I-am spus lui Sergiu Nicolaescu că îi trimit un TAB la Televiziune să aducă pe cei de acolo, întrucât le pot asigura protecţie la Ministerul Apărării Naţionale. Şi atunci au venit la M.Ap.N. şi Iliescu şi Nicolaescu, cu Voican şi cu încă unul, care aşa tot umbla cu automatul de gât, Montanu, iar aghiotantul le-a spus:Atunci m-a întrebat Iliescu:şi eu i-am spus:„ Generalul Stănculescu aprecia că „Iliescu nu prea ştia ce să mă întrebe, atunci i-am spus eu, situaţia la ora actuală era aşa, armata a intrat în cazărmi, repet – pot să vă asigur securitatea şi nu vom mai putea scoate armata din cazărmi din nou”.
La întrebarea lui Dinu Săraru: „Cum l-aţi tratat? Ca un posibil conducător al Revoluţiei?”, Stănculescu a răspuns: „Am considerat că este posibil să fie conducător […] I-am acordat încredere, acesta a fost de fapt adevărul, nu i-am spus concret: , dar l-am lăsat să-şi dea drumul să meargă pe ce voia el, deci nu a fost o „. Generalul a explicat: „Tot timpul le-am asigurat masa, iar în sala de Consiliu le-am asigurat saltele, paturi pliante şi i-am pus pe toţi să doarmă în noaptea aia în minister”
în calitatea pe care o avea, de ministru al Apărării Naţionale, a oferit lui Ion Iliescu şi însoţitorilor săi, protecţie personală, sală unde să aibă loc discuţiile, hrană şi locuri de dormit.
La acea primă întâlnire: Armata a predat puterea lui Ion Iliescu.„Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm!
Pe 22 decembrie, în jurul orei 14.15, căpitanul de rang I Emil (Cico) Dumitrescu şi-a făcut apariţia la Televiziunea Română. Discursul lui a fost difuzat din Studioul 5 al Televiziunii Române, de unde cu numai zece minute mai devreme vorbea generalul Nicolae Militaru.
Căpitanul Emil Cico Dumitrescu cerea în direct ca Ion Iliescu să se prezinte la Televiziune: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm! „Tovarăşul Iliescu era în zonă, fiind contactat de Sergiu Nicolaescu. Căpitanul Emil Cico Dumitrescu: Cu Iliescu am lucrat când era el ministru la „Ape”, acolo am fost colegi.
NOTE
Diversiunile externe şi chiloţii româneşti
Trebuie să ne fie foarte clar că, dacă aceste acţiuni nu au fost declanşate pentru răsturnarea lui Ceauşescu, alternativa este: sprijin pentru noua putere, asigurarea unei legitimităţi revoluţionare prin inventarea unui inamic – „securiştii-terorişti”. Nici nu putem ignora importanţa lor, când muncitorii de la Timişoara ies în stradă pe 20 decembrie ca urmare a informaţiei false că la Catedrală sunt 30 de copii morţi, iar la Bucureşti pentru că sunt 10.000 de morţi la Universitate, după ce oamenii au văzut şi auzit întreruperea mitingului. Nimeni – cu excepţia mea – nu a stat să se întrebe de ce au strigat până au răguşit revoluţionarii de la Timişoara către concetăţenii lor: „Laşilor, veniţi cu noi!”, timp de patru zile, şi mulţimea nu s-a mişcat decât atunci când s-a trezit înconjurată stupid de Armată în fabrici şi anunţată diversionist de Europa liberă că sunt 4500 de morţi în Centru. Când am cercetat mărturiile revoluţionarilor de la fabrica Elba şi de la Fabrica de Tutun, atunci nişte tineri, în 2005 nişte oameni maturi, lista revendicărilor era foarte precisă: chiloţi, vată, ciocolată, saloane de Anul Nou!
O zi din viaţa lui Atanasie Stănculescu
Victor Stănculescu, şters de pe lista membrilor CC, din cauza Securităţii, se imobilizează în Spitalul din Timişoara şi îşi pune piciorul în ghips la Bucureşti, pentru că ştia ce operaţiune este în curs. A crede că s-a dus la Timişoara să ordone foc împotriva oamenilor şi că apoi a venit la CC şi „s-a orientat” este o naivitate. Dar pentru a încerca să amplasăm acţiunile sale în vreo subcategorie istorică, trebuie să facem inventarul lor.
Ora 09.50. După ce a fost numit ministrul Apărării, s-a deplasat la grupa operativă şi a aflat situaţia trupelor, mai ales a coloanelor de tancuri chemate de Milea împotriva bucureştenilor. Apoi s-a deplasat la grupa de transmisiuni de la etajul VI al CC.
Ora 10.05. Cere comandantului grupei de transmisiuni, mr. Tufan, să execute numai ordinele sale, fără să comunice eşaloanelor superioare natura acestor ordine.
Ora 10.07. Gen Stănculescu, folosind ilegal indicativul secret al ministrului Milea, RONDOUL, care era un indicator personalizat, dă ordin tuturor trupelor aflate în mişcare şi în dispozitiv să abandoneze misiunea de luptă ordonată de Milea şi să se întoarcă în cazărmi.
N-a fost cu NOI, a fost cu ION
Ora 10.10. Comandanţii de subunităţi de blindate din oraş îi anunţă pe manifestanţi că au primit ordin să se întoarcă în cazărmi. Mulţimea începe să se urce pe tancuri. Mărturia revoluţionarului Mihai Montanu mi se pare semnificativă: „La un moment dat, în jurul orei 10.00, unul la care mă uitam mai mult, un lt. major, a început să zâmbească. Şi atunci am spus la lume: „Gata. Armata e cu noi”. L-am întrebat: „Ce ordin ai primit?”. Mi-a răspuns: „Să ne retragem în unitate”. Ne-am urcat toţi pe TAB-uri. Flori pe ţevile de puşti. I-am spus: „Te retragi la unitate, dar treci prin Piaţa Palatului şi ne laşi acolo”” (Arhiva Senatului României, Stenograma nr. 14/10.XI.1993, Audiere Montanu Mihai, p.6. – n.a.)
Între 10.10 şi 10.40, gen Stănculescu repetă ordinele de retragere în cazărmi şi cere subunităţilor să „parlamenteze” cu manifestanţii. La aceste ore nu exista conceptul de „trecere a Armatei de partea revoluţiei”.
Ora 11.15. Regimentul 7 Mecanizat cere permisiunea să deschidă foc direct împotriva manifestanţilor. Gen. Stănculescu refuză şi ordonă întoarcerea în cazarmă.
Lui Ceauşescu i s-au blocat tunelele de fugă
Ora 11.20. Nicolae Ceauşescu cere evacuarea sa pe cale terestră. Direcţia V a Securităţii îi comunică faptul că accesul prin tunelurile subterane este blocat tehnic. În aceste condiţii, generalul Eftimescu întocmeşte un plan pentru evacuarea soţilor Ceauşescu folosind blindatele aflate în apropiere. Căutând să reconstituie faptele în anul 1990, din calitatea de viceprim-ministru, Gelu Voican Voiculescu a aflat de la ofiţerii implicaţi că planul lui Eftimescu prevedea venirea TAB-urilor „cu trapele deschise spre intrarea B, flancate de cordoane de militari pe laturi şi de acolo, pe strada Oneşti, cu tancurile în frunte înaintau în viteză trecând peste oameni, călcînd peste oameni cu ele”. La ora 11.22, Documentarul comandantului Armatei 1 preciza: „TAB de la Piaţa Palatului să se retragă la intrările de la CC. Col. Costin: unit(ăţile) care sunt în apropiere de Sala Palatului să se retragă către intrările CC.” [Documentarul-Comandantului, Gl.Mr. Voinea Gh., copertă verde, p.112 (pagina din din dreapta) (n.a.)] Acest ordin disperat, menit să asigure forţele cu care să fie pus în aplicare planul de evacuare a soţilor Ceauşescu şi masacrarea manifestanţilor, nu a ajuns la trupe, din cauza faptului că echipa de transmisiuni din clădirea CC nu mai răspundea la alte comenzi decât ale generalului Stănculescu.
Stănculescu decide să-l zboare pe Ceauşescu
În jurul orei 11.30, în înţelegere cu gen. Rus, gen. Stănculescu alege varianta evacuării pe calea aerului cu elicopterul. În acelaşi timp, în cadrul aceloraşi comunicaţii cu gen. Rus, Stănculescu îi cere acestuia să aducă în ţară aeronava presidenţială pentru evacuarea lui Nicolae Ceauşescu în China.
Între orele 12.10 şi 13.00, la indicaţia lui Stănculescu, Comandamentul Aviaţiei ordonă interdicţia oricărui zbor în spaţiul aerian al României şi doborârea oricărei aeronave, iar Direcţia V a Securităţii ordonă subunităţii de pază de la Snagov să îi blocheze pe soţii Ceauşescu în palat.
Ora 13.30. Ajuns la sediul M.Ap.N., gen. Stănculescu semnează două ordine fundamentale pentru a se înţelege poziţia sa şi a Armatei la acea oră.
Notele telefonice ale M.Ap.N.
Nota telefonică nr. 38 a fost întocmită de conducerea Marelui Stat Major, după evacuarea lui Nicolae Ceauşescu din clădirea CC al PCR, găsită în acest stadiu de generalul Stănculescu la sosirea în minister şi semnată de acesta. Prin nota nr. 39, Nicolae Ceauşescu este deposedat oficial de autoritatea de comandant suprem, iar unităţile militare din ţară şi din Bucureşti primesc misiunea de a prelua controlul asupra Comitetelor Judeţene de Partid, asupra Televiziunii, Radioului, Palatului Telefoanelor şi a altor obiective.
Republica Socialistă România
Ministerul Apărării Naţionale
NOTĂ TELEFONICĂ
Nr. 37/ 22 decembrie 1989, ora 11.30
Toate unităţile militare să se considere în stare de luptă şi să acţioneze conform condiţiilor „Stării de necesitate”.
General-locotenent Ilie Ceauşescu
Republica Socialistă România
Ministerul Apărării Naţionale
NOTA TELEFONICĂ
Nr. 38/ 22 decembrie 1989, ora 13.30
Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comitetelor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare.
General locotenent Atanasie Stănculescu
Republica Socialistă România
Ministerul Apărării Naţionale
NOTA TELEFONICĂ
Nr. 39/ 22 decembrie 1989, ora 13.30
Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale. Faţă de cele ordonate, comandanţii militari să asigure paza obiectivelor civile de importanţă deosebită cu subunităţi înarmate, care să nu tragă decât în situaţia în care sunt atacate de grupuri înarmate cu arme de foc. Pentru stabilirea priorităţilor în asigurarea pazei, comandanţii militari să se pună de acord cu reprezentanţii organelor locale. Militarii care asigură paza acestor obiective să poarte pe braţul stâng banderolă tricoloră.
General-locotenent Atanasie Stănculescu
Dovada loviturii de stat militare
Asupra Ordinului nr. 39, Curtea Supremă de Justiţie, ca autoritate juridică, s-a pronunţat astfel: „Acesta a fost momentul în care Armata a preluat practic prerogativele comandantului suprem, în condiţiile în care ministrul Apărării nu mai exista” (CSJ.SPM, Autor colectiv coordonat de gen.bg. Samoilă Joarză, Sinteza aspectelor rezultate din anchetele efectuate de Parchetul Militar, în perioada 1990-1994, în cauzele privind evenimentele din decembrie 1989, p.122 – n.a.) În acest loc doresc să precizez că oriunde şi oricând formule de genul „Armata a trecut de partea revoluţiei” sau „Armata a preluat prerogativele comandantului suprem” echivalează cu lovitura de stat militară. Academicianul Răzvan Theodorescu propune pentru acest moment formula: „acţiunea militară”, pentru a se evita folosirea termenului deranjant de lovitură de stat militară. Formula poate fi acceptată doar dacă se referă la întregul comportament al Securităţii şi Armatei de după 22 decembrie.
Armata preia controlul obiectivelor strategice
În privinţa semnificaţiei Ordinelor 38 şi 39 este de observat că, în timp ce Ordinul 38 cere tuturor unităţilor militare de pe întreg teritorul ţării să se retragă în cazărmi, Ordinul 39 le cere să asigure „paza obiectivelor civile de importanţă deosebită cu subunităţi înarmate”. Cauza schimbării de atitudine, de la retragere în cazărmi, la preluarea controlului asupra obiectivelor strategice, este deschiderea „Televiziunii Române Libere”. În momentul în care cpt. Mihai Lupoi vorbeşte despre Gărzile Patriotice, care „trebuie să apere revoluţia pe care noi o facem acum” (este prima cerere de înarmare a GP), la Ministerul Apărării, generalul Stănculescu dă urgent un ordin de repetare a ordinului conţinut de Nota telefonică nr.39 (la ora 14.10), apoi un ordin de împiedicare a înarmării Gărzilor Patriotice, care ajunge la Armata 1 la 14.45:
(Ora) 14.45. Gl. lt. Stănculescu
să nu se dea armament la G.P ( Gărzile patriotice).
Serviciul operativ. Ordinele să se dea numai de comandanţi” (Documentarul-Comandantului, Gl.Mr. Voinea Gh., copertă verde, p.113 – n.a)
La ora 15.00, gen. Stănculescu emite un nou ordin, prin care precizează obiectivele care intră sub controlul Armatei:
Control militar total
Obiective ocupate în Bucureşti de forţele Ministerului Apărării Naţionale începând cu ora 15.00
OBIECTIVE
Banca comerţ. Exterior
Da – Banca RSR pl. (Da) R(egimentul) 22 = 26 mil(itari)
Da – Poşta pl. (Da. R22)
Castelul de apă Buc. (vezi verso) (au fost preluate sub pază toate centrele de alimentare cu apă potabilă ale Capitalei, indicate de ICAB, n.a.)
Radiodifuziunea Nuferilor – 4 (blindate)
TV – 8 (blindate)
CC – 8 (tăiat şi pus 7 blindate)
Palat. Cons. Stat – 4 (blindate)
Telefoane (Palatul Telefoanelor) – 3 (blindate) – 40.22.53 (telefon de legătură).
Centr. Rd. Comunic Nr. 2 (Centrul de Radiocomunicaţii) – 3 (blindate)
MAI (greu descifrabil) – 4 (blindate)
Dispeceratul energetic naţ. – 2 (blindate)
CET Progresu – 30 militari (de la) R 2 Mc.
Da – (text indescifrabil) … Venezuela Nr. 1 – 10 ( militari de la) R 48 R H 1 (sau A).
Da – cpt. Pascu – Centr. ptr. inf. extern (acesta ar fi sediul CIE al Securităţii, dar, având în vedere locaţia, este posibil să fie vorba de centrul de informatică din clădirea Creţulescu, n.a.) –
– mag. Muzica C. Victoriei
– Ministerul de externe – 3 (TAB) + 1 Tc ?
– Tezaur (vizavi CEC) – 6×3 = 18 +1+1) R2 Mc (Documentarul Comandantului Armatei 1 -copertă verde-, p. 114 n.a.)
Spectacol televizat cu împuşcături
Fundamental pentru ordinul de la ora 15.00 a fost ocuparea de către forţele Armatei a sediilor tuturor Comitetelor Judeţene de Partid. Totodată, pe măsură ce căpitanul Mihai Lupoi face greşeala de a se implica în direct în scandalul din studioul 4 – la un moment dat chiar afirmă că s-a tras cu „trasoare de manevră”!! – , generalul Stănculescu ia legătura cu ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor, Pintilie, ofiţer acoperit DIA, pentru a opri emisia: „Am vrut să opresc televiziunea. Era răposatul gen. Pintilie, care fusese la Centrul de comunicaţii guvernamentale. Şi i-am spus: „De unde?”. Zice: „Ştiu de unde. De la telefoane, sus, Palatul Telefoanelor, sus, la ultimul etaj”. Pe urmă am văzut că spectacolul este favorabil totuşi, era o masă care se adresa maselor, şi aici era un grup mare, de aceea spun o masă, şi că este favorabil, am zis: „Lasă, domnule televiziunea să meargă”. Şi l-am oprit să întrerupă televiziunea. A fost momentul în care poate am greşit sau nu am greşit, dar vreau să vă spun de ce. Pentru că nu voiam să se lase impresia că vreau să astup dialogul direct cu masele” (Historia, Anul 2, nr. 30, mai 2004, p. 15 – n.a.). Afirmaţiile generalului Stănculescu întăresc imaginea de control al statului exercitat atunci de Armată, de forţă care dispunea din umbră asupra evenimentelor, în care revoluţionarii nu se opreau din a cere ajutorul ei. În dialogul pe care l-am purtat cu gen. Stănculescu la 29 octombrie 2004, imaginea sa despre acest moment implică ideea de control al puterii.
Cum a primit Iliescu Armata pe tavă
VAS: Nu se înţelege ce am gândit eu atunci, că ce gândeam eu, având Armata pe mână, se executa.
AMS: I-aţi dat puterea asta lui Iliescu.
VAS: Poate am greşit.
AMS: Dar ce aveaţi de ales?
VAS: Asta este, că la CC era grupul Dăscălescu-Verdeţ şi m-am interesat: „Ce fac domnule ăştia acolo?”.
AMS: Eraţi informat din CC, aveaţi oameni acolo?
VAS: Nu, am dat eu telefon şi m-am interesat.
AMS: Cu cine aţi vorbit?
VAS: Nu mai ştiu, era cineva de acolo. „Ce fac, domnule?”. Şi mi-a spus că a apărut ăla care a fost ministru…. Avram, apoi nu ştiu care din vechiul regim.
AMS: Apăruse şi Drăghici cu soţia.
VAS: Da, aşa e, Drăghici… Ce-i asta?! Ăştia vor să refacă conducerea lui Ceauşescu, iar la televiziune erau Dinescu şi Caramitru. Nu se putea da puterea acestor oameni.
AMS: Bine, dar la ora aceea vorbiseţi deja cu Ion Iliescu.
VAS: Tatonam, urmăream ce se întâmplă, cine…”.
Controlează ca să nu fii controlat!
În interviul acordat la 2 decembrie 2004, dnul Iliescu a avut şi următoarea replică sinceră şi responsabilă:
AMS: Cine avea puterea în acel moment, domnule preşedinte, în momentul în care partidul se dizolvase în câteva ore?
Ion Iliescu: Sigur, Armata. Practic era singura instituţie de stat care şi-a păstrat structura.
Întâlnirea de la ora 16.00, de la M.Ap.N. are semnificaţia istorică de loc şi moment în care Ion Iliescu este recunoscut de ministerele de forţă în calitate de succesor al lui Nicolae Ceauşescu. Asupra lui Stănculescu şi a Armatei nu mai insist. Ministerul de Interne şi Securitatea erau reprezentate de gen. Câmpeanu şi de col. Raţiu ( în numele gen. Vlad):
„Atunci l-am recunoscut pe Iliescu drept lider”
Romeo Câmpeanu: La poartă s-a dat telefon şi am fost primit. Stănculescu era pe scaunul lui Milea, iar în birou erau revoluţionarii… Iliescu, Montanu, Voiculescu. Eu când am intrat, m-am adresat: „Să trăiţi, tovarăşe general locotenent!”, însă el s-a sculat în picioare şi mi-a făcut semn: „Nu, nu mie..” şi mi l-a arătat pe Ion Iliescu: „prezintă-te la tov. Iliescu”. M-am prezentat şi am rugat să ştiu cu cine ţin legătura. Stănculescu a spus atunci: „Pentru orice problemă deosebită ţii legătura cu mine. Dacă acum ai nişte probleme de ridicat, raportează-i dlui Iliescu”.
Gh. Raţiu (şeful Direcţiei I a Securităţii): „Ion Iliescu a dat mâna cu toţi. De la început l-am recunoscut ca lider. Când a dat mâna cu mine i-am reamintit că toate unităţile Departamentului Securităţii Statului sunt de partea revoluţiei şi că aşteptăm ordine” (Col. Gheorghe Raţiu, Raze de lumină pe cărări întunecate, Ed. Paco, Bucureşti, 1996, p. 207 – n.a.)
Bibliografie
[1] Şase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în decembrie 1989. Pledoarie pentru istorie, vol. I, Coordonator gen. de divizie Ion Pitulescu, Bucureşti, Tipografia Luceafărul, 1995, pp. 174 – 175
[2] Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere, decembrie ’89, Bucureşti, Editura All, 2005, p. 150
[3] Constantin Sava şi Constantin Monac, Revoluţia Română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii, Bucureşti, Editura Axioma, 2001, p. 542
[4] Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 168
[5] Sfârşitul dictaturii. Bucureşti. 21 – 25 decembrie 1989. Coordonator Ioan Scurtu, Craiova, Editura Clio, 1990, pp. 38 – 39
[6] Armata română în revoluţia din decembrie 1989. Coordonator Costache Codrescu, Bucureşti, Editura Militară, 1988, p. 112
[7] Ilie Verdeţ, In memoriam, f.a., pp. 86 – 87
[8] Stenograma din 22 decembrie 1989 (Şedinţa C.P.Ex. – în sediul Comitetului Central al P.C.R.), în Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 289
[9] Sfârşitul dictaturii, p. 42
[10] Dinu Săraru în dialog cu Victor Atanasie Stănculescu. Generalul Revoluţiei cu piciorul în ghips. Interviu – fişe pentru un posibil roman, Bucureşti, Editura Rao, 2005, pp. 40 – 41
[11] Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Bucureşti, Editura Elion, 2003, p. 214
[12] Teodor Brateş, Trilogia revoluţiei române în direct. Câteva zile din viaţă, vol. I. 22 decembrie ’89 în studioul 4 al TVR, Bucureşti, Editura Ager-Economistul, 2004, p. 86
[13] Generalul Revoluţiei, p. 53
[14] Emanuel Valeriu, Faţa necunoscută a „Europei Libere”, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2001, p. 9
[15] Vezi, pe larg, Teodor Brateş, Explozia unei clipe. 22 decembrie 1989 – o zi în studioul 4, Bucureşti, Editura Scripta, 1992
[16] Constantin Sava şi Constantin Monac, op. cit., pp. 308 – 309
[17] Ibidem, p. 309
[18]„Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România”, nr. 45 din 28 martie 1974
[19] E un început în tot sfârşitul… Culegere selectivă din programele radiodifuzate în zilele de 17 – 25 decembrie 1989, Bucureşti, Societatea Română de Radiodifuziune, 1998, p. 183
[20] ibidem, p. 273
[21] Marele şoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 188
[22] Generalul revoluţiei, pp. 58 – 59
[23] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, „Revoluţia din decembrie 1989” – o tragedie românească, vol. 4, partea a II-a, Editura RAO, 2005, p. 528
Citește știri de actualitate și adevăr
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Nicolae Pinciu: Pentru populaţia Sibiului a fost bine. Veneau şi din alte judeţe să-şi facă provizii la noi, pentru că aici erau alimentarele mai aprovizionate decât în alte părţi. Se dusese vestea că Nicu Ceauşescu e mai altfel, că ajută oamenii, şi veneau cu jalbe din toată ţara. A venit unul tocmai de la Galaţi, să se plângă de o problemă de la combinatul siderurgic şi Nicu l-a rezolvat. În fiecare zi îl aşteptau o mulţime de oameni în faţa Comitetului Judeţean, dimineaţa, când venea el. Noi, care trebuia să-l păzim, eram acolo. Uneori ne făcea semn că astăzi nu vrea să discute şi atunci îi opream. Dar de obicei stătea şi asculta oamenii şi pe mulţi îi şi rezolva.
Aţi avut vreo problemă deosebită legată de securitatea lui?
Claudia Rus: „Nadia Comaneci, venea neanuntata la Nicu Ceausescu,pentru ca era geloasa. Nadia Comaneci avea doua lingurite suflate cu aur, cu care numai ea manca“.
„Nadia Comaneci avea doua lingurite suflate cu aur, cu care numai ea manca“
