Mircea Gaţu: “Mi-aduc aminte că Trăienuş a luat un 4 la şcoală şi n-a spus la nimeni. Când a aflat tac-su, ce bătaie i-a tras! Sărea cămaşa pe băiat, nu altceva! Am sărit şi eu cu gura şi i-am zis lui tac-su: «De ce-l baţi, mă? Vrei să ia premiu şi să-l faci preot? Lasă-l, că aşa-i când eşti copil, numai la carte nu-ţi stă mintea!»”

„Cind a murit Petrache, tatal lui Traienus se luase cu Jenica”

Maria Gatu este singura dintre inaintasii directi ai presedintelui tarii care mai sint in viata aici. Restul fie au murit, fie au plecat din sat. „Eu si tatal lui Traienus, Dumitru Basescu, Dumnezeu sa-l ierte, sintem verisori drepti. Adica mama mea si tatal lui Dumitru, Petrache Basescu, au fost frati”, explica Maria Gatu descendenta de la Iasi a familiei lui Traian Basescu. Femeia, care abia isi duce zilele in satul din Gorban, isi aminteste ca bunicii presedintelui, Petrache si Sofica Basescu, aveau casa chiar in Podu Hagiului, linga piriu. Inainte de al doilea razboi mondial, a venit insa o apa mare si le-a luat casa. Ramasi fara averea si asa putina, Petrache si Sofica Basescu, impreuna cu singurul lor fiu, Dumitru, au luat-o spre Husi, in judetul Vaslui, unde si-au ridicat alta casa. „Cind a murit Petrache, de inima, saracul, Sofica s-a mutat la Constanta, unde fiul ei, Dumitru, tatal lui Traienus, era deja ofiter si se luase cu Jenica. Bun trai au mai avut acolo…”, povesteste femeia de 85 de ani.

Foto: Parintii lui Traian Basescu – Dumitru Basescu si Elena

Maria şi Mircea Gaţu, mătuşa şi unchiul lui Traian Băsescu, îl au în continuare la inimă pe celebrul lor nepot, deşi acesta nu s-a interesat foarte multă vreme de soarta lor. Păţaniile copilăriei preşedintelui sunt scrise şi astăzi citeţ în memoria celor doi bătrâni trecuţi de 85 de ani, care spun că Traian era tare neastâmpărat: “Singurul de care se temea Trăienuş era tac-su, că era tare aprig dacă-i ieşeau copiii din vorbă!”, povesteşte Mircea Gaţu.

«Făceau coadă femeile la tac’su»

Ridicăm din umeri, iar tanti Maria râde, ruşinată, cu mâna la gură, ca la ţară. “E bărbat în putere, maică, ce să facă dacă-l plac femeile?”, ne spune ea, ca şi cum ar vrea să-l scuze pe nepot. “Lasă, că are cu cine să semene”, o completează nea Mircea, care mai scoate o poveste fierbinte din ungherele minţii.

“Dumitru, tac-su, a fost mare crai în tinereţe. Făceau coadă femeile la el. Era băiat frumos şi de viaţă, ştia cum să vorbească, ce să facă, ce să nu facă… Păi, la petreceri le sucea minţile fetelor. Țin minte că am fost odată cu el la o nuntă unde i-a picat cu tronc o ţigancă frumoasă foc. I-a făcut ochi dulci, a încins-o la joc până dimineaţa. Aia se şi îndrăgostise de el, dar lui Dumitru nu-i stătea gândul atunci să se lege. Era tânăr militar, trebuia să-şi vadă de treabă. Aşa era de deştept, că-l rugau părinţii fetelor să nu le facă nimic, că-l cinstesc dacă le lasă în pace!”, povesteşte unchiul lui Traian Băsescu şi liniştea cade brusc peste Podul Hagiului, încercând parcă să recompună, discret, atmosfera timpurilor de odinioară.

Traian Băsescu n-a avut mereu 58 de ani, câţi va împlini pe 4 noiembrie. A fost şi el băieţandru, şi încă unul zvăpăiat, ne confirmă mătuşa sa, Maria Gaţu (86 de ani), care, atunci când îşi caută nepoţelul prin sertarele memoriei, zâmbeşte şi cu ochii de sub broboada ce-i prinde de-atâţia ani părul şi gândurile: “Tac-su, Dumitru, a fost un om tare mândru, militar, dar neînduplecat. Nu lăsa de la el, nici să-l pici cu ceară! Aşa era şi cu copiii lui. Îi iubea ca pe ochii din cap, dar dacă greşeau ceva, nu te mai înţelegeai cu el”. Pentru Mircea Gaţu, unchiul preşedintelui, de neuitat rămâne o întâmplare de acum aproape o jumătate de secol, când Traian încă desluşea tainele învăţăturii.

«Vrei să ia premiu şi să-l faci preot?»

“Mi-aduc aminte că Trăienuş a luat un 4 la şcoală şi n-a spus la nimeni. Când a aflat tac-su, ce bătaie i-a tras! Sărea cămaşa pe băiat, nu altceva! Am sărit şi eu cu gura şi i-am zis lui tac-su: «De ce-l baţi, mă? Vrei să ia premiu şi să-l faci preot? Lasă-l, că aşa-i când eşti copil, numai la carte nu-ţi stă mintea!»”, povesteşte nea Mircea, care răsuflă greu după atâta efort.

“Dumitru era un om corect şi de cuvânt, dar îl lua la palme pe Traian dacă-i ieşea din vorbă. Nici Mircea (n.r. – fratele lui Băsescu) nu scăpa mereu, dar ăla învăţa mai bine ca Traian!”, recunoaşte bătrânul, înainte de a-şi ridica privirea spre uliţă, de unde se aude zarvă de căruţă şi-un lătrat moale, de câine leşinat. La 86 de ani, Mircea Gaţu se ridică în toiag, se apropie agale de gard, salută pe cineva şi se întoarce pe prispă.

Se regăseşte din nou, mormăind, la umbra unui nuc uscat de vipie şi cocoţat pe poartă. Zi de zi, în Podul Hagiului, viaţa se înşiră la fel, fără noduri, între certitudinea unui drum închis şi verdele crud al amintirilor.

Îşi bătea fiul cu centura

De-a lungul timpului, Traian Băsescu a mărturisit că tatăl său, Dumitru, militar de profesie, impunea o disciplină de fier în relaţia cu copiii: “A fost destul de sever tata, exigent. N-aş spune că a utilizat metoda pedepselor, deşi când a aflat, la un moment dat, că lipsisem cam mult de la şcoală, a scos centura şi am luat câteva, de vreo două ori. Dar avea un fel de a fi exigent şi nu trebuia să-ţi argumenteze de ce. Pur şi simplu, când îmi spunea tata «fă asta», o făceam!”, a povestit preşedintele acum patru ani, la emisiunea “Profesioniştii”, de la TVR 1.

Băsescu, lovit cu copita de un cal!

Prins în jocurile copilăriei la Podul Hagiului, localitatea de origine a tatălui său, Traian Băsescu a rămas şi cu o amintire neplăcută şi dureroasă.

“Trăienuş era s-o păţească într-o zi, chiar aici, în ogradă, cât era el de drăcos. Până să dăm de mâncare la animale, într-o dimineaţă, s-a dus singur la grajd şi a început să tragă calul de coadă. Animalul s-a speriat şi a dat cu copitele în spate, lovindu- l pe Traian chiar în capul pieptului. Ce spaimă am mai tras, că nu mai putea copilul să respire, aşa de tare l-a plesnit calul!”, povesteşte Maria Gaţu, tristă, când se gândeşte că din gospodăria mare şi frumoasă de pe vremuri a mai rămas doar cu câteva oi. Copilăria şi adolescenţa lui Băsescu sunt strâns legate de Moldova, nu numai prin vacanţele pe care viitorul preşedinte le-a petrecut la Podul Hagiului.

A învăţat la Iaşi şi la Bacău

După primele patru clase, făcute la şcoala din Basarabul natal, Traian, alături de întreaga familie, îşi urmează tatăl, ofiţer de armată, la Iaşi, studiind la Liceul “Costache Negruzzi”. Apoi, Dumitru Băsescu se mută la Bacău cu serviciul, acolo unde fiul său urmează cursurile Liceului “Lucreţiu Pătrăşcanu” (actual, “Gheorghe Vrânceanu”), la o clasă de matematică- fizică, pe care îl absolvă în 1971. Băsescu a revenit la Constanţa pentru studiile superioare, el terminând, în 1976, Facultatea de Navigaţie, din cadrul Institutului de Marină “Mircea cel Bătrân”.

Copiii le cer bani ca să le care apa

Mircea şi Maria Gaţu, unchiul şi mătuşa preşedintelui Traian Băsescu, sunt speriaţi de grozăviile care se petrec în Podul Hagiului. Slujbele de la biserică sunt conduse de popi păcătoşi, în timp ce sătenii se fură între ei.

Pentru tanti Maria, sfârşitul lumii a venit deja şi e dincolo de gardul curţii sale. Cu mâna la gură, semn că aşa grozăvii nu a auzit până acum, vreme de 85 de ani, bătrâna ne face sumarul evenimentelor ce au zguduit liniştea cătunului în care a copilărit preşedintele Băsescu. Normal, a auzit şi de isprăvile preotului Petrică Florea. “Maică, până şi popii au luat-o razna: ăla din comună, de la Gorban, a ajuns de ruşinea întregii ţări. Au dat de el şi la televizor, dar nu s-a învăţat minte. Vine beat la slujbă şi le vorbeşte femeilor cu păcat. A intrat diavolu-n sufletul lui! Nu cred că scăpăm repede de el, că-l ţine în braţe cineva mare de la Iaşi, de la mitropolie”. Aflăm imediat că preotul Petrică Florea, devenit vedetă naţională în 2006, când a filmat în biserică o scenă de sex între o tânără şi un consilier local, nu e singurul păcătos.

“Popa ăsta de la noi din Podul Hagiului a început şi el cu nenorocirile. Lumea vorbeşte că-i place să joace barbut. De ceva vreme, s-au înrăit toţi. În sat se fură şi ziua în amiaza-mare: porumb, porci, până şi cai”, ne spune şi nea Mircea Gaţu. “Şi copiii au sufletul amar. Îi mai rugăm şi noi, că nu ne mai ţin puterile, să ne aducă câte o găleată cu apă de la fântână. Nu vor, până nu le dai 10.000 – 20.000 de lei”.

Tatăl preşedintelui a murit de inimă

Mama lui Traian Băsescu l-a cunoscut pe soţul ei, Dumitru, în 1949, când acesta a fost detaşat la Basarabi, lângă Constanţa, la Regimentul de tancuri. O vecină de-a lor a relatat pentru Libertatea că “într-un an, mai multe fete din Basarabi s-au luat cu câţiva băieţi de la regiment, a fost ca un fel de val, ziceai că se termina lumea, aşa curgeau nunţile.

Atunci s-a însurat şi Dumitru cu Elena”. Familia Băsescu s-a mărit o dată cu naşterea lui Traian, în 1951, urmat la doi ani de fratele Mircea. După ce Dumitru Băsescu a ieşit la pensie, părinţii s-au stabilit la Constanţa, unde Elena trăieşte şi astăzi. Dumitru Băsescu a murit în 2002, din cauza unei boli de inimă.

Ion Iliescu: „ Michael Jackson era foarte sentimental şi avea o anumită inocenţă specifică lumii copilăriei”

Fostul şef al statului, Ion Iliescu, a declarat, pentru „Gândul”, că venirea lui Michael Jackson în România, în anul 1992, a reprezentat, în contextul politic de atunci, „un moment de destindere pentru toată lumea”. „Michael Jackson nu a venit cu mesaje politice”, a arătat Iliescu, referindu-se la disputele politice din ţară din acea perioadă.

Fostul preşedinte şi-a amintit că l-a întâlnit pentru prima oară pe starul american la o casă de copii din Bucureşti: „Era pe val în 1992, iar pentru România era un mare eveniment. La casa de copii am avut primul contact cu Michael Jackson. Am văzut cât de bine se simţea în lumea copilăriei. Era o fire simplă, nu vorbea foarte mult. Era foarte sentimental şi avea o anumită inocenţă specifică lumii copilăriei”. „Sensibilitatea lui nu a fost protejată, iar ultimii 15 ani au fost foarte grei pentru el”, a apreciat fostul preşedinte. Ion Illiescu a spus că regretă „pierderea unui om care a marcat istoria muzicii pentru tineri”. (R.D.)

Nati Meir o vrea pe Oana consilier. Zavoranca: Sa dispara Monica!

Deşi spune că nu este foarte habotnic, Nati Meir se roagă în fiecare dimineaţă. Ritualul este unul aparte: „Fiecare evreu face, în fiecare dimineaţă, o legătură între el şi divinitate. Se leagă de mână cu un Tfilin, semn că vrea să facă o convorbire cu Cel de Sus. Pe acesta sunt agăţate două Tora, una în dreptul inimii şi alta în dreptul capului. Pe cap se pune Talit-ul, o pânză.
Canicula din Capitala il chinuieste ingrozitor pe candidatul independent la prima functie in stat, Nati Meir. Banuim ca acesta este motivul pentru care politicianul a mai pus la cale o nazdravanie, cu scopul de a crea vålva in jurul candidaturii sale. Astfel, dupa ce a numit-o pe Monica Columbeanu purtatorul sau de cuvånt, acum, Meir o invita si pe „prietena cea mai buna” a nevestei lui Iri, Oana Zavoranu, sa i se alature in campania electorala.

Prezidentiabilul si-ar dori ca sotia lui Pepe sa-i fie consilier artistic. Intr-o criza de rås, Oana Zavoranu ne-a spus ca se simte onorata de oferta, dar conditia pentru a-i da curs este disparitia din peisaj a Monicai Columbeanu. De partea cealalta, Moni „nu are chef sa comenteze”.

S-a lansat in cursa pentru prezidentiale demonstrand ca poate fi un sef de stat „de gasca”, mai exact, dansand cu transpiratia curgandu-i siroaie pe trup si varand cu pofta in privire bani in sutienul unor tinere „artiste”. Mai apoi, a „uns-o” in functia de purtator de cuvant pe Moni Columbeanu, in speranta ca manechinul va reusi sa-i faciliteze strangerea de semnaturi pentru candidatura. Cand Oana Zavoranu a facut-o cu ou si cu otet pe Moni, dupa ce o daduse afara din emisiunea „Pact cu diavolita”, Meir a sarit ca ars, declarandu-si sustinerea vizavi de apropiata lui. „Spune-i lu’ Zavoranca ca daca nu inceteaza, eu o dau in judecata si ii cere daune de 10 milioane de euro! Eu sunt un om cinstit, nu m-am culcat cu nimeni…”, i-a spus Nati unui reporter de la Antena 1, saptamana trecuta. Nu ne priveste cu cine s-a culcat domnul Nati Meir la viata dumnealui, ci mai degraba care a fost rationamentul prin care a luat decizia de a o invita pe Zavoranca sa ia parte la campania lui electorala. Tentanta invitatie a fost lansata ieri, printr-un mail pe care secretara lui Meir l-a trimis redactiilor mai multor ziare. Iata cum suna textul: „Candidatul la alegerile prezidentiale

Nati Meir va calatori în perioada 18-21.06.2009 în Israel pentru a se întâlni cu seful sau de campanie electorala. La întoarcerea sa, domnul Nati Meir o invita pe Oana Zavoranu la sediul sau de campanie de pe strada Pamfil Nastase nr. 30, luni, 22.06.2009, între orele 11.00 si 12.00, sau la cortul din Piata Universitatii, între orele 12.00 si 13.00, pentru a discuta despre posibilitatea cooptarii artistei în echipa sa de campanie pentru alegerile prezidentiale”.

Conform unor surse din anturajul lui Meir, acesta are de gand sa-i propuna Oanei functia de consilier artistic.

Oana: Domnule Tanti Meir, doar cu mine veti reusi!

Curiosi sa aflam daca Oana Zavoranu va accepta oferta lui Nati Meir, am sunat-o pe vedeta si iata ce ne-a declarat, printre hohote de ras si accentuand fiecare „r” frantuzesc, aluzie la defectul de vorbire al politicianului: „In primul rand, ii multumesc lui Tanti Meir pentru propunerea asta, a dovedit ca m-a iertat si a renuntat sa ma mai dea in judecata si sa-mi ceara 10 milioane de euro!

Ar fi trebuit sa-mi vand si chilotii de pe mine, asa ca am scapat de o mare belea. Are un suflet mare, conditie esentiala ca sa fie presedinte! Apoi, vreau sa-si ceara scuze, sa-mi trimita un sofer, ca eu nu stiu unde e sediul lui de campanie si sa ne intalnim doar de fata cu presa, pentru ca eu sunt femeie maritata si cine stie ce vorbe imi mai ies!

Dar cel mai important este ca eu nu pot sa ma alatur unei individe precum Monicaca Columbeanu. Deci daca dispare Monicaca, atunci poate ma mai gandesc, dar asa, nu pot accepta concurenta cu aceasta individa care ii prejudiciaza imaginea.

Domnule Tanti Meir, doar cu mine veti reusi, doar alaturea de mine veti iesi triumfator!”. Cand i-am spus Oanei ca Meir o doreste langa el ca si consilier artistic, prezentatoarea TV a pufnit din nou in ras: „Consilier artistic? Pai eu nu stiu sa pictez, habar nu am!”. Intrebata pentru ce suma de bani ar da curs propunerii, Oana a incheiat: „Gratis! Onoarea pe care mi-o face este atat de mare, incat banii sunt jucarie, maculatura!”.

Monica: Nu am chef sa comentez

Am sunat-o ieri si pe Monica si am intrebat-o ce parere are despre initiativa lui Nati Meir. “Nu am chef sa fac nici un comentariu legat de posibila colaborare dintre Oana Zavoranu si Nati Meir. Prioritatea mea este examenul de licenta pentru care invat foarte mult, in fiecare zi si noapte. N-am mai dormit de trei saptamani pentru ca sunt foarte stresata si cu adevarat penibil ar fi daca as obtine o nota mica. Alte lucruri nu conteaza pentru mine in momentul de fata”.

Oana, despre Monica Tatoiu: «Este o obraznica imputita!»

Invitata, de ziua ei, la “Agentul VIP”, Oana Zavoranu s-a distrat copios pe seama Monicai Columbeanu, cand s-a adus in discutie scandalul pe care cele doua l-au avut recent. Moderatorul Cristian Brancu a adus vorba apoi despre Monica Tatoiu, care s-a declarat de partea Monicai. Atat i-a trebuit Oanei, care a lansat un nou val de atacuri contra femeii de afaceri, pe care a botezat-o Monica “Ratoiu”. “Este o obraznica imputita!”, si-a varsat naduful Zavoranca, suparata de comentariile rautacioase ale doamnei “Ratoiu”.

Britanicele preferă sexul pe motor

Potrivit unui studiu, majoritatea femeilor din Marea Britanie preferă sexul în maşină, pe motocicletă sau în alte locuri în care riscul de a fi prinşi este unul foarte mare.

Un sondaj de opinie a scos la iveală faptul că peste 60 la sută dintre britanice s-au angajat într-un act sexual în timp ce partenereul lor conducea maşina. Alte 19 procente au declarat că şi-au pierdut virginitatea pe bancheta din spate a maşinii sau pe motocicletă.

Mai mult, 7 la sută dintre respondente au spus că au rămas gravide după ce au făcut sex pe motocicletă, iar 4 la sută au recunoscut ruşinate că au fost prinse de poliţie în timp ce-şi făceau de cap cu partenerul pe motor.

Cu toate acestea 14% dintre britanice sunt de părere că teama de a fi prins făcând sex în locuri publice creşte numărul şi calitatea orgasmelor

Constantin Dobre: „i-am trimis mai multe mesaje pentru o dezbatere faţă în faţă pe tema comploturilor anti-Ceauşescu şi a trădărilor de ţară, dar de fiecare dată m-a tratat cu o tăcere asurzitoare. Ce să-i faci? Laş, trădător”

LUPENI 1977. Constantin Dobre, în stânga lui Nicolae Ceauşescu (centru)

 

La 19 ani de la lichidarea „originală” a fenomenului Piaţa Universităţii, răspunsurile sunt încă în minoritate, într-o ţară în care, pentru a repeta un clişeu, trecutul este infinit mai greu de intuit decât viitorul. Istoria rămâne însă, până la capăt, ironică şi paradoxală: una dintre figurile legendare ale Văii Jiului din anul de graţie 1977 a fost martorul direct al experimentului teribil care a înecat în sânge Bucureştiul în iunie 1990. Constantin Dobre vorbeşte astăzi, în premieră, despre “amintirile greţoase” ale primei mineriade, despre cuplul Iliescu-Măgureanu, dar mai ales despre cum au fost tăiate inocentele “flori” Vestice de către “secera” Estică.

EVZ: Domnule Dobre, vă pun din start această întrebare, deşi probabil ea ar fi trebuit să fie ultima. În 1977, minerul era un erou – îndrăznise să conteste ordinea socialistă şi să-şi ceară drepturile. În 1990, „omul negru” a schimbat târnăcopul pe bâtă şi a venit pe aripile „democraţiei originale” să facă ordine la Bucureşti. Scenariul avea să se mai repete de câteva ori în deceniul care a urmat mineriadei din 13-15 iunie. Când a fost, până la urmă, minerul egal cu el însuşi?
 

Constantin Dobre: Indiscutabil, minerul din Valea Jiului a fost egal cu el însuşi, şi chiar mai mult decât atât, doar în timpul revoltelor minereşti din luna fierbinte a lui august 1977, atunci când regimul comunist din România se afla pe “creasta valului”, iar conducătoriii săi făceau “valuri” în lumea vestică prin trâmbiţarea necontenită a „indepedenţei” faţă de Moscova. Cu alte cuvinte, minerul revoltat al Văii Jiului din august 1977 şi-a manifestat sfidarea, îndrăzneala, curajul, simţul dreptăţii şi revolta împotriva guvernanţilor comunişti, într-un context istoric în care nici cei mai iluştri clarvăzători sau futurologi n-au îndrăznit să prevadă zdruncinarea sau colapsul comunismului.

Minerul din 1977 era perfect conştient de urmările şi consecinţele actului său de bravură pentru că nici nu i-a trecut prin cap ca cineva din interiorul ţării sau din afara ei să-i vină în ajutor. Să fim drepţi şi cinstiţi: în afară de câteva luări de poziţii personale din interiorul ţării şi, pe plan extern, la Europa Liberă şi Amnesty International, nimeni nu a sărit în ajutorul minerului brav şi sacrificat al Văii Jiului. Vorbind despre sacrificii şi suferinţe, trebuie să precizez că nu toţi minerii revoltaţi au avut de suferit.

Poate că cititorilor li se va părea bizar, dar din datele precise pe care le deţin acum, documente din dosarele întocmite de fosta Securitate pe numele meu, pot spune cu certitudine, dar şi cu durere, că am fost cam singurul expulzat din Valea Jiului, din ordinul personal al şefului Securităţii de atunci, Nicolae Pleşiţă. Sigur, mi s-ar putea reproşa că şi alţii au fost expulzaţi din Valea Jiului şi, chiar mai mult, că unii mineri au făcut puşcărie.

Răspund cu seninătate şi blindat cu probe: cu excepţia unui colaborator al meu – care, la rândul lui, m-a trădat şi a devenit colaboratorul Securităţii; nu-i dau numele pentru că este decedat, Dumnezeu să-l ierte – nici unul nu s-a remarcat în mod deosebit în timpul revoltelor minereşti din 1977, iar pedepsele primite au fost rezultatul unor acţiuni personale care nu au avut de-a face cu pregătirea, organizarea şi conducerea revoltelor minereşti. Că după decembrie 1989 au fost aduşi la rampă şi făcuţi “eroi” tocmai cei care, chipurile, făcuseră puşcărie pentru greva din ’77 este altă poveste pe care nu este cazul s-o dezvolt aici. Fac doar precizarea că nici până acum acei “eroi” nu şi-au făcut publice dosarele de Securitate.
Vremuri tulburi, când se poate muri uşor şi neaşteptat

Revin la întrebarea dumneavoastră şi vă pot spune cu exactitate că ticăloşirea şi pervertirea minerului din Valea Jiului au început imediat după revoltele minereşti din august 1977. Încep cu mine şi vă pot asigura, cu probe scrise de mână şi semnate, că toţi colaboratorii mei, fără excepţie, au dat Securităţii informaţii despre mine, iar majoritatea au devenit informatori şi/sau colaboratori ai Securităţii. Mai mult, Securitatea a dispus recrutarea în masă de colaboratori şi informatori la toate locurile de muncă în subteran şi la administraţiile minelor din Valea Jiului, inclusiv la nivelul fostei Centrale a Cărbunelui din Valea Jiului (CCVJ).

Dacă mai adăugăm că imediat după revolte a început militarizarea Văii Jiului şi că nimeni nu putea fi angajat fără să treacă mai întâi prin biroul securistului afiliat fiecărei întreprinderi miniere, avem răspunsul şi tabloul aproape complet al pervertirii şi ticăloşirii minerimii, cu toate consecinţele sinistre cunoscute azi. Aşa şi numai aşa se poate explica lipsa de reacţie, revoltă sau cel puţin protest din partea minerilor Văii Jiului când, în anul 1984, s-a trecut de la şase ore la opt ore de muncă pe zi – doar eu am depus la Registratura CC al PCR din Bucureşti trei proteste scrise.

Asa şi numai aşa se poate explica lipsa oricărui sprijin public acordat muncitorilor revoltaţi de la Braşov, în 1987, din partea “eroilor din ‘77” – doar eu am protestat public în faţa CC al PCR la data de 17 noiembrie 1987. Aşa şi numai aşa se poate explica lipsa totală de atitudine publică din partea “eroilor din ‘77” împotriva descinderii minerilor Văii Jiului la Bucureşti în sprijinul FSN-lui – doar eu am făcut greva foamei, în noaptea Învierii a anului 1990 în faţa Mitropoliei şi a fostului sediu al Parlamentului, înfruntându-l chiar şi pe Virgil Măgureanu, pe 25 aprilie 1990, care m-a avertizat că nu mi se permite instalarea în fruntea minerilor Văii Jiului şi m-a ameninţat că “este o vreme tulbure când se poate muri uşor şi neaşteptat”.

Mai mult, am transmis repetat minerilor Văii Jiului mesajul să nu se amestece în luptele politice pentru putere şi în special să nu sprijine FSN-ul pentru că liderii principali erau total aserviţi Moscovei. În sfârşit, aşa şi numai aşa se pot explica monstruozităţile minereşti din iunie 1990, în Bucureşti.

Aţi fost unul dintre liderii grevei din 1977. 13 ani mai târziu, în iunie 1990, vă aflaţi la Bucureşti, unde aţi văzut, de la faţa locului, mineriada. Cum s-au văzut, prin ochii lui Constantin Dobre, “mărirea” şi ”decăderea” minerilor din Valea Jiului?

E o întrebare bună. Despre “mărirea” minerilor Văii Jiului am relatat anterior. Mă rezum aici la “decăderea minerilor Văii Jiului”. Aş putea dezvolta subiectul pe zeci de pagini. Relatez doar două episoade la care am asistat îndurerat şi total neputincios. Ele îmi răscolesc amintiri greţoase şi macabre, dar românii, în special cei tineri, trebuie să cunoască şi să nu uite. Este o mărturie publică dată în premieră. Iat-o: La data de 14 iunie 1990 am fost martor ocular la două evenimente de o barbarie şi o cruzime rar întâlnite.

Din capul locului precizez că la acea vreme locuiam în fostul Hotel Majestic, camera 309 şi eram angajat la Ministerul Afacerilor Externe, Departamentul Arhivă. La acea dată, MAE se afla în clădirea Guvernului de azi, pe tot etajul patru, ultimul al acelei clădiri. Pe partea către Piaţa Victoriei se afla o terasă lungă şi lată de circa 2 – 2,5 metri. Veţi vedea de ce o aduc în discuţie.

Revin. Din Hotelul Majestic am văzut cum un biet student – înăltuţ, blond, slăbuţ, cu plete până sub urechi, îmbrăcat doar în cămaşă şi blugi) – aflat pe acoperişul Universităţii, pe jumătate în afara ferestrei podului de pe acoperiş, a fost împins spre spate, s-a dezechilibrat, s-a rostogolit şi a căzut pe cimentul din spatele Universităţii. Abia atunci au început scenele de oroare şi animalism: o mulţime de mineri, dar mineri-mineri, nu pretinşi – cred că nimeni nu mă poate acuza că nu aş fi putut sau nu aş putea să deosebesc minerii de cei care s-au pretins sau se pretind a fi mineri, oricât s-ar strădui să mimeze gesturile şi mimica minerilor adevăraţi – au năvălit peste acel tânăr student şi l-au tocat, pur şi simplu, cu picioarele, bâtele, răngile şi furtunurile de cauciuc cu inserţii de metal, prevăzute la ambele extremităţi cu conecţii metalice.

Cunosc acel tip de furtunuri, folosite în minele de cărbune pentru pomparea presiunii de ulei la stâlpurile metalice de susţinere a tavanului şi la combinele pentru tăierea cărbunelui. Retrăiesc aievea strigătele bestiale şi chemările animalice la linşaj, scormonirea ochilor cu călcâiele cizmelor, depărtarea picioarelor şi lovirea şi călcarea repetată a testicolelor…

“Imploram agresorii să înceteze pentru că profanau cadavre”

Al doilea eveniment oribil la care am fost martor ocular, de pe terasa de care vă vorbeam, s-a desfăşurat chiar pe pajiştea din faţa Guvernului. Acolo a avut loc alt măcel executat cu bestialitate atât de mineri, cât şi de indivizi civili, de data asta fiind vorba de 11 victime. Atât civilii cât şi minerii erau înarmaţi cu tot felul de unelte ucigaşe: ciomege, furtunuri de cauciuc, răngi, cozi de topor, bâte de diferite forme şi dimensiuni. Ceea ce-i deosebeau pe mineri de civili erau securile – specifice mineritului: coada de aproximativ 80-90 cm, lamele şi muchiile scurte, iar raportul distanţelor dintre coadă şi lamă şi coadă şi muchie era de 1 la 3 – purtate numai de către mineri.

În Piaţa Victoriei se aflau circa 150-200 de mineri şi civili. 14 iunie 1990 a fost o zi foarte călduroasă şi senină. Am văzut cu ochii mei, alături de 10-15 persoane, cu toţii aflaţi pe terasa clădirii Guvernului de la etajul patru, cum erau aduşi, cu diferite maşini, în mijocul acelei mulţimi de barbari, mai mulţi “suspecţi”, în general tineri. Cei care-i coborau din maşini îi ţineau de mâini şi intenţionau să-i ducă spre sediul Guvernului. Dacă la coborârea din maşini săracele victime încă se ţineau pe picioare, după trecerea prin acea mulţime de barbari nemiloşi erau târâte şi atârnau în mâinile unor civili şi mineri ca nişte zdrenţe însângerate.

Erau nişte “trofee” de război aruncate pe iarba din faţa guvernului. Chiar şi acolo, deşi tinerii zăceau nemişcaţi, mineri şi civili se repezeau şi-i jucau cu picioarele, îi loveau cu bâtele peste tot, în special peste faţă. Degeaba însă, săracii oameni erau deja morţi pentru că nu schiţau nicio mişcare şi nu scoteau niciun strigăt. Singurele ţipete veneau din partea noastră, cei de pe terasă, prin care imploram agresorii să înceteze pentru că profanau cadavre.

Rememorând aceste lucruri simt că mă prăbuşesc de ciudă, de nervi, de greaţă, de nimicnicia şi josnicia sufletească a minerului Văii Jiului din iunie 1990 la Bucureşti. Mă întreb: am eu dreptul să fac publice scenele descrise mai sus? Răspunsul normal ar fi nu. Pe de altă parte, cred că am dreptul, ca fost lider al minerilor Văii Jiului din anul 1977, nu numai să fac cunoscute opiniei publice ororile descrise mai sus, dar chiar să şi cer public autorităţilor judecătoreşti din România să se autosesizeze pentru arestarea, judecarea şi pedepsirea autorilor morali şi faptici ai masacrelor bestiale la care, din nefericire, am fost martor ocular.

Domnule Dobre, sunteţi un bun cunoscător al mişcărilor de tip sindical. Lămuriţi-mă, de ce s-ar mobiliza mii de oameni, pentru a veni sute de kilometri până la Bucureşti, cu scopul declarat de a “planta flori în Piaţa Universităţii”?
Răspunsul la această întrebare necesită câteva nuanţări. O derivată a întrebării dumneavoastră este o altă întrebare: de ce, în special, minerii din Valea Jiului? Mă grăbesc să răspund: pentru că acolo, în Valea Jiului, încă din anul 1977, informatorii şi colaboratorii Securităţii se aflau pe metru pătrat.

„Emanaţii” Revoluţiei cunoşteau în amănunt “subiectul” Valea Jiului, vezi înfiinţarea SRI-lui pe scheletul fostei Securităţi. Sigur, dacă adăugăm faptul “alegerii” liderilor LSMVJ – Liga Sindicatelor Miniere din Valea Jiului, noul sindicat înfiinţat în martie 1990 – pe posturi de “cozi de topor docile”, îmbuibaţi cu bani şi facilităţi fără limite, mână-n mână cu administratorii întreprinderilor miniere, cu “grangurii” CCVJ-lui şi cu liderii locali FSN, cu toţii gata de atac la orice instigare de la “centru”, avem răspunsul la “scopul declarat de a planta flori în Piaţa Universităţii”.

Ce s-a întâmplat atunci în Piaţă? Nu mă refer la mineriadă în sine, ci la zilele premergătoare ei. Ştiu că mergeaţi acolo, stăteaţi ore în şir alături de participanţi. Puteţi să-mi descrieţi atmosfera, oamenii? O parte din presa vremii a etichetat fenomenul ca “fascist”, vorbind despre “îngerii slinoşi” şi „ducatul haosului”.
Fenomen “fascist”? „Îngeri slinoşi”? „Ducatul haosului”? Nimic mai fals şi denigrator! V-o spune un om care a trăit şi făcut istorie, cu experienţă şi ochi format în aprecierea naturii şi esenţei unui fenomen demonstrativ inocent, sincer, pasionat, cântat şi dansat, dar şi teribil de provocat, infiltrat, trădat şi manipulat. Pe de altă parte, metaforic vorbind, a fost un fel ‘clash’ mental Vest versus Est cu consecinţa previzibilă a tăierii inocentelor “flori” Vestice de către “secera” Estică. Ştiu ce vorbesc pentru că la acea dată eram mult mai informat decât alţii şi cunoşteam natura şi mentalul criminal al celor care puseseră mâna pe putere în România.

“O să vezi tu greva foamei după ce vom chema minerii să discute cu tine”

Cum a ajuns Constantin Dobre, dintr-o figură eroică a Văii Jiului, un proscris, un “golan” căutat de mineri în zilele lui 13-15 iunie 1990 pentru a fi “corectat”? Povestiţi-mi ce aţi făcut în acele zile, dar mai ales de ce credeţi că aţi fost pus pe lista indezirabililor.
Aceasta întrebare îmi aduce aminte de două întâmplări ciudate şi prevestitoare. Prima “întâmplare”: atunci când în noaptea zilei de 22 decembrie 1989, după ce am ţinut un discurs, din balconul Primăriei din Petroşani, mulţimii adunate. Discursul meu a fost ferm şi teribil de “fascist”: am cerut arestarea imediată a tuturor ofiţerilor de Securitate şi Miliţie, a tuturor directorilor din întreprinderile miniere, inclusiv a celor din conducerea CCVJ, a tuturor şefilor de BDS (Birou Documente Secrete) şi servicii de personal, a liderilor de partid şi sindicat, plus
confiscarea şi ţinerea sub lacăt a tuturor arhivelor, în special cele de la Miliţie şi Securitate.

La revenirea de pe balcon în sala de consiliu a FSN toţi “aleşii” aveau mutrele pământii, şuşoteau între ei, iar Directorul General al CCVJ sosise deja acolo, se agita şi vorbea cu fiecare în parte. Ce a urmat? Am fost acuzat de către toţi “aleşii” – cu excepţia unuia care a spus “eu zic să nu ne jucăm cu focul”, fiind repede pus la punct de către Directorul General cu cuvintele “vezi că tu n-ai călcat pe la serviciu în ultimele două zile. S-ar putea să te pun nemotivat şi să-ţi desfac contractul
de muncă” – că propunerile mele sunt prea dure
, că nu mă consultasem cu ei în prealabil şi că gândirea mea era tipic “legionară”.

A doua “întâmplare”: în noaptea Învierii, anul 1990, am făcut greva foamei împotriva lui Iliescu şi a ciracilor lui apropiaţi pentru că instigau şi manipulau minerii Văii Jiului în scopuri politice. Atunci, aproape de sfârşitul protestului s-a apropiat de mine ofiţerul care se ocupa cu securitatea vechiului Parlament şi mi s-a adresat astfel: “O să vezi tu greva foamei după ce vom chema câţiva mineri să discute cu tine”. Ciudat, înainte de a veni către mine, ofiţerul respectiv a avut o scurtă întrevedere cu Virgil Măgureanu, pe care îl vedeam atunci pentru prima oară în carne şi oase, după nenumăratele noastre întâlniri din anii ’80. Măgureanu s-a făcut că nu mă vede, ţinea un tort rotund în mâini şi a intrat într-o maşină neagră care a demarat în trombă chiar pe lângă mine. Acestea au fost doar două “întâmplări” din lungul şir al altor “întâmplări” care mi-au marcat destinul
„Mega-Tartorii Sforari au fost ultra-confidenţii Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu”

În puţinele intervenţii publice pe care le-aţi avut după Revoluţie, aţi susţinut că nimic din acel iunie 1990 nu este întâmplător. Cu alte cuvinte, totul ar fi fost planificat cu minuţiozitate. Cine sunt sforarii, domnule Dobre? Dar, mai ales, unde mai sunt de găsit sforile?
Suflarea românească nu m-a văzut niciodată pe “sticlă”: nu ştie cum arăt, vorbesc şi gândesc. A avut mare grijă Virgil Măgureanu de asta. Apropo de “dom’ profesor”: i-am trimis mai multe mesaje pentru o dezbatere faţă în faţă pe tema comploturilor anti-Ceauşescu şi a trădărilor de ţară, dar de fiecare dată m-a tratat cu o tăcere asurzitoare. Ce să-i faci? Laş, trădător şi fariseu încă de pe vremea când ne-am cunoscut prima dată şi m-a rugat în genunchi şi cu mâinile încrucişate să-l ajut să înşele vigilenţa Securităţii pentru că, deşi era omul lor, era suspectat că joacă pe mai multe fronturi.

Revin la întrebare. Mega-Tartorii Sforari au fost doi, ultra-confidenţii Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu. În ceea ce priveşte sforile, ele se găsesc, mai greu dar nu imposibil, în arhiva SRI – în special dosarul „operaţiunea Dâmboviţa” –, în registrele cu oaspeţi ale fostului Hotel Majestic – unde la acea vreme mustea de agenţi ruşi, văzuţi şi auziţi de mine, acţionând atât în Piaţa Universităţii, cât şi în barul sau pe culoarele hotelului – şi în arhivele cu n lăcate de la Moscova, că doar nu putem fi atât de naivi încât să credem că agenţii ruşi şi cozile lor de topor nu au avut grijă să-şi ascundă bine trecutul trădător şi criminal. De-aia mimează ei şi acum liniştea şi siguranţa.

În cazul lui Ion Iliescu s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Miron Cozma a fâcut câţiva ani de puşcărie, niciunul însă în contul evenimentelor din iunie 1990. Ştim sigur că există victime, printre ele poate chiar minerii manipulaţi grosolan. Există totuşi şi vinovaţi?
Avem dispunerea neînceperii urmăririi penale în cazul Ion Iliescu? Avem! Ştim sigur că există victime? Ştim! Ştim că şi astăzi victimile îşi cer dreptatea? Ştim! Cunoaştem numele asasinilor morali şi faptici? Cunoaştem! Suntem în Comunitatea Europeană? Suntem! Puterea de a decide şi dispune procedurile judiciare împotriva vinovaţilor stă în voinţa politică.

Şi dacă nu există voinţă politică, aceasta poate fi stimulată şi determinată să acţioneze împotriva criminalilor printr-o campanie
de presă unită, concertată şi stăruitoare atât pe plan intern, dar şi extern. După părerea mea, orice prioritate păleşte în comparaţie cu nevoia urgentă de reconciliere cu trecutul criminal şi tenebros al României recente. România trebuie să-şi asigure cetăţenii şi lumea civilizată că la noi a venit vremea domniei legii. Altfel pace socială şi politică nu va exista.

Emil Constantinescu: “intelectualilor lui Băsescu”: aceştia suferă de “fascinaţia bădăranului” şi şi-au vândul libertatea pentru a obţine avantaje materiale.

La stanga Traian Basescu, Ion Iliescu .

•Constantinescu cere societăţii civile să-şi asume eşecul moral al alegerii lui Băsescu, ca o consecinţă a principiului “răului cel mic” şi propune alternativa Crin Antonescu, un om “format în Piaţa Universităţii”

•Într-o intervenţie publică de o vehemenţă fără precedent, fostul preşedinte găseşte acum la foştii săi prieteni intelectuali “elemente ale comportamentului unor elite intelectuale din prima parte a comunismului lui Gheorghiu Dej”
Invitat la Interviurile Gândul, fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, le pune un diagnostic politico-psihiatric “intelectualilor lui Băsescu”: aceştia suferă de “fascinaţia bădăranului” şi şi-au vândul libertatea pentru a obţine avantaje materiale. Constantinescu se referă la Traian Ungureanu şi la Horia Roman Patapievici, două exemple dintr-un cerc de intelectuali care se “umilesc cu fervoare” la uşa actualului preşedinte. “Pot redescoperi aici elemente ale comportamentului unor elite intelectuale din prima parte a comunismului lui Gheorghiu Dej şi altele din ultima parte a comunismului ceauşist, care păreau dispărute pentru totdeauna”. Fostul preşedinte anunţă fără echivoc că se va lupta pentru alegerea lui Crin Antonescu – care ar fi un produs al fenomenului Piaţa Universităţii – şi le cere intelectualilor anticomunişti să-i urmeze exemplul. Iată, în continuare, câteva fragmente din interviul pe care-l puteţi citi, în varianta integrală, pe ediţia online a ziarului Gândul.

-(…) Principiul alegerii “răului cel mic”, impus şi susţinut, potrivit spuselor dumneavoastră, de o parte a societăţii civile, a creat un impas pentru societate, domnule preşedinte Constantinescu?

-Impasul în care ne aflăm, derapajul acesta, a început în 2000 şi 2004. Atunci, o parte a elitei a formulat şi construit, iniţial ca teorie, aplicând-o apoi, principiul “răului cel mic”. Alina Mungiu are, între ghilimele, un merit pentru acest fapt. “Dacă nu putem să alegem binele, atunci să alegem răul cel mai mic!” s-a spus în turul doi al prezidenţialelor din 2000, în care o parte a intelectualităţii anticomuniste şi antiiliesciene a votat pentru Ion Iliescu, întrucât se afla în opoziţie cu Vadim Tudor. Acest proiect a fost rafinat în perioada 2001 – 2004. Mai întâi, o parte a acestor elite s-a lăsat cumpărată, după cum ştiţi, ca şi o parte a presei, de către guvernul Năstase sau de către primarul Capitalei din acea perioadă, Traian Băsescu. A urmat momentul revelaţiei – arestarea lui Mugur Ciuvică –, în care intelectualii – aceşti oameni care s-au inclus într-o parte pozitivă a societăţii româneşti, şi care în anii ‘90 s-au opus transformării României într-o ţară neocomunistă de tip oligarhic – au văzut ce poate urma. S-au trezit din pumni şi, nefiind capabili şi neavând forţa să mai imagineze un proiect corect democratic, au ales, prin aşa-numita teorie a “răului cel mic”, o persoană despre care ei ştiau foarte bine şi că a fost un colaborator permanent, toată viaţa, al fostei Securităţi, şi că a făcut parte din nomenclatură, repet, din nomenclatură. Nu dintre cei patru milioane de membri, ci dintre cei 2400 de membri ai nomenclaturii, dintre primii 1600, pentru care semna Elena Ceauşescu. O persoană care, în mod evident, era acuzată de corupţie, nu în presă, ci în justiţie, pentru el cercetarea fiind finalizată de procurori, cu rechizitoriu. Persoana care avea cel mai mare dosar de corupţie din istoria României, la CSJ. Deci, pentru care candidatura însemna blocarea judecării şi a condamnării sale. Toate acestea le-au ştiut, pentru că nu puteau să nu le ştie… Imediat după asta, în ianuarie 2005, eu am spus că ar trebui ca doamna Mungiu, şi toţi ceilalţi din acest grup, să-şi asume succesul politic din 2000 – pe care şi eu îl recunosc în mod deschis -, iar după asumarea acelui succes politic, să-şi asume şi eşecul moral al principiului. În baza asumări eşecului moral al teoriei “răului cel mic”, să construim în cei cinci ani care urmează o alternativă a binelui. Acest avertisment pe care l-am repetat mereu, nu a fost urmat aproape de nimeni. Pentru că, între timp, o parte a acestor intelectuali au descoperit beneficiile oportunismului, care înseamnă posturi, nu neapărat bine plătite, dar generatoare de avantaje în zona respectivă.

-Despre cine vorbiţi?

-Dacă îmi cereţi exemple, atunci vă spun că este vorba de Traian Ungureanu, de cei care ocupă posturi de ambasadori, apoi de parlamentari, este vorba de conducerea unor institute, cum ar fi Institutul Cultural Român, care generează sfere de influenţă, şi care permit apoi construirea unor grupuri de influenţă în societate, stabilirea de ierarhii…

-Vorbiţi aici despre domnul Patapievici?

-… Sunt lucruri cunoscute. Le cunosc toţi foarte bine, nu trebuie să le numesc. Este vorba şi de diferite alte posturi, fie în anturajul prezidenţial, fie în alte zone politice. Ei bine, am constatat că la stimă şi respect, pentru unii, trebuie să mai adaugi şi o serie de avantaje. Sigur, în România lucrurile le înţelegi mai bine nu printr-o analiză politică sau sociologică, ci printr-una psihologică, uneori psihiatrică. Vorbim despre aspecte precum “fascinaţia bădăranului”, care este prezentă în zonele intelectuale româneşti de multă vreme; redeşteptarea unei forme aberante de cult al propriei umiliri în slujba unei personalităţi cu o fervoare care, pe mine unul, mă cutremură. Pot redescoperi aici elemente ale comportamentului unor elite intelectuale din prima parte a comunismului lui Gheorghiu Dej şi altele din ultima parte a comunismului ceauşist, care păreau dispărute pentru totdeauna.
………………….

-Aveţi în vedere un anumit portret robot al viitorului preşedinte?

-Da, şi ar trebui să ţină cont de noile condiţii politice, precum şi de cele constituţionale. Preşedintele nu are cum să fie un jucător. El trebuie să joace rolul unei personalităţi vizionare – alături de un grup de înţelepţi pe care ar fi trebuit să şi-i aducă aproape prin autoritatea sa morală, intelectuală şi profesională. Problema e că România este în afara jocului, întrucât tocmai preşedintele este cel care ar fi trebuit să construiască un sistem subtil de relaţii personale, discrete, care într-un moment sau altul să promoveze interesele României.

-Regăsim aceste trăsături la vreunul dintre prezidenţiabili?

-Eu spun că da, dar dacă nu mai putem identifica binele, atunci să identificăm răul. Dacă mai există o responsabilitate intelectuală şi morală ar trebui, ca ieşire de urgenţă, să nu ne mai concentrăm pe răul cel mic, ci pe eliminarea răului. Răul absolut, pe care, în acest moment, îl reprezintă Traian Băsescu.

-Pe cine veţi susţine în alegeri?

-Voi lupta pentru Crin Antonescu, în aceeaşi măsură în care consider că participarea alteţei sale, Radu Duda, este benefică întrucât creează ideea că în România există o alternativă. Opţiunea mea pentru Crin Antonescu se bazează pe diferenţierea de modelul negativ de care vorbeam. România are nevoie de o persoană care să nu fie implicată în niciun fel în vreun act de corupţie. Este un avantaj extraordinar pentru ţară. Apoi – aici este un punct de vedere personal –, Antonescu s-a format în Piaţa Universităţii. Îl ştiu de când era tânăr şi l-am propus ministru al Tineretului pentru că, din punctul meu de vedere, reprezenta acel suflu nou de care era nevoie. Spre deosebire de alţii care, în timp, m-au dezamăgit, el nu s-a compromis în toţi aceşti ani.

Silvio Berlusconi, fascinat de garda lui Muammar Al-Gaddafi

La sosirea pe aeroportul Ciampino de la Roma, Italia, liderul libian Muammar Gaddafi a fost întâmpinat, miercuri, de premierul italian Silvio Berlusconi.

El a rămas cu gura căscată de admiraţie în faţa gărzii colonelului libian, o femeie bine făcută şi frumoasă. Se ştie că, oriunde călătoreşte, Gaddafi e însoţit de garda de femei, considerate a fi asasine cu sânge rece, care sunt gata oricând să-şi dea viaţa pentru liderul lor.

„Mulţumesc actualei generaţii de italieni pentru faptul că a rezolvat problemele din trecut cu foarte mult curaj”, a declarat ieri, la Roma, preşedintele libian Muammar Gaddafi . Prima vizită a liderului de la Tripoli în Italia a fost însă marcată de mai multe scandaluri.

În primul rând, Gaddafi a purtat pe piept, în momentul în care cobora din avion, poza lui Omar Al-Mukhtar, un erou legendar al rezistenţei libiene, supranumit „Leul Deşertului“, care a fost spânzurat de italieni în 1931.

Pentru a da şi mai multă greutate gestului său, Gaddafi l-a adus şi pe fiul lui Omar Al-Mukhtar, care a avut nevoie de ajutor pentru a putea coborî scările avionului.

Berlusconi tocmai anunţase că prin vizita de ieri, cele două state ar putea să închidă un capitol dureros din istoria dintre cele două state. Italia a deţinut Libia între 1911 şi 1943.

Gesturile colonelului Gaddafi au produs însă rumoare. Presa de la Roma a criticat această vizită, dar şi faptul că autorităţile italiene au întins covorul roşu pentru o persoană care s-a aflat pe lista sponsorilor terorismului.

În ciuda trecutului, Italia este astăzi unul dintre partenerii privilegiaţi ai Libiei. Italia importă o mare parte din necesarul de gaze naturale de la statul african.

La rândul lor, libienii îşi investesc câştigurile din exporturile de hidrocarburi tot în băncile italiene. Fiul lui Gaddafi a jucat chiar fotbal în Italia.

Non-grata pentru evrei

Reprezentanţii comunităţii evreieşti din Italia, izgoniţi de regimul lui Muammar Gaddafi, au refuzat să se întâlnească cu liderul libian, sâmbătă, în ziua de Sabat

Poliţia Cluj susţine că ţinuta Elenei Băsescu din campanie nu era una militară

Legea e lege pentru orice român, numai pentru preşedinte şi familia lui se pare că nu! După ce iniţial reprezentanţii MApN ne-au declarat că purtarea uniformei militare este faptă de dosar penal, acum, după ce au aflat că purtătorul de uniformă este chiar Elena Băsescu şi-au schimbat declaraţiile.

Declaraţiile purtătorului de cuvânt al MApN, Constantin Spînu, se schimbă de la o zi la alta. Reporterii Click! au trimis un e-mail, marţi, pe adresa oficială a Ministerului Apărării Naţionale în care au ataşat fotografiile cu Elena Băsescu purtând uniformă militară.

Intenţionat am evitat să dezvăluim identitatea persoanei incriminate. Din acest motiv, purtătorul de cuvânt al ministerului a avut în faţa ochilor fotografiile fără chipul fiicei preşedintelui.

Spînu a declarat atunci că persoana respectivă poartă o uniformă militară şi încalcă flagrant legea. La numai două zile de la apariţia articolului în Click!, răspunsul venit din partea MApN, contrazice spusele purtătorului acestei instituţii.

Este explicabil de ce MApN a sărit în apărarea fiicei lui Băsescu, dacă ştim traseul politic al actualului ministru Mihai Stănişoară. Ministrul apărării şi-a început ascensiunea politică pe uşa PSD când a fost numit preşedinte la Camera de Comerţ Mehedinţi.

A trecut apoi la PD şi s-a „lipt” de Petre Roman până când acesta a pierdut şefia partidului în favoarea lui Traian Băsescu. De a doua zi, Stănişoară a virat-o în barca lui Traian Băsescu şi, pentru „ataşamentul” său, a fost numit secretar de stat la MApN.

A fost ales apoi ca deputat, a preluat Comisia de apărare din Cameră şi, fiind întotdeauna extrem de prietenos cu Traian Băsescu, a fost ales consilier prezidenţial pe probleme de apărare.

După patru ani petrecuţi la Cotroceni, Stănişoară a fost numit în fruntea Ministerului Apărării. Cum să nu-şi apere „părintele”?!

Purtătorul de cuvânt al MApN, Constantin Spînu, s-a constrazis, la doar două zile distanţă. În primul caz, el a văzut pozele Elenei Băsescu, tăiate de noi astfel încât să nu recunoască personajul. Atunci el a afirmat că se încalcă legea. Văzând despre cine e vorba, şi-a schimbat punctul de vedere.

Prima declaraţie

„Uniforma arată la fel cu cea purtată de militarii români în teatrele de operaţiuni din Irak şi Afganistan. Ecusoanele de pe piept, cele cu RO. ARMY, sunt ale Armatei Române. Portul militar este legal doar pentru militarii activi sau pentru cei trecuţi în rezervă şi atunci numai cu specificaţia expresă a ministrului, dar şi aceasta numai pentru anumite activităţi.”

A doua declaraţie

“Din punct de vedere al regulamentelor militare, nu este vorba de o uniformă militară completă. Mai există şi elemente care lipseau, cum ar fi semnele de armă, ecusonul cu numele, ecusonul de identificare cu România, sau gradele. Doar toate aceste elemente alcătuiesc o uniformă militară completă.”

„Numai militarii pot purta uniformă”

Theodor Meleşcanu, fostul ministru al apărării: „Există reglementări foarte clare. Numai militarii, mai ales cei activi şi cei în rezervă – cu aprobarea ministrului – pot să poarte uniforma militară. Nu e cazul Elenei Băsescu. Chiar dacă ar fi avut acest drept, este interzisă implicarea militarilor în politică. Chiar dacă uniforma purtată nu ar fi avut toate gradele şi armele, este clar că ne aflăm moral confruntaţi cu o situaţie de mistificare, cu un mesaj prin care domnişoara încearcă să folosească imaginea bună a armatei ropmâne în favoarea ei”.

„Este un abuz făcut de Elena Băsescu”

George Scutaru, vicepreşedinte Comisia de apărare din Camera Deputaţilor: „E un abuz făcut de Elena Băsescu şi, probabil că, după atâtea seri petrecute în cluburi ea uită că în uniforme similare 11 militari români au murit în Afganistan. Dă dovadă de o lipsă crasă de decenţă, iar militarii români sunt revoltaţi de modul cum le-a fost batjocorită uniforma. Cer MApN să procedeze la o anchetă internă pentru a vedea în ce condiţii domnişoara a făcut rost de o asemenea uniformă în condiţiile în care, există un HG din 1991 care precizează interdicţia firmelor să comercializeze la liber produsele”.

Elena Băsescu, anchetată de Poliţia Cluj

În urma materialului apărut în ediţia de ieri a ziarului Click, Poliţia oraşului Cluj-Napoca a demarat o anchetă cu privire la faptul că Elena Băsescu a apărut îmbrăcată în uniformă militară în campania electorală.

Dacă se va dovedi că uniforma militară pe care a purtat-o Elena Băsescu în campania electorală aparţine Armatei Române, fiica preşedintelui ţării ar putea face obiectul unui dosar penal. Ieri, purtătorul de cuvânt al IPJ Cluj, Raluca Şeucan, ne-a confirmat că a fost demarată o anchetă la nivel local.

“Am contactat reprezentantul local al MApN şi i-am trimis fotografiile în care Elena Băsescu a purtat uniforma militară, pe data de 3 iunie a.c.. I-am cerut să ne spună dacă uniforma respectivă aparţine armatei. În funcţie de răspunsul pe care îl vom primi, vom continua, sau nu, cercetările”, a spus Raluca Şeucan.

Purtătorul de cuvânt al MApN, Constantin Spânu, spune că Elena Băsescu nu a încălcat nici un regulament militar, pentru că nu a purtat o uniformă completă. El susţine că lipsesc câteva elemente, cum ar fi semnele de armă, ecusonul cu numele, cel de identificare cu numele sau gradele.

De 1 Mai, un bucureştean a fost ridicat şi s-a ales cu dosar penal pentru port ilegal de uniformă, în timpul manifestărilor organizate în Parcul Izvor. Bărbatul, în vârstă de circa 55 de ani, se îmbrăcase cu o uniformă de colonel de infanterie.
Comentari:

17. radu

 

Miercuri, 10 Iunie 2009 23:13

cred ca purtatorul de vorbe al MApN e inconstient!!! deci daca maine o sa vedem pe strada o gramada de oameni imbracati in politisti, dar o sa le lipseasca o insigna, nu poate nimeni sa le faca nimic? asa ca purtatorule, tu esti esti prost, ori analfabet si nu stii citii legea!!!!

16. Mihnea

Miercuri, 10 Iunie 2009 22:56

la cate abuzuri se fac in aceasta tzara, ce mai conteaza uniforma lui EBA in campanie electorala? poate era ca a lui Che Guevara, dar fara bereta iar cei de la MApN chiar au dreptate: nu purta gradul de soldat neinstruit iar semnul de arma e „fara arma”… de ce sa ne incurcam in legile astea stupide cand e vorba de marea speranta a neamului romanesc, EBA?

10.1. A_P

Miercuri, 10 Iunie 2009 22:50

Poate face orice doreste, dar daca de maine se va purta pe strada uniforma de tanchist fara pantof…fara curea sau drak stie fara mai ce, te rog sa-mi spui ce credibilitate va mai avea uniforma respectiva, purtata de catre cei ce au dreptul sa o poarte. Asta este o jignire grava si crasa a armatei. Sper sa raspunda cineva…sau poate nu!

8. Paul

Miercuri, 10 Iunie 2009 20:41

Si mai revin cu o intrebare: Daca tot au aparut suspiciuni ca membrii pdl ai sectiilor de votare au fost obligatzi sa vina cu 10 voturi eba, asta nu inseamna ca oamenii aia au adus 10 voturi/sectie in schimbul unor favoruri sau a celor 100-200 RON cu cat au fost platitzi ca mebri ai sectiei de votare? Asta nu este cumparare de voturi? Asta e fapta penala. De ce nu se autosesiseaza parchetul sa vada cum e treaba acolo? Mie unu asa mi s-ar parea normal intr-un stat de drept.

Mircea Geoana are perfecta dreptate – vezi de ce

Elena Băsescu a încălcat penal legile ţării. Ea a purtat uniforma militară a Armatei Române şi riscă astfel doi ani de puşcărie.

Fata preşedintelui României, proaspătul europarlamentar Elena Băsescu a apărut, în campania electorală abia încheiată, în uniformă militară, fără a avea acest drept. Pentru această faptă, ea riscă, conform art. 241 din Codul Penal, între 3 luni şi doi ani sau amendă.

Pe 3 iunie, la Cluj-Napoca, în timp ce era în campanie electorală, Elena Băsescu a purtat uniforma forţelor terestre ale Armatei Române având însemnul „RO. ARMY” pe piept.

Fata preşedintelui ţării a apărut îmbrăcată în veston militar de camuflaj, pantaloni de instrucţie şi bocanci tip „Deşert”, identice cu cele folosite de cei care care îşi riscă viaţa, zi de zi, pe teatrele de operaţiuni din Irak şi Afganistan.

Machiată strident, cu mânecile hainei milităreşti suflecate, zâmbitoare şi strânsă bine la brâu de “cureaua din dotare”, Elena şi-a făcut intrarea în Sala Sporturilor “Horia Demian” din Cluj, pe un culoar special care a protejat-o de sutele de susţinători.

A lipsit, totuşi, fanfara militară. Pe scenă, alături de EBA, au urcat cei de la Voltaj. Sătulă probabil de hainele de fotomodel, cea care va reprezenta interesele României la Bruxelles, a vrut să arate românilor că pleacă la „război”.

Numai că, primul „inamic” ar putea fi chiar Codul Penal al României care condamnă la închisoare astfel de abateri, acestea fiind numite: „Infracţiuni contra autorităţii de stat”, pedeapsa maximă ajungând până la 2 ani de închisoare.

Codul Penal,
articolul 241

„Purtarea, fără drept, de uniforme, grade sau insigne militare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Dacă fapta prevăzută în alineatul precedent se săvârşeşte în timp de război, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani”

„Legal doar pentru militari”

Purtătorul de cuvânt al Ministerului Apărării Naţionale, maior Costi Spînu, ne-a declarat, după ce a văzut fotografiile cu candidatul la europarlamentare: „Uniforma arată la fel cu cea purtată de militarii români în teatrele de operaţiuni din Irak şi Afganistan. Ecusoanele de pe piept, cele cu RO. ARMY sunt ale Armatei Române. Portul militar este legal doar pentru militarii activi sau pentru cei trecuţi în rezervă, dar atunci numai cu specificaţia expresă a ministrului dar şi aceasta numai pentru anumite activităţi”.

„E o profanare şi o bătaie de joc!”

Preşedintele Asociaţiei Ofiţerilor în Rezervă din România, generalul de brigadă (r) Constantin Săvoiu, a fost mult mai dur cu ieşirea tinerei. „Faptul că cineva îşi face campanie electorală în uniforma de camuflaj a Armatei Române, care reprezintă angajamentul ţării noastre în locurile unde militarii noştri îşi varsă sângele şi se jertfesc constitue o profanare şi o bătaie de joc la adresa morţilor din Irak şi Afganistan. Nici noi, militarii de carieră, nu avem voie să purtăm tot timpul uniforma”, a punctat generalul.

Sursa: Click